APLICAŢII

Jurnalul fericirii – Nicolae Steihardt

Se dau textele:
31 Decembrie 1959
Nu sunt deloc surprins cînd tata mă trezeşte tare devreme în dimineaţa lui treizeci şi unu.
Sunt perfect liniştit, am dormit, hopul l-am sărit, în ziua de revelion nu mai risc nimic. De ce mă
trezeşte însă tata? Are grija pîinii.
Mă uit la ceas: cinci. îl asigur pe tata că am tot timpul.
Nu-i vorba de pîine, îmi zice. Ai treabă. La ora opt eşti convocat undeva.
Şi-mi arată un bileţel. Da, e o invitaţie, în strada Ştefan Furtună, pentru ora opt. Ca martor.
Am înţeles. Am înţeles, dar nu în întregime: de ce ca martor? De ce n-au venit să mă ridice, noaptea,
ca pe toţi ceilalţi? […]
Tata e un om mic de stat, mai curînd grăsuţ, cu un umăr niţel strîmb - şi umblă greu. A fost
inginer şi a lucrat pînă la şaptezeci şi nouă de ani, în 1956, la fabrică, nu într-un birou. (La Scăeni, în
ultimul timp, cînd am întrebat de el în hala cuptoarelor, muncitorii sticlari îmi răspundeau făcînd
semn cu bărbia ori cu degetul în sus. Crezusem că le place să glumească, să mă ia în băşcălie, ce
căutam acolo. Aş, tata cocoţat sus pe un cuptor, la cîţiva centimetri de tavan: ajungeai la dînsul
numai pe nişte pasarele şi o mulţime de scăriţe metalice, perpendiculare, aşa cum sunt pe vapoare.
Tata: dacă inginerul nu-i în stare să înlocuiască pe oricare dintre lucrătorii săi şi să-i facă treaba
măcar la fel de bine ca el, e pierdut.) A făcut războiul ca ofiţer şi a fost decorat. Cetăţenia a dobîndit-
o prin lege specială votată de parlament înainte de 1914. Dar, la urma urmei, ce şi cine este? Un
ovrei bătrîn, din Bucureşti, un foarte mic pensionar, cîteva amintiri, cîţiva prieteni, cîteva decoraţii
ascunse într-o cutiuţă, un singur fiu. Locuim amîndoi într-o aceeaşi cameră. 0 viaţă întreagă nu i-am
făcut năzbîtii: nu-i băiat rău, zice, dar e un copil bătrîn. Nu se poate să nu vadă cît îmi e de frică, şi
ce jignit de soartă mă socotesc în dimineaţa aceasta şi ce chinuit sunt. Şi ce pericol îl paşte şi pe el.
Mititelu (aşa-i spun, nu exagerez) se arata însă foarte calm. Mă îndeamnă să-mi pun
lucrurile într-o valijoară (e valijoara mamei lui Lilly, pe care n-o să i-o mai pot restitui) şi mă
îmbărbătează. Liniştea tatii mi se comunică niţel şi mie. Dar tot foarte agitat, nemulţumit mă simt. Şi
mai ales păcălit. In ultima zi! In ultima clipă! în treizeci şi unu!
Citaţia de convocare a venit în după-amiaza de treizeci, în timp ce nu eram acasă, fiind
înmînată contra semnătură tatălui meu. Care însă nu mi-a arătat-o cînd m-am înapoiat, destul de
tîrziu, spre a nu-mi tulbura somnul de noapte1.

