ABORDAREA SISTEMICĂ A MANAGEMENTULUI JURIDIC

1. Managementul organizațional al sistemului de drept

2. Subsisteme ale sistemului de management
3. Principii ale conducerii

OBIECTIVE:
 Definirea termenilor de bază;
 Determinarea elementelor componente ale sistemului dreptului;
 Explicarea utilității conceptului de sistem managerial în drept;
 Stabilească relațiilor între elementele sistemului juridic și alte tipuri de sistem;
 Recomandarea modalităților de eficientizare a conducerii .

CONȚINUTUL TEMEI
Pentru început menționăm că analiza sistemică este una dintre orientările științifice de cercetare ce
și-a făcut apariția inițial în cadrul științelor exacte pentru ca ulterior să devină un element esențial și
pentru cercetarea științelor socio-umane. Teoria generală a sistemelor elaborată de Ludwig von
Bertalanffy oferă metode pentru a studia sistemele complexe pentru a descrie, explica şi înţelege
sistemele, structurile lor, a comunica cu ele, a folosi sau construi unele din ele. Pornind de la domeniul
biologiei, teoria sistemelor a depăşit acest cadru, fiind solicitată intens de cercetătorii domeniului
ştiinţelor sociale pentru a investiga sistemul social. Deoarece sistemul juridic reprezintă un compartiment,
un subsistem al sistemului social, teoria sistemelor a devenit una de care au început să fie interesați și
juriștii, care au început din ce în ce mai mult să o utilizeze prin raportare la cele mai diverse activități.
V.Zlătescu îşi exprima regretul încă în 1995 pentru faptul că ştiinţa juridică nu a făcut mai multe pentru a
recepta principiile teoriei generale a sistemelor şi a le adapta specificului său, deoarece „nevoia de sistem
în drept este aşa de mare, încât în afara acestei idei dreptul nu se poate legifera ”.
Orice organizație (cabinet de consultanță juridică, firmă de afaceri, instituție etc.) este situată într-un
mediu ambiant din care-și atrage factorii de care are nevoie (își asigură INPUT-urile-“intrările”: materii
prime, materiale, resurse umane, financiare și desfășoară un proces specific de producție sau prestări de
servicii obținând OUTPUT-urile-“ieșirile” din sistem-produse, servicii-oferite pentru satisfacerea
diverselor trebuințe). Pentru o organizre și conducere eficientă este nevoie ca fiecare organizație să fie
concepută ca un sistem. Sistemul de drept, la fel este caracterizat atât de relații interne cât și externe care
dau sistemului a înfățișare concretă, o configurație. Așa cum indică autorii Fundamentelor dreptului,
ideea de configurare a dreptului a fost formulată încă în antichitate de Aristotel, care indica că „un sistem
de drept e cu atât mai apropiat de idealul Justiției, cu cât armonizează lăuntric și se integrează în armonia
universală, adaptându-se specificului cetății sale.
Ceea ce caracterizează un sistem este coerența elementelor ce îl compun, adică calitatea
organizațională. Conceptul de sistem rezumă trei idei esențiale:
 Sistemul este un ansamblu individualizat de elemente, care se află într-un raport de influențe
interioare și exterioare reciproce;
 Sistemul este un ansamblu de sub-sisteme în interacțiune;
  Sistemul este un ansamblu ce suportă modificări în timp, dar care își păstrează identitatea și
cunoaște o anumită permanență.
Deși aceste aspecte sunt, în esență, aplicabile dreptului, sistemul juridic este, totuși, unul particular, având
identitate, structură și conținut specific.
Sistemul nu este un simplu conglomerat de părți componente, ci se constituie ca un ansamblu de
elemente aflate în interacțiune, care depind reciproc unele de altele, au proprietăți specifice, ca o
formațiune distinctă, relativ autonomă în raport cu altele. Din această clarificare conceptuală rezultă că
odată ce orice sistem este constituit din elemente aflate în interacțiune, rezultă că pentru a înțelege esența
unui sistem trebuie să pornim de la elementele acestuia și de la interacțiunile existente între ele. În acest
context, menționăm că relația element – structură este una de natură dialectică și poate fi exprimată prin:
 Rolul determinant al elementelor în raport cu structura;
 Independenţa relativă a structurii faţă de elemente, fapt ce semnifică stabilitatea relativă a
structurii în raport cu elementele componente, din motiv că în interiorul sistemului se pot produce
schimbări fără a afectată structura, care nu reacţionează imediat şi spontan la orice grad al
variaţiunii elementelor.
