LITERATURA POPULARĂ

Folclorul reprezintă o suită de creaţii artistice ivite din straturile adânci ale
poporului român, care poartă amprenta sensibilităţii şi a gândirii acestuia în faţa marilor
teme ale vieţii: iubirea, moartea, timpul, iniţierea, relaţia om-natură, individ-istorie etc.
Fiecare popor se exprimă în faţa lumii într-un mod particular, iar rădăcinile acestei
imagini in- confundabile se află în folclor. Numit de poetul şi filosoful Lucian Blaga „cultură
minoră” sau „etnografică”, folclorul constă într-un strat de obiceiuri, mentalităţi, principii şi
manifestări colective româneşti din lumea satului, fără de care „cultura majoră” sau
„monumentală”, urbană şi conştientă, nu ar exista.
Există câteva trăsături definitorii ale folclorului - literar şi nu numai - pe care folcloristica
le numeşte caractere:
1. caracterul tradiţional - constă în conservarea sau păstrarea unui fond folcloric peren şi
imuabil: simboluri, tipare structurale (cum sunt cele din basm, din doină şi din baladă), clişee,
motive, imagini, rime şi ritmuri, mituri, formule magice, descântece etc.;
2. caracterul colectiv - emanaţie a unei conştiinţe colective, creaţia populară rămâne
pentru totdeauna în interiorul colectivităţii, spre care trimite nu numai în ceea ce priveşte geneza,
ci şi interpretarea şi circulaţia ei; dacă opera cultă aparţine unui autor cunoscut, opera folclorică
se revendică de la colectivitate, care o şi îmbogăţeşte, de la o generaţie la alta, cu noi şi noi
sensuri şi forme, fapt care explică şi existenţa mai multor variante ale aceleiaşi creaţii (balada
Mioriţa are peste 100 de variante);
3. caracterul oral - este un mod de existenţă şi de manifestare propriu folclorului; deşi în
epoca modernă aceste creaţii au fost fixate în scris, ele rămân - ca limbaj, formule de adresare şi
mesaj - eminamente orale;
4. caracterul anonim - fiind direct legat de caracterul colectiv, caracterul anonim este un
efect al dezinteresului colectivităţii faţă de autorul iniţial al operei şi o premisă a îmbogăţirii la
nesfârşit a acesteia, prin intervenţia altor autori anonimi, a căror paternitate artistică nu este
nicăieri înregistrată;
5. caracterul sincretic - constă în contopirea şi în omogenizarea într-un produs artistic
folcloric a unor elemente aparţinând unor domenii sau arte diferite (literatură, muzică, dans, arte
grafice şi arte minore etc.).

DOINA POPULARĂ

DEFINIŢIE: operă lirică în versuri, specifică folclorului românesc, care exprimă

sentimente variate şi profunde.
CARACTERISITICI:
a) expresie sublimă a lirismului individual, mesajul doinei are o mare putere de
generalizare, în el regăsindu-se omul la modul categorial şi universal, deşi opera îşi are
rădăcina în stări sufleteşti profund subiective;
b) ca ecou sensibil şi nuanţat al celor mai profunde trăiri omeneşti, doina îşi găseşte
rezonanţa în lumea arhaică a satului românesc, ale cărui valori sunt greu traductibile în
realizările altor specii;
c) substanţa şi fondul imagistic al doinei populare îşi află realizarea la graniţa dintre
literatură şi muzică, specia fiind revendicată de amândouă artele.
a) se mai numeşte şi cântec;
b) are caracter intim, personal, fiind o expresie a sentimentelor umane;
c) se inspiră din atitudinea omului faţă de viaţă şi de moarte, faţă de timp şi de natură, faţă
de prorpiile trăiri şi sentimente, exprimând reflecţiile autorului;
d) prezenţa refrenului;
e) ritm trohaic, rimă împerecheată sau monorimă;
f) prezenţa exclamaţiilor retorice şi a interogaţiilor retorice;
g) prezenţa repetiţiilor, a inversiunilor, a epitetelor şi a paralelismului;
h) prezenţa cuvintelor populare, a regionalismelor, a derivatelor diminutivale, a
interjecţiilor;
i) prezenţa elementelor naturii;
j) are caracter oral, anonim, colectiv, sincretic.

CLASIFICARE: în funcţie de atitudinea sau de sentimentele pe care le exprimă:

 de dragoste;
 de dor;
 de jale;
 de haiducie;
 de cătănie şi de război;
 de ciobănie;
 de revoltă;
 de înstrăinare.