Nicolae Mărgeanu

Romanul care ucide

I. Preludiul spaimei

Două bătăi slabe în ușă. Știam cine e. Am murmurat:

— Intră, Mircea...
Nu putea să mă fi auzit, totuși ușa se deschise încet,
și prietenul meu căpitanul Vigu intră cu pași lenți,
parcă împotriva voinței lui. Cât de bine îl înțelegeam!
Nu zâmbea, nici măcar forțat, artificial – zâmbetul pe
care medicul îl oferă pacientului înainte de rostirea
diagnosticului fatal; și era vizibil că face eforturi să nu
pară nici încruntat, întunecat, excesiv de sever: să-și
compună o față albă, neutră, era – îmi dădeam seama
prea bine – preocuparea sa dominantă în clipa aceea.
A mea, aceeași. Stăteam cu umerii lipiți de peretele
din fund, cu țigara aprinsă în colțul gurii, mijind ochii
din cauza fumului ce urca încolăcindu-se și mă
studiam mental, ca într-o oglindă abstractă: nu, niciun
zâmbet, nici cea mai vagă tentativă de zâmbet – ar fi
sau unul de sfidare, și asta încă ar mai merge, dar nu e
cazul, fiindcă ar fi absurd să înveninez și mai mult
lucrurile... sau unul umil, de câine în așteptarea
piciorului între coaste, un zâmbet josnic... ah! numai
asta nu! Și nici pe încruntatul să nu fac, să nu încrețesc
fruntea, să nu împreun sprâncenele, să nu încleștez
maxilarele... Haide, destinde-ți toți mușchii feței, ca
într-un exercițiu de yoga! O față albă, iată de ce am
nevoie! Albă? – dar era albă, literalmente, fiindcă
sângele nu mi-l puteam întoarce în obraji, eram palid –
parcă mă vedeam – alb ca peretele de care mă lipisem,
revoltător, rușinos de palid!
Vigu se apropie de fotoliul larg, adânc, de lângă
șemineu (deliciul orelor mele de după-amiază când,
între capitolul încheiat în zori și cel pe care aveam să-l
încep la căderea nopții, îmi ascultam benzile cu muzică
de Bach – de atâta timp, numai și numai Bach!) și mă
întrebă din priviri dacă îi permit să ia loc. Oh!
politețea, într-un asemenea moment! Sau tocmai într-
un asemenea moment... altădată s-ar fi așezat pur și
simplu, fără atâtea fasoane.
— Ia loc...
Își scoase pipa (un Dunhill din splendida colecție
primită în dar de la Lucian Donati) și se apucă s-o
înfunde; o făcu meticulos, prefirând printre degete
firele gălbui, aurii-castanii, din cutia de tutun
englezesc – mai avea încă din rezerva muzicianului,
eroul romanului pe care-l terminasem nu mai departe
decât azi-noapte. Cunoșteam voluptatea de a-ți face de
lucru cu o pipă de mare preț, de a te lăsa îmbătat de
aroma unui tutun inegalabil, de care, peste o secundă,
vei apropia flacăra orizontală a brichetei, dar pentru el,
acum, nu era decât un pretext de a-mi evita privirea: o
credea cumva înfricoșată, cătând în lături, lăcrimoasă?!
Dar dacă era într-adevăr așa?... Cu neputință! Și
totuși...
Lamentabil: mă așezasem aici, în picioare, lipit de
acest perete, și aici stătusem și îl așteptasem să vină,
fiindcă trebuia să vină, aproape o jumătate de oră,
căutasem cu inconștiența lașității acest loc anume,
fiindcă era cel mai învăluit în penumbră din toată
camera – urmărind, sperând ce, fugind de ce? De o
vină imaginară? Nu, ci de acuzația inevitabilă... Perfect,
să și-o formuleze! Nu voi avea cum să mă apăr, dar cel
puțin s-o înfrunt deschis. Copilărește îndârjit dintr-o
dată, m-am smuls de lângă perete și, din trei pași mari,
am venit în dreptul lui Vigu. M-am așezat pe pat, în
fața lui – genunchii aproape că ni se atingeau – exact în
conul de lumină al veilleusei 1 înalte, cu picior, din
spatele fotoliului: poftim, îți stau la dispoziție!
Procedează ca la un interogatoriu de rutină! Nu te
jena! După cum vezi, îmi plasez singur becul în ochi!
Vigu scăpără bricheta.
— Ei bine?
Și mă privi dur, înghețat... „Ei bine?...” Ei bine, unei
asemenea priviri nu mă simt obligat să-i răspund! Dar
1
Veioză.
ea fu scurtă; îi urmă o expresie de adâncă oboseală, de
sinceră dezolare – nu, nu, cel din fața mea era totuși
prietenul meu Mircea Vigu! Sau... fusese?
— Dacă preferi și ai într-adevăr ce declara, dă-i
drumul, povestește, explică, eu mă voi feri să-ți pun
întrebări. Nu e încă un interogatoriu oficial, să
presupunem că ar fi altcineva în cauză...
— Nu e încă un interogatoriu oficial... I-am îngânat
eu, admirându-mi involuntar tonul: visător, dar
franțuzește e mai sugestiv – rêveur. Crezi într-adevăr
că eu l-am ucis pe omul acela, Mircea?
— Fără „Mircea” acum, bine? mă întrerupse el, dar
moale, blând chiar.
— Scuză-mă... Neașteptata, umilitoarea interdicție,
deși firească într-un fel, mă crispă. Așadar, crezi că eu
l-am ucis? reluai răgușit. De ce aș fi făcut-o?
— Sunt obligat s-o cred... înțelegi: pur și simplu n-
am altă ieșire. Asta e situația...
— Da, știu.
— Atunci?
— Atunci, ce? Te aștepți să mărturisesc o crimă pe
care nu am comis-o? Nu eu l-am ucis!
Vigu nu spuse nimic. Închisese ochii. Pipa îi fumega
alene.
— Înțeleg perfect, aparențele sunt împotriva mea:
toate, absolut toate, urmai. Din cei șase inși care l-ar fi
putut asasina pe omul din odaia de alături – singurii
care l-ar fi putut asasina – pe cinci i-ai eliminat, toți
cinci au alibiuri perfecte, inatacabile, verificate. Am
rămas eu...
— Da: tu.
— Da: eu! am ridicat glasul, care, de furie, îmi
tremură. Singurul fără alibi! Ergo, asasinul, nu-i așa?
Vampirul lacom de sânge! Eu! Dar nu e ridicol?!
Vigu, tot cu ochii închiși:
— Ceilalți cinci, toți ceilalți cinci, cum chiar tu
recunoști, pot să justifice, minut cu minut, cele două
ore în care asasinul s-a aflat în odaia victimei. Tu... te-
ai plimbat prin pădure... și n-ai întâlnit pe nimeni, nu
te-a văzut nimeni, nu ai niciun martor...
— Nu știam că plimbările solitare prin pădure sunt
interzise. Peste tot vezi: Nu rupeți florile. Nu călcați
iarba. Nu aprindeți focuri în pădure, Pescuitul interzis,
Vânatul interzis. Nu faceți asta. Nu faceți ailaltă! – de ți
se și apleacă de atâtea opreliști. Nicăieri nu scrie însă
că n-ai voie să te plimbi de unul singur pe sub fagi...
Vorbeam în gol, mestecam cuvinte, atât și nimic mai
mult... Răsturnat în fotoliu, cu pleoapele pe jumătate
coborâte, Vigu mă privea acum ironic și, cel puțin așa
mi s-a părut, de la un moment dat încolo, chiar cu
răutate. Am înghițit un nod.
— Știu că spun prostii, am îngăimat. Situația e mult
prea serioasă, mult prea gravă, ca să bat câmpii...
— Exact: extrem de serioasă.
— Bine, și aproape că strigam acum, năucit de
absurdul lucrurilor, dar cum poți să crezi că eu... că eu
sunt, că eu am fost în stare să-l ucid pe omul acela?!
Noi doi ne cunoaștem de vreo cincisprezece ani;
pentru Dumnezeu, doar suntem prieteni! Înseamnă că
timp de cincisprezece uni, tu, ofițer de miliție,
anchetator penal, răzbunătorul societății etcetera,
etcetera, tu... în tot acest timp, tu ai fost prietenul cel
mai apropiat al unui asasin în devenire! E de conceput
așa ceva?!
Stranie reacție, Vigu, la rândul lui, pălise.
Observându-l, m-am simțit răscolit și mai tare. Nu
trebuia să-i fi spus toate acestea: și le spusese singur,
încă mai dinainte, fără doar și poate.
— Unui asemenea ins, căruia într-o zi urma să-i
prinzi mâinile în cătușe – îți aduci aminte? –, i te-ai
destăinuit, ani și ani la rând i-ai spus tot ce aveai pe
suflet. Nu numai peripețiile tale mi le-ai povestit, ci m-
ai făcut părtașul gândurilor tale cele mai intime, mi-ai
spus despre tine tot, tot, nu mi-ai ascuns nici
slăbiciunile, nici lașitățile, nici îndoielile și
descurajările, în așa măsură încât, adesea, eu,
cronicarul isprăvilor tale polițienești (eram, la rândul
meu, ironic acum, sarcastic și, bineînțeles, stupid!), mă
sfiam să le pun pe hârtie, multe din ele aveam
pudoarea să le trec sub tăcere. Azi-noapte, știi bine, am
terminat cea de-a cincea carte al cărei erou este
căpitanul Mircea Vigu: cine o va scrie pe a șasea, în
care Vigu, faimosul Vigu – fiindcă, recunoaște, datorită
mie, datorită romanelor mele ai devenit, se poate
spune, celebru –, îl trimite la spânzurătoare pe autorul
primelor cinci...?
— Taci! Dar taci odată!
Se ridică brusc din fotoliu și trecu în spatele acestuia,
lăsându-se cu coatele pe spătar; de fapt, interpretam
eu, marca astfel îndepărtarea de mine – cu un metru-
un metru și jumătate în spațiu, dar cu cât,
Dumnezeule, în planul afectivității?...
— Tocmai, nesăbuitule: tocmai fiindcă ești prietenul
meu, vechiul meu prieten, singurul căruia m-am
destăinuit vreodată, cum spui; nu înțelegi – tocmai
asta mă înfioară! Căci n-ai fi decât ultimul dintr-o serie:
tatăl și fratele femeii pe care o iubeam și care mi-a
devenit apoi soție2; Mihai Onu, pictorul, de care știi cât
de sincer m-am simțit atașat și despre care a trebuit să
aflu că a ucis cu cel mai rece sânge cu putință 3; Lucian
Donati însuși, eroul ultimului tău roman4, geniu în

2
„A treia noapte fără lună"” și „Bătălia nevăzută”.
3
„Cercul magic”.
4
„Pasiunea după Matei, text inedit”.
adevărata accepție a cuvântului, în fața căruia mă
simțeam intimidat, sufocat de admirație, chiar dacă...
Și acum tu! Dar nu înțelegi?! Nu-ți dai seama că e o
nouă festă, demențială, cinică, îngrozitoare, pe care mi-
o joacă destinul? Cum să nu cred că sunt jucăria unei
fatalități, că sunt predestinat să plătesc fiecare sau, ca
să nu exagerez, aproape fiecare izbândă a minții mele
printr-o cruntă hemoragie a sufletului?... Prietenii mei
devin, rând pe rând, victimele, capturile mele – sau eu
victima lor, depinde cum o iei...
Îl ascultam cu ochii mari: ce grozavă temă literară,
dacă n-aș fi eu cel în cauză! Dar o asemenea idee fixă în
capul lui nu făcea decât să-mi agraveze situația: eram
într-o capcană, mă zbăteam în ea fără speranță, și omul
acesta, în fond prietenul meu, singurul care m-ar putea
elibera din strânsoare, paralizat de o idee nebunească,
refuză s-o facă! O capcană! În care puteam să pier,
nimic mai fragil decât... și ce eram eu altceva decât... n-
ar fi nici prima, nici ultima eroare judiciară!
Condamnat pentru o crimă diabolic pusă la cale... în
timp ce adevăratul asasin râde... Deznodământ
grotesc, hilar, dar posibil, probabil chiar, și dacă și alte
indicii, false, firește, trucate, dar convingătoare, și de
unde știam că nu pregătite, puse în evidență de omul
din umbră?... Ei da! Un deznodământ de neînlăturat!
— Pe temeiul unor asemenea concepții mistice,
tâmpite mă sacrifici, deci... am rostit, gâtuit de emoție.
— Nu... nu...
Goli, gânditor, pipa de scrum. Era, se vedea bine, la
fel de tulburat ca mine. Undeva departe, șuieră o
locomotivă. Tresărirăm amândoi.
— Nu trebuia să-ți spun asta: e o prostie, o aberație,
ai dreptate... Destin, fatalitate și celelalte – simple
aiureli, sau aiurări de ceasuri negre – și, cu un zâmbet
aproape sfios: Și e un ceas negru acesta, în care tu...
Spune-mi, de ce ai făcut-o?
Așadar... nu mă mai întreba acum dacă, ci de ce, fără
rușine: de ce?
O lungă tăcere. Apoi eu, crispat:
— Într-adevăr: de ce aș fi făcut-o? Răspunde-mi tu la
această întrebare! Pentru ce l-aș fi ucis? Ca să-l
jefuiesc?
— Din partea lui Vigu, un gest enervat, semn că
îndepărta o asemenea bănuială. Îmi pare bine că, cel
puțin, nu mă consideri un tâlhar de drumul mare...
Din răzbunare? De unde și până unde? N-am avut
niciodată nimic de împărțit, tipul mi-era mai degrabă
simpatic, oricine din casa asta ți-o poate confirma.
Înainte de a ne întâlni aici, habar n-aveam de existența
lui... Deci...
— Dar dacă voi descoperi că aveați totuși ceva de
împărțit? Bagă de seamă, asta îți va agrava enorm
situația, și așa gravă! mai bine spune-mi acum...
Am ezitat o fracțiune de secundă – și mă tem că el a
observat:
— Nu, absolut nimic.
M-a privit lung.
— Cum vrei.
— Nu, nu, te asigur. Nu l-am cunoscut înainte de
venirea mea aici, jar aici n-am avut cu el nici cel mai
mărunt incident, era un colocatar ideal, nu mă deranja
în niciun fel, mai curând eu pe dânsul, cu audițiile
mele din Bach, știi că îmi place să pun magnetofonul
tare, ca să-mi creez iluzia că mă aflu în sala de
concerte, dar nu s-a plina niciodată, deși... ca orice om
normal, nu suporta decât muzica ușoară – încolo, am
jucat cu el biliard la cabană, sau șah, am golit uneori
câte o sticlă de vin. Nimic, absolut nimic nu mă putea
determina să-i iau viața.
— Nu se știe...
— Ce vrei să spui?
În sfârșit un zâmbet, dar unul destul de neplăcut la
vedere:
— Și nimicul poate constitui o explicație, nu crezi?
Actul gratuit... De ce nu, în definitiv? Actul mai mult
sau mai puțin gratuit... Eternul Lafcadio. Un pariu – cu
tine însuți. Și în orice pariu, de orice natură ar fi el, e
implicat un interes. Ești autor de romane polițiste, ai
ticluit nu mai știu câte „crime perfecte”, pe care însă le-
ai pus să le execute eroii tăi, niște făpturi fantomatice,
fantasme de hârtie, iar sângele pe care-l făceai să curgă
nu era decât cerneală... de unde să știu că n-ai fost
ispitit se demonstrezi – vai, numai ție însuți de astă
dată, nu unui milion de cititori – că ești în stare să
săvârșești și o „crimă perfectă” reală? Iartă-mi
comparația: ca un licean care s-a săturat să se tot
masturbeze și dorește cu ardoare să posede în sfârșit și
o femeie în carne și oase... De unde să știu că n-ai vrut
să te culci, fie și o singură dată cu Moartea?
— Sper că nu vorbești serios?
— Nu cine știe ce... Dar recunoști că ar putea fi și
asta o explicația a crimei? În lipsa unui alt mobil, pe
care îl voi găsi, poți să fii sigur de asta!
— Foarte bine, am strigat, ignorând voit și nu fără o
strângere de inimă ultima lui frază, mult prea rău-
prevestitoare, dar dacă pentru asta am ucis, ca să simt,
pe viu, voluptatea „crimei perfecte”, atunci cum se
face că n-am avut prevederea elementară să-mi asigur,
înainte de orice, un alibi, pe cât posibil inatacabil? Ce
fel de „crimă perfectă” mai e și asta, fără alibi? Nu
înseamnă să mă dau prins, ca un netot, din capul
locului?
— Nu, de ce? Poate că ai mizat tocmai pe asta: pe
mimarea candorii. Un mod mai subtil de a te disculpa...
Vedeți, sugerezi tu, sunt curat ca lacrima, nici măcar
nu mi-am asigurat un alibi, pe care voi, pe urmă, să mi-l
spulberați, să mi-l faceți fărâme, eu, candidul, m-am
plimbat prin pădure, singur, și n-am întâlnit pe
nimeni, n-am niciun martor... (Poate te bizuiai că va
mai fi și altcineva, unul sau mai mulți, care să nu-și
poată justifica timpul; dar vezi că toți ceilalți au putut s-
o facă, și încă cu prisosință!) Ai renunțat la alibi, în
schimb ai fost foarte atent să ștergi orice alte urme ale
crimei...
Tăcu câteva clipe, înainte de a încheia:
— Eu însă le voi găsi.
M-am ridicat de pe patul pe care stătusem până
atunci ghemuit. Țineam pumnii strânși, cu unghiile
adânc înfipte în palme.
— Foarte bine: caută-le!
— Din păcate, nu-mi rămâne altceva de făcut.
A urmat o tăcere lungă, apăsătoare. Apoi, Vigu, sec,
dar și cu o umbră de oboseală:
— Prin urmare, nu recunoști că astăzi, între orele 15
și 17, te-ai aflat în odaia victimei și, în cursul acestei
întrevederi, ai ucis-o zdrobindu-i craniul cu un obiect
greu, ce n-a fost încă găsit?
— Nu.
— Afirmi, de asemenea, că n-ai avut niciun conflict
cu omul asasinat, între 1 septembrie, data sosirii sale
aici, și astăzi?
— Da.
— Și că nu v-ați cunoscut, că nu l-ai întâlnit niciodată
înainte de data de 1 septembrie?
— Nu l-am cunoscut...
— Asta e tot.
S-a întors și s-a îndreptat spre ușă.
— Ascultă, am strigat în urma lui, trebuie să înțeleg
că... vreau să spun, trebuie să consider că sunt arestat?
A ridicat din umeri și a ieșit fără să-mi răspundă.
*
Eram sau nu eram arestat? aceasta era întrebarea
care mă tortura, ca și cum ar fi avut vreo importanță
decisivă lucrul ăsta! Important, grav, paralizant era
faptul că nu mă puteam disculpa, că, deși înțelegând
perfect în ce păienjeniș de circumstanțe teribile
nimerisem, îmi era cu neputință să descâlcesc firele, să
mă smulg din capcană. Capcana! Capcana!
Întâmplarea oarbă mă împinsese în ea, sau cineva mi-o
pregătise, mi-o așezase în cale? Asasinul, cine
altcineva, fiindcă exista un asasin, după cum exista și
un cadavru, chiar în odaia de alături, dincolo de
perete, dincolo de ușa blocată de șifonierul dinspre
partea mea... Asasinul! Și dacă el m-a împins în
capcană, dacă el (dar cine altul?) a izbutit să
concentreze asupra mea suspiciunile prietenului meu
Vigu însuși, tot el se va strădui, fără doar și poate, să-i
ofere lui Vigu sau celorlalți anchetatori și probele
materiale ale vinovăției... plăsmuite, false, desigur, dar
nu mai puțin capabile să-mi înnoade ștreangul de gât.
Dar dacă Vigu se și află în posesia unor asemenea
probe, pe care le trece sub tăcere, pentru ca la
momentul oportun să mă zdrobească sub greutatea
lor? Bunăoară... urmele acelea de noroi... de ce n-a
amintit de ele adineauri, știut fiind că ele pe mine mă
acuză? Înseamnă că el... Și, în acest timp, asasinul
acționează, clipă de clipă mă încolăcește mai strâns în
plasa lui diabolică. Iar eu stau încremenit, ca fascinat
de apropierea sa invizibilă, în imposibilitate de a-i para
loviturile, pe care nu le pot prevedea!...
Sunt sau nu arestat? Din trei pași mari, am ajuns la
ușă și am dat-o de perete. Palierul, luminat de un
singur bec. Unul din milițieni e așezat pe un scaun,
drept în fața ușii mele, și fumează. La apariția mea, se
ridică și mă urmează, pe scara interioară, jos în hol.
Când mă îndrept spre antreu, el mi-o ia înainte și îmi
taie drumul.
— Unde vă duceți?
Îmi smulg fulgarinul din cuier.
— Până la bufetul din colț, după țigări.
— Dați-mi mie banii, trimit eu pe cineva.
Ar fi ridicol să insist, să pretextez că vreau să iau aer
înainte de culcare. Îi întind o bancnotă.
— Mulțumesc... Un pachet de Snagov.
Mă întorc în odaia mea. Îmi mușc buzele. Dar, în
definitiv, consemnul ar putea fi valabil pentru toți
locatarii casei... Mă duc la fereastră, ridic jaluzelele.
Deschid geamul și mă aplec în afară. Chiar sub geamul
meu, e o bancă, pe care stă, zgribulit, un alt milițian.
Burează și s-a lăsat un frig pătrunzător, umed. Lumina
slabă a felinarului din dreptul porții nu reușește să
lumineze decât vag fața omului, care se ridică încet de
pe bancă și salută cu mâna la chipiu.
— Să trăiți.
— Urâtă vreme, zic prostește.
— Păcătoasă, da. Aveți un foc?
Îi arunc de sus cutia de chibrituri. Bate ușor vântul,
copacii aproape desfrunziți foșnesc sinistru, și omul
scapără pe rând trei-patru bețe de chibrit. Trântesc
geamul: sunt în cușcă, în cușcă, în cușcă!
Stâng veilleusa și, plin de o furie rece, mă trântesc
îmbrăcat pe pat, mușcând perna.

II. O zi fastă

24 noiembrie 196... Niciodată, poate, nu caligrafiasem

cu mai adâncă satisfacție data finală pe ultima pagină a
unui manuscris. Ții stiloul suspendat deasupra hârtiei,
întârzii clipa, o „filezi”, cu sentimentul că o smulgi
infinitului, fiindcă aproape nu-ți vine să crezi că e
adevărat: ai încheiat cartea, ai gravat pe lespedea
timpului visul inform, furându-l uitării, disoluției,
neantului, și ești tu însuți, sau măcar ceva din tine, sau
poate chiar ceva mai mult decât știi că ești într-adevăr
(tu, plus doza înfricoșătoare de hazard) în acele roiuri
de litere contorsionate zgâriate pe hârtie... Pasiunea
după Matei: doi ani și jumătate de efort neomenesc, de
exaltări și de îndoieli, dar ce spun eu? – de disperări
negre, trăiți sub semnul tentației de a rupe totul, de a
arde totul, aproape o mie de nopți albe, alte aproape o
mie de zile mute, întunecate, doi ani și jumătate de
necurmate stupori în fața dificultăților, de fiori de
gheață și mult, mult mai rar, de euforii compensatorii –
și iată sfârșitul calvarului: câteva sute de pagini frumos
(sau hidos?) înnegrite, iar acum, dedesubt, însemnul
zilei faste: 24 noiembrie 196... A rămas, firește, doar o
palidă umbră din visul inițial, dar iată-l, e aici totuși,
sub palma ta, materializat, un impresionant top de
hârtie scrisă, și așa cum e, cu milioanele sale de
cusururi, șchiop poate, sau sașiu, sau gângav, sau cu
un umăr mai căzut, e odrasla ta, s-a născut, o simți că
palpită – și ești bucuros și îți simți inima strânsă, și ești
fericit și abătut în timp ce stiloul ezită deasupra ultimei
file, înainte de a caligrafia: 24 noiembrie 196... Închizi o
clipă ochii – o, nu e capodopera râvnită, știi bine că nu
e, dar nu-i nimic, bine că e și așa cum e, bine că s-a
terminat mai ales, îți vei acorda acum un răgaz mai
lung sau mai scurt, după care vei alerga după o nouă
himeră...
Când m-am ridicat de la masa de lucru, era aproape
ora patru dimineața. Mă simțeam – e ușor de înțeles –
surescitat, și acum, când nu-mi mai făcea trebuință,
liniștea profundă în care era cufundată casa mi se
părea apăsătoare. Am deschis aparatul de radio.
București I transmitea muzică de jazz. La naiba, acum,
divina polifonie a lui Bach! Vreau în clipa asta
trompeta lui Armstrong5, ritmul dezlănțuit al lui Duke
Ellington6! Știam că n-am să pot adormi cu una-cu
două, așa că am deflorat sticla de whisky achiziționată
anume, cu câteva zile înainte, în vederea marcării
evenimentului știut apropiat, și am dat de dușcă, la

5
Louis „Satchmo” Armstrong, cunoscut sub pseudonimul de „Satchmo”, a fost
un muzician, trompetist, compozitor și cântăreț de jazz, unul din exponenții cei
mai reprezentativi ai „stilului New Orleans” în muzica de jazz practicată în
Chicago în jurul anilor 1920 - 1930.
6
Edward Kennedy „Duke” Ellington (n. 29 aprilie 1899, d. 24 mai 1974) a fost
un un compozitor și pianist american. De-a lungul timpului a fost conducătorul
mai multor formații de jazz. După ce și-a înființat propria sa formație muzicală,
a fost primul care a folosit vocea umană ca pe un instrument muzical. De-a
lungul vieții a scris peste 2000 de cântece și compoziții, de la jazz la muzică
religioasă și muzică clasică. A compus muzică pentru patru filme. A susținut
concerte în săli renumite, precum la Carnegie Hall din New York, Filarmonica
din San Francisco și Opera din Chicago.
intervale scurte, patru pahare, fără gheață, fără sifon,
fără apă. Cu toate acestea, mi-a fost imposibil să adorm
înainte de ora șase; mi-amintesc că eram încă treaz
când a trecut acceleratul de șase și unsprezece minute.
În schimb, am dormit adânc toată dimineața, până la
ora unu, când gazda mi-a ciocănit la ușă, ca să mă
cheme la masă. Am sărit sprinten din pat ca pe vremea
milităriei, am făcut un duș rece, m-am bărbierit în doi
timpi și trei mișcări și am apărut în sufragerie radios ca
un prim-amorez. Toată lumea mi-a remarcat buna
dispoziție.
— Bine, dar în casa asta nu se bea niciodată nimic?!
am făcut, așezându-mă la masă. Sărut mânușițele,
doamnelor, respectele mele, domnilor! Un aperitiv ar
trebui să fie obligatoriu, ce Dumnezeu!
Cuvintele mele fură întâmpinate de un murmur
general, aprobator, firește. Ce bine mă simțeam în ziua
aceea în mijlocul acelor convivi, pe care a trebuit să-i
accept mai mult sau mai puțin de bunăvoie; nu o dată
mă agasaseră, câte unul sau toți laolaltă, prin simplul
fapt că trebuia să le suport prezența, după cum și ei
trebuiau să o suporte pe a mea, mă plictisiseră, mă
exasperaseră... ca să constat acum că erau în fond niște
tipi foarte simpatici, foarte de treabă, foarte
convenabili din toate punctele de vedere! Și cât de
politicoși! Dovadă că stătuseră fără să se impacienteze
în fața farfuriilor goale, așteptându-mă pe mine.
— Ehe! n-ar strica un păhărel, făcu stăpânindu-și un
oftat Mihai Voicilă, ginerele gazdei, un bărbat solid, cu
un gâtlej parcă anume croit pentru performanțe
bachice. I-am aruncat o privire înțelegătoare: soacră-sa,
mai degrabă decât nevasta, îl ținea foarte din scurt și
fiecare nevinovată escapadă pe care și-o permitea la
restaurantul din centru sau la cabană îl costa mai mult
decât făcea.
—  Bibere deinde philosophari... îmi surâse, în timp ce-și
potrivea meticulos șervetul pe genunchi (gest
considerat, nu știu de ce, demodat, poate din cauza
introducerii în folosință a meschinelor șervețele de
hârtie) Dinu Cernat, domnul avocat, cândva mică stea
a baroului de Ilfov, astăzi funcționar superior la un
minister oarecare sau așa ceva și aflat în concediu
pentru nu știu ce boală distinsă, partenerul meu de șah
obișnuit în jumătatea de oră de așteptare a cinelor.
Bibere... in maiorem Artis gloriam! (Avea o adevărat
manie, simpatică de altfel, să improvizeze aforisme
bizare, în șapte limbi și jumătate.)
— Un moment, întârziați puțin cu supa, doamnă
Lidia, i-am strigat gazdei, care se îndrepta spre
bucătărie. Mi-am amintit că am eu ceva care ar merge.
Am urcat în camera mea și am revenit cu sticla de
Queen Ann.
 — Din păcate, e pe jumătate goală, m-am scuzat.
— Din fericire, e pe jumătate plină! râse optimistul
de profesie Anton Mihăiescu.
Am turnat în pahare. Eram șapte la masă (dacă n-o
socoteam pe Nicoleta, o mucoasă de nouă ani, copilul
soților Voicilă), astfel că fiecăruia îi reveni o cantitate
destul de mică. Ciocnirăm. Bătrânul Paul Ionescu,
stăpânul casei, își ridică destul de mefient7 paharul.
— Eu, la șai’șase de ani ai mei, vă spun drept că n-
am băut niciodată whisky... Am auzit, nu te supăra,
domnule dragă, că are gust de ploșniță! Ei! dar n-o să
mor din atâta lucru...
Dinu Cernat îmi făcu cu ochiul.
— Dacă ploșnițele ar avea gustul whiskului, amice
Ionescule, pe tot mapamondul s-ar interzice D.D.T.8-ul,
fii convins de asta! Sau nici n-ar fi fost inventat! Ce zici,
dragă Antonaș?
Anton Mihăiescu aprobă fără rezerve:
— Ploșnițele și caviarul s-ar concura, în materie de
delicatese...
Gazda, madame Lidia Ionescu, puse pe masă
castronul cu supă aburindă.
7
Neîncrezător; bănuitor.
8
Diclor-Difenil-Tricloretanul denumirea prescurtată DDT este un insecticid care
a fost folosit din anii 1940 ca un toxic de contact. Datorită acțiunii eficiente în
combaterea insectelor și toxicității reduse față de mamifere ca și costului relativ
redus de producție a fost folosit pe scară largă timp îndelungat.
 — Doamnelor și domnilor, am intervenit, ca să
preîntâmpin accesele de melancolie la vederea
paharelor goale, doamnelor și domnilor, diseară
sunteți invitații mei și să știți că nu admit nicio scuză,
din partea nimănui! Y compris domnișoara Nicoleta,
căreia i se va oferi o tratație din cele mai alese prăjituri
ce pot fi găsite la cofetăria urbei noastre. Ce ziceți, ne
deplasăm in corpore la Prahova aurie sau organizăm aici,
acasă, un festin pe cinste?
Propunerea mea fu acceptată cu entuziasm.
Căzurăm de acord să organizăm agapa acasă, având în
vedere că madame Lidia nu ne-ar fi putut însoți, că
vremea era urâtă și că Prahova aurie era de fapt o
bombă împuțită în care se încingea mai în fiecare
noapte câte o bătaie gen 7 păcate9.
— E ziua dumitale? întrebă clipind des din ochii
rimelați (ochii ei irezistibili, irezistibili la propriu,
negri-umezi, mocnind de așa-zise taine, în realitate de
niște impulsuri biologice ușor descifrabile și niciodată
bine reprimate) Dora, „enigmatica” Dora, fiica soților
Ionescu și soția lui Mihai Voicilă. Era un exemplar
feminin din cele mai rasate. Mamă a unui copil de
nouă ani și căsătorită de vreo zece, se apropia cu