Există o tendinţă de conservare a structurilor - condiţie necesară a dezvoltării ascendente a sistemului,
cum ar fi spre exemplu, modificarea conținutului actului normativ, dar menținerea, păstrarea structurii
acestuia. Stabilitatea structurii este direct proporţională cu caracterul integru şi complex al sistemului.
C.Stroe consideră că sistemul dreptului se caracterizează prin două caractere: ansamblu de elemente şi
structura, considerând structura ca relaţie a elementelor sistemului, ca modalitate de construire a
sistemului. Viziunea sistemică asupra dreptului denotă dinamica lui. Deşi structura sistemului dreptului
este relativ stabilă, totuşi este o structură care se dezvoltă. Ca expresie a noilor realităţi sociale apar norme
noi, unele norme se modifică, altele se abrogă, se stabilesc noi legături între normele juridice, între normă
şi sistem. Ramurile de drept se separă, se specializează, apar ramuri noi, de la acele 4-5 tradiţionale s-a
ajuns la mai mult de 12. Adică sistemul dreptului este un sistem ce se află în mișcare, caracterizându-se,
așa cum spune Gh. Mihai „printr-o mișcare de diferențiere a ramurilor sale și o alta, de reunire”.
În literatură întâlnim mai multe formulări de natură explicativă asupra sistemului de drept. Profesorul
Gh. Avornic sistematizând definițiile asupra acestui concept indică că „sistemul de drept reprezintă
structura internă a dreptului dintr-un stat, prin care se realizează unitatea normelor juridice și gruparea lor
în anumite părți interdependente-ramuri de drept și instituții juridice. I. Huma consideră că „sistemul
dreptului nu reprezintă o totalitate aditivă, cantitativă de norme, ci un ansamblu imanent structurat, având
o coerență organică și un echilibru dinamic, ansamblu care se prezintă ca un invariant calitativ, în funcție
de care orice normă se definește prin raportare la întreg”. I. Dogaru menționează: „Configurat pe baza
analizei de sistem a organizării dreptului însuși ca sistem normativ cu componentele sale, sistemul de
drept poate fi definit ca fiind structura internă a dreptului (organizarea internă) într-un stat, structură
chemată să asigure înfăptuirea unității normelor juridice și gruparea lor pe părți interdependente
(subsisteme ale sistemului), și anume – pe ramuri de drept și instituții juridice”. Mult mai departe și cu
scoaterea în evidență a unor caracteristici definitorii sunt explicațiile aduse de alți autori ( I, Craiovan, I.
Ceterchi) după opinia cărora caracteristica de sistem a dreptului indică că sistemul dreptului reprezintă
totalitatea normelor juridice ce cuprinde relații fundamentale, structurale, de principiu pentru
normativitatea juridică, are coerență internă care determină funcționalitatea, aplicabilitatea, exprimă
interdependențe între norme juridice, formează un tot care se nu poate fi redus la părțile sale componente.
Trebuie să menționăm că analiza de sistem în drept, în funcție de cadrul în care se realizează, întâlnește
mai multe categorii: sistemul juridic - configurat pe baza analizei de sistem a juridicului ca dimensiune
inalienabilă a existenței umane, ca parte componentă a realității sociale; sistemul legislației – configurat
pe baza analizei de sistem a tuturor actelor normative în vigoare dintr-un stat; sistemul dreptului –
configurat pe baza analizei de sistem a organizării dreptului ca sistem normativ, cu componentele sale (
ramuri de drept și instituții juridice). Indiferent de formula în care se întâlnește și de modalitatea în care
este realizată abordarea sistemică a dreptului general valabilă rămâne a fi operarea bidirecțională între
parte și întreg, relația între elementele ce constituie substanța internă a dreptului.
În consecință esența unui sistem este determinată de pe o poziție de elementele componente, de pe
altă poziție de interacțiunea între acestea. C. Stroie în Compediu de filosofia dreptului menționează că
„categoria de element se referă la orice obiect, fenomen, proces, însușire care se află în interacțiune cu
altele din cadrul unui sistem. Exemplu: elementul structural de bază al actului normativ este articolul sau,
alt exemplu, norma juridică constituie elementul primar (unitatea de bază) al sistemului de drept.
