ESEU LUCEAFARUL DE MIHAI EMINESCU

Poemul Luceafărul, este un poem filosofic și romantic, scris de Mihai Eminescu, fiind

considerat de către criticii literari cea mai reprezentativă și complexă creație a autorului.
A fost publicat in anul 1883, în Almanahul Societăţii Academice  din Viena, fiind apoi reprodus
în revista Convorbiri literare.
Apartine curentului numit Romantismul, ce apărut în Anglia la începutul
secolului al XIX-lea, de unde se răspândeşte mai întâi în Franţa şi în Germania, apoi în toată
Europa.
 Date despre autor
Mihai Eminescu este cel mai valoros poet roman,fiind denumit de critica literara"ultimul mare
romantic universal".El apartine perioadei marilor clasici ai literaturii romane ,alaturi de Ion
Creanga,Ion Luca Caragiale,Ioan Slavici.

 Principala sursa de inspiratie o constituie folclorul,Eminescu valorificand un basm popular

romanesc .
Poemul este inspirat din basmul românesc Fata în grădina de aur. Basmul cuprindea
povestea unei frumoase fete de împărat izolată de tatăl ei într-un castel, de care se îndrăgosteşte
un zmeu. Fata însă se sperie de nemurirea zmeului şi-l respinge. Zmeul merge la Demiurg,
doreşte să fie dezlegat de nemurire, dar este refuzat, întors pe pământ, zmeul o vede pe fată, care
între timp se îndrăgostise de un pământean, un fecior de împărat, cu care fugise în lume. Furios,
zmeul se răzbună pe ei şi îi desparte prin vicleşug. Peste fată el prăvăleşte o stâncă, iar pe
feciorul de împărat îl lasă să moară în Valea Amintirii.

IPOTEZA 
Poemul romantic Luceafărul de Mihai Eminescu este o alegorie pe tema geniului, dar şi o
meditat asupra condiţiei umane duale (omul supus unui destin pe care tinde să îl depăşească).
  Semnificatia titlului.
Titlul poemului, care este, de fapt, motivul central “Luceafărul”, este văzut ca o fiinaă solitară
si nefericită, opusă omului comun totodată, titlul uneste două mituri, unul romenesc,al stelei
călăuzitoare si altul "recesc, al lui /Hyperion, sugerand natura duală a personajului de tip
romantic.

 Luceafărul poate fi considerat o alegorie pe tema romantică a locul geniului în lume, ceea ce