9
Șapte păcate (titlul original: Seven Sinners) este un film dramatic american,
realizat în 1940 de regizorul Tay Garnett protagoniști fiind Marlene Dietrich și
John Wayne, acesta fiind primul din cele trei filme turnate împreună.
siguranță de treizeci, dar jurai că abia a ieșit din
adolescență: trup feciorelnic, flexibil și dur, ca un fruct
crocant, pe de altă parte de o naivitate desăvârșită, care
îi întregea calitățile fizice... (Bărbatul ei, în schimb,
având nu mai mult de treizeci și cinci de ani, părea,
printr-o șotie a naturii, desigur, să bată spre cincizeci.)
Spune, câți ani împlinești?
— Douăzeci și unu și jumătate, frumoasa mea... am
replicat râzând și, întinzând mâna peste masă într-un
gest necontrolat, am prins-o ușor de bărbia delicioasă,
cu gropiță, sub privirea subit neagră, dar nu a soțului
ei, ci a lui Anton Mihăiescu. Exuberanța mea, poate
sub influența micii doze de whisky, depășise limitele
îngăduite, mi-am dat seama pe loc; tocmai de aceea i-
am mulțumit în gând lui Dinu Cernat pentru tactul cu
care a știut să înlăture momentul de jenă.
Fosta mică stea a baroului de Ilfov se ridică în
picioare abordând o mină solemnă.
— Nu, prieteni, nu, iubite maestre (acesta eram eu!,
dar cu toate protestele și ironiile mele, nu renunțase la
apelativul acesta, cu care mă fericise din primul ceas al
cunoștinței noastre; mă declarasem învins de mult),
intuiția mea îmi șoptește, flerul meu îmi spune – și el
nu mă înșală prea des! – că altul, cu totul altul este
pretextul, dar nu pretextul, cuvântul are și un sens
depreciativ absolut deplasat pentru natura
evenimentului, ei bine, că alta este rațiunea mesei
sărbătorești de diseară. Ți-ai terminat romanul,
scumpe și prețuite maestre, nu-i așa, nu-i așa?
Recunoaște! Trebuie să mărturisești, fiindcă bucuria,
satisfacția noastră nu e nici ea mai mică, poate nu-ți dai
seama, dar te asigur că nu e mai mică decât a
dumitale... Știi doar cu câtă nerăbdare așteptăm cu toții
cartea dumitale! Iar acum, acum vom avea nemăsurata
plăcere de a o citi...
Elanul său era pur și simplu mișcător. Și probabil
sincer, deși... deși s-ar fi putut să nu urmărească
altceva decât să-mi facă o mică și nevinovată plăcere,
zgândărindu-mi vanitatea. O clipă, omul acela nițel
prețios, chiar nițel ridicol în unele momente, altminteri
bon viveur, excelent partener la toate micile noastre
distracții, îmi fu realmente drag... și m-am lăsat amețit
la gândul că biata mea carte (care, mai mult ca sigur,
nu reprezenta mare lucru decât cel mult pentru
mine...) fusese într-adevăr așteptată cu sufletul la gură,
de el, de ceilalți câțiva de la masă, precum și de toată
mulțimea imensă și anonimă a viitorilor ei cititori.
— Îngăduie-mi să te felicit din toată inima, continuă
Dinu Cernat, căruia zâmbetul și tăcerea mea îi
confirmau supoziția. Ridică paharul la înălțimea
frunții și își încheie toastul surprinzător de simplu (aș
fi pus rămășag că va recurge la o maximă latinească,
englezească sau mai știu eu în ce limbă; și aș fi
pierdut): Să fie într-un ceas bun!
Ciocnii pe rând cu fiecare... dar cu paharele goale.
Anton Mihăiescu îmi ură zâmbind cu gura până la
urechi:
— Cincizeci de ediții în românește! Și cincizeci de
traduceri, de la Tokio la Reykjavik, trecând prin Paris,
Stockholm și Londra. În plus, și premiul Pulitzer!
— Cum? Ce-i asta? gunguri frumoasa, „enigmatica”
Dora Voicilă, care apoi, nerăspunzându-i nimeni,
chicoti scurt: pesemne numele străin, prin rezonanța
sa, i se păruse un cuvânt de rușine.
Singura care se posomorâse oarecum era gazda,
madame Lidia, desigur fiindcă se vedea lipsită pe
viitor de prețul pensiunii mele.
— Asta înseamnă că ne părăsești, dragă. Îmi pare
rău, să știi, eu credeam că rămâi până după Anul Nou,
să facem revelionul împreună.
— Vreo două săptămâni tot mai rămân, madame
Lidia, vreau să-mi dactilografiez singur manuscrisul și
să-l revăd. Și, dacă mă invitați, nu e exclus să vin și de
revelion.
Îmbunată, madame Lidia se eclipsă în bucătărie, iar
noi ceilalți ne aplecarăm deasupra farfuriilor cu supă
aburindă. Momentul meu de exuberanță ținuse puțin.
Mă simțeam acum moleșit, parcă fără chef de nimic.
Lăsând farfuria pe jumătate plină, m-am rezemat leneș
de spătarul scaunului și, câteva clipe lungi, am stat așa,
cu ochii închiși. Poate stropul de alcool, poate vremea
ursuză, cu siguranță oboseala acumulată de-a lungul
atâtor nopți de lucru, conștiința nu lipsită de
melancolie a faptului că depășisem încă o etapă, nu
ușoară, a vieții... apropiindu-mă în felul acesta cu încă
un pas – un pas de Strâmbă-lemne – de adevăratul
final, și nu de unul de carte, toate acestea făceau să mă
simt acum vlăguit, asta era – dar cine se poate lăuda că
e în stare să depisteze originile unei stări metabolice?
Flăcărui vesele jucau în soba de teracotă, aruncând
reflexe de purpură până și pe fața de masă. Sticla
geamurilor se vopsise în gri și era udă, udă ca batista
unei văduve la parastasul de patruzeci de zile al
omului ei. Un câine lătra răgușit și stupid într-o curte
din vecini. Șuieratul sfâșietor al unei locomotive mă
făcu să mă încrunt. Peste puține zile, aveam să fiu din
nou în București, în cu totul alt ritm de existență –
telefonul, redacțiile, prietenii și prietenele, bulevardele
cu neon, teatrele, concertele și, ei, da! fiindcă mă
cunoșteam prea bine, restaurantele, bodegile, barurile
de zi și cele de noapte... Poate că voi pleca cu un tren
remorcat chiar de locomotiva care a șuierat adineauri...
lăsând în urmă vila aceasta care, aș fi măgar dacă n-aș
recunoaște-o, s-a arătat atât de primitoare, o vară
întreagă și o toamnă întreagă. Vila, cu liniștea ei
incomparabilă, cu pădurea înconjurătoare fremătând
de taine închipuite... oamenii aceștia, pe care îi voi uita
curând, care mă vor uita și ei... acești câțiva oameni, cu
defectele lor, cu micile și inofensivele lor manii, dar
atât de cumsecade toți, atât de prevenitori și în
mijlocul cărora am reușit să mă simt singur fără să fiu
propriu-zis singur – și nu e acesta modul ideal de
existență, cel puțin pentru cineva obligat la o perpetuă
concentrare interioară? – și în care mai rămânea
cineva, pe caro, totuși, nu-mi va fi ușor să-l uit... Un
tezaur ce mi-a fost răpit... în timp ce mă lăsam furat de
asemenea melancolie și destul de banale meditații,
masa se desfășura după tipicul obișnuit, în clinchetul
discret al farfuriilor schimbate, și în du-te-vino-ul
gazdei și al slujnicei spre și dinspre bucătărie. Ca
întotdeauna când eu mă sustrăgeam discuției generale,
fiind sau doar părând adâncit în gânduri, ceilalți
comunicau între ei în surdină și eu economie, și dacă
altădată acest act de discreție, de delicatețe în fond, mi
se păruse oarecum firesc, acum mă rușinai: în definitiv,
prin ce îl meritam?... Ajunserăm la sfârșitul mesei, se
aduseră cafelele. Era momentul pregătirilor pentru
programul de după-amiază, impus în cazul unora,
pentru tabieturile de la această oră, în cazul celorlalți.
Mihai Voicilă își consultă, pentru întâia oară, ceasul
de buzunar. Avea s-o mai facă exact de două ori, la
intervale de patru minute și cincisprezece secunde – îl
cronometrasem cândva! – înainte de a se ridica să plece
la magazinul universal din orășel, al cărui cogestionar
era și unde asigura conducerea schimbului de după-
masă. Soția lui, frumoasa Dora, se răsti la odrasla lor:
— Nicoleta, la culcare!
Din partea copilului, protestele și bâzâitul de
rigoare. Intervenția invariabilă a bunicului, blajinul
domn Ionescu:
— Cine nu face nani după-masa rămâne mică și
prostuță...
Bine dresată de-a lungul timpului, fetița, făcând bot
mai mult de formă, altfel cunoscându-și soarta, se
retrase în dormitorul părinților. Știam ce urma acum:
încă înainte ca Mihai Voicilă să se ridice de la masă
pentru a pleca la magazinul său, va avea loc schimbul
de priviri cotidian și, își închipuiau ei, neobservat de
nimeni, dintre Dora și Anton Mihăiescu; o scurtă
fulgerare a sprâncenelor, interogativă, de la un capăt al
mesei către celălalt capăt, a cărei semnificație numai eu
o cunoșteam, datorită faptului că odaia mea era perete
în perete cu cea a tânărului și seducătorului inginer,
mai mult, că, între cele două încăperi, se afla o ușă
mascată, că, deci, „izolarea fonică” era departe de a fi
perfectă. E adevărat, eu lipseam de acasă câte două ore
în fiecare după-amiază, uneori însă idila de alături se
prelungea și, după cum se știe, amorul nu e totdeauna
foarte silențios... Momente destul de penibile pentru
mine; în situația respectivă, mă grăbeam să pun în
funcțiune magnetofonul, străduindu-mă să mă
adâncesc în muzica lui Bach, să nu mai aud nimic
altceva; penibile, mai ales că... Dar eram numai eu la
curent cu cele ce se petreceau în odaia vecină? într-
adevăr numai eu? N-aș fi putut jura; cu siguranță însă,
Mihai Voicilă, soțul îmbătrânit înainte de vreme, nu
știa nimic... De data asta, am văzut bine, răspunsul
fusese afirmativ: da, vino! Așadar, era de preferat să-
mi prelungesc absența, să nu mă întorc acasă prea
devreme, fie și numai ca să nu-mi fac sânge rău... Oh!
mare măgar mai era și Anton ăsta în materie de femei!
Astăzi da, astăzi nu, n-am chef, sunt ocupat cu altceva
sau cu... altcineva, ce tip, și cât de bine se pricepe să
joace femeile pe deget!
Era rândul bătrânului Paul Ionescu, acum. Se va
ridica oftând de la masă, va descuia dulăpiorul din
colț, de unde va lua albumul filatelic, cu care se va
așeza la măsuța din dreptul ferestrei, de unde nu se va
urni până nu se va însera bine. Așa, acum ochelarii,
penseta, lupa... chiseaua cu tutun alături, fiindcă
bătrânul Ionescu e unul dintre foarte puținii inși care
mai răsucesc țigări în lumea noastră și realizează
adevărate tururi de forță spre a-și procura foiță „de pe
vremuri”, numai el știe pe unde păstrată. Dumnezeule,
de câți ani s-o fi chinuind așa! I-a intrat în cap că
somnul de după-amiază e adevărată otravă pentru
oamenii de o anumită vârstă și îl înlocuiește cu câteva
ceasuri interminabile de înțepenire pe un scaun tare, în
fum de țigară, cocârjat deasupra peticelor colorate de
hârtie. Și cum îl mai trage ața să se lungească pe
canapea, dar rezistă, la modul spartan, de câți ani o fi
rezistând așa, Dumnezeule! Peste vreo trei sferturi de
ceas, va veni din bucătărie și nevastă-sa, după ce-și va
fi terminat treburile, și se va așeza lângă el, dar într-un
fotoliu, nu pe un scaun tare, cu lucrul de mână în
poală. Și vor sta așa, alături, tăcând, fiindcă după
aproape patruzeci de ani de conviețuire nu mai ai ce
să-ți spui, decât cel mult, Auzi, trece acceleratul de trei
și paișpe, Ce-or fi cotcodăcind atâta găinile alea. Nu
uita să-i spui toantei să-mi calce cămașa cu dungi;
geamurile se vor încenușa treptat, se va auzi răpăitul
molcom al ploii pe sticla udă sau vântul scheunând
printre crengile jalnice ale pomilor din grădină, din
când în când unul din ei se va ridica să înfunde soba, și
așa va trece ziua, până aproape de ora cinei.
M-am dus în bucătărie, s-o caut pe madame Lidia, ca
să mă înțeleg cu ea asupra meniului pentru festinul
din seara aceea și să-i las banii pentru vin și celelalte.
Am revenit în sufragerie peste vreo zece minute. Mihai
Voicilă plecase între timp. Bătrânul Paul Ionescu se și
instalase la măsuța de lângă fereastră. Anton
Mihăiescu se uita, peste umărul lui, cu un aer ușor
condescendent, la colecțiile de timbre. Călare pe brațul
unui fotoliu, Dinu Cernat pufăia alene dintr-o havană
al cărei fum subtil umplea încăperea de parfum. Avea
o rezervă de Willem II, din care, foarte generos, îmi
oferea adesea și mie.
Am dat să trec în vestibul, să-mi îmbrac scurta
îmblănită. Căci la tabieturile celorlalți se adăuga al
meu, respectat cu aceeași sfințenie: în fiecare zi, îndată
după prânz, indiferent de vreme – putea să plouă cu
găleata, să burnițeze, să viscolească –, ieșeam să mă
plimb, prin pădure sau, când era noroi, pe șosea, în sus
sau în jos, și plimbarea mea dura întotdeauna
minimum două ore. Glasul lui Dinu Cernat m-a oprit
în loc:
— Te superi dacă te rețin un moment?
M-am întors spre el întrebător. Adevărul este că
eram destul de mirat să-l mai văd în sufragerie, fiindcă
de obicei, îndată după cafeluță, se ducea să se culce.
Nu înainte de a juca, preț de un minut sau două, rolul
Satanei în faimoasa scenă a tentației: se apropia de
Paul Ionescu, care era vădit că aștepta nervos
momentul, ce se repeta invariabil zi de zi, și începea:
Haide, mai lasă-le naibii de mărci! Du-te în brațele lui
Morfeu, domnu’ Ionescu... un puișor de somn, unul
fraged și bine rumenit, ce zici, nu-ți lasă gura apă?! Un
cesuleț, sau chiar numai o jumătate de ceas, sau numai
cât să te întinzi nițel, uite-așa, să-ți dezmorțești oasele,
care-s destul de anchilozate... Și așa mai departe. Și
bătrânul, care se apăra cu disperare, spre hazul lui
Anton Mihăiescu și al meu, care eram de obicei de față.
— Credeam, dragă maestre, că nu va fi nevoie să-ți
reamintesc promisiunea pe care mi-ai făcut-o...
Mi-am încrețit fruntea.
— Ce promisiune?
Mă privi cu o expresie de sinceră mâhnire. Privirea
sa era încărcată de reproș. Preciză:
— Nu mi-ai promis dumneata... că în ziua în care îl
termini, eu voi fi primul...
— A, da! mi-am amintit brusc. Da, desigur! Dar, știi,
am fost cam imprudent atunci, fiindcă, dacă țin minte
bine, eram și cam cu chef, nu-i așa... Oricum, mai
trebuie încă să-l revăd, să-l dactilografiez. Nu e încă
pus la punct.
— De ce vrei să-mi răpești un privilegiu la care țin
atât de mult, țin enorm, nici nu-ți dai seama cât de
mult țin... insistă Dinu Cernat, cu o neliniște de-a
dreptul febrilă; eu îl priveam cu oarecare uimire –
chiar atât de mult să-l intereseze romanul meu?!
Gândește-te, să fiu eu primul cititor al cărții; și anume
chiar în ziua când a fost terminată, când e încă
incandescentă, ca să zic așa, incandescentă ca lava unui
vulcan care tocmai a erupt! Nu poți să-mi faci
nedreptatea asta, doar mi-ai promis...
— Ce plăcere, să te apuci să descifrezi un manuscris
încâlcit! am ridicat eu din umeri. După ce-l bat la
mașină, îți dau cu plăcere o copie. Peste vreo zece zile.
— Dar mi-ai promis! Mi-ai promis solemn!
Fără să vreau, am zâmbit: era aidoma puștoaicei
ăleia, Nicoleta, când ținea morțiș să facă ceva și nu era
lăsată, să capete ceva și era refuzată!
—  Promettre c’est noble, maestre, tenir...
—  ...c’est bourgeois, m-am grăbit să-l completez,
bucuros că-mi oferea el însuși un subterfugiu. Și
întrucât nu mă consider un...
—  Mais non, c’est princier, cher maître, mă întrerupse
cu glas vibrant Dinu Cernat, et comune vous autres,
écrivains, poètes vous êtes tous des princes...
Se putea să nu „ajusteze” el, după inspirația clipei, o
vorbă de duh celebră?... Trebuia să mă aștept la asta!
Ezitam încă. Și probabil că aș fi stăruit până la capăt în
refuzul meu, dacă n-ar fi adăugat – aproape șoptit și cu
o umilință care pur și simplu m-a mișcat:
— Te rog.
— Bine...
 Am urcat la etaj, am intrat în camera mea și am scos
din sertarul mesei de lucru dosarul albastru din vinilin
în care se afla manuscrisul. Înainte de a pleca, am
încuiat cu grijă sertarul și apoi și ușa, cum făceam
întotdeauna când plecam de acasă; nu de alta, dar
aveam oroare să mi se umble prin hârtii. Am coborât.
Anton Mihăiescu tocmai se pregătea să părăsească
sufrageria.
*
I-am înmânat lui Dinu Cernat dosarul. Ideea că mă
despart de manuscris mă indispusese. Poate tocmai de
aceea, ca să-mi descarc nervii pe cineva, m-am adresat
lui Anton Mihăiescu, pe un ton sarcastic, cu totul
distonant față de conținutul întrebării:
— Nu vii cu mine la plimbare, dragă Anton? Două
ore de aer curat nu strică nimănui...
Mă privi mirat.
— Ce te-a apucat, domnule? Toată lumea știe aici că
nu-ți place să fii însoțit când te plimbi. Nu, nu vreau
să-ți tulbur inspirația...
— Astăzi e altceva... De altfel, pentru o vreme, nici
nu mai am ce face cu „inspirația”. Vino cu mine, zău!
Sau ești... ocupat?!
— Da! Ai ghicit! Sunt ocupat! Și râse. Ocupat din cap
până la picioare...
— Și mai ales pe la mijloc, am ricanat eu. Bine, rămâi
atunci acasă... Ocupație plăcută! La revedere,
domnilor! Așadar, pe diseară.
M-am îndreptat spre vestibul. Anton Mihăiescu veni
după mine. Când am dat să ies, a prins clanța,
împiedicându-mă să deschid ușa. În vestibul era
aproape întuneric. Deși ne aflam față în față, aproape
că nu-i vedeam ochii, ci numai strălucirea dinților,
foarte albi, printre buzele desfăcute larg într-un
zâmbet.
— Mă urăști? întrebă, cu glas foarte coborât.
M-am încruntat.
— Ce te-a apucat?!
— Vrei să spui că nu mă urăști?
Zâmbea mereu.
— Vorbești prostii, Anton... Vasăzică... ai aflat?
— Auzi întrebare! Apoi: Nu mă urăști, dar ciudă tot
îți este... Fii serios, bătrâne! și mă bătu pe umăr. Nu
face!
Zâmbeam și eu acum. Cam silit, cam verde, e drept
Anton Mihăiescu mi-a deschis el ușa. Am ieșit în curte,
în ploaia măruntă. Când am ajuns pe la jumătatea aleii
ce duce spre poartă, l-am auzit strigându-mă din prag:
— Hei, vasăzică să-mi pun și eu smokingul diseară?
Mă inviți totuși și pe mine?
Accentuase foarte deslușit pe și eu și pe totuși. Fără
să întorc capul, am fluturat mâna, adică: Vezi-ți de
treabă, măi băiete!, și am ieșit pe poarta vilei.
*
Nu bănuiam atunci că frumosul, simpaticul, veșnic
surâzătorul Anton Mihăiescu nu va mai avea prilejul,
nici în seara aceea, și nici altcândva, să-și îmbrace
„smokingul”, ci avea să fie îmbrăcat, peste foarte puțin
timp, dacă nu în smoking, într-un costum negru,
pentru cea mai solemnă ceremonie din biografia –
inclusiv post-biografia – unui om. Aș minți, aș
dramatiza excesiv dacă aș spune că am avut o
presimțire, că m-a străbătut un fior rece sau ceva de
genul ăsta, acolo, în vestibulul întunecos în cursul
straniului nostru schimb de cuvinte, sau că, atât cât m-
am plimbat, mai bine de două ore, prin pădurea jilavă,
am fost obsedat de figura, de persoana „rivalului” meu
mai norocos. Dimpotrivă, și el, și vorbele lui mi-au
ieșit complet din minte de cum am ieșit din curtea
vilei.
Asta se întâmpla la ora 3 fără 10 minute. Ca de
obicei, mă uitasem la ceas. Prin ce coclauri ale pădurii
m-am înfundat apoi, dacă am apucat-o la deal sau la
vale, dacă am mers întins sau agale, la ce m-am gândit
în timpul plimbării n-are deocamdată nicio importanță
pentru povestirea de față. Singurul lucru important
este că între 3 fără 10 și 5 și 5, când am tăiat pe o
scurtătură și am ieșit la motelul de la șosea, unde am
făcut un popas, n-am întâlnit niciun suflet de om. Era
și normal să nu întâlnesc, fiindcă acum, la sfârșitul
toamnei, pădurea era mai întotdeauna pustie și, pe
deasupra, în ziua aceea ploua. Am intrat în barul
motelului, pustiu și el, și așezându-mă la o masă de
lângă sobă, am băut un Campari bitter cu gheață. La 5 și
10 (m-am uitat la ceas), m-am sculat, am plătit și am
ieșit.
Se înserase între timp. Cu capul înfundat în gulerul
ridicat al scurtei îmblănite, mă grăbeam spre casă,
ținând stânga șoselei. Pe lângă mine, trecea vâjâind o
mașină după alta. N-am făcut mai mult de o sută-două
de metri, când una care venea din spate a oprit exact în
dreptul meu.
Mirat, am întors capul. Era un microbuz Mercedes și,
prin portiera deschisă, prietenul meu căpitanul Mircea
Vigu îmi făcea semne să urc. În mașină se aflau mai
mulți ofițeri și subofițeri de miliție, printre care și un
medic legist. O întreagă echipă. Îi cunoșteam pe câțiva
dintre ei, dar fiind prea mulți, am renunțat să le strâng
mâna și m-am mulțumit să-i salut printr-o simplă
ridicare a brațului.
— Gata, dă-i drumul! i se adresă Vigu șoferului.
Mașina porni.
— Să-mi arăți unde să te lăsăm, se întoarse Vigu spre
mine. Mersi pentru ilustrate. Dacă-mi dădeai adresa,
îți răspundeam.
— Mi-am zis că ai putea s-o afli și fără să ți-o dau eu:
tocmai tu să nu afli o amărâtă de adresă?
Credeam că îmi va răspunde cu râsul lui
caracteristic, ușurel și nițel infatuat. Dar el nici măcar
nu zâmbi. Aerul lui grav și preocupat îmi spuse că îl
surprinsesem în plin exercițiu al funcțiunii.
— Vă duceți la București?
— Nu, avem un caz chiar aici, în orășelul ăsta.
Întâmplător, ne aflam la Poiana Țapului, când am
primit comunicarea prin radio. Apoi, cu un soi de
nerăbdare: Spune-mi, unde cobori?
— De aici mai e puțin, vreo jumătate de kilometru.
Mă lăsați la șosea, de acolo o iau la dreapta, până la o
vilă mai izolată, aproape de pădure. Vila Ileana.
L-am văzut pe Vigu tresărind.
— De pe strada Minotaurului, numărul 3?
L-am privit lung.
— De unde știi? Ce s-a întâmplat, Mircea?
— Acolo mergem și noi... Un asasinat.
— Asasinat?! Cine a fost asasi...
— Un anume inginer Anton Mihăiescu.