Elementele sunt părți constitutive ale unui sistem ce sunt subordonate, se dezvoltă și se conduc după
legile de funcționare ale acestuia.” De pildă, din conținutul Legii Nr. 317 din 18.07.2003 Privind actele
normative ale Guvernului şi ale altor autorităţi ale administraţiei publice centrale şi locale deducem că
fiecare act normativ trebuie să fie elaborat în legătură cu prevederile Constituției și corelat cu dispozițiile
celorlalte acte normative, astfel încât să se integreze organic în sistemul general al legislației. Astfel, în
această direcție sunt: Art.8. Ierarhia actelor normative; Art.9. Corelaţia actelor normative; Art.
22. Reexaminarea actelor normative; Art. 23. Principiile generale privind sistematizarea actelor
normative; Art. 49. Părţile constitutive ale actului normativ; Art. 58. Sistematizarea şi structura normelor
actului normative ș.a.
Referitor la interacțiunile dintre elementele sistemului, atunci în acest caz, la cea mai fugară privire în
jurul nostru ne convingem de faptul că toate obiectele, fenomenele și procesele sunt expresia unor legături
și se manifestă în și prin legătura cu alte fenomene. „Interacțiunea exprimă tocmai legăturile interne
proprii obiectului, fenomenului, procesului, precum și legăturile externe; acțiunea reciprocă din interiorul
unui fenomen și dintre fenomene. În legătură cu primul aspect exemplificăm prin faptul că un act
normativ este un sistem ce presupune legături interioare, interdependențe între normele conținute.
Normele juridice se află în relații de interdependență, datorită cărora actul normativ capătă coeziunea
interioară necesară. Într-o astfel de viziune sistemică, un act normativ este un ansamblu de norme
juridice, structurat și organizat tehnico-legislativ și formulat lingvistic, edictat de o autoritate legiuitoare.”
Iar dreptul în general este o „constelație de legături, de corelații, diverse categorii de acte normative –
legi, decrete, hotărâri, decizii – ce acționează în cadrul unui sistem caracterizat printr-o acută interferență.
Referitor la relațiile externe dintre fenomene, indicăm că realitatea juridică nu poate fi desprinsă de
existența celorlalte domenii ale societății, suportând influența acestora și exercitând la rândul său o
influență asupra lor. Adică sistemul dreptului se află în relații cu alte sisteme, „din întregul a cărui parte
este și cuprinde o totalitate de relații interne între propriile componente. Tocmai aceste relații, interne și
externe, dau sistemului de drept o configurare aparte.”
Referitor la importanța aplicării concepției sistemice asupra dreptului putem identifica mai multe
problem care pot fi soluționate: formularea unei definiții a dreptului genral acceptată, stabilirea raportului
între drept și alte domenii cu character normative, determinarea granițelor acestuia ș.m.a.
Abordarea sistemică este utilă și pentru definirea dreptului, dar și pentru sistematizare definițiilor.
Asumându-ne sarcina de definire, ținând cont de prescripțiile logicii în realizarea acestei operații și
totodată luarea în calcul a perspective sistemice vom sesiza că acestea oferă cele mai bune rezultate.
Analiza tuturor definițiilor asupra dreptului indică că cele mai reușite definiții sunt cele ce au fost
formulate ținând cont de perspectiva sistemică. J.L. Bergel, în Teoria generală a dreptului încearcă
aplicarea perspectivei sistemice pentru realizarea sistematizării diferitor definiții asupra dreptului. Astfel,
dacă initial autorul optează pentru două grupuri de definiții: - definiții de tip formal-normativis, cum ar fi
cea care afirmă că dreptul este„ansamblul de reguli de conduită, care într-o societate, mai mult sau mai
puțin organizată, reglementează raporturile sociale și al căror respect este asigurat le nevoie de
constrângerea publică; - definiții de tip substanțial, care vizează rațiunea de a fi, originea, justificarea și
finaliatatea dreptului. Ulterior autorul optează pentru o abordare în care dreptul este un sistem organizat
de valori, de principii, de instrumente tehnice care exprimă reguli precise și căruia nu i se pot neglija nici
fundamentele, nici manifestările concrete sau formale.
Un alt domeniu asupra căruia trebuie aplicată abordarea sistemică este cel al stabilirii relațiilor dintre
drep și alte domenii cu caracter normativ, cum ar fi cel al moralei. Totodată trebuie să formulăm explicații
exhaustive asupra rolului sancţiunii în drept, asupra relaţiei dintre constrângere şi drept, relației dintre stat
şi drept – toate fiind posibile prin cercetarea acestora la nivel de sistem, prin exercițiu al gândirii de
trecere de la normă la sistem.
În același timp putem să ne orientăm prin intermediul perspectivei sistemice asupra modului în care
poate fi și trebuie realizată interpretarea dreptului, care prin regulile de interpre4tare comport amprenta
sistemului.