***
1
Nicolae Steinhardt, op. cit., p. 43-44.
 31 Decembrie 1959
Am cu mine valijoara, în buzunar cîteva tablete de vitamină C şi de piramidon şi o carte groasă.
La Securitate sunt deîndată primit foarte cu multă politeţă, poftit într-o cameră mare şi
frumoasă, aşezat cu cinste pe un scaun în faţa unei măsuţe. La o masă lungă, de cealaltă parte a
încăperii, se instalează o întreagă comisie de ofiţeri. Mi se ia un interogatoriu, începînd cu
identificarea. Totul decurge cu multă ceremonie şi afabilitate. Deşi nici furia nici supărarea pe soartă
nu mi-au trecut, mă ţin destul de calm. Cartea groasă am pus-o pe masă în faţa mea şi în pauze citesc.
Din cînd în cînd fumez o ţigară (dar fireşte că aveţi voie, cît doriţi, sunteţi doar nu învinuit, ci martor)
ori sug cîte o vitamină.
Interogatoriul durează pînă la ora trei precis. Oricum, constatarea ca n-am fost chemat
pentru arestare, că nu voi fi reţinut, mă linişteşte. Mă rătăcesc în formulări vagi, dar partenerii mei
ştiu ce vor. Două lucruri nu-mi plac deloc: întrebarea „Ce legături infracţionale ai avut cu C. Noica?
şi zîmbetele şi şuşotelile care întîmpină vorbirea mea despre întîlnire la gîrlă. (Aşa mă înţelesesem cu
ea că voi spune unde l-am cunoscut la Cîmpulung pe Al. Pal., pe atunci în clandestinitate, cu mustăţi
şi numele de Crăifăleanu.) Vasăzică răspunsul meu era dinainte ştiut, sconta, întrebările iau un ritm
mai rapid, tonul devine mai rece. De cedat însă nu cedez. Nu recunosc caracterul infracţional. Şi
spre imensa mea surprindere, stărui destul de hotărît în refuz şi dau o declaraţie care-i apreciată ca
fiind cu totul nesatisfăcătoare şi nesinceră.
Urmează o întreagă „comedie": se trag perdelele (de catifea de culoare închisă) spre a crea o
atmosferă de panică. Pauze încordate. Comisia iese şi intră iar. Sunt şi ieşiri false, ca la teatru: comisia
se opreşte în prag, dînd să iasă, se răzgîndeşte şi revine. Mi se promit cîte-n soare şi-n lună, unele tare
plăcute. Se prevestesc apoi gravele nenorociri şi funestele consecinţe ale fanatismului meu. Mi se dă
sfatul să-mi bag bine minţile în cap. Mi-este pe larg invocată bătrîneţea tatii pe care nu-l pot doar lăsa,
vezi bine, să moară ca - fireşte - un cîine. Despre tata de altfel par să aibă cu toţii cea mai frumoasă
părere. Mi se dă de înţeles că va fi halal de mine. De la fabrică voi putea lipsi oricînd, lucrul acesta se
va aranja cît ai clipi din ochi. Şi ce voi avea de făcut? Aproape nimic: o dată pe lună, ori şi mai rar, sau
poate mai des - eventual, se va vedea - voi face cîte o mică vizită, nu aici, a nu, o vizită foarte discretă,
undeva, la o adresă, la mai multe, într-un bloc oarecare, într-un apartament foarte oarecare. […] Şi ce
mi se cere? Să spun că în prezenţa mea s-au purtat discuţii duşmănoase şi s-a complotat împotriva
securităţii orînduirii de Stat şi că, din slăbiciune, m-am lăsat şi eu antrenat în discuţii şi n-am avut
curajul să înştiinţez autorităţile deîndată, dar că-mi dau seama, regret şi subscriu cele de mai sus.
Declaraţia pe care o semnez la trei (şi un minut?) în faţa unei comisii vădit nerăbdătoare să se
pregătească de revelion e senzaţional de neconcludentă pentru scopurile anchetei şi-mi dă un neaşteptat
sentiment (îl ştiu tranzitoriu) de elevaţie: nu numai că nu am acuzat întru nimic pe nimeni, nu numai că n-am
recunoscut nimic, dar am şi semnat doar după ce s-au făcut - în margine - toate micile rectificări pe care,
cicălitor, le-am cerut. Notele marginale dau declaraţiei aspectul unei teze corectate de un belfer tipicar.
2
 Nu-mi vine a crede că eu sunt eu. Mi-am jucat, văd, rolul pînă la capăt. Mă descopăr pentru
prima oară încăpăţînat. Şi iau aminte că mi-a plăcut să joc teatru. Dar frică tot îmi este.
Căci n-a fost decît actul întîi - de nu prologul. Mi se dă un răgaz e trei zile pentru gîndire
urmînd a mă prezenta Luni 4 Ianuarie la orele opt cînd mi se spune că o să văd eu. Politeţea totuşi nu
încetează cu totul Sunt ameninţat dar şi sfătuit de bine; promisiunile nu sunt retrase2.
***
[…] Ovreiul de peste 82 de ani, micul pensionar din Bucureşti, mi s-a dovedit dintr-o dată,
şi în chipul cel mai simplu, capabil de simţăminte autentic senatoriale.
După ce i-am povestit cum s-au petrecut lucrurile, mi-a vorbit:
- Ce-ai mai venit acasă, nenorocitule? Le-ai dat impresia că şovăi, că poate să încapă şi
posibilitatea să-ţi trădezi prietenii. în afaceri, cînd spui lăsaţi-mă să mă gîndesc înseamnă că ai şi
acceptat. Pentru nimic în lume să nu primeşti a fi martor al acuzării. Hai, du-te chiar acum.
Eu îl ştiu de pe vremea cînd se întorcea seara în Pantelimon pe scara trăsurii - marţial; cînd
în timpul mişcărilor din 1919 a circulat prin atelierele fabricii în uniformă şi cu sabia scoasă din
teacă, dar teatru tot îmi vine a crede că joacă, lui şi mie, măcar niţel. Mă uit la el mai mult pe furiş,
mi-e teamă să nu constat că bravează. Ii arăt că acum nu găsesc pe nimeni şi că nici să stau la poarta
Securităţii cu geamantanul lîngă mine pînă Luni n-are nici un Dumnezeu, eroismul fiind foarte
aproape de caraghioslîc. Şi mă simt istovit, şi mai e masa de diseară. Şi-i mai arăt ce înseamnă
închisoarea cu adevărat, că e bătrîn, că va rămîne singur cu o pensie tare mică; să nu se aştepte la
mila nimănui; şi nici la vizite; şi-apoi mi-este frică; şi-apoi nu mi se cere la urma urmei decît să
declar adevărul; şi nu ne vom mai vedea niciodată; şi-aşa i-am făcut numai necazuri toată viaţa
măcar acum la sfîrşit să-i îndulcesc oleacă zilele; şi, ce mai la deal la vale, perspectiva închisorii, a
suferinţei, şi pe deasupra cu gîndul la nenorocirea lui, mă îngrozeşte.
[…] E adevărat, zice tata, că vei avea zile foarte grele. Dar nopţile le vei avea liniştite (trebuie
să repet ce mi-a spus, trebuie; de nu, m-ar bate Dumnezeu) -, vei dormi bine. Pe cînd dacă accepţi să fii
martor al acuzării vei avea, ce-i drept, zile destul de bune, dar nopţile vor fi îngrozitoare. N-o să mai
poţi închide un ochi. O să trebuiască să trăieşti numai cu somnifere şi calmante; abrutizat şi moţăind
ziua toată, iar noaptea chinuitor de treaz. 0 să te perpeleşti, ca un nebun. Cată-ţi de treabă. Hai, nu mai
ezita. Trebuie să faci închisoare. Mi se rupe şi mie inima, dar n-ai încotro. De altfel, chiar dacă apari
acum ca martor al acuzării, nu fi prost, după şase luni tot te ia. E sigur.
Argumentul acesta din urmă, perfect logic, negustoresc şi avocaţial, mă impresionează
îndeosebi. Doar că şase luni cînd ţi-e frică e cît o veşnicie.
Tata însă, din ce în ce mai senator roman, îi dă mai departe:

2
Nicolae Steinhardt, op. cit., p. 46-47.
3
 - Pregăteşte-ţi prin urmare lucrurile pentru Luni. Vezi, ia-ţi numai lucruri uzate. (Aici a
greşit-o rău de tot.) Şi în astea trei zile care ne rămîn să nu-mi vorbeşti nici un cuvînt despre proces,
Securitate, închisoare. Vreau să le petrecem împreună, plăcut şi liniştit3.

Cerinţe:
I.Receptarea textului:
1. Care dintre textele citate mai sus te-a impresionat şi prin ce anume.
2. Care dintre aceste texte te-a convins să citeşti întreaga carte? Argumentează-ţi opinia.
3. Alcătuiţi grupe de câte 4 elevi (2 bănci) şi aduceţi argumente în sprijinul celor afirmate.
Notaţi apoi pe caiete ideile acceptate de către toţi şi pe cele respinse.
4. Adeseori, textele citite pot să ne amintească de experienţe asemănătoare trăite sau auzite de la
alte persoane. Povestiţi, pe scurt, dacă textele citate a reactualizat o asemenea experienţă.

II. Textul ficţional vs. Textul nonficţional

1. Cărui tip de text aparţin fragmentele? Ficţional sau nonficţional?
2. Care sunt trăsăturile pe baza cărora stabiliţi apartenenţa la una dintre categoriile menţionate?

III. Producerea de texte ficţionale şi nonficţionale

1. Redactează o jumătate de pagină de jurnal a unui elev de vârsta ta din anul curent.
2. Redactează o jumătate de pagină de jurnal a unui elev de vârsta ta din anul 1980.
3. Redactează o scrisoare prin care să soliciţi un sfat unei persoane importante.
4. Redactează o povestire având ca temă ancheta la Securitate.

IV. Utilizarea corectă şi adecvată a formelor exprimării scrise

1. Rezumă unul dintre cele 3 fragmente, acelaşi cu al coechipierilor tăi. Confruntă rezumatele şi
notaţi observaţiile necesare.
2. Alcătuieşte o listă bazată pe imperative a reperelor etice după care doreşti şi încerci să te
conduci în viaţă.

V. Analiza componentelor structurale şi expresive a textelor

1. În Jurnalul fericirii se îmbină naraţiunea propriu-zisă cu dialogul dintre tată şi fiu. Comentaţi
această opţiune a autorului.

3
Nicolae Steinhardt, op. cit., p. 23-24.
4