III. Moartea în papuci de casa

E un loc comun că suferințele morale, spaimele, așa-

zisele „griji”, situațiile-limită ne răpesc somnul,
făcându-ne să ne frământăm întreaga noapte, până în
faptul zilei. Nimic mai neadevărat: marile bucurii,
marile satisfacții, ele sunt cele care, ațâțându-ne
imaginația, dinamizându-ne creierul, nu ne lasă să
închidem ochii. Marile frământări, marile suferințe,
desigur nu fizice, marile angoase sunt, poate ca o
reacție instinctivă a noastră de apărare, excelente
soporifice... Așa se explică și faptul că, după ce m-am
trântit pe pat îmbrăcat, deși îngrozit de gândul teribilei
încercări pe care o trăiam, am adormit aproape
instantaneu, cu capul înfundat în perna în care, de
furie, de exasperare, încleștasem dinții. Înainte de a
adormi întinsesem mâna mașinal și apăsasem pe
butonul veilleusei înalte, cu picior, de lângă pat. Când
m-am trezit, în cameră era întuneric beznă. O beznă de
cavou. Jaluzelele erau trase.
În timpul somnului, mă răsucisem pe o parte și eram
acum cu fața în direcția ușii. Dintr-un somn atât de
greu, trecusem brusc la o extremă luciditate. Auzeam
perfect, înregistram în creier, prin toate simțurile, nu
numai prin auz, zgomotul acela abia perceptibil care
mă trezise. Realizam, în toate dimensiunile ei,
amenințarea, primejdia de moarte – și cu toate acestea,
eram ca paralizat! Ca într-un coșmar: o umbră neagră,
cu ghearele desfăcute, se apleacă spre tine, lent,
prelungind diabolic așteptarea plină de groază, tu te
vezi de undeva de sus, parcă din tavan – corp inert la
orizontală, pradă neputincioasă pentru ghearele ce se
apropie, se apropie mereu... aștepți contactul,
momentul sugrumării... și vrei, disperat vrei să te poți
mișca și niciun mușchi nu tresare, vrei să țipi, din
adâncul cărnii ai vrea să poți țipa și niciun sunet nu
izbucnește din gâtlej... Un singur deget dacă ai putea
clinti, știi asta bine, un singur geamăt dacă ai scoate,
coșmarul s-ar spulbera pe loc, te-ai trezi și-ai sta să-ți
asculți, încă tulburat, dar cu o imensă ușurare, inima
bătând năucă în piept...
Dar eu, eu eram treaz, nu trebuia să mă zbat ca să mă
smulg somnului, și totuși, eram ca paralizat... Un
obiect metalic frecându-se de alt obiect metalic ușor de
tot, cu discreția perfidă a mersului stafiilor, cu
stăruința implacabilă a Morții care deschide încet-
încetișor, făcând-o să scârțâie, ușa rezervei de spital în
care zace un canceros... Ușa! Da, dintr-acolo venea
zgomotul! Stăteam în beznă cu ochii holbați, aproape
ieșiți din orbite. Cu urechile, ciulite ca ale animalelor.
Și, uluit, mi-am dat seama că mi se face părul măciucă!
Literalmente. Am crezut întotdeauna că e o figură de
stil. Nu este: mi se făcuse părul măciucă!
Zgomotul, scrâșnetul acela metalic slab, prudent,
persista: două obiecte metalice în atingere ușoară...
înțelesesem: era împinsă, dinafară, cheia din broască.
Cineva voia să între... peste mine... Cineva?! Peste
câteva minute, voi fi și eu... ca și cel de alături... voi fi
cel de-al doilea cadavru din această casă... Auzeam
cheia cum alunecă, frecându-se de broască, milimetru
cu milimetru! Va cădea... apoi totul se va desfășura
foarte rapid – introducerea șperaclului, deschiderea
ușii, asasinul care va intra (voi afla așadar cine e, cine l-
a ucis și pe...), mâna ridicată, obiectul acela greu...
Cu un efort de voință maxim, am sărit în picioare.
Am apăsat pe butonul veilleusei. Mâna îmi tremura
spasmodic.
— Cine e?
Crezusem că aveam să țip, să urlu. Dar din gâtlej nu-
mi ieșise decât o șoaptă sugrumată, răgușită.
Tăcere. Dar îl simțeam. Era la ușă. Mă uitam într-
acolo ca hipnotizat. Cheia stătea aplecată în jos. Încă
vreo câteva secunde, și ar fi căzut... sau va cădea... Pe
sub ușă, în dreptul broaștei, cel de afară introdusese o
carpetă de material plastic spongios, ca să nu mă
trezească zgomotul căderii cheii pe parchet. Sub
privirea mea fascinată, carpeta de plastic se mișcă,
trasă îndărăt de cel de dincolo. Renunța?! Era o cursă?
— Cine-i acolo?!
Din nou, aceeași șoaptă gâtuită. Câteva secunde de
tăcere atroce. Apoi, la urechile mele, ascuțite peste
limitele credibilului, ajunse zgomotul unor pași
târșâiți. Cineva se retrăgea în vârful picioarelor. Cineva
care era în papuci: Moartea în papuci de casă – titlu de
roman, sau de capitol de roman, ah!, automatismul
cerebral, deformația profesională, care nu mă părăsea
nici acum, când, în papuci, în cizme’, în picioarele
goale... la dracu’!, chiar mie îmi dădea târcoale
moartea!
Nu fugise, se retrăsese pur și simplu, în vârful
picioarelor. Știa bine că nu voi găsi curajul să deschid
ușa, să-l surprind, demascându-l astfel, eventual să-l
atac... Da, poate să fie o cursă... mai mult ca sigur că e o
cursă: a făcut câțiva pași, s-a întors și acum e din nou
lângă ușă, lipit de perete, și așteaptă s-o deschid, ca să
ridice brațul și...
Dar de ce, Dumnezeule, de ce?!
N-am îndrăznit să deschid ușa. Cu fruntea brobonită
de o sudoare înghețată, am stat lipit de ușă mai multe
minute în șir, ascultând, ascultând cu disperare. De
vreo câteva ori, mi s-a părut chiar că deslușesc, de
după ușă, o răsuflare reținută. Putea să fie o simplă
iluzie, după cum putea să nu fie... Câteva minute, trei-
patru, nesfârșit de lungi. Aveam senzația că timpul
însuși încremenise. Probabil că aș fi stat acolo, în
dreptul acelei uși, până dimineața, dacă... dacă un nou
zgomot nu m-ar fi făcut să tresar: o izbitură ușoară în
oblonul ferestrei. Fusese vântul?... Sau acolo, afară?...
Am înghețat observând de la distanță că, într-un loc,
oblonul nu era bine lăsat: câțiva centimetri pătrați
descoperiți. Mă ațintea prin crăpătura aceea?... Eram la
etaj, desigur, dar cu o scară – de ce nu?... Era acolo?
Era sau nu? Un ochi rece, ca țeava unui revolver, o
pupilă de gheață, îndreptată spre mine. Era acolo, sau
era dincoace, de partea cealaltă a ușii? Va încerca din
nou să între, asta e sigur... dar din care parte...? Oh! și
mai era și cealaltă ușă, cea dinspre camera lui Anton
Mihăiescu... camera mortuară... Intrarea era blocată. Dar
micul zăvor se afla dincolo și, cu o smucitură mai
zdravănă, dulapul din camera mea putea fi împins
într-o parte și el să între... o dată cu aerul încărcat cu
miros dulceag de mort... Va înainta spre mine, pas cu
pas... Mirosul de mort îl simțeam de altfel, tot mai
pătrunzător, insinuându-se prin crăpăturile ușii,
strecurându-se în nări, în gură, în stomac...
Îmi venea să vomit.
Presupun că arătam jalnic. O moluscă. O jivină
hăituită. Descompus de groază și de greață. Năclăit
într-o transpirație rece, vâscoasă, putredă. Desfigurat
cu măruntaiele întoarse pe dos, cu stomacul în gât... La
marginea condiției omenești – la limită, într-adevăr, și
atinsă din plin, căci numai așa se explică de ce, de la
un moment dat, începu, ca de la sine, redresarea. Nu
raționasem deloc până atunci, nu stătusem să cântăresc
situația, să-mi apreciez șansele (de salvare sau de
pieire), mă rezumasem la intuiții, la reflexe fizice și
psihice, la constatări cel mult. Așadar, a doua victimă
urma să fiu eu... și probabil că voi fi, mi-am zis,
deodată, cu surprinzătoare răceală sau, dacă vreți, la
un mod perfect obiectiv; aproape că analizam trama
unui roman polițist, al cărui protagonist nu eu aș fi
fost, ci o plăsmuire de-a mea, ca și altădată, fantoșă de
cerneală și hârtie: lanțul de crime, metodă predilectică
a atâtor autori, a Agathei Christie, de exemplu, dar și a
mea, în definitiv... mi-am zis, cu o sagacitate de-a
dreptul schizofrenică: făceam pe exegetul propriei
mele opere, ceea ce e stupid și în sine, dar încă în
situația dată?! Dar de ce vrea să mă ucidă, m-am
întrebat pentru a doua oară, Dumnezeule, de ce?! Nu
vedeam niciun mobil, totul era absurd, demențial... n-
aveam de dus la capăt nicio răfuială cu niciunul din
locatarii vilei, căci numai unul din ei putea să fie
asasinul... și, cu o nepăsare totală: Ei, ce contează! Un
mobil trebuie să existe! îl va descoperi Vigu, mai
curând sau mai târziu, în orice caz după ce eu voi intra
la doi metri sub pământ... Vigu? Dar așa era! Miliția se
afla în vilă! O întreagă echipă! Cum era posibil ca
asasinul să se plimbe în voie prin casă?! Să-mi forțeze
ușa? Să regizeze, nestingherit de nimeni, un al doilea
asasinat – și încă asupra mea?! Ce era bătaia asta de
joc! Eram arestat, sau ca și arestat, totuna e, dar atunci,
de ce nu eram și păzit cum trebuie?!
Înainte de a-mi da bine seama ce fac, am răsucit
cheia în broască și am deschis ușa, trântind-o de
perete. Pocnitura a răsunat în toată vila. Am tresărit
violent. Poate că și celălalt tresărise... în loc să trec
pragul, m-am tras un pas îndărăt. Nu se auzea nimic.
Prin ușa deschisă, dinspre palier, intra înăuntru,
masiv, un aer rece, jilav, aerul care e stăpân, în lunile
reci, în casele în care nu se face focul decât în
încăperile de locuit propriu-zise. Nici cel mai mic
zgomot, nicăieri. O tăcere la fel de dură, de jilavă. Dar
nu se aflase aseară acolo, pe palier, în dreptul scării, pe
un scaun, un milițian... pus, în mod evident, să mă
supravegheze pe mine...?
— Hei, amice... am rostit încet.
Niciun răspuns. Am făcut, ezitând, doi pași, până în
prag. Palierul era luminat de același bec chior pe care
de atâtea ori îmi propusesem să-l schimb, pe socoteala
mea, pentru ca tot de atâtea ori să uit. Milițianul se afla
acolo, tot în dreptul scării și pe același scaun, ca și
aseară! Văzându-l, am pălit: stătea cu capul prăvălit în
piept, cu o mână în buzunarul vestonului, brațul
celălalt atârnându-i moale. M-am apropiat în vârful
picioarelor. Am șovăit îndelung înainte de a pune
mâna pe el: nu mă îndoiam că e mort... Dar când, în
sfârșit, l-am apucat de umăr și l-am zgâlțâit, omul a
gemut și a făcut o mișcare de parcă s-ar fi aflat în pat și
ar fi dat să se întoarcă pe partea cealaltă. M-am căznit,
câteva minute bune, să-l fac să se trezească, dar mi-a
fost imposibil; tot ce am izbutit să obțin de la el au fost
niște mormăieli ininteligibile – hă... ’țeles... ’te-n... ’scă...
și cam atât. Am renunțat.
Am rotit privirea, descumpănit. De-a lungul
palierului se înșiruiau patru uși înalte, albe, mute: în
ordine, camera mea, a lui Anton Mihăiescu (camera
mortuară...) a lui Dinu Cernat și, în sfârșit, încă una,
neocupată, unde își stabilise Vigu „statul major”, unde
procedase, în cursul serii, la interogatorii; acolo, după
câte înțelesesem, urma să-și petreacă noaptea. Spre ușa
aceea m-am îndreptat așadar. Am bătut. Niciun
răspuns. Am bătut din nou, mai energic, și fiindcă nici
de data asta nu mi s-a răspuns, am apăsat pe clanță.
Ușa s-a deschis. Înăuntru, întuneric. Să intru?!... m-am
întrebat; căci nici măcar pentru o singură clipă nu
izbutisem să mă eliberez de obsesia, prea întemeiată,
că fiecare mișcare îmi este urmărită, că sunt pândit –
de unde, din ce parte, n-aveam cum să știu.
— Mircea... am rostit încet. Apoi, ridicând glasul:
Căpitane Vigu, ești aici?
Tăcere. Îl voi găsi și pe el dormind dus, narcotizat,
căci milițianul de pe palier fusese, în mod evident,
narcotizat – sau... îl voi găsi, pe el, pe Vigu, mort? Cu
maximă prudență, întinzând doar brațul, am pipăit, cu
vârful degetelor, în stânga ușii. Am găsit relativ repede
comutatorul. L-am răsucit.
Odaia era goală. Patul, neatins. Nici mantaua de
ploaie, nici cascheta, nici vreun alt obiect al lui Vigu...
Unde era, totuși? Plecase? Dacă până atunci trăisem
întreg registrul de stări sufletești al groazei, stări
sufletești, oricum, dinamice, acum deodată, ceea ce
simții fu o adâncă descurajare, o sfârșeală, o totală
apatie. În inconștient, mă bizuisem totuși pe prezența
în apropiere a lui Vigu, faptul că-l știam în preajmă
fusese paiul de care mă agățam... Ca să constat
deodată că nu era! Cine știe de Când plecase, lăsându-
mă singur... față în față cu asasinul, nu, nici măcar față
în față, căci el era invizibil, sub ochii lui, vizibil, eram
numai eu...
Am trecut la ușa următoare, cea a camerei lui Dinu
Cernat. Am ciocănit, am apăsat pe clanță. Ușa era
încuiată. Nici nu mă așteptasem la altceva. Mai
departe: camera lui Anton Mihăiescu. Camera
mortuară... Am trecut repede prin fața ei, cu inima
strepezită de o teamă mai degrabă superstițioasă;
acolo, în întuneric, căci de sub crăpătura ușii nu
răzbătea nicio rază de lumină, se afla cadavrul rigid și
desfigurat... Camera mea, apoi, cu ușa dată de perete;
am ocolit-o de departe, fiindcă n-aveam de unde să
știu dacă între timp nu s-a furișat el înăuntru și nu mă
așteaptă. Am încercat încă o dată să-l trezesc pe
milițianul adormit. Zadarnic.
Am coborât, ca un somnambul, scara interioară. Ce
căutam la parter, în definitiv? N-aveam să găsesc decât
tot niște uși încuiate sau, cel mult, niște oameni
dormind duși sub puterea narcoticului. Nu-mi făceam
nicio iluzie, cele două intrări ale vilei, cea principală și
cea de serviciu, aveam să le găsesc ferecate, el și-a luat
desigur măsurile de prevedere. Și fiecare pas pe care îl
făceam reprezenta un risc grav, îmi dădeam seama
prea bine. Mă voi apăra, îmi repetam, dar vai!, fără
convingere, fără nimic din acea înverșunare care dă
forța luptătorului; mă storseseră de puteri nesfârșitele
minute de panică neagră de mai-nainte. Mă voi apăra,
îmi repetam totuși, în definitiv un obiect greu,
indiferent de ce natură (adevărul este că nu mi-l
puteam imagina...), din metal, din lemn, din... nu poate
să fie o armă chiar atât de temut – dar știam în același
timp că nu fac decât să mă amăgesc. Căci acel obiect
greu era pătat de sânge, care abia dacă apucase să se
închege... și atacul se va produce din umbră, voi pieri
înainte de a afla măcar cine mă expediază în neant...
În capul scărilor, jos, am rămas nehotărât un timp.
Holul, luminat la fel de slab ca și palierul... uși – una,
două, șase uși, toate închise (încuiate), fereastra
dinspre grădină, cu gratii din fier forjat, vestibulul
întunecos, la capătul căruia era intrarea principală; în
întuneric, ușa nici nu se vedea măcar. Mă voi aventura
în cotlonul acela negru, unde se afla și cuierul, cu
atâtea paltoane îngrămădite pe el și îndărătul cărora...?
Totuși, într-acolo m-am îndreptat. Am scăpărat un
chibrit, din cutia pe care, spre surpriza mea, am găsit-o
într-unul din buzunarele pantalonilor. (Chibriturile!
Printr-o firească asociație de idei, mi-am adus aminte
de milițianul din curte căruia, aseară, îi dădusem o
cutie de chibrituri. Așa era! mai fusese un milițian și
afară... postat să mă supravegheze pe mine... Dar mai
este?!). N-am văzut nimic suspect în vestibul; la urma
urmei, în spatele paltoanelor nu se putea ascunde
nimeni, nu putea nimeni să stea suspendat în aer,
astfel ca să nu i se vadă picioarele... Din două salturi,
am fost la ușa masivă, din lemn de stejar. Încuiată! Dar
știusem că o voi găsi încuiată!... Fără să-mi pese de
nimic, m-am apucat să bat în ea cu pumnii, apoi și cu
picioarele, furios și disperat: milițianul de afară, dacă se
mai afla acolo, trebuia să mă audă, să vină să forțeze
ușa, să-mi dea drumul! Am bătut cu pumnii în ușă
până ce au început să mă doară și chiar și după aceea
încă, până ce durerea a devenit insuportabilă.
Zadarnic, afară nu era nimeni! Mi-am dus pumnii la
gură și am simțit pe buze un lichid sărat și fierbinte:
sângerau...
M-am întors în hol. Brusc, ochii mi-au căzut asupra
telefonului. O! Am smuls înfrigurat receptorul. Niciun
sunet, nici tonul, nici vreun păcănit, nimic. Exasperat,
am bătut în furcă de nu știu câte ori. Aparatul era mort
Dar... la ce altceva mă puteam aștepta? Doar ca el, care
acum, desigur, râdea în sinea lui văzându-mă ce fac, să
fi uitat să taie firul. Dar, evident, nu uitase! Cum era să
uite?!
Iar acum, să încerc, pe rând, la toate ușile acestea
Știam că e absolut inutil, cu toate acestea m-am dus la
ușa dormitorului soților Voicilă și am bătut îndelung,
am scuturat clanța. Bineînțeles, ușa era încuiată.
Bineînțeles, nu mi-a răspuns nimeni. Ușa sufrageriei,
încuiată și ea. Cea dinspre sălița care ducea la intrarea
de serviciu, de asemenea. Ușa dinspre dormitorul
bătrânilor, al soților Ionescu, acum. Încuiată. Dar la
bătăile mele insistente, mi-a răspuns totuși un zgomot
confuz, un zgomot care, nu mă puteam înșela, ieșea,
dintr-un gâtlej omenesc!
— Deschideți, am strigat febril, deschideți!
Era un glas de om, într-adevăr, dar un sforăit, nimic
altceva decât un sforăit... Chiar și așa, era o undă de
viață în tăcerea aceea crâncenă. Iată de ce am stat un
timp să ascult, avid, bolboroseala aceea regulată,
monotonă, care, după ce la început mă încântase, a
sfârșit prin a mi se părea dezgustătoare. Ce rost avea
să mai stărui la ușa aceasta afurisită? În afară de unul,
toată lumea dormea dusă, răpusă de narcoticul luat
probabil în doze care ar fi adormit și niște elefanți...
Dar eu, eu de ce nu fusesem drogat?! Pentru a fi apoi
asasinat în somn, simplu, fără probleme, ca un pui de
găină...
Am încercat ușa sufrageriei. Încuiată. Rămânea
bucătăria. Dar ce dracu’ puteam găsi acolo, ce dracu’
căutam acolo?... Ca peste tot la parter – în camerele de
locuit, în sufragerie, în hol, fereastra bucătăriei era și ea
prevăzută cu gratii, primul proprietar al vilei, un
cerealist ghiftuit de parale, avea spaima hoților, a
spărgătorilor, a... asasinilor! Inùtile precauzione, ca în
Bărbierul din Sevilla, căci, iată, asasinul venea dinăuntru,
nu dinafară! Din această cursă de șoareci cu gratii de
fier forjat... Veselă situație! mai rămânea să încep să
fredonez cavatina10 lui Figaro – era exact momentul
potrivit! Am intrat totuși în bucătărie, a cărei ușă, spre
surpriza mea, am găsit-o descuiată. (Și asta fiindcă –
mi-am amintit – nu se încuia niciodată, pesemne cheia
se pierduse cu ani în urmă). Am dibuit cu mâna pe
10
Bucată solo făcând parte dintr-o operă, mai scurtă decât aria, cu mai puține
ornamente și caracter mai liric.
perete după comutator și am făcut lumină. Nu se afla
nimeni înăuntru. Pe masă și în chiuvetă, un maldăr de
farfurii și pahare murdare. Pe jos, de-a lungul peretelui
un șir de sticle goale, alături de alte câteva pline,
nedestupate: vinul oferit de mine... eu fusesem cel
sărbătorit în seara aceea... Nu cumva... în vin fusese
turnat drogul? m-am întrebat, dar parcă în treacăt, deși
un răspuns corect mi-ar fi oferit o șansă de a afla
adevărul. Cine umblase la sticle? Dar, mai mult sau
mai puțin, toți umblaserăm la sticle! Cum se explică
totuși că eu nu fusesem drogat? Sau... de ce nu fusesem
drogat?
Am îndepărtat din mine toate aceste întrebări ca pe
niște muște sâcâitoare. Simțeam din nou un tremur
interior, care se accentua din clipă în clipă. În curând,
mi-am spus, vor începe să-mi tremure mâinile,
maxilarul... în așteptarea deznodământului, care nu
mai putea întârzia. El va veni... Până acum, mă lăsase
să umblu bezmetic prin vilă, să încerc uși, mereu alte
uși... ca să mă conving că nu există nicio ieșire și să mă
reducă astfel la condiția psihologică a șoarecelui din
cursă... într-adevăr, nu-mi mai rămăsese nicio ușă pe
care s-o încerc! Mi-am târșâit pașii spre unica fereastră
a bucătăriei și am privit în curte. Prin geamul ud,
printre gratii, se vedeau vag aleea, poarta, felinarul...
și, pe banca din fața ferestrei camerei mele, l-am văzut
pe cel de-al doilea milițian. Era deci acolo! întins pe
bancă, cu brațul căpătâi, dormea dus. Ploua mărunt,
burnița – omul dormea în ploaie! Răpus, și el, de
același drog atât de eficace... M-am uitat la el, cu o
privire năucă, nu știu câtă vreme, când, deodată, am
tresărit: în dreptul șoldului, mantaua era umflată!
Ca mușcat de un șarpe, m-am întors și am dat buzna
în hol. Pistolul! Arma! Voi avea cu ce mă apăra! A! să
vedem care pe care – el cu obiectul acela greoi, pe care
nu-l putea manevra decât din apropiere, eu cu
pistolul... rolurile se inversau, îl voi împușca fără nicio
ezitare, ca pe un câine turbat! Am urcat câte patru
treptele scării și m-am repezit la milițianul de pe
scaun. I-am căutat înfrigurat tocul pistolului.
Tocul era gol. Celălalt mi-o luase înainte.
Constatarea a avut efectul unei lovituri de măciucă.
Instinctiv, am vârât capul între umeri: acum... acum,
când el avea pistolul, puteam fi ucis chiar în secunda
următoare, de la orice distanță și din orice direcție, din
față, din spate, de oriunde... printr-o ușoară apăsare pe
trăgaci... De ce nu o făcea?... Și în aceeași clipă, revelația
terifiantă: am înțeles, în sfârșit am înțeles și de ce urma
să fiu ucis, de ce trebuia, de ce era logic să fiu ucis...
Stăteam încremenit acolo, pe palier, cu capul
înfundat între umeri, cu brațele depărtate de corp,
jalnice, neputincioase. Sub ochii mei, sub ochii mei care
au țipat, ușa camerei mortuare s-a crăpat... și apoi, încet,
foarte încet, s-a deschis de un lat de palmă.

IV. Preliminariile anchetei

În primele ore ale anchetei, Vigu mi-a îngăduit să-l

secondez. Nu era pentru întâia oară, e adevărat însă că
de astă dată eram, prin natura împrejurărilor, implicat
eu însumi în cazul anchetat și Vigu greșea, desigur,
lăsându-mă să asist la cercetări, dar știam ce gândește
– că o greșeală în plus sau în minus nu contează, că și
așa procedeele sale mult prea independente îi atrag tot
soiul de critici și că, în definitiv, important e rezultatul
final, rezolvarea sau clasarea unui caz... L-am surprins,
de altfel, pe procuror (nu-l cunoșteam, nu era venit de
la București, ci din orașul reședință de județ)
șușotindu-i nu știu ce la ureche, cu ochii la mine; Vigu
clătina din cap energic. Am zâmbit atunci. N-aveam să
zâmbesc și mai târziu...
Când microbuzul stopa în fața porții, vila era, ca
niciodată, luminată à giorno. Toate ferestrele erau
luminate și cu storurile ridicate, ușile vraiște. Locatarii
casei, nu știu dacă toți, n-am avut când să observ asta,
palizi, cu figuri înspăimântate, se aflau adunați în hol.
Bătrâna doamnă Ionescu zăcea prăbușită într-un
fotoliu, iar fiica ei era aplecată deasupră-i, părând că
încearcă s-o readucă în simțiri. Nu m-am putut stăpâni
să nu gândesc, și nu fără răutate, că, în mod normal,
rolurile ar fi trebuit să fie inversate... Vigu salută tăcut
cu mâna la caschetă și, fără să ceară nicio lămurire,
urcă repede, dar numai câte una, treptele scării
interioare. Ghicise dintr-o ochire, după faptul că era
larg deschisă și că cei de jos o aținteau ca vrăjiți, care
era ușa încăperii în care avusese loc drama. În capul
scării, rosti peste umăr:
— Să nu părăsească nimeni casa.
Se adresase locatarilor vilei sau celor din echipa sa,
dintre care trei sau patru rămăseseră jos? Celor din
urmă, se pare, fiindcă îi răspunse, prompt, un
„Înțeles!”. Vigu, procurorul, medicul legist și un
fotograf intrară în camera lui Anton Mihăiescu. Eu am
rămas în prag.
Anton Mihăiescu zăcea, căzut într-o rână, lângă pat.
Era în pijama, peste care îmbrăcase un halat de casă. O
mică băltoacă sau mai curând o simplă pată de sânge
acoperea colțul unei carpete și o parte din parchet.
Brațul stâng al cadavrului era ridicat deasupra capului
și degetele mâinii erau zgârcite într-un gest patetic.
Cealaltă mână stătea încleștată de pătura de lână de pe
pat, care, trasă în jos, mătura podeaua. „Mă urăști?...”
mi-a răsunat deodată, în memorie, glasul degajat al
celui care amuțise acum pentru totdeauna. Trebuie să
mărturisesc însă că nu eram prea afectat de cele
întâmplate; uluit, însă, da.
Un foc pe cale să se stingă pâlpâia în soba de
teracotă. Încăperea era luminată viu de lustra din
tavan. Spre mirarea mea, primul lucru pe care-l făcu
Vigu fu nu să se apropie de cadavru – pe care îl privi
de la distanță, lăsându-l pe medicul legist să se ocupe
de el – ci să des chidă cu precauție, slujindu-se de o
surcea găsită pe jos, ușița sobei, pe care o lăsă deschisă.
Resturile unui butuc noduros se mistuiau pe jăratecul
obosit, înnegrit în parte. Vigu se îndreptă din spinare,
se duse la fereastră și privi afară încruntat. Între timp,
fotograful își începuse activitatea, flash-urile aparatului
său izbucneau unul după altul. Vigu veni lângă mine,
în pragul Ușii. Își scoase pipa, pe care însă nu o
aprinse, ci și-o vârî stinsă între dinți. Cu ochii mijiți, își
plimba privirile prin cameră. Rosti apoi, fără a întoarce
capul:
— Folbert!
— Ordonați...
Locotenentul Victor Folbert (specialistul dactiloscop,
și el o mai veche cunoștință de-a mea), care rămăsese
pe palier, se strecură pe lângă mine în cameră. Vigu își
scoase pipa dintre dinți și îi indică asistentului său,
muțește, cu muștiucul pipei îndreptat înainte ca o
țeavă de revolver, întâi ușița sobei; Folbert, care
urmărise desigur de pe palier mișcările șefului,
înțelese imediat, se duse la sobă și, cu o repeziciune de
necrezut și fără să o atingă decât foarte ușor la două
dintre colțuri, o demontă și o rezemă de perete. Tot
fără cuvinte, Vigu indică măsuța din mijlocul camerei,
cu câte un fotoliu de modă veche, îmbrăcat în catifea
verde, de o parte și de alta; pe măsuță erau două cești
de cafea, fără zaț pe fund – se băuse Ness, borcănelul
era alături, împreună cu o mică zaharniță și o linguriță.
Locotenentul Folbert, apucându-le cu batista,
îngrămădi toate aceste obiecte într-o pungă de plastic.
Vigu făcu apoi, cu mâna în care ținea pipa stinsă, un
gest circular vag: Și tot ce mai crezi de cuviință, la care
specialistul dactiloscop încuviință scurt din cap: În
regulă, mă ocup eu de asta.
Medicul legist se ridică de deasupra cadavrului.
— Ce se aude, doctore? întrebă Vigu.
— Mort de aproximativ patruzeci și cinci de minute.
Rigiditatea e incipientă. O singură lovitură, puternică
și, presupun, bine calculată, cu un obiect greu, dar fără
margini ascuțite, care a sfărâmat craniul deasupra
creierului mic. Moartea n-a fost propriu-zis
instantanee, dar victima, firește, și-a pierdut cunoștința
și nu și-a mai recăpătat-o. Alte amănunte, după
autopsie.
— Bine. Mulțumesc.
 Procurorul din orașul reședință de județ își notă cu
sârg, în carnețel, declarațiile medicului legist. După
aceea, se apucă să tragă pe o filă a carnetului tot felul
de linii, cerculețe și alte figuri geometrice, întocmea
pesemne schița camerei. Vigu, în picioare lângă ușă,
umăr în umăr cu mine, stătea cu mâinile înfundate în
buzunarele mantalei de ploaie, cu pipa stinsă între
dinți. Își muta, la nesfârșit, privirile de la măsuță la
fereastră, de la fereastră la pat, apoi la șifonier, la raftul
cu cărți – erau destul de multe pentru cineva venit să
trăiască provizoriu undeva, peste o sută – din nou la
fereastră, la soba de teracotă. Aproape un minut, stătu
cu privirile ațintite asupra covorului, care purta
vizibile urme de noroi proaspăt. Îi arătă din cap
fotografului urmele de noroi, și flash-ul porni din nou
să scânteieze. Folbert culese după aceea câteva
bucățele de noroi de pe covor, pe care le puse într-o
pungă separată. Medicul legist își închidea trusa.
Procurorul continua să înnegrească de zor foile
carnețelului. Am surprins o umbră de ironie în
privirile lui Vigu, când se opriră asupra carnețelului.
„Grafoman!” – așa îmi spunea și mie câteodată, pentru
ca, atunci când simțea că m-am supărat, să completeze:
„La tine, grafomania e scuzabilă...” În mod vizibil,
procurorul acela de mică provincie (cei din București îl
știau de mult pe amicul meu și nu-și făceau iluzii...) ar
fi dorit ca Vigu să-l întrebe ce constatări revelatoare
făcuse de avea atâtea chestii de notat – de lucrul ăsta
își dădea seama prea bine și Vigu, dar nu se sinchisea.
Medicul legist pocni ostentativ închizătorile trusei,
săltă capul întrebător: Eu am terminat, mai e nevoie de
mine? Sper că nu... și poate: Vreau să ajung la timp la
București, să prind la televizor meciul cu Benfica (sau
ce s-o fi dând mai senzațional în seara aceea). Vigu îl
înțelese perfect:
— La revedere, doctore! mai vorbim mâine, după
autopsie. Cadavrul îl transportăm mâine dimineață, nu
e nicio grabă.
Se smulse de lângă ușă și, în sfârșit, se duse și el să
vadă cadavrul de aproape. Privi, fără să se aplece,
corpul zgârcit de pe podea. Întoarse privirea spre
mine:
— A fost un tip simpatic, vesel, amator de bancuri?
încuviințai din cap.
— Petrecăreț, dar nu cine știe ce? O prezență
agreabilă?
— Exact, Mircea...
— Inteligent, dar superficial, nu-i așa?
— Da.
— Și, cum se vede, și frumos și cu vino-ncoa... Cred
că femeile se dădeau în vânt după el...
Am tăcut. Îl caracterizase perfect. Altceva, dacă mă
gândesc bine, nici nu mai era de spus despre Anton
Mihăiescu. Așa îl cunoscusem și eu pe omul acela, dar
după câteva luni de existență în comun în aceeași casă,
și viu, pe când Vigu avusese sub priviri doar un fel de
figurină de ceară și nu mai mult de câteva secunde.
— Nu vrei să-l vezi mai de-aproape?
M-am apropiat. Din spate, înfățișarea cadavrului,
fusese neplăcută. Acum îl vedeam din față. Anton
Mihăiescu. Mort, zâmbea. Buclele blonde îi stăteau
căzute pe frunte, colțurile buzelor îi erau ridicate, iar
ochii albaștri-cenușii, deschiși într-o ușoară mirare
copilărească, zâmbeau neîndoielnic și insistent.
Pleoapa stângă era vag coborâtă, ca și cum, în clipa
decisivă, i-ar fi făcut cu ochiul morții însăși. După
primul moment de surpriză însă, acel zâmbet
încremenit devenea mai dezagreabil la vedere chiar
decât pata de sânge de pe parchet sau decât degetele
zgârcite ce păreau să se țină încleștate de o frânghie
nevăzută.
— Să fie întins pe pat, zise Vigu cu glasul coborât, și
în glasul lui am ghicit un accent ușor melancolic; era
momentul său, nu prea lung de obicei, dar care se
repeta mai întotdeauna în cursul anchetelor, de contact
afectiv cu drama cu care era confruntat; avea puterea,
știam, să retrăiască, uneori fulgerător, alteori pe o
durată mai marcată, existențele – între timp retezate –
ale unor oameni ce-i fuseseră cu totul necunoscuți, și
astfel intuia rolurile celorlalți actori ai dramei, putând
descâlci în final păienjenișul de fire care alcătuiește de
obicei o moarte violentă. Această capacitate a sa mi-l
făcea cu deosebire drag. Nu era un indiferent, un
rutinat, refuza să fie pur și simplu un „specialist”... Era
un sentimental, în fond, prietenul meu Mircea Vigu!
Numai că (observam de câtva timp evoluția acestui
proces, și nu fără o strângere de inimă), și era și el
conștient de lucrul ăsta, devenea din ce în ce mai închis
în sine, fața lui lua expresii din ce în ce mai
impenetrabile, pâcla fumurie a tristeții îi învăluia tot
mai des fruntea și ochii căprui și parcă din ce în ce mai
puțin întrebători...
— Să fie așezat pe pat... decent, repetă Vigu și reveni
lângă mine, în pragul ușii. Își mai roti o dată privirea
prin încăpere. Ochii i se opriră de astă dată asupra ușii
mascate din stânga. Am constatat, oarecum mirat, că
foraibărul11 acelei uși era lăsat în jos.
— Unde duce ușa aceea? mă întrebă Vigu.
— În camera mea.
— Da?
— Ușa e blocată; dincolo, la mine, în dreptul ei e
plasat un șifonier.
11
Dispozitiv de metal în formă de șurub îndoit în unghi drept, prevăzut cu filet
pe unul dintre brațe, cu care se blochează o ușă, o fereastră, etc.
 — Înțeleg...
Procurorul încheiase între timp exercițiile de
caligrafie și desen după natură și introdusese
carnețelul în buzunar. Medicul legist ne strânse
mâinile și plecă. Locotenentul Victor Folbert părea
impacientat.
— Propun să-l lăsăm pe Folbert să-și facă datoria. Să
coborâm în hol, ca să nu-l stingherim, zise Vigu.
Victore, toate clanțele, mânerele, brațele fotoliilor,
ceștile, dar știi dumneata și singur ce ai de făcut... în
haina aceea (era un sacou de homespun12 bej, cu o
batistă în buzunarul de la piept – haina era aruncată pe
spătarul unui scaun), presupun că se găsește un port-
vizit sau așa ceva, cu acte, bani, chitanțe, fotografii etc;
conținutul lui mă interesează, dar am să aștept până
identifici dumneata toate amprentele.
Ieșirăm pe palier. De jos, din hol, se auzea un
murmur reținut de voci.
— Asta e camera ta? mă întrebă Vigu.
— Da. Un moment, s-o descui.
Deschise ușa și privi înăuntru, nu mai mult de
câteva secunde. Închise ușa la loc.
— Aceea?
— A lui Dinu Cernat, un funcționar superior din
12
Tip de țesătură pentru stofe de lână care imită țesătura făcută la războiul de
casă.
București, care locuiește aici de vreo două luni; se află
într-un concediu de boală prelungit.
— Da. Cealaltă?
— E liberă în momentul de față. Dar în sezon e
întotdeauna închiriată.
— Liberă? Hai s-o vedem. Deschise ușa. Perfect, mă
voi folosi eu de ea. Să intrăm puțin.
Am intrat eu primul, ca gazdă, să fac lumină.
— Domnule căpitan... îl auzii pe procuror. Vigu
rămase pe palier. Prin ușa întredeschisă, l-am văzut pe
procuror aplecându-se spre urechea lui Vigu și
vorbindu-i precipitat, cu ochii spre camera în care mă
aflam eu; Vigu clătina energic din cap. Cum am mai
spus, am zâmbit atunci surprinzând scena; de ce să nu
recunosc, mă simțeam flatat de încrederea pe care mi-o
arăta prietenul meu și, fără să-mi dau seama, mă
purtasem cam aferat până atunci și aveam să mă port
și mai aferat în continuare, mai ales față de ceilalți
locatari ai vilei. Cei doi intrară în cameră. Vigu cercetă
din priviri odaia, se duse și la fereastră, se uită în curte
și păru satisfăcut – odaia, era la etaj, izolată, nu exista
decât ușa dinspre palier, fereastra era inaccesibilă de
jos.
— Voi sta de vorbă aici cu martorii, hotărî Vigu,
lăsându-se să cadă pe canapeaua extensibilă care ținea
loc de pat în camera aceea, cea mai mică și mai puțin
confortabilă din toată vila. Am să rog să se aducă
lemne și să se facă focul, e cam frig aici, se vede că
odaia n-a fost încălzită de la începutul toamnei...
— Da, după câte știu, nu s-a făcut focul aici, am
confirmat.
— Domnule procuror, întoarse Vigu leneș capul spre
bărbatul înalt, deșirat, de vreo 28–30 de ani, cu ochelari
și o calviție prematură proeminentă, care rămăsese în
picioare în mijlocul camerei, vă asigur că-mi voi găsi
timp să trec pe la dumneavoastră să vă informez la ce
concluzii am ajuns în răstimp... Pentru început, v-ați
edificat, sper, mai departe văd eu cum mă descurc.
Duceți-vă liniștit acasă, mâine dimineață la șapte știu
că trebuie să fiți la birou... A! dar faceți cunoștință, mă
scuzați că am neglijat lucrul ăsta până acum... Ți-l
prezint pe procurorul Luca Vasiliu... Iar dânsul este,
printre altele, cronicarul isprăvilor mele polițienești,
nu e exclus să-l cunoașteți din scris...
— Da, îl cunosc din scris, desigur. Încântat! și Luca
Vasiliu îmi strânse mâna cu o grimasă. Mă gândeam că
ați avea nevoie totuși de prezența mea aici, domnule
căpitan, n-are importanță că mâine dimineață...
— Nu, vă mulțumesc, dar nu... și Vigu îi zâmbi
procurorului cu toată puterea de seducție de care era
în stare, și care era apreciabilă: nu detesta nimic mai
mult decât să fie stânjenit în cursul anchetelor de
persoane străine cărora nu le putea da pur și simplu
dispoziții și se debarasa întotdeauna de ele într-un fel
sau altul. De vreo câțiva ani, o făcea mult mai lesne –
cine, din aparatul judiciar, nu auzise de căpitanul
Mircea Vigu, omul care nu dă niciodată greș?... –
uzând, fără să se sfiască, de celebritatea sa, pe care,
recunoștea el însuși, în parte mie mi-o datora. Repet,
voi găsi timp mâine să vă fac o vizită la procuratură...
— Mă rog... căzu de acord procurorul, pe un ton
morocănos. Credeți că o să vă ia mult timp cercetările?
Vigu ridică sprâncenele a mirare – mirare în fața
unei întrebări atât de naive.
— Deocamdată dețin... deținem, se corectă, foarte
puține elemente. Nu cred însă că va dura prea mult.
Chiar așa, dintr-o privire fugară, cred că pot să afirm
că avem de-a face cu o variantă a spațiului închis... Mă
tem că nu s-a putut introduce în camera victimei cineva
din afară; îmi voi verifica impresia. Așadar, asasinul
trebuie să fie unul din locatarii vilei.
Nu știu de ce, am simțit că mă străbate un fior rece.
— Cu atât mai mult... vă amintiți ce vă spuneam
adineauri... izbucni Luca Vasiliu, înroșindu-se la față;
și, din nou, aruncă o privire piezișă în direcția mea.
— Îmi asum răspunderea, domnule Vasiliu, îl
întrerupse Vigu, pe un ton suav, dar cu atât mai
neplăcut pentru interlocutorul său. Așa fiind...
 Procurorul ridică din umeri, înciudat.
— La revedere, succes! făcu el abrupt și ieși din
cameră fără să dea mâna cu Vigu, asta, fără doar și
poate, ca să nu trebuiască să mi-o întindă din nou și
mie; locul meu, după părerea lui, era la parter, în hol,
laolaltă cu ceilalți locatari ai vilei, din rândurile cărora,
conform teoriei avansate chiar de Vigu, urma să fie
selecționat, sau extras, sau cules, asasinul lui Anton
Mihăiescu.
— Mersi, Mircea... am zis, de îndată ce ușa se închise
în urma procurorului.
— N-ai pentru ce, răspunse el absent.
Stătea tolănit pe canapeaua extensibilă, cu mâinile
înfundate în buzunarele mantalei de ploaie, cu
cascheta coborâtă până deasupra sprâncenelor,
umbrindu-i fața. Era un frig pătrunzător în odaia
aceea.
— Ei?... făcu Vigu, după o tăcere.
— Ei, ce?
—  Tu ce crezi, cine putea s-o fi făcut? Și în ce scop?
L-am privit, câteva clipe, mut.
— Nu știu, Mircea...
— Îi cunoști pe oamenii aceștia, trăiești cu ei în
aceeași casă de nu știu câtă vreme, stărui Vigu cu un
glas moale. Doar n-o să-mi spui că te-a furat atât de
tare lucrul la carte, ca să nu-i fi observat cât de cât, să
nu-ți fi dat seama de raporturile dintre ei... de antipatii,
uri, mai știu eu, amoruri...
Ultimul cuvânt, mai ales, mă șocase: să fie vorba de o
crimă pasională pur și simplu? Dora Voicilă urma să-și
petreacă după-amiaza în camera lui Anton Mihăiescu,
o știam prea bine... Soțul, întors acasă inopinat, i-o fi
surprins... Am rămas pe gânduri. Vigu se uita la mine
atent.
— Știi ce, Mircea, am spus într-un târziu, mai bine
dispensează-te de observațiile, de caracterizările, de
părerile mele! De ce să-ți începi ancheta cu niște idei
preconcepute...? Oricum, o să afli tu totul despre
oamenii ăștia. Mai târziu, dacă va fi nevoie, îți stau la
dispoziție.
Vigu cumpăni.
— Bine, s-ar putea să ai dreptate. S-ar putea! Se ridică
vioi de pe canapea, își scoase cascheta și mantaua de
ploaie și le zvârli pe un scaun. Haidem jos, suntem
așteptați!
Eram, într-adevăr, și chiar foarte așteptați. Locatarii
vilei se aflau, în păr, în hol, în compania a doi dintre
milițienii din echipa lui Vigu. Era frig în hol, noi
zăbovisem cam mult sus și normal ar fi fost ca ei să fi
trecut în altă încăpere, de pildă în sufragerie, unde
ardea focul, dar pesemne nu îndrăzniseră dintr-un fel
de inerție. Bătrâna doamna Ionescu își revenise, stătea
acum țeapănă în fotoliu, cu ochii roșii, plânși. Fiică-sa
era așezată pe brațul fotoliului, bătrânul Ionescu pe un
scaun (îi tremurau mâinile vizibil), Dinu Cernat, în
dreptul ferestrei, pufăia nervos dintr-un Willem II,
Mihai Voicilă măsura agitat, cu pumnii strânși,
încăperea de la un perete la altul, de la ușa dinspre
vestibul până la cea care dădea în sălița spre intrarea
de serviciu, străjuită de un hârdău în care își ducea
zilele un lămâi cu frunzele gălbejite. Slujnica
zdrăngănea niște vase în bucătăria a cărei ușă era larg
deschisă. Chiar și fetița, Nicoleta, era de față, ghemuită
lângă umărul bunicului; își trăgea nasul întruna, de
parcă s-ar fi smiorcăit, deși probabil că umblase pe-
afară și răcise ușor, atâta tot. Cei doi milițieni, rigizi pe
scaunele lor, unul în dreptul ușii care dădea în
vestibul, celălalt în dreptul celei dinspre intrarea de
serviciu, impasibili, țineau sub priviri adunarea.
— Bună seara, rosti Vigu, oprindu-se pe ultima
treaptă a scării interioare.
Toată lumea, fără excepție, chiar și cei doi milițieni, îi
răspunse la salut. Fu un murmur general, ca la școală
la intrarea profesorului.
— Sunt căpitanul Mircea Vigu, de la Serviciul
Judiciar al Capitalei, rosti rar și alene prietenul meu. Se
stârni din nou o rumoare reținută alcătuită din vagi
exclamații de surpriză; aproape toate privirile se
mutară de la Vigu la mine și apoi iarăși la Vigu.
Zâmbii în sinea mea. Toți ai casei, mai puțin Nicoleta,
care abia se lupta cu alfabetul, îmi citiseră romanele
polițiste și, bineînțeles, își închipuiseră că eroul
acestora, căpitanul Vigu, e un personaj fictiv. Pentru
ca, deodată, să-l aibă înaintea lor în carne și oase!
Asasinul o fi crezut și el că acel căpitan Vigu e o simplă
invenție literară? Ce impresie i-o fi făcând acum
apariția acestuia, perspectiva de a-l avea ca adversar...?
Pe „omul care n-a dat greș niciodată”? Dar un individ
care premeditează o crimă trebuie să fie un mare
infatuat, dacă nu chiar un paranoic... așa încât...
— Eu voi conduce ancheta, reluă Vigu, și vă rog să-
mi dați concursul. Voi sta de vorbă pe rând cu fiecare
dintre dumneavoastră, poate chiar de mai multe ori,
nu o singură dată, așa încât vă rog ca, pe cât posibil, să
nu părăsiți casa. Nu e o restricție, puteți să ieșiți, dar vă
rog să mă anunțați în prealabil. De asemenea, puteți
intra în oricare cameră, cu excepția aceleia în care s-a
produs asasinatul, se-nțelege; simțiți-vă ca la
dumneavoastră acasă, cum și sunteți, de altfel...
Toți eram surprinși.
— Vom îndeplini acum o formalitate absolut
indispensabilă: dânsul, și Vigu arătă spre unul dintre
milițieni, vă va lua amprentele digitale. Tuturor...
inclusiv ție, și Vigu se întoarse spre mine, inclusiv
fetiței... Nicoleta încercă să se smulgă din brațele
bunicului, vrând pesemne s-o șteargă de acolo. Vigu îi
zâmbi și-i făcu cu ochiul. Nu-i decât un joc,
domnișoară, unul drăguț, ai să vezi – ne murdărim
nițel pe degetuțe, ca atunci când mâncăm mure vara...
Fetița îl privea cu ochii mari.
— O să stăm de vorbă în odaia de sus, care e
neocupată, după câte am constatat. Dacă nu e prea
complicat, aș ruga să fie aduse niște lemne și să se facă
focul.
O scurtă pauză.
— Cine dintre dumneavoastră a descoperit
cadavrul? Dora Voicilă se ridică de pe brațul fotoliului.
— Eu... Am bătut la ușa domnului Mihăiescu, voiam
să...
O să-mi relatați mai târziu, o întrerupse Vigu. Întâi
de toate, vreau să fac un tur în jurul casei.
Dumneavoastră, doamnă, așteptați-mă, dacă vreți, în
odaia de sus.
Mă luă de braț.
— Vii și tu cu mine?
Am ieșit amândoi în noaptea care abia începea.