Așa cum au afirmat cei care au făcut din abordarea sistemică a dreptului nucleul concepțiilor sale
(Kelse, Hart), dreptul este un sistem logic ierarhizat, căruia îi poate fi atribuită în calitate de caracteristică
dominantă integritatea. Caracterul integru al sistemului logic al dreptului este determinat de
interdependența normelor, cât și datorită faptului că se subordonează unor principii comune, fie pentru
întreg sistemul de drept (principiul democrației, principiul egalității în fața legii, principiul separației
puterilor în stat ș.a.) sau principii de ramură (principiul proprietății, principiul legalității încriminării și a
pedepse, principiul individualizării pedepsei penale, etc., sau principii a unor instituții de drept. Principiile
pentru drept au rolul de axiome ce pot fi un fundament al oricărui proces de fundamentare și argumentare.
Totodată prin intermediul principiilor sistemul dreptului este unul flexibil în timp, fapt ce permite
adaptarea lui la cerințele timpului.
 O altă caracteristică a sistemul dreptului este deschiderea și dinamica sistemului dreptului. Prin
această caracteristică sistemul dreptului se îmbogățește în permanență pornind de la acele realități sociale,
politice, economice, culturale etc. concrete în care sistemul dat de drept există.
Odată ce am menționat că sistemul dreptului este unul ce se caracterizează prin integritate, atunci
acesta este și omogen, concept în care J. Wroblenski include completitudinea și consistența. Prima dintre
ele, completitudinea sistemului juridic este asigurată de capacitatea acestuia de a da o soluție oricărei
probleme juridice, adică de a determina consecințele juridice ale oricărui fapt. Chiar dacă sistemul juridic
nu poate să asigure existența reală a completitudinii, deoarece realitatea socială este în continuă evoluție,
iar legiuitorul nu poate ține pasul cu ea, această caracteristică are calitatea de deziderat. Cea dea doua,
consistența sistemului juridic este asigurată de compatibilitatea normelor sale de lipsa contradicțiilor din
interiorul său, caracteristică ce în totalitate ține de domeniul logicii.
Astfel, toate sistemele sunt alcătuite dintr-un ansamblu de elemente ordonate într-o anumită
structură. Structura este întotdeauna structura a ceva, a elementelor, dar şi relaţiile, interacţiunile ce există
între elemente. Structura întotdeauna presupune existența unei logici interioare de ordonare și ierarhizare
a elementelor. Autorii ce au analizat elementele sistemului dreptului menționează că acestea sunt:
conceptele, clasele de concepte, ce constituie un fel de subsisteme de bază, de la care se alimentează
regulile, normele, instituţiile, ramurile, principiile generale şi valorile.
Ordonarea logică a acestor elemente se realizează în mod diferit: ierarhic - drept public, privat;
raport de principiu şi excepţie între drept civil şi comercial; funcţional de la principal la accesoriu, cum ar
fi între drept civil şi penal ( dreptul penal însoțește/acompaniază dreptul civil.
Logica sistemului dreptului conferă caracterul unitar al sistemului, asigurat de caracterul
integrativ al dreptului, care, potrivit prof. I. Humă, se exprimă în:
1. Voinţa unică exprimată în norme de către organele abilitate;
2. Scopul unic al normelor ce constă în realizarea interesului general;
3. Unitatea spaţiului normativ, căci normele se aplică situaţiilor şi persoanelor ce intră sub
incidenţa acelui sistem;
4. Unitatea modului de realizare a normelor juridice cu intervenţia, la nevoie, a forţei coercitive
a statului.
În acest context înțelegem că abordarea sistemică a managementului juridic presupune
cunoașterea specificității sistemului juridic. Dacă generic, sistemul reprezintă un ansamblu de elemente
interconectate, intercorelate și coordonate spre aceleași obiective, atunci sistemul de management al
organizației poate fi definit ca ansamblul elementelor cu caracter decizional, organizatoric, informațional,
prin intermediul caruia se exercită procesele și relațiile de management în vederea realizării obiectivelor
prestabilite, în condițiile unei eficiențe cât mai mari.
La baza sistemului de management se află un complex de principii, reguli, cerințe, care asigură
aplicarea sa, corespunzator preceptelor stiinței conducerii. În conceperea și realizarea sistemului de
management, trebuie luate în considerare elementele specifice fiecărei firme:
 Profilul, dimensiunea, complexitatea și specificul activității;
  Dispersia teritorială a unităților;
 Structura resurselor umane, materiale și financiare;
 Nivelul dotarii tehnice;
 Potențialul și mentalitatea personalului;
 Gradul de specializare și cooperare;
 Poziționarea organizației/instituției în contextul social, politic și economic național și
internațional.