înseamnă că povestea, personajele, relaţiile dintre ele sunt transpuse într-o suită de metafore,
personificări şi simboluri.
Poemul reprezintă o meditaţie asupra destinului geniului în  lume, văzut ca o fiinţă
solitară şi nefericită, opusă omului comun.
Poemul e de substanţă lirică cu schemă epică, ţesute în structura dramatică, ce accentuează
lirismul.
Schema epică a poemului este reprezentată de elementul narativ preluat din basm şi care e
pretext! pentru reflecţia filosofică.
Caracterul dramatic este conferit de succesiunea de scene ale structurii, unde dialogul
predomină. Intensitatea trăirilor sufleteşti ţine tot de caracterul dramatic al poemului.
Substanţa lirică provine din faptul ca poemul proiectează problematica geniului în raport cu
societatea, iubirea şi cunoaşterea.
în esenţă, poemul este un monolog liric, dialogul accentuând înălţimea ideilor care-i conferă
caracterul filozofic.
Viziunea romantică e dată de structură, de temă, de relaţia geniu-societate, de cosmogonii,
de alternarea planului terestru cu planul cosmic, de motivul luceafărului, de amestecul speciilor
(elegie, meditaţie, idilă, pastel), de metamorfozele lui Hyperion.
Elementele clasice sunt: echilibrul compoziţional, simetria, armonia şi caracterul gnomic.
Tema poemului este romantică: problematica geniului în raport cu lumea, iubirea şi
cunoaşterea.
 Motive literare : motivul incompatibilităţii, noaptea, castelul, luna, stelele, luceafărul, codrul,
florile de tei, marea.
Structura compozitională:
            Poemul ,,Luceafărul” este alcătuit din 98 de catrene (392 de versuri)
structurate în patru părti; acestea din urma sunt subordonate la doua planuri:
universal-cosmic şi uman-terestru.
            Partea I(strofele 1-43) reuneste planurile universal-cosmic şi uman-terestru , care aspiră
unul spre celălalt, ca în vechile mituri în care Cerul se logodea cu Pământul.    Cuprinde o
poveste de iubire între două fiinţe aparţinând unor lumi diferite.      
În incipit, apare formula traditională a basmului popular, prin plasarea într-un timp mitic ( a
fost odata ca-n povesti/a fost ca niciodata) (nedeterminat. Fata de împărat, prin calităţile sale,
este unică şi are o descendenţă nobilă :
A fost odată ca-n poveşti,
A fost ca niciodată.
Din rude mari împărăteşti,
O prea frumoasă fată.
Şi era una la părinţi
Şi mândră-n toate cele,
Cum e Fecioara între sfinţi
Şi luna între stele.
   Închisă în penumbra negrelor bolţi şi în ,,cercul strâmt” al destinului său, frumoasa fata are
nostalgia stelei natale.
            De aici ardoarea invocaţiei repetate (,,Cobori in jos, luceafar blând”) şi dorinţa ca domnul
nopţii ei să devină om.
Luceafãrul  reprezintă planul universal-cosmic şi este atras de materie, prin forţa iubirii.
Puterea acestui sentiment îl determină să coboare în teluric şi să-şi schimbe, de două ori , fiinţa.
O apariţie este angelică, iar cealaltă, demonică. Transformarea nu poate fi însă dusă până la
capăt, iubitul ceresc al fetei rămânând, în esenţă, egal cu el însusi: ,,Eu sunt luceafãrul de sus”.
         De aici, recea lui imobilitate care o face pe fata de împarat să-l vadă ca pe un mort şi să-i
ceară a deveni muritor ca ea.
Concluzia ar fi că planul universal-cosmic nu- şi poate schimba esenţa eternă, el aparţinându-i
Demiurgului (Creatorului Universului).
În partea a II-a(strofele 44-64) domină planul terestru.
   Acesta este reprezentat de idila dintre  cei doi pământeni: pajul Catalin (,,viclean copil de
casă”) şi fata de împărat devenită prin analogie, Catalina.
       Planul terestru are ca metaforă esenţială ,,ungherul” (în care are loc prima întalnire dintre
cei doi tineri), simbolizând limitele şi îngustimea destinului uman, concluzia ar fi, ca, în plan
uman, ,,toţi se nasc spre a muri”.
Luceafărul rămâne doar o aspiraţie, un ideal, iar Cătălina aude chemarile planului cosmic tot
mai îndepartat.
 În partea a III-a(strofele 65-85 inclusiv) domină planul universal-cosmic.
      Este prezentată călătoria Luceafărului în Cosmos, printre sferele cereşti, spre Demiurg spre
a-i cere dezlegarea de la veşnicie. Aceasta ilustrează setea de cunoaştere a omului de geniu,
dorinţa de a descifra taina iubirii absolute.
            Fiind parte integrantă a Demiurgului (,,Din tot eternul meu intreg / Tu esti a treia parte”),
lui Hyperion nu-i poate fi dăruită condiţia de muritor, întrucât acesta ar însemna moartea
întregii creaţii.
            Cuvintele Demiurgului: ,,Noi nu avem nici timp, nici loc / Şi nu cunoastem moarte”
denumesc planul universal-cosmic. 

Acesta îşi exprimă profundul dispreţ faţă de lumea meschină şi superficială şi îi cere să privească
spre pâmânt.
 Partea a IV-a(strofele 86-98) este subordonată şi ea ambelor planuri.
   Cătălin şi Cătălina îşi spun şoapte de dragoste într-un peisaj tipic eminescian, asezaţi sub teii
în floare:                 ,,Cãci este sara-n asfintit
                                 Şi noaptea o sã-nceapã;
                                Rãsare luna liniştit
                                 Şi tremurând din apã.”
           În spaţiul său cosmic, Hyperion-geniul se va retrage în recea eternitate, privind cu senină
detaşare măruntele fiinţe trecătoare. În final, el îşi exprimă dispreţul faţă de incapacitatea
acestei societăţi de a-şi depăşi propriile limite:
,, - Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?