V. Cu ochii celui ucis

Frumoasa, „enigmatica” Dora ne aștepta în odaia

liberă de la etaj. Când ne-am întors din recunoașterea
din jurul casei (în cursul căreia Vigu plimbase atent
lanterna de-a lungul zidurilor, pipăind cu fascicolul de
lumină cadrul celor două intrări ale vilei și ramele
ferestrelor; apoi îi ceruse șoferului să-i lumineze cu
farurile mașinii terenul, insistând îndeosebi asupra
locurilor de sub ferestrele de la etaj – nu făcuse însă
niciun fel de comentariu, iar, în ce mă privește, nu
văzusem niciun fel de urme, nici de pași, nici de
încercare de netezire a pământului, deși acesta era
moale și noroios), când am intrat așadar înăuntru,
înfrigurați, am găsit-o pe Dora în picioare în dreptul
geamului, dreaptă, cu capul ridicat, în aparență foarte
calmă și hotărâtă să înfrunte cu curaj situația. Dar nu
se putea să nu-și dea seama că va avea de răspuns la
câteva întrebări din cele mai neplăcute. Între timp,
făcuse focul, care ardea acum vesel în godinul de
modă veche, împodobit cu tot felul de figurine pe
gustul secolului trecut și poleit în argint. Găsise timp
să șteargă și praful, să aștearnă pe masă o față de masă
de nylon imitând dantela, să ridice de pe scaun, unde
fuseseră aruncate, cascheta și mantaua de ploaie a lui
Vigu; pe aceasta din urmă o pusese pe un umeraș
agățat de ușa întredeschisă a șifonierului. Vigu îi
zâmbi amabil.
— Mulțumesc, doamnă, zise, apoi tot zâmbind: Ar fi
fost însă de dorit să nu dereticați, ci să lăsați obiectele
neatinse. Dar e vina mea, fiindcă nu v-am prevenit.
Vreți să luați loc?
Dora se așeză cu fereală pe un colț de scaun. Strict pe
un colț, pe mult mai puțin de jumătate din tăblia
scaunului, cum fac țărăncile când se simt stingherite în
prezența cuiva – și era bizar amestecul de sfiiciune și
bună-cuviință (sau indolență?) din străfundul ființei
acestei femei și alura ei, sub alte aspecte, voit modernă,
emancipată, frigid-provocatoare, rafinat-senzuală
(știam eu câte ceva...), anumite gesturi sau reacții
necontrolate, profund naturale, venind în contradicție
cu ochii rimelați, coafura tapată, mini-jupa – căci în
vederea discuției, a interogatoriului care o aștepta, se
schimbase și își făcuse buzele și genele. Vigu se lăsă să
cadă pe canapea, eu am rămas în picioare, luându-i
Dorei locul din dreptul ferestrei, la mijloci între ei doi.
Trebuie să spun că nu prea mă simțeam la largul meu.
Dar nici prin cap nu-mi trecea să ies; țineam să asist
mai ales la acel interogatoriu.
— Spuneați că ați urcat și ați bătut la ușa lui Anton
Mihăiescu. La ce oră se întâmpla asta?
— Pe la cinci și un sfert, domnule căpitan. Tocmai
mă întorceam din oraș și voiam să-l întreb pe...
domnul Mihăiescu dacă nu dorește să-i fac o cafea. Am
bătut de câteva ori și nu mi-a răspuns, așa că am
apăsat pe clanță...
— Veneați din oraș?
— Da. Am plecat de acasă imediat după prânz. (Ia te
uită! am exclamat în sinea mea). Dar să vă spun mai
departe. Am apăsat pe clanță, dar ușa era încuiată. Am
strigat-o pe mama și am întrebat-o dacă... domnul
Mihăiescu a ieșit, mi-a spus că n-a ieșit, că adineauri l-a
auzit umblând prin odaie, pe urmă am văzut că
pardesiul... domnului Mihăiescu (avea o scurtă ezitare
ori de câte ori trebuia să pronunțe acest nume) era
agățat în cuier în vestibul și n-am știut ce să cred, m-
am dus din nou sus și am bătut iar, mai tare decât
înainte, dacă ar fi dormit era imposibil să nu se
trezească...
— Ați coborât în vestibul anume ca să verificați dacă
pardesiul lui Anton Mihăiescu e acolo?
Degetele manichiurate ale Dorei se zgârciră.
— Nu, nu de asta, m-am duș să-mi scot mantoul, și-
atunci am văzut că...
— Ați urcat să-l întrebați pe Anton Mihăiescu dacă
nu cumva dorește o cafea, înainte chiar de a vă scoate
mantoul?
— Întârziasem, dânsul obișnuia să ia cafeaua ceva
mai devreme, pe la patru...
Tăcu. Vigu zise blând:
— Anton Mihăiescu avea un reșou în cameră, ibric,
cești, cafea, zahăr. Nu-și prepara singur cafelele.
Dora întredeschise ușor gura – frumoasa ei gură, cu
buzele splendid arcuite! – și rămase cu ea așa câteva
clipe. Bâigui apoi:
— Îi plăceau... cafelele făcute de mine...
— Înțeleg, murmură Vigu.
Nu fusese nici urmă de insinuare în tonul lui. M-am
uitat la el surprins: figura, privirea lui se schimbaseră.
Parcă nici nu mai era el... parcă era altcineva, cineva
cunoscut, vag cunoscut, totuși cunoscut. O privea
concentrat pe femeia din fața lui, cu o expresie pe față
care, categoric, nu-i aparținea și care îl întinerea în
mod evident, care, îndulcindu-i trăsăturile, îl făcea mai
frumos, împrumutându-i un aer frivol, de seducător de
profesie, foarte infatuat bineînțeles, convins că e
irezistibil și că, dacă o femeie pe care a pus ochii îi
rezistă, o face numai din tembelism... Doar n-o fi
având de gând s-o cucerească pe femeia aceea, el,
Vigu, atât de corect în asemenea situații – și când?
acum, când nici n-a început bine cercetările într-un caz
de asasinat?!
Dora observase pesemne și ea schimbarea de
expresie de pe fața ofițerului care o interoga. În
primele clipe, păru stânjenită, se foi pe colțul
scaunului, căută, fără succes, să-și întindă fusta foarte
scurtă pe coapsele dezgolite. Privirea lui Vigu se
plimbă nerușinată, de mai multe ori, de-a lungul
picioarelor femeii, de sus în jos și invers. Picioarele
erau frumoase, nimic de zis; fine, grațios-arcuite,
nervoase, gleznele – o nebunie! Încet-încet, sub
privirea aceea concentrată, arzător-intensă, atitudinea
Dorei se schimbă. Ochii negri migdalați, de cadână
adusă în haremul padișahului13 de foarte din adâncul
Orientului, care, mai ales ei, îi dădeau aerul
„enigmatic”, se îngustară parcă și mai mult, colțurile li
se traseră parcă și mai către tâmple, sânii, dedesubtul
jersé14-ului de lână, fură cuprinși de un freamăt parte
feciorelnic, parte desfrânat, și trupul întreg, cu
pântecele bombat suav, cu umerii și șoldurile strimte
dintr-o dată fără astâmpăr, trupul întreg, simțindu-se
despuiat de privirea aceea totodată incandescentă și
gravă, căpătase o moliciune lascivă și era acum, din
creștet până-n călcâie, renunțare, dorință ascunsă și
acceptare. Mutându-mi privirea de la unul la celălalt,
eram, mărturisesc, uluit: fără să le pese de prezența
mea, uitând poate cu totul de mine și chiar de restul
lumii, cei doi, în momentul acela, se înțelegeau. Dar la
scena aceea mai asistasem cândva!
— Ați fost amanta lui? murmură Vigu. Și, dar nu
13
Titlu purtat în trecut de monarh în unele țări din Orientul Apropiat și
Mijlociu.
14
Obiect de îmbrăcăminte tricotat sau împletit, din lână, din bumbac etc., de
obicei cu mâneci lungi și deschis în față, care acoperă partea de sus a corpului.
știu prin ce, acel a lui sugera mai degrabă pe a mea...
— Dar... domnule căpitan...
Un protest mai mult de formă, slab, lipsit de orice
convingere și care de fapt nici nu era o negație: Dar,
domnule căpitan, cum puteți întreba așa ceva, mai
curând decât, cum puteți crede așa ceva? Și, în aceeași
clipă, am reconstituit și scena, am recunoscut și
expresia străină de pe chipul prietenului meu, și
licărirea de satir din ochii săi, și totul: o privea cu ochii
lui Anton Mihăiescu – o jinduia exact cu neînfrânarea,
cu setea carnală, cu firescul și, de ce nu, cu puritatea,
atâta câtă era, dar probabil că era destulă, cu tinerețea
și perfecțiunea fizică a celuilalt, care, el însuși, nu va
mai jindui, în veci, nimic... nici femei, nici măcar un
pahar cu apă... Și scena, în întregul ei, toată
pantomima aceea mută și reținută, o! cât de reținută,
desfășurată aproape exclusiv în subsolul de beznă al
conștiinței și în biologic, nu era oare reeditarea celei de
atunci, când într-adevăr, învins și umilit, îl urâsem pe
omul care nu mai era...?
— De când, doamnă?
Cât era de subjugată, de pierdută! Și glasul
bărbatului, insinuant, învăluitor, atât de plin de
încredere și de bucuria voluptăților presimțite, încât în
loc de de când, se înțelegea foarte limpede: când?
— De la început... Din prima săptămână...
 Da, de la început, din prima săptămână, o știam prea
bine, cât de bine o știam!, deși câtva timp, nu, nu mult,
câteva zile, se-nțelege, a oscilat, s-a împărțit, s-a dăruit
în două părți, chiar și în trei (căci celui de-al treilea îi
era obligată oricum...), împlinind astfel destinul femeii,
care e făcută să se împartă, să se multiplice, ca amoeba
care se reproduce prin sciziparitate 15, conformându-se
șovăielii înnăscute a femeii, care lâncezește încă un
timp, mințind și mințindu-se, în dragostea care moare,
neîndrăznind să se avânte cu totul, trup și suflet, în cea
care începe... Dragoste, pe dracu dragoste! – aventură,
gimnastică a plăcerii, nimic mai mult decât atât!
— Soțul știe?
O ezitare.
— Nu...
Vigu se ridică brusc. Mă uitai din nou la el, și nu mai
puțin surprins ca adineauri: căci era iarăși el însuși,
fără nicio intruziune de suflet străin, licărirea aceea
stranie, ce nu-i aparținea, din ochi, se stinsese,
trăsăturile se înăspriseră la loc, glasul își recăpătase
răceala, indiferența de rigoare. Testul, vasăzică, testul
luase sfârșit!
— Sunteți sigură?
— Da...
15
Formă de înmulțire la unele organisme unicelulare, care constă în diviziunea
organismului în două părți aproximativ egale.
 Un răspuns iritat. Tonul vocii, pițigăiat, strident,
nimic din catifelarea, din valoarea plină de
subînțelesuri din acel Dar... domnule căpitan... de acum
două minute. Căci înțelesese perfect și ea, sau simțise,
totuna e când e vorba de o femeie; și era ca și cum ar fi
fost respinsă, izgonită dintr-un pat în care se crezuse
dorită, așteptată cu înfrigurare.
Vigu se plimba acum prin cameră, de la un perete la
altul.
— Ați fost și amanta altcuiva...? Vreau să spun,
dintre actualii locatari ai vilei, nu în general, ar fi
absurd să vă întreb așa ceva...
Am simțit o împunsătură în inimă. Ea îndreptă
fulgerător privirea spre mine. M-am uitat intens în
ochii ei, am strâns buzele: nu, nu, i-am spus, nici nu i-
am dat să înțeleagă, nu știe... Vigu, care peripatetiza 16,
nu văzuse nimic.
— Nu... Cum puteți să...
— Indiscreția e meseria mea, frumoasă doamnă!
Acum, da, își regăsise sarcasmul! Cu toate acestea...
parcă n-o judeca prea aspru pe femeia aceea cu ochii
rimelați și, în ciuda naivității evidente, misterioși,
enigmatici; cu sânii încă palpitând, cu corpul atât de
admirabil alcătuit din carne trandafirie, nervi zvâcnind
16
A discuta probleme de știință sau de filosofie plimbându-se (după obiceiul lui
Aristotel).
și o supramaterie inefabilă17, ceva ca un fel de polen. Se
opri din umblet, veni în fața ei, trase un scaun, pe care
puse unui din genunchi, și își propti coatele de
spetează.
— Ce ne facem, doamnă?! Fiindcă, zău așa, nu văd
nicio ieșire: soțul va trebui să afle... Cum naiba i-aș
putea ascunde...? Mă înțelegeți?
Ea se făcuse foarte palidă.
— Vă înțeleg...
— Cum Dumnezeu să evit ipoteza unei crime din
gelozie, singura care mi se oferă în momentul de față?
râse ușor, fără niciun pic de răutate și, ca prin farmec,
atmosfera de tensiune se risipi și obrajii frumoasei
Dora își regăsiră culorile. De ce îmi faceți greutăți în
muncă, doamnă?! Dar vă mulțumesc pentru
sinceritate...
— Voi divorța, domnule căpitan...
— Oh! și Vigu avu un gest de excedare. Iată ce nu
mă interesează chiar deloc! Puteți s-o fi făcut de mult
sau puteți să n-o faceți niciodată... Vă privește
personal. Își ridică genunchiul de pe scaun, întoarse
scaunul în poziția normală și se așeză pe el. Dar, de
fapt, asta a fost o digresiune importantă, e adevărat,
totuși nimic mai mult decât o digresiune... Prin
urmare, ați bătut la ușa lui Anton Mihăiescu etcetera,
17
Care nu poate fi exprimat în cuvinte; inexprimabil.
etcetera – și pe urmă?
— Pe urmă, am coborât în sufragerie, unde știam că
îi voi găsi pe părinții mei, le-am spus că mi se pare
ciudat că... domnul Mihăiescu nu deschide ușa, mama
a spus încă o dată că l-a auzit pe... pe Toni (închise
ochii și strânse pleoapele când se hotărî în sfârșit să
folosească diminutivul) umblând toată după-amiaza
prin cameră, până cu puțin înainte – știți, camera lui e
chiar deasupra sufrageriei și prin tavan se-aude fiecare
pas, ba chiar i s-a părut că umblă doi inși prin cameră,
nu unul singur... „Acum vreo zece minute, am auzit
cum s-a răsturnat un scaun”, a zis tata, și mama: „Da,
un scaun trebuie să fi fost...” și deodată, toți trei am
intrat la idei și ne-am dus din nou sus. Am bătut tare la
ușă, dar... Toni tot n-a răspuns. M-am uitat pe gura
cheii, dar cheia era în broască, și atunci parcă m-a luat
cu frig și am început să țip să spargem ușa, că poate a
avut un atac de inimă... Leana a venit fuga de jos să
întrebe ce s-a întâmplat, a ieșit și domnul Dinu din
camera dumnealui și, toți la un loc, am spart ușa...
înăuntru, oh! Dumnezeule!...
Izbucni în plâns.
Cu un gest consolator, Vigu îi puse mâna pe
genunchi. Nu pe braț sau pe umăr, ci pe genunchi, sau
chiar cu o palmă mai sus, căci era evident că
genunchiul sau, și mai bine, partea de deasupra
genunchiului era locul pe unde i se putea mai ușor
aduce femeii aceleia o consolare.
— Știu... Să revenim: când v-ați întors acasă, la cinci
și un sfert, sau pe la cinci și un sfert, parcă așa spuneați,
v-ați dus îndată sus, la el. De ce atâta grabă? Vă
aștepta?
— Da... Hotărâserăm să-mi petrec la el după-amiaza,
i-am promis să urc de îndată ce va pleca soțul meu de-
acasă... Pe la cinci și jumătate, șase fără douăzeci, știam
că se întoarce dânsul – și arătă din cap spre mine. Nu
voiam să mă vadă...
— Sau să vă aud, am intervenit, pe un ton, fără voia
mea, amar.
— Și sperați... să mai aveți timp? zâmbi Vigu.
Dora nu răspunse. Clipi în schimb iute din ochi de
mai multe ori.
— Dar de ce ați plecat de acasă, dacă spuneți că v-ați
înțeles, că... i-ați promis să mergeți la el?
— Am primit un telefon.
— Un telefon?
— Da, un telefon, ridică glasul Dora, impacientându-
se subit. Cineva – nu și-a dat, n-a vrut să-și dea numele
– cineva îmi spunea că, fiindcă îmi vrea binele, mă
sfătuiește să fiu prudentă, că soțul meu bănuiește ceva
și e în drum spre casă, că e hotărât să ne surprindă...
Mă rog, lucruri dintr-astea...
 — Ați recunoscut vocea?
— Nu.
— Era o voce de bărbat sau de femeie?
— De femeie. Așa cred...
— Așa credeți?
— Nu se auzea prea bine, nu știu de ce. Parcă ar fi
vorbit, cum să spun, printr-un fular... În orice caz, o
voce subțire și repezită. Da, cred că era o femeie...
— Un telefon anonim, prin urmare... din partea
cuiva a cărui voce reală se pare că o cunoașteți! Lui
Toni i-ați spus de telefonul acesta?
— Da, m-am dus imediat sus și i-am spus. Toni a râs
și a spus că știe el cine e „prietenul” sau „prietena”
aceea... Dar a fost și el de părere că trebuie să fim
prudenți și că mai bine să plec de acasă...
— Nu bănuiți la cine se referea?
— Nu. Nici prin cap nu-mi trece.
— N-ați insistat să vă spună?
— Ba da, dar n-a vrut. Râdea. Am plecat, fiindcă mă
temeam totuși să nu vină soțul meu...
— Și totuși nu bănuiți la cine se gândea?
— Nu! Zău că nu!
Era, fără discuție, sinceră. Nu știa la cine se referise
Anton Mihăiescu. Dar asta numai din lipsă de
imaginație și de inteligență. Eu, însă, știam foarte bine,
după cum mai știam și, că Anton Mihăiescu greșea! La
mine se gândea!
— Prin urmare, alarma a fost falsă? Soțul
dumneavoastră nici gând să se întoarcă inopinat
acasă?
— Nu, n-a venit și nici n-am observat la el vreo
schimbare... Nu s-a întors acasă decât după ce i-am
telefonat la magazin despre... cele întâmplate.
— Cum v-ați petrecut după-amiaza? Mai exact, între
orele trei, când ați plecat de-acasă, și cinci și un sfert.
Când ați revenit!
— Am fost la o prietenă. Am stat la ea până la patru.
— Numele și adresa acestei prietene, v-aș ruga.
— Rodica... Rodica Nuțu. Locuiește pe strada
Republicii, numărul 4.
— Mulțumesc. După aceea?
— Am trecut pe la Alimentara, am cumpărat unele
lucruri pe care mi-a cerut mama să i le aduc... cred că
sunt pentru masa de diseară, pentru petrecerea
organizată de dânsul... și arată din cap spre mine.
— Petrecere, ce petrecere? ridică Vigu sprâncenele.
— A, da, aproape că uitasem, am zis. Trebuia să
sărbătorim terminarea cărții mele. Dar acum...
— Vom ciocni, totuși, un pahar, lasă... făcu Vigu, cu
un zâmbet neașteptat de cald. Îmi pare grozav de bine
că ți-ai terminat cartea în sfârșit! Oricum, e un
eveniment... și sunt și eu interesat, în definitiv! Cum să
nu bem pentru cartea ta...?
— Pentru cartea noastră, l-am corectat, mișcat de
bucuria sinceră din tonul lui.
— La Alimentara18, sau pe drum, ați întâlnit vreo
persoană cunoscută? reveni Vigu. Altundeva unde ați
mai fost?
— Vânzătorii de la Alimentara mă cunosc, pot să
confirme că am trecut pe acolo, dacă asta este ce vă
interesează. Am intrat și la cofetărie, să-i iau niște
prăjituri fetiței, tot din partea dumnealui, pentru
diseară. Aici am stat ceva mai mult, vreo zece minute...
am băut o oranjadă, și...
Se opri.
— „Și”?
— Am avut o discuție cu cineva, o doamnă
necunoscută; sunt sigură că nu e din oraș, probabil
bucureșteancă. Cred că o să vă intereseze ce am să vă
spun, fiindcă m-a întrebat... de Toni...
— De Toni? Așa l-a numit? Sau Anton Mihăiescu?
— Nu, nu: Toni... Să vedeți, eu am intrat, am luat
cartonul cu prăjituri și m-am așezat, cu paharul de
oranjadă, la o masă. Atunci, aproape imediat, s-a
ridicat de la o altă masă doamna de care v-am spus, a
venit la mine și m-a întrebat dacă eu sunt doamna
18
Magazin de stat (R.S.R.) pentru vânzarea articolelor necesare hranei
oamenilor.
Voicilă, la care locuiește domnul Anton Mihăiescu. I-
am spus că da, și atunci ea a întrebat: Ce face Toni,
cum se simte? Bine, i-am spus. Ea a rămas în picioare
lângă masa mea și, aproape un minut, n-a zis nimic,
avea, cum să vă spun eu, o față rătăcită și își mușca
buzele. Spune-i lui Toni că vreau să-i vorbesc, a zis
când eu m-am ridicat, să vină aici la cofetărie, chiar
acum, am să-l aștept. Era foarte, foarte nervoasă... Să
vină neapărat, e spre binele lui. Bine, îi spun, am zis
eu, dar cine sunteți dumneavoastră, fiindcă precis o să
mă-ntrebe...? Știe el cine sunt, a zis ea, știe foarte bine,
și mi s-a părut că e gata să izbucnească în plâns. Mie
nu mi-a plăcut toată povestea și nu prea-mi venea să-i
promit că o să-i fac comisionul, dar, când am văzut-o
în ce hal e, i-am spus încă o dată că sigur o să-i spun
lui Toni... Dar ea, deodată, că nu, să nu-i spun nimic,
că s-a răzgândit, că nici n-o să rămână acolo și s-a dus
imediat să-și ia paltonul din cuier, l-a îmbrăcat agitată,
abia a nimerit mânecile, de parcă Toni chiar ar fi stat să
intre pe ușă dintr-o clipă în alta. A ieșit aproape în
fugă, fără să-mi mai dea bună-ziua măcar, și a lăsat pe
masă cafeaua și un coniac maro (din tonul ei reieșea că i
se părea o enormitate ca o femeie să comande un
coniac „mare”!) neatinse...
— Cum arăta? întrebă Vigu încet.
— Adică... semnalmentele? Avea vreo treizeci și opt-
patruzeci de ani, ceva mai înaltă ca mine, zveltă, chiar
slabă, o femeie frumoasă dar consumată... Cred că
suferă de nervi, ce mai, o nevropată! Folosește fond de
ten, buzele le vopsește roz, n-are riduri deloc, dar asta
nu e natural, e opera cosmeticianului. Pe cap avea un
batic de mătase foarte frumos, din pachet, verde cu
galben și cu un desen abstracționist, purta o rochie gri
de jersé, paltonul tot gri, îmblănit...
— Altceva nu v-a mai spus?
— M-a... m-a întrebat dacă avem telefon acasă și mi-
a cerut numărul.
— Bineînțeles, i l-ați dat?
— I-am dat un alt număr...
Vigu zâmbi. Se ridică.
— V-ați temut să nu vi-l fure... pe Toni! Vi l-a furat
însă o altă doamnă, nu în gri, ci în negru... Să sperăm
că va afla numărul bun pe altă cale și va telefona
totuși. Mulțumesc, deocamdată nu am alte întrebări să
vă pun. V-aș ruga să reveniți cu fetița dumneavoastră,
vreau să stau de vorbă și cu ea câteva minute.
— Cu Nicoleta?!
— Da, de ce vă mirați? câți ani are? Nouă? Copiii, în
general, observă mult mai multe lucruri decât ne
închipuim noi.
*
În așteptarea Nicoletei, am rămas câteva minute
singuri. Vigu se lungi din nou pe canapea, iar eu mă
apucai să pun lemne pe foc.
— Ce zici, bună bucățică?... zise Vigu.
Eram întors cu spatele spre el, ocupat să îndes o
buturugă prin ușița strimtă a sobei, așa că nu-l
vedeam; dar vocea îi era iarăși schimbată, parcă iarăși
nu mai era a lui, ci mai degrabă a unui fante de
bulevard!
Am intrat în joc:
— De acord, mișto muiere...
— Și se pare că nu era chiar de tot nebună după Toni
al ei, dovadă că nici nu arată prea zdruncinată! Vreau
să spun că n-avea o predilecție specială pentru el...
dragostea în sine o interesează, nu ți se pare și ție la
fel?
— La un moment dat, am avut impresia că și tu ți-ai
propus să-i sucești capul!
Râse ușor, leneș. De astă dată nu mă mai miră râsul
acela, nițel răzgâiat, nițel pervers, deși cu o bună doză
de naivitate copilărească și care, nu încăpea îndoială,
iarăși nu era al lui. Mă ridicai, mă întorsei spre el și nu
mă miră nici licărul de pușlama simpatică din ochii săi
– mă deprinsesem, mă imunizasem: mă privea și pe
mine cu ochii celui ucis, cu ochii lui Anton Mihăiescu!
Numai că eu nu eram frumoasa Dora, „enigmatica”
Dora, orișicât, creierul meu cântărea un număr de
grame în plus în raport cu al ei! Cu mine n-avea să-i
meargă!
— Și chiar nu te-ai dat deloc la ea?
— Imaginează-ți că nu!
— Atunci, tot ce pot să-ți spun e că ești un mare
fraier, măi băiete! Să-ți treacă pe la nas o asemenea
trufanda, și să te faci că plouă! De necrezut, pur și
simplu!
— Vezi că a fost altul mai iute...
— Ei, și ce? Fata are inima largă, ați fi încăput perfect
amândoi... Unde mai pui că, și bag mâna-n foc că așa s-
ar fi întâmplat, cu amicul Toni te-ai fi putut înțelege și
într-altfel: nu era genul de om care să se fixeze... Băiat
bun, ți-ar fi pasat-o la prima ocazie.
M-am enervat într-un mod ostentativ:
— Ce-s chestiile astea, domnule? Nu ți-e nițel
rușine? Numai sub ipoteza asta frivolă nu te-am
cunoscut până acum!
Zâmbi.
— Ce vorbești?
Și brusc, luminița aceea, drăcușorul acela din ochii
lui se topi, se volatiliza. Îl aveam din nou înaintea mea
pe Vigu cel adevărat... Am răsuflat ușurat.
— Prin urmare, nu e... n-a fost nimic între tine și
femeia asta?
— Ce-ți trece prin cap?!
 Cel de-al doilea test se încheiase, și se încheiase cu
un eșec. Îl convinsesem. Mai bine nu i-aș fi convins și
ne-am fi explicat pe loc, ca între bărbați și între
prieteni!