Indiferent de caracteristicile specifice ale domeniului profesional, sistemul de management cuprinde mai
multe componente:
1. Subsistemul organizatoric;
2. Subsistemul informational;
3. Subsistemul decizional;
4. Subsistemul metodologic:
Subsistemul organizatoric reprezintă cea mai concretă componentă a sistemului global de
management, careia i-au fost consacrate majoritatea studiilor și lucrărilor de management.
Acest subsistem reunește două principale categorii de organizare, specifice oricarei organizații:
1) Organizarea formală (oficială sau institutională) care cuprinde ansamblul elementelor
organizatorice din cadrul organizației pe care le stabilește oficial (instituțional) organizația, prin
organigrame, descrieri de posturi. Organizarea formală (oficială) are două componente: - Organizarea
procesuală - care se referă la organizarea pe domenii de activitate a proceselor de muncă în cadrul
organizației, și include: - funcțiile; - activitățile; - atribuțiile; - sarcinile; - Organizarea structurală
(structura de organizare sau structura organizatorică) - care este alcătuită din ansamblul posturilor,
compartimentelor, relațiilor organizatorice, ponderilor ierarhice, nivelurilor ierarhice (treptelor ierarhice)
din organizație.
2) Organizarea informală (neoficiala) - reprezintă un ansamblu de grupuri de oameni și relații
neoficiale dintre ei, constituite pe bază de simpatii, afecte, interese etc. Organizarea informală este
prezentă întotdeauna în cadrul organizării formale ca expresie a interacțiunilor umane care se manifestă
spontan, neoficial, natural, firesc, între componenții unei organizații.
Subsistemul informațional. Reprezintă totalitatea datelor, informațiilor, circuitelor
informaționale, fluxurilor informaționale, procedurilor și mijloacelor de tratare a informațiilor existente în
organizație. Are drept componente de bază următoarele elemente: - data; - informația; - fluxul
informațional; - circuitul informațional; - procedura informațională; - mijloacele de tratare a informațiilor.
Sistemul informațional în cadrul organizației, are rolul de a
asigura ansamblul informațiilor necesare pentru inițierea, fundamentarea și adoptarea deciziilor
manageriale. Dacă subsistemul organizatoric poate fi considerat “osatura” organizației, subsistemul
informațional este considerat “sistemul circulator” al acesteia.
Subsistemul decizional este un adevărat sistem de comandă care reglementează ansamblul
activităților de conducere (H.Fayol). Acest subsistem este reprezentat din ansamblul deciziilor adoptate și
aplicate în cadrul organizației, fiind deci, un sistem integrat în sistemul managerial. Prin acest subsistem
se asigură derularea (exercitarea) tuturor funcțiilor managementului, decizia regasindu-se în toate
componentele procesului de management. De calitatea deciziei depinde calitatea și eficiența proceselor de
management. Sistemul decizional este partea cea mai activă a sistemului de management, fiind în ultimă
instană determinant pentru obținerea unei înalte eficiențe.
Subsistemul metodologic cuprinde metodele și tehnicile de management care sunt utilizate în
managementul unei organizații. Componentele principale ale sistemului metodologic reprezintă pentru
manageri instrumentarul de muncă prin care aceștia reușesc exercitarea cu succes a funcțiilor
managementului. Ca exemple pot fi: managementul prin proiecte; managementul prin excepții;
managementul prin bugete; managementul prin obiective; delegarea de sarcini; managementul
participativ; tabloul de bord al conducătorului; ședința; analiza-diagnostic; studiul de fezabilitate s.a.
Exercitarea managementului juridic presupune respectarea unor principii (reguli) specifice,
suplimentar la principii și norme de drept, care trebuie cunoscute și aplicate de către manageri.
1. Principiul descentralizării conducerii și creșterii autonomiei subdiviziunilor, organizațiilor,
firmelor etc. - presupune acordarea unei libertăți parțiale sau totale de acțiune, pentru a-și desfășura
autonom, independent și responsabil activitatea, potrivit obiectivelor și specificului activității
profesionale. Autonomia și independența permit creșterea gradului de responsabilitate, asumare a
deciziilor, modul de gestiune și strategia de dezvoltare, întrucât ei își cunosc cel mai bine resursele de
care dispun, necesitățile, posibilitățile de satisfacere a diferitelor nevoi etc.