Trăind în cercul vostru strâmt

Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece.”
            Structura compoziţională a poemului ,,Luceafarul” se caracterizează printr-o perfectă
simetrie sugerând,  parcă, armonia cosmică.

Ca şi în Floare albastră sau în Dorinţa, atracţia îndrăgostiţilor unul pentru celălalt este

sugerată mai întâi de o chemare, menită să scoată în evidenţă dorul şi puterea sentimentului.
Nivelul fonetic şi prozodic: 
graiul moldovenesc: „Şi tainic genele le plec/ Căci mi le împle plânsul";
utilizarea unor fonetisme conservate în graiul moldovenesc şi ardelenesc („Cum ea pe coate-
şi râzimd;) conferă blândeţea sonorităţii; antiteza dintre planul terestru şi cel cosmic este
sugerată de alternarea tonului minor cu cel major, realizată prin distribuţia consoanelor şi a
vocalelor; muzicalitatea elegiacă, meditativă, este dată şi de particularităţile prozodice:
ritmul iambic,
rima încrucişată,
măsura versurilor de 7-8 silabe;
sunt prezente asonantele şi rima interioară [una ~ luna, zare - răsare, plec - împle).

Nivelul morfologic: 
dativul etic şi dativul posesiv susţin tonul de intimitate;
interjecţii, în dialogul Cătălin - Cătălina: „măr?, „ia";
abundenţa verbelor la imperativ în strofele ce constituie
chemările fetei, forme verbale ce dau tonul de îndrăgire
şi ardoare: „coborî, „pătrunde", „luminează;
formele arhaice ale unor verbe accentuează atmosfera
fabuloasă specifică basmului: „Şi apa unde a fost
căzut; 
verbele la imperfect, în episodul călătoriei Luceafărului
în spaţiul cosmic, denotă mişcarea eternă şi continuă:
„creşteau", „treceau", „părea", „vedea"; 
verbele la perfect simplu şi la conjunctiv din tabloul
al doilea susţin oralitatea stilului, vorbirea populară
specifică oamenilor de aceeaşi condiţie: „se făcu", „să
razi, „să-mi dai. 
Nivelul stilistic: 
antiteza structurală;
alegoria pe baza căreia este construit poemul; epitete ornante: „Uşor el trece ca pe prag";
prezenţa metaforelor, mai ales în primul tablou, în cadrul dialogului dintre Luceafăr şi fata de
împărat, accentuează ideea iubirii absolute ce se cere eternizată într-un cadru pe
măsură: „palate de mărgean", „cununi de stele";
metafore sinestezice în cadrul primului tablou: „Şi ochii mari şi grei mă dor,/ Privirea ta mă
arde";
-  imagini hiperbolice în portretizarea Luceafărului: „Veneaplutind în adevăr/ Scăldat înfoe de
soare";
- metonimii utilizate în pasaje cu sens aforistic, în discursul Demiurgului: „îţi dau catarg lângă
catarg/ Oştiri spre a străbate";
-  comparaţii construite prin asocierea unor termeni abstracţi, în prezentarea călătoriei
Luceafărului în spaţiul cosmic: „E un adânc asemenea/ Uitării celei oarbe";
- antiteza între omul de geniu şi oamenii comuni, antiteză pe baza căreia îşi construieşte
discursul Demiurgul: „Ei doar au stele cu noroc/ Şi prigoniri de soarte,/ Noi nu avem nici
timp, nici loc,/ Şi nu cunoaştem moarte";
- oximoronul ce ia un aspect apropiat de antiteză: „Ţesând cu recile-i scântei/ O mreajă de
văpaie".
CONCLUZIA 
Pentru ilustrarea condiţiei geniului, poemul Luceafărul - sinteză a operei poetice eminesciene
-armonizează atât teme, motive, elemente de imaginar poetic, atitudini romantice, procedee
artistice cultivate de scriitor, cât şi simbolurile eternităţii/ morţii şi ale temporalităţii/ vieţii.