VI. Umbra în creștere

Lent, incredibil de lent se deschisese ușa – vă

amintiți?, ușa camerei mortuare. Cu mai puțin de un
milimetru pe secundă! Iar eu urmărisem acea mișcare
abia perceptibilă, de limbă de ceasornic, de înălțare a
ierbii după ploaie, nu, cum poate ar fi fost firesc,
sufocat de groază, anihilat, lichefiat de groază până la
ultima fibră a cărnii, ci fascinat, irezistibil atras de
palma de beznă pe care ușa întredeschisă mi-o înfățișa!
O mișcare de creștere a umbrei... întocmai așa, de
înaintare a zilei către noapte, a vieții spre neant, și la
doi pași înaintea mea, despicătura aceea de negru
absolut era ca o poartă a cunoașterii, dincolo de care,
în bolgia19 infernală, aveam să pătrund în esența însăși
a misterului... Mai cumplit ca lumina cea mai
incandescentă, dreptunghiul acela de negru, de negru
total, îmi violenta, îmi ardea ochii!
Îl priveam fascinat: doi pași, doi pași doar până în
nucleul tuturor misterelor... Și unul – cum, mânat de ce
19
Compartiment al celui de-al optulea cerc al infernului lui Dante.
impuls secret, nu știu, și nici când nu știu – unul l-am
făcut; atâta îmi amintesc, că la un moment dat am
înțeles că mă aflu mai aproape, la o distanță de două ori
mai mică de ușa fatală. Și am mai înțeles, îmi amintesc
foarte bine, după cum îmi amintesc că instinctul de
conservare nu reacționa în mine, în clipa aceea, absolut
deloc, am înțeles că sunt pe cale să fac și al doilea pas,
ultimul! Apucasem să întind mâna spre clanță... Nu
reacționam în niciun fel altfel decât victima șarpelui,
care se azvârle singură în gura larg deschisă,
electrizată de ochii triunghiulari, de limba ca un fulger
verde a călăului. Asta desigur fiindcă, deși nu ne-o
mărturisim, nimic nu ne atrage mai tiranic ca ideea
morții!
Se afla el îndărătul ușii...? Se deschisese ușa de la
sine... ? Amândouă presupunerile mi se înfățișau la fel
de morbid-ispititoare.
Și totuși, pasul decisiv nu l-am făcut. Datorez, sunt
sigur, celulei oarbe, și mute, și lipsite de judecată (dar
ce știm noi despre asta!), ezitarea salvatoare – pentru
moment... –, retragerea, în vârful picioarelor, din
dreptul ușii. Nu minții, nu rațiunii, cu toate că acum
știam, înțelesesem perfect logica asasinului, la fel cum
aș fi înțeles, la o partidă de șah analizată la rece, planul
perfid al adversarului. Trăgându-mă îndărăt cu spatele
înainte, ștergând cu umerii zidul, pipăindu-i cu
palmele, am coborât, treaptă cu treaptă, scara, fără să
pierd din ochi ușa întredeschisă (s-a crăpat acum ceva
mai mult?... mi s-a părut doar?...) a camerei mortuare.
Curajul mi-l regăsisem, de spaimă mă eliberasem, de
mai-nainte chiar, căci dând să mă strecor prin
dreptunghiul de beznă în ceea ce aș putea numi
moarte, fusesem departe de spaimă, fusesem la
antipodul ei chiar, cunoscusem cea mai deplină
euforie... (Așadar, vecinătatea morții este în realitate
stupefiantul cel mai puternic!) Nu, nu mă mai temeam:
acum, în niciun caz, prin ușa întredeschisă, deși
puteam fi prins perfect în cătare, glontele nu va porni!
Știam, înțelesesem de ce trebuie să fiu ucis, sau, în cel
mai bun caz, de ce e preferabil pentru el să fiu găsit
mort. Dar, totodată, știam și că nu pot fi ucis oricum, ci
numai într-un anume fel!
Totul se reducea acum, pentru el ca și pentru mine,
la o problemă de balistică. Împușcându-mă din
apropiere, în niciun caz de la o distanță mai mare de o
jumătate de metru și, se-nțelege, ucigându-mă dintr-un
singur foc, el rezolva magistral ecuația, o!, cât de
magistral! Oricât ar părea de necrezut, ceea ce simțeam
în clipele acelea pentru omul care mă pândea ca să mă
ucidă nu era nici ură, nici mânie, ci un sentiment foarte
aproape de admirație!
Maxilarul inferior îmi tremura spasmodic, un nod
îmi stătea în gâtlej, pomeții obrajilor îmi zvâcneau –
dar de astă dată nu erau simptome ale spaimei, nu,
câtuși de puțin; simțeam o tentație nebună să râd, atâta
tot, să hohotesc sălbatic, să izbucnesc într-un râs
isteric, care în casa încremenită, apăsată de realitatea
unei morți consumate și a alteia care trebuia să
urmeze, îmi închipui cât de lugubru ar fi răsunat! Îmi
tremura maxilarul, îmi zvâcneau pomeții obrajilor de
pe urma efortului pe care-l făceam ca să mă stăpânesc!
Eram dincolo de spaimă, mult dincolo, dar excesul de
temeritate, de veselie, de bruscă, s-ar zice patologică
exuberanță nu amenința să mă întoarcă, ca într-o rotire
de 360 de grade, la aceeași inconștiență, făcându-mă
din nou atât de vulnerabil...?
Din apropiere, numai din apropiere! Să vedem – va
reuși el să se apropie la câțiva centimetri și de la
distanța aceasta să apese pe trăgaci?! Să vedem, o-ho!,
să vedem! Căci ucigându-mă de la o distanță mai
mare, strica totul, își dejuca singur planurile, și pe cel
realizat, și pe cel, și mai perfid, în curs de executare...
Numai de aproape! De aproape! Degeaba și-ar șterge
apoi amprentele de pe mânerul pistolului, degeaba le-
ar întipări pe ale mele, degeaba mi-ar strecura arma în
mână sau ar lăsa-o pe podea, dând să se înțeleagă că
mi-ar fi căzut din mână... dar urmele de pulbere pe
piele, dar mărimea rănii, dar gradul de fracturare a
craniului, dar viteza de pătrundere a proiectilului?! Cu
trucurile astea nu e de glumit, nu-i așa, amice?, nu, nu,
știm bine amândoi lucrul ăsta... Vei reuși să te apropii
de mine fără să te simt? Și, brusc, un nou fior rece, deși
pasager: probabil că se bizuie el pe ceva...
Mă așezasem pe un scaun, în mijlocul holului. Alt
loc, în toată casa, care să prezinte mai multă siguranță,
nu vedeam. Oricum, prin oricare dintre uși ar fi intrat,
trebuia să facă trei-patru pași mari până în dreptul
meu. Prin oricare dintre uși... Și mai ales prin cea
întredeschisă, căci acolo, acolo înăuntru, în întuneric,
lângă cadavrul celuilalt, acolo trebuia să se afle – dar
puteam să fiu sigur? O! dacă aș fi intrat, ce triumf
pentru el! Ce încheiere patetică, melodramatică și
convingătoare a întregii drame! Torturat de remușcări,
dar mai cu seamă conștient de faptul că e pierdut – nu-
l confruntase însuși prietenul său, anchetatorul, cu
teribila acuzație?! –, ucigașul lui Anton Mihăiescu (eu!)
pătrunsese în odaia acestuia și la picioarele
catafalcului, mă rog, ale patului pe care zăcea victima
sa, își luase viața! Gest simbolic! Definitoriu! Zguduit
de cele petrecute, cu încă o cicatrice în sufletul său și
așa destul de devastat, căpitanul ar fi clasat dosarul
cazului – lespede de carton pe mormântul proaspăt și
abject al fostului său prieten, care, ridicându-și viața,
mărturisea totodată că o ridicase și pe a celuilalt...
 Și eu, care fusesem cât pe ce să intru în camera aceea
funestă! Dar eram ca hipnotizat, sau literalmente
hipnotizat, și el, desigur, tocmai pe asta și contase, pe
șocul psihic... O tentativă, în orice caz. Să nu-mi fac
iluzii, vor urma și altele, ce știu eu cum se combină,
cum se cuplează celulele maleficului creier care mă
pândește din beznă? De fapt, aceea fusese a doua
tentativă. Nici în camera mea, nici în patul meu, dacă
aș fi fost găsit cu țeasta sfărâmată, n-ar fi fost prea rău
ca efect de regie! Sinucigașii au predilecție pentru
bârlogul lor, pentru cadrul lor de existență intim și
tandru... E parcă mai puțin amară moartea înconjurat
de obiectele cărora le-ai împrumutat ceva din sufletul
tău... Dar m-am trezit cu o jumătate de minut înainte
de a fi fost infinit de târziu. O jumătate de minut – un
micron de șansă...
Voluptate sinistră, desfrâu al lucidității! Îți cântărești
în minte șansele de supraviețuire, cum ai urmări, cu
răsuflarea tăiată, dar tăiată numai de o curiozitate
morbidă, pendularea pe muchia unei prăpăstii a unui
erou de pe ecran. Ai înțeles de ce ești hăituit, de ce ar;
trebui să fii ucis, sau, poate, de ce va trebui să fii ucis,
înțelegi acum și logica detaliilor. De ce n-ai fost drogat,
când jumătate din doza administrată omului adormit
din capul scării te-ar fi adus în starea de pasivitate a
unei păpuși de ceară. Dar autopsia? Cine ia morfină,
sau opiu, sau simple barbiturice – se va constata ce
anume, oh! asta n-are nicio importanță – când se
pregătește să se împuște? După ce m-ar fi suprimat, el
și-ar fi înghițit la rându-i doza de drog, sau una ceva
mai mică, asta pentru orice eventualitate, mai exact
pentru aceea, destul de improbabilă de altfel, a analizei
sângelui; când ai ingurgitat somniferul, și în ce doză, e
greu de stabilit, o analiză de sânge a unui om viu nu e
o autopsie...
Și totuși, de ce această drogare în masă a locatarilor
vilei, a echipei de milițieni? Pentru a obține arma!
Pistolul milițianului. Instrumentul sinuciderii. Da, dar
în loc să risipești cantitatea de drog la zece oameni, o
iei toată, tu singur, și ai isprăvit... Dar nu în condițiile
de față, când te poți aștepta să fii căutat, când e mai
mult ca sigur că vei fi căutat, peste o oră, două, cel
mult trei, pentru un nou interogatoriu sau pentru o
confruntare, și astfel salvat, printr-o banală, penibilă,
degradantă spălătură stomacală... Și, în afară de asta,
nici omul cel mai disperat, mai dezgustat de viață nu e
dispus să moară oricum. Somniferele sunt o soluție
lașă, la îndemâna femeilor. Există o demnitate a
propriei morți, ce dracu! Să te spânzuri – ce lucru
hidos, și ca act, și ca înfățișare a ta după, și oricât ar
părea de curios, foarte mulți sinucigași acordă mare
importanță aspectului viitorului lor cadavru; or un
romancier se presupune că are atâta simț estetic ca să
nu-i fie indiferent spectacolul pe care-l va prezenta
corpul său inert... Bine gândit, Omule din Umbră (în
momentul acela, printr-un bizar mecanism cerebral,
aproape că nu mă interesa cine e cel care-mi pune la
cale moartea, îl preferam ca abstracțiune...), frumos,
admirabil judecat! Pe calapodul raționamentului
anchetatorului, al prietenului meu care, plecând, m-a
lăsat pradă ție... Poate singurul mijloc bărbătesc, și
eficace, și ferm, și fără echivoc de a sfârși cu viața e
arma de foc. Și atunci, narcotizezi o casă întreagă de
oameni, ca să poți fura pistolul celui pus să te păzească...
și... lichidezi conturile! Durează o secundă și e o treabă
curată!
Și cât de magistral izbutise el să trimită în lumea
visurilor – în numele meu – pe toți oamenii aceștia
căzuți la orizontală, aici, îndărătul tuturor acestor uși,
sus pe palier, afară, pe bancă, în plină burniță de
început de iarnă! În numele meu... Aproape că-mi
ieșise din minte cealaltă primejdie, a cărei gravitate nu
se estompase totuși câtuși de puțin între timp, aceea a
condamnării la moarte pentru o crimă nefăptuită, a
asasinatului legal. Ce urma să mi se întâmple acum nu
era decât un ultim retuș, o ultimă trăsătură de penel a
maestrului, un pandant la planul general, care
rămânea oricum în vigoare! Cum o făcuse, și când –
cum și când administrase doza aceea colosală de
narcotic?... Desigur, în cursul cinei, desigur, în timpul
simulacrului de masă sărbătorească oferită de mine,
slujindu-se, nu încăpea nicio îndoială, de băutura mea!
Sticlele goale sau pe jumătate goale, paharele
murdare... toate resturile cinei mai sunt și acum acolo,
în bucătărie – le văzusem! – așteptând doar să fie duse
la laborator pentru analiză, ca să se constate că sunt
infestate... De către cine? De mine, de cine altul! O
probă materială. Teribilă, strivitoare, și iarăși împotriva
mea! Ca împins de un resort, m-am ridicat, răsturnând
scaunul. Zgomotul s-a auzit în toată casa. Fără să mai
iau seama la nimic, fără să mă gândesc că s-ar fi putut
ca asasinul să se fi furișat între timp acolo, așteptându-
se, prevăzând că această reacție a mea se va produce
mai curând sau mai târziu, am dat buzna în bucătărie.
Cu gesturi febrile, am adunat de pe masă,
îngrămădindu-le în brațe, farfurii, sticle, pahare, totul
de-a valma, și le-am răsturnat în chiuvetă, alături de
cele care se aflau dinainte acolo. Repede, până nu...
până nu se întoarce... cine? prea bine nu știam nici eu,
Vigu, miliția, legea... repede! să fac ca șuvoiul de apă
să spele urmele... ale cui urme? ale otrăvii, ale crimei
făptuite de altul, nu de mine?!
Mâna care apucase robinetul s-a retras ca arsă. Câtă
Inconștiență! Ce realizam cu această nouă imprudență?
De ce această nouă încercare de a minți, de a da cu
suliman20 peste fața adevărului?! Nu realizam nimic
altceva decât că risipeam prostește în jurul meu – și pe
obiecte dintre cele mai compromițătoare – o colecție de
amprente de toată frumusețea! Și dacă se dovedea –
cum se va și dovedi, să nu-mi fac iluzii! – că eu am
spălat toată mizeria aceea... faptul în sine ar pleda
necruțător împotriva mea!
Mi-am privit mâinile. Erau, și nu numai ele, ci și
manșetele cămășii, și mânecile jersé-ului, până la coate,
năclăite în drojdie de vin, în scursori de alcool, în sos
sleit, în toate zoaiele imaginabile. Ce murdărie! Ce
mizerie!