2. Principiul conducerii participative (al conducerii colective) - presupune că personalul organizației
participă la exercitarea celor mai importante și mai complexe procese de management din cadrul
organizației. Necesitatea conducerii participative este determinată de complexitatea și dinamismul
crescând al activităților din cadrul organizației și, de asemeni, este cerut de complexitatea și dificultățile
activităților derulate în cadrul organizației pentru atingerea obiectivelor planificate. Acest principiu mai
este cerut și de ridicarea nivelului de pregătire a majorității personalului și de necesitatea satisfacerii unor
nevoi psiho-sociale (nevoia de contacte sociale sau de afiliere la grupuri; nevoia de statut social; nevoia
de realizare profesională; nevoia de actualizare etc). Exercitarea managementului participativ diferă de la
o organizatie la alta, în funcție de marimea organizatiei (în cadrul organizațiilor mici, managementul
participativ este de mai mică amploare).
3. Principiul optimizării raportului dintre conducerea prezentă și cea viitoare (de perspectivă). Acest
principiu este solicitat de caracterul prospectiv și anticipativ al managementului. Orice manager, pe lângă
rezolvarea problemelor curente, cotidiene, trebuie să se ocupe și de problemele de perspectivă. Aceasta
necesită o viziune strategică, care impune studierea și anticiparea tendințelor evoluției organizației și a
mediului în care acționează, iar pe această bază să-și fixeze obiectivele viitoare, să-și asigure resursele
necesare și să-și aleaga căile de acțiune pentru a face față concurenței în condițiile modificărilor rapide
ale mediului ambiant.
4. Principiul cointeresării materiale și a stimulării morale (principiul motivării. Oriunde și oricând
cointeresarea materială și stimularea morală a personalului angajat a fost, este și va continua să fie forța
motrice principală a promovării unei activități de calitate. Orice organizație trebuie să reușească
armonizarea a trei grupe de interese:
• Interesele societății;
• Interesele organizației (dezvoltarea ei, a profitabilității și eficienței);
• Interesele indivizilor.
Este nevoie ca fiecare organizație să reușească să identifice un sistem adecvat de motivații, de stimulare a
salariaților, a managerilor pentru ca prin aceasta își poate realiza obiectivele cu un plus de eficiență.
Motivarea materială se poate aplica prin: Premii; Sancțiuni, sau Diminuarea salariilor; Sporuri sau salarii;
Amenzi, penalizări. Motivarea morală se poate realiza prin distincții și premii onorifice.
5. Principiul asigurării concordanței dintre caracteristicile sistemului de management și
caracteristicile mediului ambiant. Potrivit acestui principiu, este necesară o permanentă corelare,
perfecționare, adaptare a sistemului de management al fiecărei firme la situația existentă în cadrul ei și la
contextul socio-economic în care-și desfășoară activitățile. Necesitatea acestui principiu rezultă din
dinamismul dezvoltării social-economice, tehnologice, știintifice, culturale etc., care determină ca
variabilele de management să-și modifice parametrii în ritm rapid, determinând schimbări în relațiile de
management și în conținutul procesului de management.
6. Principiul eficienței - este un principiu care exprimă necesitatea modelării sistemului de
management al organizației, astfel încât să se determine supraviețuirea și expansiunea acesteia în condiții
de raționalitate. Acest principiu sintetizează finalitatea (scopurile) principiilor anterioare, relevând funcția
scop a oricărei organizații.

BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ
1. Avornic Gh. Teoria generală a dreptului. Chişinău: Ed. Cartier, 2004.
2. Ceterchi I, I. Craiovan. Întroducere în teoria generală a dreptului. București: Ed. ALL. 1996.
3. Craiovan I. Metodologie juridică. București: Ed. Univers Juridic. 2005.
4. Dogaru I. Elemente de teoria generală a dreptului. Craiova: Ed. Oltenia. 1993.
5. Huma I. Întroducere în studiul dreptului. Iași: Ed. Fondației Chemarea. 1993.
6. Mihai Gh., R. Motica. Fundamentele dreptului. București: Ed. ALL. 1997.
7. Negru B., Negru A. Teoria generală a dreptului şi statului. Chişinău: Ed. Bonos Offices, 2006.
8. Stroie C. Compendiu de filosofia dreptului. București: Ed. Lumina Lex. 1999.
9. Zlătescu V. Introducere în legistica formală. Bucureşti: Ed. Rompit. 1995.