VII. Cineva dă târcoale telefoanelor publice

Nicoleta nu era nici pe departe ceea ce se numește

„un copil drăguț”, cum, după o prejudecată curentă,
sunt sau ar trebui să fie copiii la vârsta ei. În privința
asta, îi semăna mai degrabă lui taică-său... Dar fiindcă,
după o altă părere foarte răspândită, copiii frumoși
devin niște adulți urâți și invers, ai ei puteau trage
nădejde că, pe la treizeci de ani, odrasla lor va fi de o
frumusețe răpitoare! Până una-alta, era o mogâldeață
20
Preparat cosmetic, de obicei alb sau roșu, întrebuințat pentru a da feței
culoarea voită și pentru a-i acoperi ridurile.
de om veșnic smiorcăită, o mucoasă în accepția literală
a cuvântului, cu o căutătură dușmănoasă față de toți și
toate și cu niște bubulițe dulci pe frunte și pe bărbie cât
se poate de neplăcute la vedere. În ce privește limbajul,
folosea mai mult scâncetele, miorlăielile, țipetele decât
sunetele propriu-zis articulate. Deși, în general, îmi
plac copiii, mărturisesc că prezența ei la masa comună,
chiar când nu se răzgâia și nu-i curgea nasul, mă călca
adesea pe nervi. Nimeni n-o iubea, de altfel. Am toate
motivele să cred că nici părinții. Nici ea nu se arăta din
cale-afară de tandră cu ei, nici nu avea de ce.
Și iat-o acum stând cuminte pe scaun în fața lui Vigu
și sorbindu-i din ochii ei spălăciți! Cum-necum, Vigu
izbutise s-o cucerească. Prin scurtul zâmbet ce i-l
adresase când intrase în cameră, probabil, prin aerul
de seriozitate cu care o privea acum drept în ochi: o lua
în seamă, îi dădea importanță, și copilul simțea asta.
— Spune-mi, Nicoleta, și după ce te-ai sculat, ce-ai
făcut? Cam cât era ceasul, nu știi cumva?
— Trei și un sfert.
— Trei și un sfert? De unde știi atât de exact?
— A trecut spre casă nenea Petre, vecinul nostru.
Dânsul iese de la slujbă la trei și totdeauna trece pe
stradă la trei și un sfert.
— Așa, bine, foarte bine! Și tu unde erai și ce făceai?
Reieși că Nicoleta, după ce se sculase din scurtul
somn de după-amiază, impus cu atâta strășnicie, se
strecurase afară în curte și jucase țintar, vreun ceas și
jumătate, dacă nu mai mult, cu un alt țânc din vecini,
pe banca de lângă poartă.
— Acolo, afară? Păi nu ploua? Nu vă era frig?
— Nu ploua tare...
Da, afară, pe banca din curte, în burnița de
noiembrie, căci ai ei, după câte un exces de autoritate
de genul culcării cu forța îndată după prânz, uitau
după aceea de ea cu ceasurile, cu jumătățile de zile! Și
atunci umbla de capul ei, ca un cățel de pripas. Și
venea acasă, udă și plină de noroi și trăgându-și nasul
și, firește, mânca bătaie. Un „copil rău”!
— A intrat cineva în casă în vremea asta?
— Nu, nimeni.
— Nici tăticu’?
— Nu.
— Nici domnul?
Adică eu. Nicoleta îmi aruncă o privire pe sub
sprâncene. Nu, nici pe mine nu mă văzuse revenind
acasă.
— Nimeni-nimeni?
— Nimeni!
— Dar, în casă, ai văzut ceva? Pe la vreo fereastră
sau prin curte?
— Da!
 — Ce ai văzut, Nicoleta?
Nicoleta văzuse, într-adevăr, ceva extrem de
interesant. Cât stătuse ea în curte, fereastra camerei lui
Anton Mihăiescu fusese luminată tot timpul. (Nici nu
era de mirare, într-o zi atât de întunecoasă.) Anton
Mihăiescu avusese o vizită, susținea Nicoleta; în dreptul
ferestrei luminate, se ivea când o siluetă, când alta,
când amândouă deodată. Două umbre care ba se
apropiau de geam, ba se depărtau. Se părea, preciză
Nicoleta, bineînțeles în alți termeni și formulându-și
observația după o oarecare caznă din partea lui Vigu,
că cei doi inși se plimbă agitați prin cameră, discutând
aprins, ba chiar certându-se poate, fiindcă, de vreo
câteva ori, îi văzuse dând din mâini... ca la teatrul de
marionete... De aceea îi și plăcuse să se uite la fereastră,
și nu numai ei, ci și băiețașului celălalt – era ca... „știți,
jocul acela, pe pereți, cu degetele” (se gândea la
umbrele chinezești, dar nu știa cum se spune)... Și a
observat chiar de la început că sunt două persoane în
cameră, de când ieșise în curte? Da, de la început, de
cum se așezase pe bancă. Și când intrase în casă, în
cameră tot doi inși erau? Da.
— Unul din ei era nenea Toni?
— Da.
— Dar celălalt?
— Nu știu.
 — Nu ți-ai putut da seama cine era?
— Nu... Nu se vedea bine prin perdea, numai așa...
ca iepurii de pe perete...
— Dacă nu se vedea bine, atunci de unde știi că unul
era nenea Toni?
Nicoleta căscă gura, neajutorată. Vigu o lăsă în pace;
era normal să presupună că una dintre umbre era a lui
Anton Mihăiescu, din moment ce știa că aceea era
camera lui.
— Era bărbat sau femeie?
— Nu știu...
— Era înalt? Măi înalt ca nenea Toni?
Aceeași privire neajutorată. Vigu nu stărui nici de
data asta, ar fi fost să-i ceară prea mult unui copil că
compare retrospectiv două umbre, mai ales că ne
convinsesem că nu știa nici măcar care dintre ele
fusese aceea a lui Anton Mihăiescu.
— Totuși, tu cine ai crezut că e? La cine te-ai gândit?
Tăcere. Dar nu era muțenia perplexă dinainte. Fetița,
în chip vădit, ezita.
— Ei?... Spune, cine ți-ai închipuit că e?
Nicoleta șopti:
— Eu am crezut că e mămica...
— Mămica?! De ce?
— Mămica se duce la nenea Toni, când pleacă tata de
acasă... Se duce să-i țină de urât...
 Strecură privirea în lături. Și fusese nu știu ce
murdar, nu știu ce rânced în vocea ei, care numai a
unui copil neștiutor nu sunase. Mă crispai, și văzui că
Vigu de asemenea. Simții, palpabil, ca lipăitul iute al
picioarelor unui șoarece pe piele, gândul urât, chiar
dacă încă inform, dindărătul acelei frunți spuzite.
— Dar ți-ai dat seama că nu e mămica, nu-i așa?
continuă Vigu, de astă dată și el aproape în șoaptă.
— Îhî... Mama nu se plimbă când se duce în camera
aia... Ce să caute ea la fereastră?...
Tăcu, și simțirăm amândoi că nu spusese tot. Așadar,
Nicoleta... Și eu care credeam că dețin nu știu ce secret!
N-avea nicio vină, poate, dar n-am putut înlătura o
senzație de repulsie: dizgrațios și cam tont (așa
crezusem cu toții, dar iată că știa mult mai multe decât
ne-am fi închipuit!), copilul acesta avea vocația de a
privi prin gaura cheii!
— Bine, Nicoleta. Mulțumesc pentru informații,
murmură Vigu. Subțiase buzele, se încruntase, vedeam
că nu-i mai face nici lui nicio plăcere prezența
copilului.
— N-aveți pentru ce...
Nu ne făcu pe niciunul din noi să zâmbim răspunsul
neașteptat.
— Poți să te duci jos. O să mai discutăm noi mâine,
bine?
 Privirea fetiței scânteie bizar: o pereche de ochi de
batracian care se ridică pentru o secundă la suprafața
verzuie a bălții.
—  Cu plăcere...
Ah! avea și vocația delațiunii, era de așteptat!
— Roagă-l pe bunicul să vină...
Se strecură pe ușă fără zgomot. Fără absolut niciun
zgomot. Picioarele ei încălțate în niște bocanci greoi,
plini de noroi, izbuteau, prin nu știu ce miracol, să
atingă podeaua ca și cum ar fi fost prevăzute cu perne
de aer! Era și acesta tot un dar înnăscut... Schimbai cu
Vigu o privire lungă.
Purtarea dură, din capul locului, a lui Vigu față de
blajinul, cumsecadele, inofensivul domn Ionescu m-a
mirat nespus. Față de alții aș mai fi înțeles, dar față de
papă Ionescu...? îi arătă printr-un semn să se așeze pe
scaunul părăsit cu câteva minute înainte de nepoata sa
și, cum el rămase în picioare în fața lui, puțin aplecat,
dar privind undeva în gol peste capul bătrânului,
acesta bănuiesc că se simțea ca la dentist, în așteptarea
poruncii fatale, Deschideți gura!
Vigu prelungi așteptarea timp de trei sau patru
minute pline. Trei sau patru minute chinuitoare pentru
bătrânul Paul Ionescu, căruia, de la un moment dat
încolo, începură să-i tremure mâinile într-un mod
penibil; îi zvâcneau pe genunchi ca două păsări cu
gâtlejele retezate. Mă cuprinse mila. Încercai să-l
încurajez din priviri, dar nu se uită la mine. Tușii de
câteva ori. Vigu făcu pe niznaiul și continuă să
păstreze tăcerea. Era inuman ce făcea, îmi ziceam.
Paul Ionescu dădu să se ridice de pe scaun.
— Totdeauna vă tremură mâinile așa? întrebă Vigu
brutal.
Ca și cum ar fi fost într-adevăr la dentist, bătrânul
deschise gura și rămase cu ea așa.
— Urmăriți să mă impresionați, domnule Ionescu?
N-o să reușiți! Vreți să mă faceți să cred... că nu sunteți
în stare să mânuiți, cât de cât cu precizie, un obiect, să-
i zicem contondent?
— Protestez!...
— Nu protestați, domnule Ionescu! Vă tremură
mâinile, de acord, dar dumneavoastră le accentuați în
mod voit tremuratul...
Dumnezeule, avea dreptate! Mâinile bătrânului
Ionescu își încetară ca prin farmec tremuratul, adică tot
mai tremurau, dar ușor de tot acum, abia sesizabil. Iar
figura lui smochinită luă expresia unui școlar prins
copiind!
— Sunt un om bătrân și bolnav, domnule... gemu el.
— Bătrân și bolnav! îl imită Vigu sarcastic. Eram
acum de-a dreptul tulburat de căutăturile negre pe
care i le arunca bătrânului. Încleștase maxilarele, și nu
numai buzele, dar parcă și nasul i se subțiase. Se afla,
fără discuție, într-una din dispozițiile sale cele mai
rele! Să-l ferească Dumnezeu pe oricine să aibă de-a
face cu el într-o astfel de dispoziție, îmi spuneam; nu
bănuiam că, în scurt timp, eu însumi voi avea prilejul
să suport consecințele proastei sale dispoziții!
— Cât de bătrân și cât de bolnav, dacă mi-e permis
să întreb? Și vă tremură și mâinile rău de tot, nu-i așa?
Aflați că am cunoscut personal pe unul din marii
noștri chirurgi, domnule Ionescu, o somitate a școlii
medicale românești, domnule Ionescu, un om într-
adevăr foarte bătrân și cu sănătatea zdruncinată și
căruia îi tremură mâinile chiar mai tare decât vă
tremură dumneavoastră atunci când simulați. Ei bine,
îi tremură mâinile și atunci când apucă bisturiul, încât
cine vede scena rămâne îngrozit de soarta omului fără
cunoștință de pe masa de operație, dar din momentul
primei incizii și până la sfârșitul intervenției, nu îi mai
tremură mâna! Face să-i vezi mișcările sigure,
exactitatea de zecime de milimetru, nemaipomenita
precizie. Ideea operației e cea care îi dă putere de
concentrare... Ce vreau să spun cu asta? Credeți că nu
știu că ideea crimei poate să fie și mai eficace? Că te
simți și mai angajat pe plan psihic atunci când iei viața
unui om, decât atunci când i-o redai? O intervenție
chirurgicală poate dura și câteva ore, un asasinat, de
cele mai multe ori, câteva secunde sau chiar numai
una... Și credeți că un obiect contondent e un instrument
mai fragil decât un bisturiu, așa credeți?
Paul Ionescu se făcuse alb ca hârtia pe care scriu eu
în clipa de față.
— Trebuie să înțeleg că mă învinuiți de asasinarea
acelui tânăr?...
— Nu! aproape că strigă Vigu, cu o franchețe
neașteptată. Și, brusc, pe un ton plin de răutate: Știați
că fiica dumneavoastră se culcă cu Anton Mihăiescu?
— Domnule căpitan!...
— Ce „domnule căpitan”?! Mie să-mi răspundeți la
întrebare, nu să apelați la sentimentele mele
cavalerești! Repet: știați că fiica dumneavoastră trăiește
cu Anton Mihăiescu? Că e amanta lui Anton
Mihăiescu?
Bătrânul lăsă fruntea în piept.
— Doar n-o să-mi spuneți că sunteți mai puțin
perspicace decât fetița aceea de nouă ani, decât
Nicoleta, nepoțica dumneavoastră! Așa fiind, îmi
reformulez întrebarea: când a început povestea asta
murdară, îndată după venirea lui Anton Mihăiescu aici
sau mai târziu?
— Da... murmură Paul Ionescu.
— „Da” – ce?
— De la început, din primele zile... Oh, domnule
căpitan, de ce mă judecați atât de aspru? Credeți
dumneavoastră că noi, cu inima ușoară... mama Dorei
și cu mine... am văzut-o pe ea alunecând... dar așa a
fost mereu, de când avea paisprezece ani, și ce puteam
noi face, adevărul este că și Dora e de plâns, e peste
puterile ei, cum să spun... nu poate trăi fără asta, cine o
vede zice că-i o femeie... liniștită, la locul ei, chiar prea
rece, mă înțelegeți, dar ea...
— Vreți să spuneți că e o nimfomană? îl întrerupse
Vigu, pe același ton de ironie ucigătoare. Zău! Și ca s-o
vindecați, închiriați camere unor bărbați singuri...
Asta-i proxenetism, domnule Ionescu! Deocamdată n-
am de unde să știu dacă n-au decurs sau nu decurg în
continuare diverse avantaje materiale, rămâne de
văzut cât de substanțiale, din această situație...
— Domnule căpitan...!
Vigu avu un gest de lehamite.
— Nu am acum timp să mă ocup de asta... Să vă intre
însă bine în cap, domnule Ionescu, că tocmai din
asemenea situații sordide, din asemenea promiscuități
se nasc, în general, crimele... Părinții, care-și trimit fata
în patul unor oameni în trecere... sau închid ochii...
puah! Și care n-au de unde să știe dacă nepoata, un
copil de nouă ani, nu privește cumva pe gaura cheii...
Sunteți un om bătrân și bolnav, nu-i așa? Și slab de
înger? Și onorabil, peste toate...?
 — Aveți cuvântul meu de onoare că...
Aș fi fost extrem de curios să aflu à propos de ce era
dispus să-și dea cuvântul de onoare bătrânul Ionescu,
dar Vigu (care în ultimele minute devenise vizibil
impacientat) nu-l lăsă să termine și întrebă:
— Ginerele dumneavoastră știe?
— Nu... nu cred...
— Știe sau nu știe?
— Nu, nu știe...
— Bine, domnule Ionescu... Vă atrag atenția că acesta
e un punct extrem de important al depoziției
dumneavoastră și ar fi o mare imprudență să încercați
să mă induceți în eroare! Vom reveni asupra acestui
punct altă dată. Acum, însă nu am timp. În clipa asta
mă interesează altceva: mi s-a adus la cunoștință că
atât dumneavoastră, cât și soția dumneavoastră și, se
pare, și femeia de serviciu, ați constatat prezența
prelungită, în cursul după-amiezii de astăzi, a două
persoane în camera lui Anton Mihăiescu. Ați auzit pași
în tavan sau ceva de genul ăsta. Vă rog să vă
concentrați și să-mi relatați coerent – înțelegeți:
coerent! – cum s-au petrecut lucrurile.
Relatarea lui Paul Ionescu fu chiar surprinzător de
coerentă; pesemne pregătise dinainte minuțios acest
punct al depoziției sale și abia așteptase întrebarea
corespunzătoare, ca să-și spună lecția. Povesti
amănunțit, dar fără digresiuni de prisos, cum își
petrecuse după-amiaza. Nu se clintise niciun moment
din sufragerie, unde eu îl lăsasem în tovărășia
albumului cu timbre. După plecarea mea, Anton
Mihăiescu și Dinu Cernat se retrăseseră aproape
imediat și ei. Nu ieșiseră din casă? Poate că da, pentru
scurt timp, n-avea cum să știe. El era aproape sigur că
Dora se va duce la Anton Mihăiescu – surprinsese un
schimb de priviri între cei doi încă în cursul prânzului.
(Marele meu secret, care se dovedea al lui
Polichinelle21!). Sunase însă telefonul, o auzise pe Dora
schimbând câteva fraze, după care, la vreo zece
minute, se trântise ușa de la intrarea principală și
bănuise că fiica lui ieșise în oraș. Cam după alte zece
minute – un sfert de oră, cineva intrase în camera lui
Anton Mihăiescu, care e chiar deasupra sufrageriei;
tavanul e subțire, sau planșeul e prost construit, în
sfârșit, la parter se aude orice pas care se face
deasupra. Nu, nu putea să fie Dora, care, să zicem, ar fi
revenit între timp: erau niște pași apăsați, aproape
sigur niște pași de bărbat, sau dacă ar fi fost de femeie,
ai uneia încălțată, să zicem, în bocanci de munte. Nu,
n-avea cum să fie Dora, ea... nu s-ar fi apucat să
măsoare încăperea (aceeași pauză plină de
subînțelesuri, ca și la Nicoleta, cu sensul mult mai
21
Secret cunoscut de toată lumea.
străveziu însă: ea s-ar fi strecurat direct în pat sau ar fi
tras-o el spre pat...), căci asta s-a întâmplat după aceea,
timp de mai bine de două ore – cei doi, vizitatorul și
Anton Mihăiescu, s-au plimbat agitați prin cameră, da,
mai bine de două ore, de la trei până după ora cinci,
încât el, Paul Ionescu, mai că fusese scos din sărite de
bocăniturile acelea surde din tavan! Da, le auzise și
nevastă-sa, le auzise și Leana, Chiar comentase cu ele
neobișnuitul zgomot de la etaj. Da, Anton Mihăiescu
avea obiceiul să se plimbe prin cameră, câteodată chiar
timp îndelungat, deși nu părea un om nervos – deh!
om tânăr, pesemne că nu-i plăcea să stea nemișcat, pe
pat sau în fotoliu, l-au văzut de vreo câteva ori că avea
obiceiul să și citească umblând prin cameră. Nu, nu-i
atrăseseră niciodată atenția că, desigur, îi cam
deranjează pe ei, jos, la parter – ce vină avea el că vila
era prost construită, că se aude fiecare mișcare prin
planșeu? Nu, nu încăpea nicio îndoială că fuseseră doi
cei ce se plimbau prin cameră, nu unul, cum să nu
distingă pașii a doi oameni de ai unuia singur...? Pe la
ora cinci, sau la câteva minute după ora cinci, s-a auzit
o bufnitură. Au crezut că se răsturnase un scaun, asta e
ce-au crezut... Pe urmă s-a întors Dora acasă, și... Dacă
l-a auzit pe vizitator ieșind din cameră? Nu.
— Prin urmare, ați auzit, timp de peste două ore,
zgomotul acela de pași în odaia de deasupra. Ați mai
auzit și o bufnitură, probabil zgomotul corpului în
cădere. După aceea, n-ați mai auzit nimic, nu v-a mai
atras atenția nici un alt zgomot?
Bătrânul Ionescu se gândi câteva clipe.
— Nu, domnule căpitan, nu-mi amintesc. La ce fel
de zgomot vă referiți?
— Să zicem, la acela al unei mobile grele, un șifonier
de pildă, care e împinsă pe dușumea?
Am tresărit: se gândea desigur la șifonierul din
camera mea!
— Nu, nu cred...
— Bine, vă mulțumesc. Ne oprim aici deocamdată.
Puteți să vă retrageți. Vreți să-i spuneți soției
dumneavoastră să urce?
— Imediat...
Paul Ionescu se ridică precipitat de pe scaunul pe
care trăise de bună seamă câteva momente grele și se
îndreptă spre ușă.
— Domnule Ionescu!
— Da...?
— Nu-i mai spuneți soției dumneavoastră să urce.
Voi coborî eu. Doresc ca toți locatarii vilei să se
găsească, pentru câteva minute, în sufragerie. Voi veni
îndată.
— Îi anunț, domnule căpitan...
Paul Ionescu ieși. L-am privit cercetător pe prietenul
meu: arborase între timp expresia pe care eu o
numeam „inspirată” sau, când voiam să-l iau peste
picior, de „ogar dezlănțuit” – ochii mijiți, fruntea vag
încrețită, o paloare subită, stranie, a obrajilor,
pavilionul urechilor și chiar și nările, parcă în
vibrație... Erau momentele sale de receptivitate acută,
de sensibilizare extremă a tuturor simțurilor, mai mult
chiar, s-ar putea spune, de trezire în el a încă unuia sau
a încă câtorva, inexistente la noi ceilalți: un foarte fin
aparat nervos, un fel de seismograf viu, de receptacol
ultrasensibil al unor unde magnetice obscure, ceva de
genul ăsta devenea în aceste momente, sub ochii uimiți
ai celor care însă trebuiau să-l cunoască foarte bine ca
să-și poată da seama de schimbarea produsă. El, care
era conștient de fenomen, fără să și-l poată și explica,
bineînțeles, îl numea intuiție ilogică!... Sceptic multă
vreme, mă convinsesem în cele din urmă de realitatea
fenomenului; am mai scris despre el, mai pe larg chiar
în Pasiunea după Matei, romanul terminat în noaptea
dinaintea uciderii lui Anton Mihăiescu; aici nu fac
decât să-l semnalez o dată în plus...
— Ce este, Mircea, ce se întâmplă?
El îmi adresă un zâmbet ușor crispat.
— Se întâmplă că suntem grăbiți, amice, nu ne
rămâne timp să ducem mai departe ancheta ca până
acum, pe îndelete. Cineva vrea să intre în scenă – îl
simt. Cineva care, în clipa asta (aproape că îl văd) dă
târcoale telefoanelor publice...
Îl priveam atent.
— Ezită încă, e pesemne în căutarea unui aparat mai
izolat, fără urechi indiscrete în preajmă. Pe urmă...
urmă va constata că i s-a dat un număr fals, va suna la
03, care, după cum se știe, în toate localitățile e veșnic
ocupat... va ezita din nou, dar peste vreun sfert de oră,
ne putem aștepta să sune... Haide jos!
*
Atmosfera, în sufragerie, era în continuare încordată.
— Mă văd obligat să precipit oarecum ancheta,
începu Vigu; privirile tuturor erau ațintite spre el.
Interogatoriile individuale le vom relua mai târziu. Mă
tem că vom veghea cu toții o parte din noapte; fetița,
desigur, va putea fi trimisă la culcare mai devreme. Vă
adresez acum o întrebare colectivă: cum și-a petrecut
fiecare dintre dumneavoastră timpul, între orele trei
fără un sfert și cinci și un sfert? E în interesul
dumneavoastră să răspundeți cât mai exact posibil.
— Probarea alibiurilor, se făcu auzită o voce gravă,
baritonală, vădit tulburată.
— Întocmai, domnule Cernat! Probarea alibiurilor,
într-adevăr. Să începem cu dumneavoastră!
Dinu Cernat tuși.
— În ce mă privește pe mine, trebuie să vă spun,
domnule căpitan, că alibiul meu e foarte fragil, ba aș
zice chiar inexistent. În calitatea mea de jurist, îmi dau
seama perfect de situație... Desigur, dacă aș fi știut ce
urmează să i se întâmple nefericitului nostru prieten,
m-aș fi asigurat din timp de un alibi inatacabil, m-aș fi
pus la adăpost de orice bănuială, dar așa... Eu,
domnule căpitan, după-amiezele, îi aduc de obicei
tribut zeului Morpheu22...
— Deci, între trei fără un sfert și cincimi un sfert, ați
dormit! Nu s-ar zice că suferiți de insomnie, un somn
de după-amiază de două ore și jumătate, pentru un
astenic mai ales, e remarcabil!
— Nu, domnule căpitan, astăzi, în mod excepțional,
n-am dormit. Dar e același lucru, c’est la même Jeannette,
autrement... deshabillée... (nu se dezmințea!): exceptând
vreo zece minute, înainte de ora trei, când am fost la
cabană să dau un telefon la București – există la cabană
un aparat interurban automat – în restul timpului am
citit, dar singur la mine în cameră, fără niciun martor,
în imposibilitate, prin urmare, de a-mi proba alibiul...
Repet, sunt într-o situație ingrată...
— Ce anume ați citit?
— Manuscrisul romanului dumnealui – Pasiunea
după Matei... O lectură palpitantă, vă asigur, și nu spun
asta fiindcă autorul e de față și fiindcă dumneavoastră
22
Zeul somnului și al viselor.
sunteți eroul principal al cărții. De altfel, aș fi pariat,
până în această după-amiază, că sunteți un personaj
imaginar... Nici n-aș fi visat să am plăcerea să vă
întâlnesc atât de...
— Întâlnirea cu mine e rareori plăcută, zâmbi rece
Vigu; apoi, întorcându-se spre mine: Eu știam că abia
ai terminat cartea – astă noapte parcă!
— Da, dar domnul Cernat a insistat să-i dau
manuscrisul să-l citească, era vorba, de altfel, de o
promisiune mai veche. I l-am încredințat îndată după
prânz, înainte de a pleca de acasă.
Vigu chibzui câteva clipe.
— În cazul acesta, lucrurile se schimbă în oarecare
măsură. Și ați citit tot timpul, fără întrerupere? Nu v-a
adormit lectura? Mă mir! Sper că nu te superi, n-a fost
decât un banc prost, îmi aruncă el un zâmbet. Câte
pagini ați citit?
— Am ajuns la pagina șaizeci și ceva, nu pot să vă
spun exact. Dumnealui are un scris mărunt, dar destul
de citeț.
— Ați întrerupt lectura – când?
— Când mi-a ajuns la urechi zarva de pe palier. Am
părăsit camera, am ieșit să văd ce putea să fie. Știți ce
se întâmplase: Moartea își zăngănise pintenii de fier
ruginit!... Am ajutat la forțarea ușii.
— Între timp, vreau să spun, din momentul când ați
ieșit pe palier și până în clipa de față, ați mai fost în
camera dumneavoastră?
— Vreun minut sau două, după ce ați sosit
dumneavoastră. Am urcat să-mi iau țigările de foi și
am revenit în hol. De atunci și până acum, am fost tot
timpul în compania dumnealor.
Vigu roti o privire interogativă.
— Da... rosti, cea dintâi, Dora Voicilă. Da, e
adevărat... se grăbiră să confirme, pe rând, doamna
Ionescu, soțul ei, slujnica, Leana. Da-da... se auzi,
neașteptat, și glasul pițigăiat al Nicoletei.
— Vreți să urcați din nou și să-mi aduceți
manuscrisul?
Dinu Cernat se ridică și ieși. Reveni foarte repede, cu
dosarul albastru de vinilin sub braț. Vigu îl luă și, preț
de câteva clipe, îl răsfoi gânditor.
— E în regulă, făcu. Dar manuscrisul rămâne la
mine... Dezolat de a vă întrerupe lectura atât de
„palpitantă”, domnule Cernat, dar nu sunt eu de vină,
ci... Moartea cu harnașamentul ei ros de rugină...
Dinu Cernat nu spuse nimic, deși fără îndoială că
simțise ironia. Eu mă gândeam cu melancolie și cu
strângere de inimă la destinul cărții mele, care, nici de
24 de ore terminată, și după câte chinuri!, începea o
carieră bizară, având toate șansele să ajungă... mai știu
eu ce, corp delict, pièce à conviction, să fie îngropată, tale
quale, într-unul din acele dosare de tribunal,
monstruoase și prin volum, și prin conținut, adevărate
antologii de povești de groază, de acte de sadism, de
cele mai inimaginabile nelegiuiri. Habent sua fata libelli,
ar fi spus Dinu Cernat, modificând bineînțeles dictonul
la modul său paradoxal, și nu fără dreptate: bizară
carte, cea mai insolită, mai ieșită din comun din câte
scrisesem, bizar destin! Noroc că anchetatorul era
prietenul meu Vigu, care se va îngriji el, dacă nu să
recapăt manuscrisul, cel puțin să fie dactilografiat și
să-mi parvină o copie...
— Dar tu? auzii întrebarea lui Vigu.
— Eu – ce?
— Tu... tu cum ți-ai petrecut timpul, între trei fără un
sfert și cinci și un sfert, azi după-amiază?
Tiens! Era adevărat: cum îmi petrecusem eu timpul!...
Până în momentul acela, nu mă simțisem de fel solidar
cu ceilalți locatari ai vilei, mă considerasem într-o
situație specială, în afara oricărei suspiciuni; asta
datorită, desigur, și statutului privilegiat pe care mi-l
acordase Vigu încă de la începutul anchetei, dar și
conștiinței că eram nevinovat, că n-aveam niciun
amestec în asasinatul săvârșit. Absurd! Dintre ceilalți
șapte locatari ai vilei, cel puțin șase erau, la rândul lor,
nevinovați, cel puțin șase n-aveau nici ei niciun
amestec în asasinatul săvârșit, ceea ce nu-i împiedica
să aștepte plini de anxietate – iată-i, sunt toți fără
excepție, livizi la față și toți au niște priviri rătăcite! –
confruntarea cu organele de anchetă! întrebarea lui
Vigu mă plasa în contextul real al situației mele... Am
înțeles perfect faptul în sine, în schimb gravitatea lui
mi-a scăpat și de această dată. Am răspuns cu
nonșalanță:
— La fel ca și domnul Cernat, sunt în imposibilitate
de a proba un alibi. Situația mea e la fel de ambiguă.
Între trei fără un sfert și până ce m-ai acostat tu pe
șosea, deci după ce crima avusese loc, m-am plimbat
prin pădure. Și, din păcate, singur, neînsoțit de
nimeni...
— Pe unde anume?
— Parcă are vreo importanță! Tot n-am întâlnit pe
absolut nimeni în cale, care să poată depune mărturie
în favoarea mea. Mă rog, să reconstituim traseul, dacă
ții cu tot dinadinsul: am luat-o în sus pe Valea
Fecioarei, cum îi zice pe aici, am escaladat Puntea de
Cremene – nu, nu e vorba de vreun podeț sau așa ceva,
ci de o aglomerare de stânci acoperite de mușchi –, mi-
am urmat drumul prin pădurea de fagi, care nu știu să
aibă vreun nume sau nu-l cunosc eu, până la motelul
de la kilometrul 93...
— Și chiar n-ai întâlnit niciun om? Niciunul?
Gândește-te bine, poate n-ai luat în seamă faptul
atunci, fiindcă nu te interesa și, pentru moment, ți-a
ieșit din minte. Fă un efort de memorie: oricine, un
necunoscut, nu contează, avem mijloacele noastre să-l
identificăm...
Am izbucnit într-un râs care a sunat mai strident
decât m-aș fi așteptat. Râsului meu nu i s-a răspuns
nici măcar cu un zâmbet, toți se uitau la mine cu niște
mutre lungi, searbede, de asistenți la o înmormântare.
Mi-am curmat brusc râsul, care era, în cel mai bun caz,
deplasat.
— Ar fi păcat de vremea pierdută, crede-mă! Nu m-
am întâlnit cu nimeni pe drum, asta-i! Nici nu e de
mirare – burnița, era noroi, o vreme să nu scoți un
câine din casă! Nu am niciun alibi, mulțumește-te cu
asta, amice... Ceea ce, se-nțelege, nu înseamnă că l-am
asasinat eu pe vecinul meu de cameră!
— La motel, cel puțin, sper că o să te recunoască
barmanul, chelnerul, eventualii clienți, rosti încetișor
Vigu.
— Asta da, mai ales că sunt cunoscut acolo, având în
vedere că de obicei consum băuturi scumpe și las
bacșișuri frumușele. Dar la barul motelului am intrat
după ora cinci, deci după ce ireparabilul se produsese,
am dat de dușcă un Campari bitter și mi-am văzut de
drum: am stat, cu totul, cinci-șase minute, nu mai
mult...
 Cei de față urmăreau scena vizibil captivați; poate
tocmai fiindcă cel interogat și oarecum strâns cu ușa
eram eu, prietenul recunoscut al anchetatorului:
publicul e întotdeauna împotriva favoritului...
Madame Lidia Ionescu se găsi totuși să-mi sară într-
ajutor:
— Dar bine, dragă, ce vorbești, nu puteai să ajungi
atât de repede de aici la motel, sunt aproape patru
kilometri până acolo!
— Vai de mine, cum nu, madame Lidia! Ies pe șosea,
opresc o mașină, cobor cu o sută de metri înainte de
motel. Mă furișez în pădure, mă frec de niște tufișuri
ude ca să mă umplu bine de apă, îmi încarc bocancii de
noroi, fac un mic ocol și intru în barul motelului lăsând
să se creadă că vin din direcția opusă... Cât poate să
dureze asta?!
— Ajunge! interveni Vigu, care era vizibil contrariat.
Mă mulțumesc cu faptul că nu ai alibi... Prin urmare,
între trei fără un sfert și cinci și un sfert, te-ai plimbat
singur prin pădure și n-ai întâlnit pe nimeni. Am
reținut. Dumneavoastră, domnule Mihai Voicilă?
Alibiul lui Mihai Voicilă era mai solid, și totuși nu
cine știe ce. De acasă, se dusese direct la magazin,
unde preluase schimbul de după-amiază, dar la trei și
un sfert (aproximativ...) părăsise magazinul, plecase în
oraș. Unde? Vizitase o cunoștință, căreia îi promisese
să-i facă rost de un televizor de un anumit tip, din
piese japoneze, greu de găsit; magazinul primise în
dimineața aceea două aparate, unul îl pusese deoparte
și se dusese să-l anunțe pe om să vină să și-l ridice.
Până la ce oră rămăsese la amatorul de televizor din
piese japoneze? Până pe la patru și jumătate, cinci fără
douăzeci. Atât de mult? Păi, cetățeanul îl tratase cu
țuică de Topoloveni de șapte ani (ușorul damf de
prună distilată care se simțea în preajma lui îi confirma
spusele) și mai jucaseră și... table. În timpul orelor de
slujbă?! Păi, da... Numele și adresa acelui client?
George Clonaru, strada Postăvarul 12; achizitor la
Întreprinderea Legume și Fructe. Îl mai văzuseră și alte
persoane în casa de pe Postăvarul 12? Poate nevasta
sau soacra lui Clonaru, când intrase sau ieșise, dar ei
doi se aflaseră singuri în odaia din față, tot acel timp...
Soții Ionescu și slujnica, Leana, își stabiliră alibiurile
unii prin ceilalți. Bătrânul Paul Ionescu stătuse toată
vremea, neclintit, în sufragerie, cele două femei
aflându-se acolo cu intermitențe, madame Lidia
intervale mai lungi, câte un sfert, câte o jumătate de
oră; Leana venise și ea de câteva ori din bucătărie,
unde, de altfel, cei doi bătrâni o auziseră trebăluind
mai tot timpul, zdrăngănind crătiți, ciocnind farfurii,
lăsând să șiroiască cu putere robinetul. Fusese și în
curte vreo douăzeci de minute, după lemne, o auziseră
crăpând niște buturugi, urcase și în camera mea, ca să
deretice și să facă focul, fiindcă n-apucase înainte de
masă, eu sculându-mă abia la ora unu.
Lista era consumată. Frumoasa, „enigmatica” Dora,
dăduse socoteală dinainte de felul cum își petrecuse
timpul. În felul ei, chiar și Nicoleta făcuse același lucru.
Vigu se edificase așadar. Desigur, toate acele alibiuri
abia urmau să fie verificate. Cel mai prost stăteam,
bineînțeles, eu (dar încă nu-mi făceam niciun fel de
griji, consideram că, de vreme ce mă știam nevinovat,
n-avea niciun sens să-mi creez false probleme...), eu și
Dinu Cernat. Dar, ricanam în sinea mea, multe mai pot
ieși încă la iveală! Zdrahonul de Mihai Voicilă se
credea la adăpostul mărturiei ce urma s-o depună acel
George Clonaru: de unde știu însă că individul nu e un
martor „aranjat”, dispus să-i facă serviciul acesta
bărbatului încornorat în schimbul unei recompense
oarecare? S-au mai văzut cazuri, slavă Domnului! Paul
Ionescu, madame Ionescu, slujnica, pe de alta parte, de
unde știu că nu sunt înțeleși, că nu joacă teatru
(revedeam mâinile bătrânului tremurând penibil,
acolo, sus, pe scaunul de tortură și încercam o
satisfacție plină de răutate...), că nu se acoperă
reciproc, crezându-se ai naibii de șmecheri! Da, dar un
interogatoriu încrucișat face minuni, un asemenea
interogatoriu e mai întotdeauna infailibil, iar când e
condus nu de altcineva, ci de căpitanul Vigu în
persoană, îmi permit să nu dau o ceapă degerată pe
cea mai abil ticluită minciună, pe cea mai măiestrit
măsluită mărturie! Cel puțin unul dintre cei de față a
mințit, a avansat un alibi trucat... Nicio grijă, iese el,
adevărul, la iveală, cum iese uleiul la suprafața apei!
Iată ce gândeam despre depozițiile mănunchiului de
oameni cu care împărțisem acoperișul și masa vreme
de luni de zile. Ce gândeam eu, firește, nu conta:
gândea și Vigu la fel ca m ne? N-aveam de unde să
știu...
— Mulțumesc, făcu Vigu. Deocamdată, atâta îmi este
suficient. Își descheie și apoi își încheie la loc nasturele
buzunarului de la piept al tunicii, ca și cum ar fi
introdus în el un carnețel. Dar, ca de obicei, nu luase
nicio notiță. Nici nu avea carnețel și nici nu-l văzusem
vreodată, în atâția ani de când îl cunoșteam, să-și facă
vreo însemnare în cursul anchetelor. Nu era, zicea el,
un „hârțogar”, un pedant, un birocrat; se bizuia pe
memoria lui, care era într-adevăr prodigioasă...
Se uită la ceas.
Știam ce așteaptă. Și constatam că, fie și o dată,
previziunea lui, faimoasa lui „intuiție” dădea greș – și
jubilam. Dar nu se bucură oricare om atunci când vede
pe cineva înzestrat cu un anume dar, pe care el nu-l
are, că se poticnește? „În cel mult un sfert de oră”, așa
spusese, și iată că trecuseră treizeci și cinci de minute...
Și probabil că aveau să mai treacă cine știe câte, ba
chiar era posibil ca misteriosul apel telefonic să nu se
producă de fel!
— Am fost informat, rosti Vigu din vârful buzelor,
că astă-seară urma să aibă loc o agapă, oferită de
amicul meu Sir Conan Doyle cu prilejul terminării
ultimului său roman... Din partea mea, nu văd niciun
inconvenient ca această masă festivă, în ciuda
circumstanțelor, să se desfășoare așa cum se
proiectase... Și la priveghiuri, nu-i așa, se ciocnește câte
un pahar și chiar mai multe! Să respectăm datinile
străbune – de ce nu...?
O rumoare provocată de surpriză însufleți asistența.
— Și dacă mă inviți, măi băiete, îmi va face plăcere
să particip și eu, se întoarse Vigu spre mine.
— Bravo! strigă Dinu Cernat. Bravo! Nu numai
autorul, ci și eroul cărții... Nu Shakespeare singur, ci
însoțit de Hamlet, prințul Danemarcei!
— Dar se înțelege de la sine că te invit, m-am grăbit
eu să spun, nu mai puțin plăcut surprins decât ceilalți.
Plăcerea va fi întreagă de partea mea... Te invit și pe
tine, și întreaga echipă!
— Atunci, eu mă duc la bucătărie, să încep să...
interveni madame Lidia.
Tăcu însă, la un semn al lui Vigu. Melodios, cu un
timbru de soprană de coloratură, în hol suna telefonul.
Vigu îmi făcu ușor cu ochiul; dar dacă era... un apel
întâmplător, către unul sau altul dintre noi... dintre noi
cei în viață, sau chiar o vulgară greșeală... nu se temea
oare că-l voi lua peste picior? Dar nu, el știa că e chiar
telefonul așteptat! Se ridică alene de pe scaun.
Unul dintre milițieni deschise ușa și raportă din
prag:
— Cineva îl caută la telefon pe Anton Mihăiescu.
Vigu ieși în hol, dar fără grabă. Îl urmai.
— Alo...? rosti el moale în receptor.
— Toni?! se auzi în pâlnie, distinct, chiar strident, un
glas febril de femeie; îl auzeam perfect și eu, care mă
aflam la un metru de aparat. Alo! Am cerut să vorbesc
cu domnul Anton Mihăiescu...
— Anton Mihăiescu nu poate veni la telefon,
doamnă, zise Vigu. Vă rog să-mi spuneți cine sunteți
dumneavoastră.
Convorbirea avea și un fond sonor: Bobby Solo 23,
probabil, cântând, în stilul său leșinat dar zgomotos,
Una lacrima sul viso; și niște glasuri întretăiate,
ininteligibile, o ușă trântită, clinchet de veselă.
— De ce nu poate veni? Ce înseamnă asta?! se înfurie
tipesa de la celălalt capăt al firului. Spuneți-i să vină
imediat la telefon!
23
Bobby Solo este un cântăreț, muzician și actor de film italian.
 — Dați-mi voie să vă explic, doamnă... Anton
Mihăiescu...
— Nu! nu! nu! se dezlănțui, la modul pur și simplu
isteric, femeia necunoscută. Nu vreau să știu de nimic!
Spuneți-i că-i un ticălos, un... un ingrat!
— E mort!! strigă Vigu în receptor.
Dar o făcuse prea târziu. Femeia isterică racroșase.
Vigu strivi o înjurătură între dinți. Se întoarse spre
mine:
— În ce locantă din târgul ăsta funcționează un
tonomat?

VIII. Vigu îmbătrânește!

Funcționa la braseria Motanul negru, situată în partea

dinspre munte a orășelului. Mai era unul și la barul
motelului, dar defect. Prahova aurie avea orchestră și
diseur24 specializat în muzică națională, așa că acest
local era scos din cauză. Cincisprezece minute mai
târziu, intram împreună cu Vigu în braseria de la
poalele muntelui. Frank Sinatra25 era cel care cânta la
24
Cântăreț de muzică ușoară.
25
Francis Albert „Frank” Sinatra (n. 12 decembrie 1915, Hoboken, New Jersey,
SUA – d. 14 mai 1998, Los Angeles, SUA) a fost un cântăreț, crooner și actor
american cu origini italiene, laureat al premiului Academiei Americane de Film
pentru cel mai bun actor într-un rol secundar, în 1954, pentru rolul jucat în
filmul From Here to Eternity. Și-a început cariera muzicală împreună cu Harry
James și Tommy Dorsey. Sinatra a avut succes ca interpret de muzică ușoară în
intrarea noastră – Stranger in the night, concurat de
aceleași glasuri aspre de bețivani care se interpelau de
la un colț la celălalt al localului și pe care le auzisem în
pâlnia telefonului. Un fum, să-l tai cu cuțitul. Vigu îmi
făcu semn să mă așez la singura masă liberă, iar el se
duse la bar, unde se angajă într-o discuție cu
barmanul, cu un tip într-un costum negru, probabil
responsabilul, și cu unul dintre chelneri. Veni apoi și
se așeză la masa mea.
— A fost. Își ridică paharul cu whisky în care
pluteau două cuburi de gheață și îl ciocni de-al meu;
whiskyurile le adusese un chelner în timp ce așteptam
singur la masă. A fost, dar a plecat imediat după ce a
dat telefonul. Responsabilul a recunoscut-o, mai fusese
aici și la prânz, când îl întrebase pe un chelner dacă nu
știe pe cineva care închiriază camere. Chelnerul acela a
ieșit din tură, dar s-a dus responsabilul cu mașina
noastră să-l aducă de-acasă. Nu ne rămâne decât să
așteptăm.
M-am uitat la ceas și am constatat, surprins, că nu
era mai mult de opt. Noaptea foarte întunecoasă de
afară, ca și aglomerarea de impresii dure din timpul
anchetei mă făcuseră să cred că trecuse o eternitate de

anii 40, devenind idolul bobby soxer-ilor. Cariera sa profesională a stagnat la

începutul anilor 1950, dar a revenit în 1954, după ce a câștigat premiul Oscar și
un Glob de aur.
la consumarea dramei, aproape că m-aș fi așteptat,
dacă nu chiar să se crape de ziuă, măcar să asist la
preparativele nervoase de închidere a localului. O, nici
nu bănuiam atunci prin câte îmi mai era dat să trec
până ce avea să se facă ziuă cu adevărat... și chiar și
după aceea! Deocamdată, rolul meu era mai mult sau
mai puțin pasiv, de simplu spectator care doar
incidental se amestecă în desfășurarea acțiunii; îl
asistam, cum mai făcusem în atâtea rânduri, pe
prietenul meu într-o anchetă ca oricare alta...
— Ce speri să obții identificând-o pe femeia de la
telefon? Ce te face să crezi că are vreo legătură cu
asasinatul?
Vigu, care își scosese din buzunar pipa și și-o
înfunda meticulos cu tutun auriu dintr-un plic de
Capstan26 abia început, îmi aruncă o privire scurtă.
— Dar nimic, bineînțeles... E posibil să nu fie nimic
mai mult decât o intrigă de alcov, doamna în chestiune
(notează: 38–40 de ani, mult mai în vârstă decât
„Toni”!) să fie o femeie părăsită de amantul ei și cu
totul neinteresantă pentru anchetă. Și totuși, și totuși...
parc-ar fi o chestie aici: felul cum a acostat-o pe Dora
Voicilă la cofetărie, cuvintele acelea, Spune-i să vină, e
în interesul lui, tonul isteric de la telefon, toată
26
Capstan a fost lansat inițial de WD & HO Wills în 1894 și a fost una dintre cele
mai populare mărci de țigarete la începutul secolului XX.
comportarea ei dezaxată – s-ar putea tot atât de bine să
se ascundă ceva în treaba asta... Vom vedea! A! de
identificat am identificat-o oricum, dar abia peste o
săptămână sau chiar și mai târziu, am identifica-o,
fiindcă un aparat masiv și atât de „științific”-organizat
ca al nostru e exclus să dea greș...
Zâmbi vag.
— Da, numai că eu sunt curios, e ciudat, dar în cazul
de față sunt realmente curios, n-aș avea răbdare să
aștept o săptămână, zece zile, două săptămâni... Mi se
întâmplă din ce în ce mai rar să fiu curios, pesemne că
îmbătrânesc, ce frumos era pe vremea când mă
îmboldea, mă punea pe jăratec curiozitatea de
șaptezeci și șapte de ori pe zi și scăpăram tot, din cap
până-n călcâie... ca un, ca un electromagnet
(presupunând că un obiect dintr-ăsta scapără, habar n-
am, de fapt cred că nu!)...
— Eu aș caracteriza fenomenul altfel: acum te
rezumi la curiozități esențiale...
— Mulțumesc, dar spui asta numai ca să fii drăguț
cu mine... „Curiozități esențiale”! Un eufemism
amabil... După ce ai privit în ochi o mie de ticăloși de
cea mai înrăită speță și când tu ai fost cel ce le-ai smuls
masca de pe fața hidoasă... parcă ești mai puțin grăbit
să faci cunoștință cu al o mie unulea... Aproape că îți
vine să-i întorci spatele... „Esențiale”! Nu, amice,
îmbătrânesc, ăsta-i adevărul, răul a ajuns să mă
dezguste doar, nu mă mai fascinează, ca altădată...
— Sau chiar ca până de curând... am murmurat.
— Da, ca până de curând chiar... Și știu la ce te
gândești, la cazul Lucian Donati, y compris la romanul
tău, Pasiunea după Matei, pe care l-ai terminat într-un
moment atât de nepotrivit... Ai dreptate, cazul Lucian
Donati m-a întors pe dos, m-a răscolit mai mult ca
oricare altul și cine știe dacă am să-mi mai revin
vreodată... „Cazul” Lucian Donati! Ce simplu e să
spui: cazul!... Uite, manuscrisul romanului e în clipa
asta în servieta mea și totuși nu sunt curios să-l
parcurg, dar ce spun, aproape că mă și tem să-l
deschid... Nimeni nu poate să înțeleagă cu adevărat ce
s-a petrecut, atunci și acolo, cu omul acela! Tu crezi că
ai înțeles? Eu nu, nici chiar eu...
Am tăcut.
— Iar după sublimul, chiar în abjecție, Lucian
Donati, tot felul de indivizi vulgari... surâse Vigu
amar.
În jurul nostru un vacarm de nedescris; tonomatul
urla, niște tipi pe jumătate beți se certau cu chelnerul la
o masă de lângă noi, pe ușă era un du-te-vino
necurmat, duhnea a alcool ieftin, a cărnăraie pipărată
pusă la grătar, a aburi de îmbrăcăminte udă. Dar nu
ești niciodată mai singur ca în mulțime, și față în față la
masa aceea din mijlocul restaurantului aglomerat,
Vigu și cu mine ne simțeam, în minutele acelea de
așteptare, de inactivitate fortuită, perfect izolați de
restul lumii. E adevărat, acolo. În camera vecină cu a
mea, cadavrul acelui om care oină foarte de curând
fusese tânăr (acum nu mai avea vârstă, era
contemporan și cu Tutankamon, și cu foetușii încă
neconcepuți), tânăr și cuceritor, aștepta și el... Dar
aștepta într-adevăr sau era și asta doar o idee
melodramatică? O fată destul de drăguță dar
înspăimântător de palidă veni să ne ridice paharele
goale.
— Încă două whiskyuri cu gheață, zise Vigu, fără s-o
privească. Chelnerul apăru prompt cu două pahare
pline. Vigu pufăia alene din pipă.
— Crezi că vei rezolva fără prea multe dificultăți
cazul acesta? am întrebat, mai mult ca să aduc discuția
pe un plan mai concret și să risipesc dispoziția neagră
a prietenului meu. Mărturisirile sale oarecum
neașteptate (neașteptate, pentru că le făcea în plină
desfășurare a unei anchete, nu într-un ceas de reverie,
de inacțiune...), gestul cu care ridicase, pentru mine, un
colț de perdea înspre sufletul lui mă întristaseră, oricât
ar părea de cinic ce spun acum, mai mult chiar decât
moartea violentă a vecinului meu de cameră.
— Presupun, și Vigu ridică din umeri. Ai observat,
nu-i așa, că am neglijat până acum, și te asigur că am
făcut-o cu bună știință, o serie de elemente importante:
nu m-am interesat unde a lucrat acel inginer Anton
Mihăiescu, de unde a venit în orășelul ăsta și de ce, nu
i-am cercetat actele, hârtiile, eventualele scrisori din
sertarul biroului și așa mai departe. Adică am ocolit
tocmai „curiozitățile esențiale”... într-un fel, e stupid!
Mă joc cu mine însumi, cochetez, da, ăsta-i cuvântul,
cochetez... ca o femeie la menopauză! Și toate astea,
pentru că nu vreau să îmbătrânesc – ce caraghios! Nu
vreau să fiu un „înțelept”, și înțelept este să procedezi
metodic, după întreg tipicul, declanșând întreg acel
aparat impresionant, impecabil, care să-ți adune datele
– milimetru cu milimetru din aria de existență a
omului ucis... – pe care apoi să le rumegi și să dai
soluția: tocmai asta e, că nu vreau să devin un
computer, puah!, computer, ce cuvânt urât, nu-i așa,
parcă pute...
— Dar e admirabil, Mircea! m-am înflăcărat eu, cu
toată sinceritatea. Ce idee, să spui că îmbătrânești! Ai
rămas așa cum te știu dintotdeauna: cel mai puțin
ortodox dintre oameni, eternul eretic...
Zâmbi din nou, vizibil flatat încă de astă dată.
Zâmbi, chiar dacă cu o umbră de melancolie.
— Vezi că te înșeli? Eretic? Dă-mi voie să te
contrazic, ereticii, făgăduind ordinea constituită, au
fost întotdeauna de partea noului... Probabil voiai să
spui romantic... dar nu-ți dai seama că epoca nu mai
este a romanticilor, epoca este a computerelor, a
ordinatoarelor sau cum vrei să le numești, din metal
sau din materie cenușie vie, n-are importanță, în
curând nu va mai fi cine știe ce deosebire între om și
mașină... Ia-o cum vrei, dar adesea devii bătrân tocmai
atunci când reușești să te păstrezi tânăr... La naiba, cu
atât mai rău pentru epocă! Cel puțin încă o vreme, am
s-o desfid, încercând să dovedesc că inteligența câte
unui ins izolat e de multe ori mai eficace și chiar mai
rapidă în acțiune decât orice angrenaj de „metode
științifice”. Cum? Iac-așa, umblând după cai verzi pe
pereți... sau, ca în cazul de față, după o iapă gri...
Hoinărim amândoi, în seara asta ploioasă, în căutarea
unei femei isterice, și Dumnezeu mi-e martor că nu m-
am dat niciodată în vânt după asemenea specimene
umane...
Diavolul m-a împins să-l zgândăr:
— Ca să nu mai vorbim de scrupulele tale așa-zis
morale! Nu-mi spuneai tu odată că nu e „cavaleresc”
să asmuți o întreagă haită pe urma vânatului, care, în
cele mai multe dintre cazuri, e înspăimântător de
singur...?
— Da, nu e cavaleresc, așa ți-am spus, îmi aduc
aminte – și vrei să spui că nu e absurd, romantic,
desuet, demodat, ridicol, oricum ai lua-o? Dar mai
gândesc și astăzi la fel: măsoară-te cu el, cel care e
proscris încă înainte de a fi identificat, cel pătat de
sânge, dușmanul societății, măsoară-te cu dânsul ca
într-un duel: față în față, cu arme egale, asumându-ți
toate riscurile... Numai așa e frumos... și drept...
Numai așa îl faci să înțeleagă, pentru restul vieții,
douăzeci-treizeci-patruzeci de ani câți îi va petrece
tăind sare sau câteva săptămâni, până i se va lua capul,
că plătește cinstit și echitabil pentru viața sau viețile pe
care le-a furat el însuși, și că nu e el victima, victima
unei conjurații polițienești – malefice, bagă de seamă,
căci valorile etice se răstoarnă după unghiul din care le
privești! – fiindcă a trebuit să înfrunte o forță pe care
nimeni n-o putea înfrânge și că, la fel ca orice individ
persecutat și hăituit, el e cel care are dreptate și a avut
dreptate chiar atunci când a săvârșit fie și cea mai
monstruoasă dintre fapte...
Am clătinat din cap.
— Dar nu te gândești că riscurile sunt
disproporționate? El, cum îl numești, participă la
duelul cu tine o singură dată, pe când tu reiei mereu, la
nesfârșit, aceeași corvoadă...
Mă întrerupse:
— Să lăsăm discuția asta tâmpită pentru altădată...
Iată-i că au venit!
 Pe ușă tocmai intrau șoferul mașinii noastre,
responsabilul braseriei și încă un bărbat, probabil
chelnerul după care fusese trimisă mașina. Acesta din
urmă veni la masa noastră.
— Să trăiți, salută omul, înclinându-se profesional.
Despre ce e vorba, domnule căpitan?
— Ia loc, făcu Vigu. Bei un whisky? Încă un whisky,
domnișoară! Cu dumneata a discutat, astăzi la prânz, o
doamnă... – și o descrise amănunțit, după datele
furnizate de Dora Voicilă; chelnerul confirmă că era
aceeași persoană. De fapt, ce voia de la dumneata?
— M-a întrebat dacă nu știu pe cineva care închiriază
camere.
— Și?
— I-am dat adresa soră-mii, care știam că are o
cameră liberă. Acum, toamna, toate camerele sunt
libere pe la noi...
— Unde locuiește sora dumitale?
— Foarte aproape de aici, a doua stradă pe stânga,
Șapte Brazi îi spune, la numărul 13. Întrebați de
Tomescu Ștefania.
— Mulțumesc, asta e tot.
Ne ridicarăm. Chelnerul ieșit din tură se grăbi să dea
peste cap paharul de whisky. Vigu plăti consumația și
ieșirăm în stradă. O rafală de vânt rece, jilav, ne izbi în
față. Ne urcarăm în mașină, care ne așteptase cu
motorul în funcțiune.
— Crezi că dăm de ea?
— Tot ce se poate... Din moment ce a telefonat, acum
mai puțin de o oră, de aici, de la braserie, înseamnă că
a tras în apropiere.
La numărul 13 de pe strada Șapte Brazi, ne deschise
o femeie între două vârste, îmbrăcată foarte simplu, pe
jumătate țărănește. Vigu îi spuse despre ce e Vorba.
Femeia clătină din cap.
— A fost o doamnă cum ziceți dumneavoastră, zise,
a închiriat odaia pe la prânz, mi-a dat și banii înainte,
dar uite, acu trei sferturi de ceas, s-a-ntors din oraș, și-
a strâns lucrurile și-a plecat grăbită, zicea că nu mai
stă, că trebuie să se-ntoarcă la București... Nu mi-a
cerut banii îndărăt, eu chiar îmi făcusem socoteala să-i
dau jumătate din ei, dar dacă nu mi-a cerut...
— Cum o cheamă?
— De unde să știu, păcatele mele?!
— Din buletin! se răsti Vigu. Primești oameni, străini
în casă fără să știi cu cine ai de-a face? Nu știi că
persoanele flotante trebuiesc trecute în cartea de
imobil? Ai noroc că nu mă ocup de fleacuri dintr-astea,
altfel ți-aș trânti o amendă să te usture!
— Pentru 24 de ore nu trebuia s-o trec în cartea de
imobil! ripostă arțăgoasă femeia; era bine informată...
Vigu mormăi ceva ininteligibil.
 — A plecat spre gară?
— Așa zicea.
— Există un accelerat spre București la 20 și 11
minute, am intervenit eu. Și garnitura se formează la
Brașov, așa că nu întârzie niciodată...
Era opt și douăzeci și cinci. Vigu se strâmbă.
— Vreau să văd camera, se întoarse el spre stăpâna
casei.
Femeia ne conduse de-a lungul unui coridor
întunecos și rece și deschise ușa din fund. Făcu lumină.
Camera se arătă a fi spațioasă, cu două ferestre mari ce
dădeau, după toate probabilitățile, spre munte, curată
și acceptabil mobilată: două șifoniere mari, un pat
dublu, un fotoliu, scoarțe pe pereți. În cameră era cald,
semn că urma sau urmase să doarmă cineva acolo. Pe
pat, perna mare, moale, păstra tipăritura unui cap care
se odihnise pe ea cu puțin înainte; macatul de lână care
acoperea patul era și el în ușoară neorânduială. Vigu
se îndreptă spre pat și ridică perna. Nu găsi nimic. Se
duse la cele două șifoniere și încercă ușile; erau
încuiate (ca în mai toate camerele de închiriat pentru
sezoniști!). Mai roti o dată privirea, cu atenție, prin
încăpere.
— Aveți și baie, nu?
— Avem.
— S-o văd.
 Avea dreptate, bineînțeles; de obicei, în baie uiți câte
ceva – dar ce?, săpunul, peria de dinți, în cel mai rău
caz un prosop, sau, femeile, un ruj de buze, o pudrieră,
o cutie cu cine știe ce cosmetic, tot obiecte fără
importanță. Femeia ne conduse din nou de-a lungul
coridorului întunecos și deschise una din uși. Baia era
incomparabil mai puțin îngrijită decât camera:
chiuveta, cada murdare, oglinda de deasupra chiuvetei
cu un colț spart, niște albii, lădițe și alte troace
îngrămădite într-un colț; de cuierul din spatele ușii
atârnau niște prosoape de o culoare incertă și de o
curățenie îndoielnică, un fel de capot sau halat, nu
puteai să-ți dai seama. Cu pipa stinsă între dinți, Vigu
cercetă din ochi mizera priveliște. Apoi, întinzând
mâna, atinse cu un deget, parcă în scârbă, maldărul de
prosoape atârnate de cuier și le dădu de-o parte. Un
obiect de îmbrăcăminte de culoare închisă, bleumarin
changeant27 cu ape verzi-violacee, ieși la vedere. Brusc
interesat, Vigu nu se mai scârbi să introducă mâinile în
maldărul de prosoape dubioase și desprinse din cui
haina aceea bleumarin, care se dovedi a fi o jachetă-
canadiană feminină, dintr-o țesătură foarte fină, cu
siguranță lână în combinație cu fibre sintetice, și
deosebit de elegant croită.
— E a doamnei aceleia?
27
Tinde să schimbe culoarea în funcție de mișcare.
 — Păi... bâigui femeia.
— Păi – ce? o repezi Vigu. A venit după prânz din
oraș și a intrat să se spele și și-a scos jacheta, pe care a
uitat-o aici, fiindcă a îmbrăcat mantoul când a ieșit din
nou în oraș: vrei să spui că nu-i așa?
— Ba, eu... cred că-i a fetiței...
— Ce fetiță?
— Fetița mea...
— Și „crezi” că-i a ei, nu știi? Cheam-o încoace.
— Păi, e dusă-n vecini, la televizor...
— Câți ani are fata?
— Păi, unsprezece...
Vigu îi aruncă o privire neagră, fără să găsească de
cuviință să mai adauge și vreun cuvânt: unui copil de
unsprezece ani jacheta i-ar fi venit până la glezne! Nici
femeia nu mai stărui în pretenția ei absurdă, dar aș fi
pariat că n-avea să doarmă toată noaptea, de ciudă că
nu găsise ea haina înaintea afurisitului ăla de polițist.
— O iau cu mine, o anunță Vigu. Pentru că tot am să
dau de dânsa, am să i-o restitui cu ocazia asta...
— Mă rog, dacă ziceți dumneavoastră...
— Mâine dimineață, te prezinți la procuratură, la B...
îl cauți pe domnul procuror Luca Vasiliu și dai o
declarație în legătură cu chiriașa dumitale; când a
venit, când a plecat și așa mai departe. Bună seara.
Ieșirăm în noapte și ne îndreptarăm spre mașină,
care ne aștepta cu două case mai încolo. Vigu deschise
portiera dinspre partea șoferului.
— Rămâi aici, îi spuse plutonierului de la volan, și
supraveghează casa. Postează-te nițel mai departe, să
nu bată la ochi. Dacă vezi că intră o femeie așa și așa (îi
dădu semnalmentele), o reții și vii cu ea la vilă, mă
găsești acolo. S-ar putea să se întoarcă, mai știi, dacă
nu pentru altceva, pentru gioarsa asta...
„Gioarsa” merita într-adevăr să faci calea întoarsă
pentru ea!
— Am înțeles, făcu plutonierul, de fel încântat de
perspectiva unei nopți în stradă și în ploaie.
Vigu se urcă la volan, eu trecui alături. Mașina porni
să coboare încet strada în pantă, pavată prost cu
bolovani de râu. Vigu aprinse becul de plafon, apoi
introduse mâna în buzunarul mantalei de ploaie și
scoase o foaie de hârtie împăturită, pe care mi-o
întinse.
— Citește-mi-o...
— Ce-i asta? făcui mirat.
— O scrisoare. Am găsit-o într-unul din buzunarele
jachetei.
Am desfăcut scrisoarea (hârtie satinată, cam boțită,
pesemne zăcuse mai multă vreme în buzunarul hainei)
și am tresărit:
— E în englezește!
 — Nu mă-nnebuni!... Dar am văzut că și el era la fel
de surprins ca și mine. Ce-are a face! Dă-i drumul!
Iată conținutul acelei scrisori, caligrafiată în caractere
lăbărțate și alungite, ascuțite la capete – scris specific
feminin – pe care i-am citit-o lui Vigu, fără să i-o
traduc, el cunoscând engleza cel puțin la fel de bine ca
mine, în timp ce mașina se îndrepta spre strada
Minotaurului:

Rexdale, November 2nd

Dear-dear Edith!
Oh! I’m so glad, so happy! De yo realize that, I’ll meet
you again after so long time! That’s wonderful, indeed! You,
my best friend, my sweet blue-eyed little doll! De you
remember our splendid childhood? Oh! we were so crazy
but so happy, very, very happy!

— N-are un vocabular prea bogat fata, mormăi Vigu.

Am continuat lectura:

Our home, our school, our little town against the

mountains and on the clear swift river, our rides în evening
on the Corso, our chats about the foolest matters (especially
love and boys, of course!), our dreams for a magnificent
future, de you remember all those, don’t you? Here în
Canada, în my happiest moments, I always thought at you,
my dear little bird. You can’t realize how many I need her. I
often say to my husband: „Whithout my dear Edith my
happiness isn’t whole”. So, you see. Why didn’t I write you
in the while? Oh! my sweet, life is bad, you know, writing
you, I wouldn’t make to bleed that painful wound în my
soul, I mean your absence! Great love and great lohging are
dumb, aren’t they?

Vigu râse zgomotos:

— Măi-măi! Ca să vezi ce filosoafă! Și ce lingușitoare
nerușinată, domnule! Dar scuza e cusută cu ață albă.
Să vedem însă ce urmărește, fiindcă urmărește ceva,
asta-i sigur... Ia să vedem!

Now, knowing you’ll come here, I wait very, very

impatiently for a letter from you. Write me all about you, as
soon as you can! Did you marry, my flower? Have you got
any children? Were you happy? Now you are really happy,
who weren’t happy inheriting several hundred thousand
dollars?!

Vigu scoase un șuierat admirativ.

— E dar! făcu el. Mai dar nici că se poate! Cum naiba
să nu-ți muști pumnii că ai neglijat să corespondezi cu
o atât de „bună” și bogată prietenă! auzi – several
hundred thousand dollars! Biata gâsculiță din America,
parcă o văd cum se perpelește! Dar zi-i mai departe.

Your solicitor, Mr. Hankins, told us yesterday about your

unexpected wealth. I congratulate you heartly! He also told
us that you sent him the acknowledge of his notice and that
you decided to emigrate. Believe me, I’ll not sleep till I’ll
have you în my arms, my sweet, sweet, sweet! Certainly,
you’ll live în our home, in the beginning at least, all which
we have belongs to you, too! Don’t think you can to fend for
yourself here, America is an astounding and yet dangerous
country. My husband is a modest but skilled businessman,
he’ll advice you în all, especially to invest your money, be
quiet!
Write me imediatelly, my sweet! I’m dieng of impatience,
you know!
I kiss, I kiss you,
Sylvia28
28
Rexdale, 2 Noiembrie. Dragă, dragă Edith ! O, sunt atât de bucuroasă, atât de
fericită ! Îți dai seama, te voi întâlni din nou după atât de lungă vreme ! E pur și
simplu minunat! Pe tine, prietena mea cea mai bună, dulcea mea păpușă cu ochi
albaștri! Îți mai aduci aminte de copilăria noastră, fermecată? O, cât de nebune
eram, dar cât de fericite! Casa noastră, școala noastră, orășelul nostru de la
poalele munților, râul cu ape limpezi și repezi, plimbările noastre, seara, pe
„Corso”, taifasurile noastre despre cele mai nebunești subiecte (bineînțeles, mai
cu seamă despre dragoste și băieți), visurile noastre de viitor, care trebuia să fie
ca-n basme – îți mai aduci aminte de toate astea, nu-i așa? Aici, în clipele cele
mai fericite eu m-am gândit întotdeauna la tine, draga mea. „Nici nu-ți poți da
seama cât de mult îi simt lipsa, îi spuneam adesea soțului meu. Fără Edith a
mea cea dragă, fericirea mea nu e completă…” Așa că vezi. De ce nu ți-am scris
în răstimp? O, draga mea, viața e hapsână, știi și tu asta, n-aș fi vrut, scriindu-ți,
 Ajunsesem, de vreo două minute, la destinație, dar
n-am coborât din mașină până ce n-am terminat
lectura scrisorii. Vila era și acum tot atât de viu
luminată, mai mulți milițieni patrulau prin curte, iar în
fața porții staționau, cu a noastră, trei mașini,
microbuzul Mercedes și încă o Warszavă29. Am
împăturit la loc scrisoarea și i-am întins-o lui Vigu.
— Ești satisfăcut de captură?
— Știu eu?... răspunse el evaziv. Până acum ne-am
aflat exclusiv sub semnul Hymenului, dar iată că și-a
scos cornițele și răpciugosul Sir Money... Dar are el
să fac să sângereze în sufletul meu rana aceea dureroasă, vreau să spun –
absența ta! Marile iubiri și doruri sunt mute, nu-i așa?
Acum când știu că vei veni, încoace, aștept foarte-foarte nerăbdătoare o
scrisoare de la tine! Scrie-mi totul despre tine și cât mai curând posibil! Te-ai
căsătorit, floricica mea? Copii ai? Ai fost fericită? Acum, bineînțeles, ești fericită,
cine n-ar fi fericit să moștenească câteva sute de mii de dolari?! Am aflat ieri de
la avocatul tău, dl. Hankins, despre averea care ți-a picat pe neașteptate. Te
felicit din toată inima! Dânsul ne-a mai spus că i-ai trimis confirmarea primirii
înștiințării și că te-ai hotărât să emigrezi. Crede-mă, n-am să pot dormi până nu
te voi avea în brațele mele, iubita, iubita mea! Bineînțeles, vei locui în casa
noastră, cel puțin la început, tot ce avem îți aparține și ție! Să nu crezi că te vei
putea descurca singură aici, America e o țară uluitoare, dar și plină de primejdii.
Soțul meu e un modest dar priceput om de afaceri, el te va sfătui în toate
privințele și în primul rând cum să-ți investești banii – fii liniștită!
Scrie-mi neîntârziat, iubita mea! Știi, mor de nerăbdare!
Te sărut, te sărut.
Sylvia
29
Warszawa a fost prima mașină poloneză proiectată și construită după cel de-
al doilea război mondial. Warszawas erau populare ca taxiuri datorită
rezistenței și robusteții lor.
vreo legătură cu... cu bietul băiat de sus...? Experiența
m-a învățat să mă feresc de cursele pe care mi le întind
coincidențele și aparențele! Ah! cât de mult îi place
întâmplării să-și bată joc de noi! Și, în plus...
Tăcu.
— În plus – ce?
— Mă aștept mereu, mă obsedează ideea că, într-o zi
nefastă, voi întâlni în cele din urmă crima fără motiv:
Crima în Sine... Dacă îmi va veni cineva sau ceva de
hac, ea va fi aceea... Asta o spun în completarea
discuției noastre de adineauri, de la cârciumă...
Am rostit moale de tot:
— Iar bați câmpii, Mircea! Oricum, nu pot nega că
scrisoarea asta este interesantă...
— Desigur! Chiar foarte, chiar prea interesantă.
— Nu-i așa? m-am însuflețit eu. Ce păcat că n-ai
găsit și plicul! Adresa ne-ar fi dat identitatea
misterioasei doamne Edith...
Râse.
— Și altceva ce-ai fi vrut să mai găsesc? Poate un cec
de vreo mie-două de dolari? Sau un ceas cu cuc?!

IX. O jumătate de suflet...

Locotenentul Victor Folbert, asistent al lui Vigu și

expert dactiloscop, își aștepta șeful spre a-i prezenta
raportul. Intrarăm în camera liberă de la etaj, în care
era cald și plăcut acum. Vigu își scoase mantaua de
ploaie și tunica, pe care le aruncă pe canapea și luă loc
la masa din mijlocul camerei, o masă vopsită în ulei, de
culoare vernil, ca și restul mobilei, și acoperită de o
față de masă de nylon imitând dantela. Îi făcu semn
asistentului său să ia loc, își înfundă pipa, o aprinse și
se pregăti să asculte. Eu mă tolănii pe canapea.
— Să auzim, Victore...
— Clanța de la ușa camerei, își începu raportul
expertul dactiloscop, poartă amprentele victimei, ale
ambilor soți Ionescu, ale Dorei Voicilă, ale slujnicei, ale
lui Dinu Cernat, ale dumnealui – un gest indicându-
mă pe mine. Adică ale tuturor locatarilor casei. Plus
alte două, necunoscute. Ceștile de cafea: una din ele,
amprentele victimei și ale slujnicei; cealaltă, nicio
amprentă, a fost ștearsă. De asemenea, nicio amprentă –
mânerul ușiței de la sobă, vătraiul, foraibărul spre
camera dumnealui (un nou gest spre mine), pervazul
ferestrei, brațele unuia dintre fotolii, cel din dreptul
ceștii imaculate, bineînțeles, mânerul ferestrei: toate, în
mod evident, șterse... Pe lemnăria studioului,
amprentele victimei, ale slujnicei și ale Dorei Voicilă.
Pe șifonier, la fel, ale acestora trei, plus toate cele zece
degete ale dumnealui (gest spre mine, din nou), perfect
imprimate, cu siguranță în urma rezemării de șifonier,
cu mâinile la spate...
— Asta trebuie s-o fi făcut alaltăieri, când l-am căutat
pe Anton Mihăiescu vrând să...
Cu o mișcare moale a mâinii, Vigu îmi făcu semn că
nu e cazul să dau explicații.
— Pe balustrada scării și a palierului, amprentele
tuturor, fără excepție. Din toate impresiunile digitale
descoperite, părerea mea este că nu se poate trage nicio
concluzie importantă. Nu reiese decât că asasinul a fost
suficient de calm și de lucid pentru a îndepărta, după
comiterea actului, urmele compromițătoare și că a
încercat să ne deruteze în ce privește ora crimei,
introducând un lemn în sobă înainte de a părăsi
camera. Dar toate astea nu ne duc prea departe...
— Nici nu mă așteptam la vreo revelație, aprobă
Vigu pe un ton leneș. Regret, dragă Victore, dar
specialitatea dumitale devine din ce în ce mai inutilă:
nu numai un profesionist, dar orice ageamiu știe că
trebuie, nu să se poarte cu mănuși, ci să poarte mănuși
la propriu sau, în cel mai rău caz, să șteargă cu grijă
orice obiect pe care a pus laba... în bună măsură de
vină sunteți voi, autorii de romane și filme polițiste... –
și îmi zâmbi, nu știu cum, neașteptat de cald. I-am
răspuns cu un zâmbet la fel.
Locotenentul Folbert rămase impasibil. Îmi plăcea,
deși nu întotdeauna, băiatul acesta, pe care-l mai
întâlnisem în diverse ocazii mai mult sau mai puțin
similare – întotdeauna calm, flegmatic, uneori până la
a te scoate din sărite, părând de fiecare dată cu totul
dezinteresat de cazul global, oricât de dramatic sau
senzațional, și probabil așa și fiind în realitate, și
consacrându-se strict atribuțiilor sale, prin definiție
limitate, dar pe acestea îndeplinindu-le la milimetru. S-
ar fi putut crede că e un om fără ambiție; sau știa să și-
o disimuleze perfect...? Înalt și zvelt, blond, aproape
albinos, avea alura unui fondist scandinav alergând, ca
o mașină, prin păduri de conifere, pe lângă lacuri
cristaline, fără o crispare, fără un zvâcnet de patimă,
sever adâncit în sine și în lungul său efort, egal și
mereu același. Repet, îmi fusese aproape întotdeauna
simpatic băiatul acela, cu firea lui serioasă și rece, atât
de greu de găsit în populația noastră de temperament
meridional.
— Ați omis greșeala, la care e supus și infractorul, ca
orice om... De pildă, atunci când uită să șteargă o
amprentă. Se întâmplă destul de des...
— Știu, Victore, știu... Specialitatea dumitale nu este
inutilă, ai dreptate și te rog să mă scuzi... Tonul ironic
al lui Vigu, atât de cunoscut mie! Am zâmbit în sinea
mea: lui Vigu, ghicisem asta de mult, nu îi era simpatic
locotenentul, deși îl aprecia foarte mult, mi-o și
spusese în câteva rânduri; două structuri sufletești
deosebite și – ar fi reieșit chiar și numai din discuția
noastră de adineauri de la braserie – două concepții
despre criminalistică, adică despre însăși rațiunea lor
de a fi, total opuse. Eu privesc cu scepticism proba cu
amprente, continuă Vigu, de altfel nu-i o noutate
pentru dumneata, celorlalți colegi ai mei, celor cu...
mai puțină fantezie, le ești de un real ajutor... Dar hai
să nu ne pierdem timpul cu fleacuri, continuă-ți
raportul!
Pufăia alene, cu ochii mijiți, din Dunhill-ul său.
Aroma inegalabilă a tutunului englezesc înnobila
încăperea, lichefiind parcă cei patru pereți, făcându-i
să cuprindă, cum să spun?, în abstract, în simbol, și
vaste întinderi de plantații tropicale, dar și atmosfera
ireal-plină de realism a Albionului cu cețuri... Ca
întotdeauna în astfel de ocazii, adică în cursul unei
anchete conduse de prietenul meu, și la care asistam,
mă simțeam ațâțat, fremătând de curiozitate. Mă uitam
la el atent, căutând să-i ghicesc reacțiile interioare,
treabă, foarte grea, de altfel. Nu știu de ce, mi se părea
schimbat; dar mi-am dat seama lepede care era cauza:
scoțându-și tunica, rămăsese într-un jerseu-cămașă de
lină fină neagră și, astfel, părea să fie în civil, debarasat
de uniformă, care nu-i venea niciodată bine, îl
stingherea, îl încorseta – spiritualicește, vreau să spun,
se înțelege. El, și sentimentul bătrâneții! Față în față cu
locotenentul Folbert, acesta realmente foarte tânăr, ca
număr de ani, el, Vigu, era cel cu adevărat juvenil, cel
cu adevărat capabil în fiecare clipă de reacții
neprevăzute... Vigu, și bătrân! Haida-de! Desigur, dacă
nu anii, multe încercări, sau să le zic peripeții, îi
săpaseră în obraji două cute adânci ca două cicatrice de
lovituri de cuțit, fruntea, chiar când nu și-o încrețea,
rămânea ușor ridată, dar părul castaniu întunecat n-
avea decât vreo câteva fire albe la tâmple, iar ochii săi
căprui, chiar când erau mijiți – o! ce larg registru de
nuanțe sufletești desfășurau, firește, nu chiar pentru
oricine inteligibile... Și gura, abia-abia răsfrântă într-un
colț, amar, dar vag amar numai, vag de tot, nu, orice-ar
spune el sau altcineva, gura aceasta cu buze subțiri,
uneori crispate, e adevărat, încă n-a ajuns să
tăgăduiască iluzia! Și ce să mai spun de... nas, vechi
obiect de studiu somatic pentru mine, studiu pe care-l
exercit când amuzat, când plin de încântare, când
enervat de o asemenea perfecțiune pe care natura,
avară, o atribuie atât de rar unui muritor!
„Machiavelli!” îi spun uneori, și el, Vigu, flatat în sinea
lui, crede că porecla o datorează spiritului său lucid,
dragă-Doamne, structurii sale filosofico-analitice et
tout le tremblement, și așa mai departe, habar nu are că...
nasului, care, așa îl văd eu, e al unui italian din
Renaștere – ascuțit la propriu și la figurat, plin de
vibrație interioară, creat anume să deosebească nu
numai parfumurile, ci și otrăvurile cele mai subtile!
— Ai uitat camera de alături, Victore, se auzi glasul
leneș al lui „Machiavelli”, învăluit în clipa, aceea într-
un nor diafan de Capstan. Camera amicului nostru aici
de față...
— N-am uitat, replică flegmatic locotenentul Folbert
(el, și să uite!), dar am considerat mai potrivit să vă
raportez între patru ochi...
Am simțit că mi se înroșesc urechile.
— Dar desigur, vă las singuri... am bâiguit.
Vigu, cu un gest de nepăsare seniorială:
— Nu fi caraghios! Dă-i drumul, Victore!
— Dacă doriți... (cu subtextul foarte clar: dacă
ordonați...) Evidente și insistente ștergeri de impresiuni
digitale pretutindeni: pe cele două laturi ale
șifonierului, pe unde trebuia să fie apucat ca să fie tras
de la perete și împins îndărăt, pe mânerul ferestrei, pe
clanța ușii... Asta este ce om constatat: în mod normal,
pe toate obiectele respective trebuiau să existe
amprente...
— Femeia de serviciu, astăzi, a dereticat abia după-
amiază și după aceea n-a mai intrat nimeni în cameră.
O fi șters praful mai sârguincios ca de obicei...
Folbert se mulțumi să ridice din umeri: nu el trăgea
concluziile, el avansa simple fapte, simple constatări!
 — Aș vrea să vă mai atrag atenția asupra unui lucru:
în camera victimei, pe covor ca și pe parchet, există
urme de noroi proaspăt.
— Știu, le-am văzut. Ai luat probe?
— Da. Victima n-a ieșit astăzi din casă. Urmele de
noroi le-a lăsat prin urmare cealaltă persoană. (Pentru
Folbert, cu probitatea sa științifică, a doua persoană
care se aflase timp de două ore în camera lui Anton
Mihăiescu nu era deocamdată asasinul, ci a doua
persoană, simplu...) Forma încălțămintei n-a putut fi
determinată. În schimb, am stabilit că noroiul e
compus din argilă roșie; or, interogând câțiva localnici,
am aflat că un depozit de argilă roșie se găsește la
distanță de mai puțin de o jumătate de kilometru de
aici, într-un loc numit Valea Fecioarei; cândva existase în
apropiere o cărămidărie, astăzi părăsită... Lucrul a fost
verificat.
Am tresărit la auzul locului de proveniență al acelui
noroi infam: Valea Fecioarei! Nu mă plimbasem eu pe
acolo nu mai departe decât în după-amiaza aceea?! Și
nu era acela locul meu de plimbare predilect, lucru
știut de toți ai casei? Instinctiv, mi-am îndreptat
privirile spre Vigu. Dar Vigu, el, nu s-a întors spre
mine și am avut sentimentul că a evitat să se uite la
mine! Imediat după aceea am simțit o tentație
irezistibilă, asemănătoare cu aceea de a tuși din
străfundul pieptului într-o sală de concert, să ridic
picioarele ca să văd ce fel de noroi aveam pe tălpile
bocancilor! Pentru întâia oară, am simțit străbătându-
mă un fior rece.
— Arma? întrebă Vigu, brusc răgușit.
— N-am găsit-o, bineînțeles, altfel v-aș fi raportat de
la început.
— Bine, Victore, în regulă...
Se așternu o lungă, inexplicabil de lungă tăcere. Eu
eram într-o stare confuză de alarmă (avea să-mi treacă
peste câteva minute, de altfel), locotenentul Folbert, cu
flegma sa imperturbabilă, aștepta întrebările eventuale
sau dispozițiile șefului, iar Vigu, ei bine, Vigu părea să
fi uitat cu totul și de mine, și de subalternul lui. Cu
mâinile înfundate în buzunarele pantalonilor, stătea
aplecat peste masă, puțin într-o parte. Pipa, înfiptă
între dinți, fumega abia-abia. Ce naiba e cu el, mă
întrebam – vede ceva pe masă, ce naiba o fi putând să
vadă, în definitiv! Sau e o nouă manieră a lui, pe care
n-am remarcat-o până astăzi, de a se lăsa furat de
gânduri?...
În sfârșit, Vigu reveni printre noi:
— Vrei să-mi aduci portmoneul cu acte al lui Anton
Mihăiescu?
— Iată-l! și locotenentul Folbert scoase din buzunar
un portvizit de piele neagră.
 Cei doi avură un schimb scurt de priviri; desigur,
într-o împrejurare sau alta, izbuteau să se înțeleagă
perfect chiar fără cuvinte.
— Nu, nu sunt șterse, răspunse Folbert la întrebarea
neformulată a lui Vigu. Nu sunt decât amprentele
victimei, n-a umblat nimeni la el...
Fără grabă, Vigu se apucă să extragă din portvizit
carnețelele și diverse alte hârtii. Erau și vreo șase-șapte
bancnote de o sută, un carnet C.E.C., trei fotografii,
dar, din păcate și spre dezamăgirea noastră, toate trei
înfățișându-l pe Anton Mihăiescu, nu și vreo altă
persoană, fotografii mediocre, de legitimații.
— Victore, iată de ce te rog să te ocupi în
următoarele două-trei ore – notează-ți, dacă vrei, se
știe că mâna dreaptă a dumitale e carnețelul: va trebui
să verifici alibi urile soților Voicilă, să stai de vorbă cu
un copil, care locuiește în vecini – ocupă-te de ăsta
întâi, ca să nu se culce cumva –, apoi cu un alt vecin
(alibiul Nicoletei?! m-am întrebat nu fără oarecare
stupefacție)... și Vigu îi dădu locotenentului, care și le
notă conștiincios, toate relațiile necesare. După aceea,
dacă nu se ivește ceva neprevăzut, îți dau voie, și pe
lângă voie și o mașină, să te duci la București...
— O.K., tovarășe căpitan!
— Ei, și acum să reluăm interogatoriile! se însufleți
Vigu. Până la cina aceea faimoasă, văd că mai este, așa
încât să ne apucăm de lucru, deși... deși trebuie să
spun că whiskyul ăla mi-a stârnit o foame de lup!
*
Odată cu Leana, bucătăreasa și femeia la toate a
familiei Ionescu-Voicilă, umila și tăcuta, anormal de
tăcuta jumătate de suflet, cum îmi venise nu o dată s-o
numesc în sinea mea, pătrunse în încăpere și un iz
pătrunzător de carne friptă, de ceapă prăjită și de alte
ingrediente culinare. Femeia înaintă timidă doi pași,
din prag spre mijlocul camerei, și se opri nehotărâtă,
cu mâinile ascunse sub șorțul cam murdar și ferindu-
se ca de foc să-l privească în față pe vreunul din noi.
Vigu trebui să-i repete de trei ori să ia loc, până o
determină să se așeze pe colțul unuia din scaunele din
dreptul meșei. „Lăsați...” șoptise ea, cu un soi de
uimire, la fiecare invitație; condiția ei era statul în
picioare, nu era deprinsă să se așeze în prezența altor
persoane...
De la locul lui, suflând delicat în pipa pe cale să se
stingă, Vigu o examină în tăcere un minut sau două.
Același lucru îl făceam și eu, ca și cum aș fi văzut-o
pentru întâia dată, fiindcă, îmi dădeam seama acum,
după atâtea luni trăite sub același acoperiș, aproape că
aș fi putut spune că femeia aceea, deși îmi servea masa
de trei ori pe zi, îmi deretica odaia și îmi îndeplinea tot
felul de comisioane, rămăsese pentru mine o ființă
necunoscută: o umbră ștergând pereții, apariție mută,
supunerea și, într-un fel, hărnicia întruchipată... Când
îți aruncai ochii asupra ei, ți se muiau oasele parcă,
osteneala ei cronică fiind, nu știu cum, contagioasă, ți
se încleiau pleoapele de somnul ei, căci o știai doar că
nu doarme decât pe apucate, cam între unu după
miezul nopții și cinci în zori și, câteodată, ziua, în
timpul lucrului, pe vreo câteva minute, adesea chiar
de-a-mpicioarelea... O biată ființă obijduită30, îmbrăcată
în trențe31 și hrănindu-se cu resturile de la masa
noastră (dar, mi-am zis, trebuie să recunosc că prea
tare nu m-am scandalizat niciodată, ci doar așa, în
treacăt...) de câte ori îmi aducea țigări, ziare sau câte o
sticlă de băutură scumpă de la magazin; două sau
poate chiar numai una din sticlele acelea costau
probabil cât simbria ei pe o lună!
— Numele dumneavoastră?
Se uită lung, parcă cu un soi de neîncredere, la omul
care-i pusese întrebarea și în sfârșit răspunse:
— Leana mă cheamă... Adică Bârzu Elena.
— De când lucrați în casa asta?
— Păi... să tot fie vreo zece ani...
— Înseamnă că gazdele au fost mulțumite de

30
Om asuprit, nedreptățit.
31
Bucată sfâșiată dintr-o țesătură sau dintr-un obiect de îmbrăcăminte veche,
haină, pânză sau rufă veche, din care s-au rupt bucăți.
dumneata (degeaba, cu toată bunăvoința lui, Vigu nu
mai izbutise să continue cu acel dumneavoastră într-
adevăr cam deplasat...) și că ești și dumneata
mulțumită aici... Sau. Cum să spun... te leagă altceva
de casa asta?
Leana ridică din umeri. Nu răspunse.
— Ce vârstă ai dumneata, de fapt?
— Douăzeci și nouă...
Cât?! Pe Dumnezeul meu, i-aș fi dat oricând
patruzeci și cinci, dacă nu cincizeci! Dar e un loc
comun că foarte multe dintre țărănci, istovite de
muncă, de sarcini repetate, de o viață fără plăceri, la
treizeci de ani sunt niște babe; cel puțin, așa era pe
vremuri... Totuși, să descoperi brusc că ruina aceea de
om e de fapt în floarea vârstei – pe cuvânt, parcă ți se
tăia respirația! Dar, cine știe, poate că îmbrăcată altfel,
spălată, pieptănată, lăsată să doarmă ca oamenii câteva
nopți, îndemnată să râdă...
— Cum te-ai avut cu Anton Mihăiescu?
— Cu conașu’ Anton...?
O ridicare din umeri.
— De ce nu răspunzi?
— Cum să mă fi avut? Nicicum...
— Dar cu ceilalți chiriași? Și de ce nu răspunzi mai
cu inimă?
Leana strecură o privire spre mine.
 — Bine, cum să mă am... Cu conașu’ Niculae (ăsta
eram eu!), de ce să mint, cel mai bine, că am strâns
parale frumoase de la dumnealui, măcar că n-ar fi
trebuit să-mi dea nimic, că eu ș-așa îs bucuroasă când
mă trimete în târg, că mai casc gura la lume, mă mai
petrec și eu, că după târguieli se duce coana Lidia sau
duduia Dora, că cică eu prăpădesc banii pe marfă
proastă... Și conașu’ Dinu-i om cumsecade, m-ar bate
Dumnezeu să zic altmintrelea. Au mai fost și alții, dar
s-au dus de pe unde-au venit, ce să zic despre ei, fel și
fel de oameni...
— Dar stăpânii?
Iarăși o ridicare din umeri.
— Ei?!
— Bine...
— Haide, vorbește!
— Ce să spun...? Mă mai ceartă că-s cu gândurile
duse, că cică, asta-i o vorbă de-a lu’ coana Lidia, care
eu zic că-i o vorbă proastă, că cică-s cu limba pe umeri
– cum, Doamne iartă-mă, să ajungi să-ți steie limba pe
umeri, că nici la vite nu-i așa de lungă?! Mă mai ceartă
și când dă câte-o oală în foc, da’ ne-mpăcăm... și o
ducem așa de zece ani. Oamenii trebuie să se aibă-ntr-
un fel unii cu alții, păi nu?
— Ce salariu primești?
— Cum adică, domnule?
 — Cât primești pe lună – ce, nu știi ce-i acela salariu?
Ciudat, întrebarea păru s-o ofuscheze.
Păi de ce să primesc simbrie? Nu-s la casa mea?!
Un răspuns cel puțin bizar... Totuși Vigu, împotriva
așteptărilor mele, nu insistă. În schimb se ridică, făcu
câțiva pași prin odaie, se opri și o privi lung, cu
atenție, dintr-o parte, pe femeia de pe scaun, care se
neliniștise. Dădu apoi ocol scaunului și o măsură la fel
de atent și din partea cealaltă și din față. După care,
formulă o pretenție care mă lăsă perplex:
— N-ai vrea să-ți scoți legătura aceea de pe cap?
Cu un gest instinctiv de apărare, femeia duse mâinile
în dreptul pieptului și, în loc să scoată legătura, cum i
se ceruse, trase cu putere de cele două capete,
strângând-o și mai tare sub bărbie. Ochii ei îl aținteau
uluiți pe Vigu.
— Haide, făcu acesta ușurel, scoate-o, nu-i mare
lucru... Nu te mănâncă nimeni aici...
Ascultătoare de data asta, parcă vrăjită de tonul și de
zâmbetul încurajator al lui Vigu, Leana desfăcu nodul
basmalei și și-o scoase de pe cap. O claie de păr
castaniu-roșcat, foarte des și frumos în felul lui, dacă n-
ar fi fost atât de neîngrijit, i se zburli în creștet. Toată
înfățișarea femeii se schimbă. Mi-am dat seama că n-o
mai văzusem niciodată în capul gel, fără legătura aceea
pe cap, aceea sau alta, de obicei una murdară, slinoasă.
 — Mulțumesc, rosti Vigu blajin. Poți să rămâi așa
sau să ți-o pui la loc, cum vrei...
Ea se grăbi să și-o înnoade la loc, cu vădită ușurare.
Dar gestul la care fusese obligată o dezarmase parcă, îi
topise din încăpățânarea ascunsă, din semi-muțenia
arțăgoasă de până atunci. Probabil că asta și urmărise
Vigu... Dar nu numai asta, după cum aveam să-mi dau
seama în curând.
— Am să te întreb altceva acum și te rog să mă
înțelegi bine – dumneata ai, ca să zic așa, toată casa sub
ochi, vezi tot ce se petrece, de dimineața până noaptea
târziu, cu siguranță că îi cunoști foarte bine pe toți cei
care locuiesc în casa asta, spune-mi, prin urmare, ce ți
s-a părut curios la fiecare...?
— Nu prea înțelesei, domnule...
Dar era vizibil interesată de întrebare, pe care însă
Vigu o formulase într-adevăr destul de confuz.
— Fiecare om are ciudățeniile lui: care sunt
ciudățeniile celor din casa asta, în care te găsești de
zece ani? Gândește-te bine.
După un timp, de tăcere, de stupefacție aș zice,
Leana reacționă pe neașteptate printr-un chicotit
subțire, un râs destul de tont, e adevărat, dar nu lipsit
de maliție32! Iar după aceea se lansă pur și simplu – și
dacă până și femeia aceea, de la care altminteri trebuia
32
Înclinare de a fi răutăcios.
să scoți vorba cu cleștele, căzuse în ispită, înseamnă că
nu e nimic de făcut, instinctul bârfelii e înnăscut în
Eva, e mai tare decât ea și nimeni și nimic nu va izbuti
vreodată s-o lecuiască de el!
— Păi, cam așa e, domnule – fiecare are păsărica lui...
Că mă și gândesc câteodată, că lumea-i alcătuită din
smintiți, zău așa! După câte-nțelesei, vreți să știți cum
vine treaba cu domnii chiriași ai noștri...?
— Și cu stăpânii casei, sugeră din vârful buzelor
Vigu, nedezlipindu-și privirile din ochii femeii,
surprinzător de vii în momentul acela, încât aproape
că-mi dădea impresia că încearcă cu ea o experiență de
hipnotism; dar știam că nu se ocupase niciodată cu așa
ceva, nici măcar ca diletant.
Leana chicoti din nou, întocmai ca o femeie care a
băut câteva pahare.
— Să nu se supere conașu’ Niculae, dar eu zic că nu-i
treabă de om sănătos la cap să stai până se crapă de
ziuă să mâzgălești hârtia... Ș-asta n-ar fi nimica, dar cu
muzica aia de-o ascultă două-trei ceasuri în fiecare
seară, Doamne ferește, îți crapă capul, nu alta – să
vedeți, că și câinele urlă în ogradă de multe ori când o
aude, că dumnealui o pune tare, i-am și spus cucoanei
Lidia, să nu turbeze dracului de muzica aia afurisită.
(Bietul Bach!... am zâmbit, eu în sinea mea.) Ce pot eu
să zic alta decât că unde-i minte multă e și oleacă de
sminteală!... (Iar eu, în gândul meu. Mersi, Leano, așa
parcă ai mai dres-o!). Pe urmă, bietu’ conașu’ Anton.
Dumnezeu să-l ierte, ca să aduc Vorba și despre
dumnealui, mic tare mi s-a părut curios la dumnealui
un lucru: în vreo câteva luni cât a stat la noi, n-a primit
o dată o scrisoare, o veste de undeva, nimica; păi dar
cum, vă întreb eu pe dumneavoastră, el n-avea părinți,
c-a fost om tânăr, vreun frate, vreun neam, ceva,
niscaiva prieteni în București, de unde a venit la noi,
nimeni pe lumea asta?! (Da, faptul că nu primea deloc
corespondență îl remarcasem și eu mai demult...) Că
altminteri era băiat de viață, lega prietenie cu cine se
nimerea, de femei și fete nici nu mai vorbesc...
— Poate că primea corespondența la uzină, sugeră
Vigu.
Leana chibzui o clipă.
— La asta nu mă gândii... Dar n-aș crede. Apoi reluă,
căci era acum lansată bine, de parcă ar fi căutat să
răzbune muțenia de o viață: Cuconu’ Paul, ce să zic,
are meteahna lui cu timbrele; om bătrân, să stai atâtea
ceasuri, în fiecare zi, să bleojdești33 ochii la petecuțele
alea de hârtie, înseamnă c-ai dat de tot în mintea
copiilor, măcar că ar fi cam devreme pentru
dumnealui... Conașu’ Dinu, ei!, dânsul râde de
dumnealor toți, dar parcă dânsu-i mai de către
33
A se holba.
pădure?! Că și dumnealui, om copt, face de-aia, cum îi
zice... gimnastică, da’ nu vrea să știe nimeni de treaba
asta, o face pe furiș, barem are obraz și se rușinează,
da’ eu l-am văzut de vreo câteva ori, gol pușcă, mă
iertați, în fața ferestrei, cum se sucește și se răsucește
de gândești că-i Ucigă-l toaca, o dată m-am și speriat
rău de tot, că stătea în cap, asta mi-i crucea! fără să se
țină-n mâini, cu picioarele drept în sus, cum o fi
putând, nu mă pricep... (Ia te uită! mi-am zis surprins.
Dinu Cernat practică yoga! Ce noutate!) Da’ nu știu de
ce nu face totdeauna gimnastica aia în cameră la
dumnealui...
— Dar unde? întrebă Vigu, care fusese tot timpul
foarte interesat de balivernele femeii.
— Câteodată chiar aicea, în odaia asta... Am vrut o
dată să intru, să mai șterg praful, da’ am găsit ușa
încuiată. După o vreme, dumnealui mi-a deschis, eu
am întrebat, Da’ ce faceți aici?, iar dânsul, cică,
gimnastică... S-a mai încuiat aici și altă dată, l-am văzut
eu...
— Camera asta stă de mult neînchiriată?
— De astă vară, de prin iunie, când am avut musafiri
o pereche, un domn cu soția.
— Dar ceilalți? Doamna Dora?
Leana se întunecă la față.
— Aia-i o curvă... rosti răgușit. Meteahna ei îi să se
tragă cu care om îi iese în cale, altceva nu știe, Doamne
iartă-mă!
— Știai că a trăit și cu Anton Mihăiescu?
— Cum dracu să nu știu?
— Toată lumea văd că știe... Dar bărbatul ei, ce crezi,
o fi știind?
O ridicare din umeri.
— Asta nu știu... Se zice că ce știe satu’ nu știe
bărbatu’, așa o fi... Eu nu știu s-o fi bătut vreodată sau
să se fi certat ei din pricina asta, aș fi auzit sigur.
Pesemne nu știe...
Vigu își aprinse o nouă pipă.
— Bine, zise. Ne-ai spus lucruri interesante. Poate că
o să te mai întreb câte ceva mâine. Acum, fiindcă s-a
făcut târziu...
— Păi da. Chiar voiam să vă spun că trebuie să mă
duc jos să văd de cină, că duduia Dora și cucoana
Lidia, numai ele...
— O să te duci imediat. Spune-mi acum cum a fost
astăzi după-amiază. Dumneata ai stat mai mult în
bucătărie, dar ai intrat de câteva ori și în sufragerie. E
adevărat că sus, în camera lui Anton Mihăiescu, se
auzeau pașii a doi inși? Ai auzit și dumneata pașii, și
cam cât crezi că a durat?
— S-auzeau, domnule... Erau doi oameni, vă spun
eu, care umblau în lungul și-n latul camerei, acolo sus,
adică conașu’ Anton și încă cineva...
— Cine ți-ai închipuit că e celălalt?
— Nu mi-am închipuit nimic. Conașu’ Niculae știam
că-i plecat în pădure la preumblare, conașu’ Dinu
dormea la cameră la dumnealui, știam că și duduia
Dora, și frate-miu, amândoi îs plecați, vreun străin nu
putea să între, că era yala trasă și n-am auzit să fi
sunat...
— Nu înțeleg, o întrerupse Vigu. De cine vorbești?
Vrei să repeți ce-ai spus?
Nici eu nu înțelegeam. Dar Leana își luase seama; cu
gestul tipic femeii de la țară, dusese palma la gură și se
uita la Vigu cu ochii holbați.
— Mihai Voicilă e fratele dumitale, nu-i așa? întrebă
Vigu aproape în șoaptă; părea mult mai puțin surprins
decât mine și probabil că încă de adineauri, când o
obligase să-și scoată basmaua, bănuise ceva și dorise
să-i compare trăsăturile cu cele ale fratelui ei...
— D-da.
— Cum?! am strigat.
Simțeam că mă sufoc. Așadar, amărâta asta,
prăpădita asta, muta asta, care acum, într-o jumătate
de oră, turuise cât, puse cap la cap, nu auzisem din
gura ei atâtea cuvinte în am și uitat câte luni de zile...
flenduroasa și hămesita asta... Pur și simplu nu-mi
puteam crede urechilor.
 — Dar pe dumneata te cheamă... cum ai spus
adineauri? Bârzu, nu Voicilă... am obiectat.
— Mă cheamă așa după bărbatu-meu...
— Ești și măritată?!
— Am fost... M-am măritat la cinșpe ani, da’
bărbatu-meu a murit când aveam noășpe, ș-atunci am
venit aici...
Atunci, venise aici, la fratele ei deci, de curând
căsătorit și trăind în casa socrilor. Ca să ajungă roabă
în casa asta, fără o simbrie măcar, să trudească din zori
și până după miezul nopții pentru resturile din
farfuriile celorlalți și pentru o țoală veche de-a
„cumnatei” sau „cuscrei”, pentru un bacșiș
întâmplător de la câte un chiriaș ca mine... Și acasă, la
părinți, și la bărbatu-său, cine știe în ce întunecime
trăise, dacă fusese de-ajuns „prestigiul” de „domn”, de
om cu câteva clase – nu prea multe, îl cunoșteam doar
câte parale face și parcă ce diplome grozave se cer ca
să fii gestionar la un magazin într-un târg ca ăsta? – al
fratelui său, ca s-o subjuge atât de tare s-o transforme
într-o vită de povară?... Care, în plus, fiind „la casa ei”,
soră a stăpânului casei fiind, nu se putea prevala nici
de prevederile legislației muncii – o soră bună, ei, da!,
o soră o poți exploata la sânge în toată libertatea! Vigu
își dăduse seama sau în orice caz bănuise ceva – dar
mie cum putea să-mi treacă prin minte una ca asta,
când o văzusem numai și numai robotind, plină de
zoaie și cu privire aceea de dusă de pe lume, când
știam în ce cotlon mizerabil doarme – pe sălița,
bineînțeles neîncălzită, dinspre intrarea de serviciu,
când nu auzisem o dată să i se spună o vorbă bună,
când o dată măcar n-o surprinsesem stând omenește
pe-un colț de scaun, în hol, în sufragerie, oriunde o fi
fost, în mijlocul „familiei”, vezi-bine, ci numai
trebăluind, și slujind la masă, și slugărind la bucătărie
și în curte, și iarăși slugărind...? Ce josnicie!
— Bine, făcu Vigu, pe un ton neînchipuit de moale.
Bine. Poți să te duci. Și spune-i lui să urce...

X. ...și inexistent

— Și eu, rosti Vigu, sarcastic, de îndată ce se închise

ușa, eu care îmi făceam scrupule, care îmi băteam
capul cum să fac să evit să-i vorbesc tipului despre
adulterul nevesti-sii!
— Chiar așa! am izbucnit, la rândul meu. Ce
mârșăvie! Ce infamie! Cum e admisibil ca...
Dar privirea ce o aruncă Vigu asupra mea mă făcu să
mă opresc din perorație34. Ironică. Mai mult –
mușcătoare. Și cât se poate de ambiguă.
34
Parte finală, concluzie a unui discurs, a unei cuvântări, rostită însuflețit și
emfatic.
 — De ce mă privești așa?!
Nu-mi răspunse imediat. Mă fixa mereu. Iar eu
încercam neplăcuta senzație pe care o are orice bărbat
când stă, gol, înaintea unei comisii de recrutare.
— Spune-mi, cum ai nimerit tu aici...? Cum dracu’ ai
făcut de ai nimerit tocmai aici?
Am ridicat din umeri.
— Ce vrei, aveam nevoie de liniște ca să pot lucra, și
aici am găsit-o. Nici nu mi-aș fi imaginat că voi avea
de-a face cu asemenea oameni, dimpotrivă, mi se
păreau toți niște inși cumsecade și, pe urmă, nu mă
interesau prea mult, eram absorbit de carte, îți dai
seama...
Ce altceva să-i fi răspuns? Puteam să-i mărturisesc
cum se petrecuseră cu adevărat lucrurile? Că, în urmă
cu vreun an, revenind singur dintr-o excursie în munți
și căutând, fiindcă se înserase și mă simțeam obosit,
incapabil să iau cursa care avea să mă zdruncine patru-
cinci ore până la București, o cameră pentru o noapte,
nimerisem aici și chiar în noaptea aceea, Dora,
frumoasa Dora (avea farmecele ei, indiscutabile,
nimeni nu mă va putea convinge de contrariu...),
„enigmatica” Dora, mi se dăruise – cu o naturalețe, de
altfel, care mă stupefiase – refugiu pentru a termina
romanul la care lucram, venisem aici, știind pe cine
aveam să găsesc? Și o și găsisem... până ce își făcuse
apariția, până ce, ca să vorbesc în termeni de bulevard,
intrase pe fir Anton Mihăiescu...
— Bine, înțeleg, dar de ce tocmai în cloaca asta?
— Ei, și tu, cloaca! De ce exagerezi?
— Zău! Exagerez? Ai fi preferat probabil un cuvânt
mai blând? Pentru acest sediu al Armatei Salvării, nu-i
așa? Pentru această casă de rugăciuni? Iată efectul
rugăciunilor și al psalmilor atât de pios intonați:
cadavrul de alături! Exagerez, da? Dar aici, între
zidurile astea, între care tu ai căutat și zici că ai și găsit
„liniștea” de care aveai nevoie, atmosfera cea mai
propice pentru creație, aici, amice, e un mediu ideal
pentru cultivarea bacilului crimei! Curvăsărie.
Proxenetism mascat, cum nu m-am sfiit să-i spun și
javrei ăleia bătrâne. Teribilul cinism al fratelui care
terfelește bruma de suflet al soră-sii, sub privirile
complice ale celorlalți membri ai familiei. Și mai e –
adu-ți aminte de scrisoarea descoperită de noi mai
acum o oră – mai e foarte, foarte probabil să-și fi vârât
coada, să-și fi amestecat scuipatul și Dracul cel Mare, și
încă în ipostaza de S tăiat de două bare! Ce vrei mai
mult și mai rău? Ce mediu, ce bulion mai grozav ți-ai
dori pentru o cultură de floră microbiană? Pentru
prosperitatea bacilului crimei, cum spuneam?
— Bulion în care, insinuezi, nu-i așa, eu m-aș simți
ca o scrumbie într-un butoi cu rom?
 Ochii săi rămaseră însă rect Metafora mea șchioapă
nu-i spusese nimic.
— Aș vrea, în orice caz, să știu cum se face totuși că
ai nimerit în împuțiciunea asta și nu în altă parte...
Mă sfredelea cu o privire metalică, grea, ca un
burghiu. Trebuie să recunosc că nu mi-era de loc la
îndemână. Un ciocănit în ușă m-a scutit de un răspuns
de la care, îmi dădeam seama, nu m-aș fi putut eschiva
chiar atât de ușor.
*
Mihai Voicilă se lăsă greoi pe scaunul pe care-l
indică Vigu, printr-un gest de silă necamuflată, cu
vârful pipei stinse.
— Aveați motive să-l urâți pe Anton Mihăiescu?
sună, ex abrupto, prima întrebare a lui Vigu.
— Să-l urăsc?!
Mătăhălosul gestionar al magazinului universal
căscă niște ochi bulbucați și injectați. Se foi nervos pe
scaun, făcându-l să scârțâie, amenințând să-l facă
bucăți sub greutatea lui apreciabilă. Trase din buzunar,
din cel de la pantaloni, nu de la haină, o batistă
cadrilată, mare aproape cât o basma, și se apucă să-și
tamponeze fruntea, bucile obrajilor, bărbia, chiar și
grumazul. Dizgrațioasă priveliște oferea individul!
întotdeauna, îmi dădeam seama acum mai bine ca
oricând, îmi produsese o repulsie secretă. Mă îndoiesc
că era un lucru normal, dar legătura Dotei cu Anton
Mihăiescu nu mă deranjase niciodată prea tare, nu
fusesem propriu-zis gelos din cauza lui, după cum nici
el, dacă, așa cum insinuase chiar Vigu, Dora ar fi
continuat și legătura cu mine, presupun că n-ar fi fost
gelos din cauza mea... în schimb îmi era insuportabilă
ideea s-o știu morfolită de labele acelea butucănoase,
strivită de burta aceea de pachiderm, lipită de pielea
aceea care transpira atât de abundent... O atitudine
cam insolentă, oricum, întrucât cel dintâi era amantul,
cestălalt soțul legitim, iar eu însumi mă aflam într-o
postură murală care numai ireproșabilă nu putea fi
numită!
— O să încercați să mă convingeți, nu-i așa, că habar
n-ați avut că Anton Mihăiescu a fost amantul soției
dumneavoastră?
— Cum?! făcu, gâtuit, soțul înșelat.
— Exact așa cum ați auzit.
— Aah! O omor! îi sucesc gâtul! O fac fărâme?
Furia neputincioasă a omului era totuși
impresionantă. Mie, drept să spun, mi-a dat realmente
un fior – de groază pentru soarta femeii, de
compasiune pentru el însuși, de scârbă, nu știu.
Surâsul fin al lui Vigu arăta însă că, în ce îl privește,
era mai mult decât sceptic. „Marea scenă” a revelației
infidelității conjugale, sfânta mânie a victimei
turpitudinilor femeii, toate astea, se vedea clar, îl lăsau
indiferent. De fapt, că știuse sau nu, omul acesta
trebuia într-un fel pedepsit, pentru ticăloșia lui
proprie, pentru purtarea sa față de amărâta de soră-sa.
Și în clipa aceea prietenul meu numai spre indulgență
nu era înclinat. Numai spre indulgență nu.
— Vreți să-mi dați să înțeleg că ați fost întotdeauna
convins că aveți de soție o sfântă, o neprihănită? Că n-
ați știut că mai calcă și pe alături?
Fața puhavă a bărbatului de pe scaun se făcuse
vânătă-verzuie: o ciozvârtă mucedă de carne macră,
dintr-acelea care atrag muștele ca un magnet; noroc că
eram în noiembrie și muștele pieriseră!
— Am mai prins-o de câteva ori, s-a mai întâmplat,
știți, dar mi-a jurat că nu mai face și am iertat-o...
— Așa, ați iertat-o! Ce om generos! Și ați crezut cu
ochii închiși în jurămintele ei! Haida-de, domnule
Mihai Voicilă, nu sunteți chiar atât de naiv și mai
sunteți încă destul de aproape de... de coada vacii, ca
să nu fi uitat proverbul acela, cum că năravul din fire
nu prea are lecuire...
Mihai Voicilă dădu să deschidă gura. Vigu îl opri cu
un gest scurt.
— Așa fiind, vă rog să-mi explicați un lucru:
cunoscând apucăturile soției dumneavoastră și, cât de
cât, firea omenească – mă refer la bărbați, care e greu
de imaginat să nu dea târcoale, și încă cu insistență,
unei femei atât de atrăgătoare și cu vino-ncoa cum este
doamna Voicilă... ei bine, cum se face că și după ce ați,
„iertat-o” de vreo două ori, ați avut în continuare
curajul să închiriați camere unor bărbați singuri...? Iată,
în momentul de față, toate cele trei camere sunt
închiriate unor bărbați singuri, niciuna vreunei
perechi, niciuna, ferească sfântul!, vreunei femei
singure... Poftim?
— Credeți-mă, nu m-am gândit că o să-nceapă iar...
Și s-a întâmplat ca alți chiriași să nu...
—  Nu v-ați gândit, prin urmare! Nici prin cap nu v-a
trecut, nu-i așa? Departe de mintea dumneavoastră o
asemenea idee complicată!
Mihai Voicilă preferă să tacă.
Vigu se apucă să-și înfunde meticulos pipa. Răsfiră
câteva clipe tutunul printre degete, parcă savurându-i
moliciunea de păr de femeie blond-roșcată. Scăpară
bricheta de aur cu flacără orizontală (alt dar din partea
lui Lucian Donati, eroul ultimului meu roman...) și
fumul albăstrui cu mireasmă de lună plină porni să se
împrăștie prin cameră.
— Ce „economii” dețineți, domnule Voicilă?
întrebarea ar putea fi considerată indiscretă, dar ținând
seama de circumstanțe, eu sunt perfect îndreptățit să
v-o spun, iar dumneavoastră obligat să-mi răspundeți.
Deci, câți bani aveți puși de o parte, în numerar sau ca
depuneri la C.E.C.?
Mihai Voicilă tuși: Întrebarea îl indispunea și
probabil că nici nu se gândesc că se va ajunge la ea.
— Nu mulți, vreo douăzeci și ceva de mii...
— Dar soția dumneavoastră?
— Soția mea...?
— Da, soția dumneavoastră! Multe lucruri mă fac să
bănuiesc că are un cont separat la bancă... și ciorapi
proprii, de nylon franțuzesc, firește, în care își ține
bancnotele...
— Nu știu cât are, întrebați-o pe ea...
— Nu știți? Sunteți sigur?
— Cam tot atâți, poate ceva mai mulți...
— Cam cât mai mulți?
— De vreo... vreo două ori mai mulți...
Mihai Voicilă lăsă ochii în podea.
— A, așa! Dar socrii?
— Au și ei ceva, dar puțini, sub zece mii... Cam ce-a
pus soacră-mea de o parte din chiria camerelor, din
prețul pensiunii...
Vigu pufăia flegmatic din pipă.
— Pentru ce tip de mașină ați depus bani la C.E.C.?
Nu dacă?, ci pentru ce tip anume! Nici nu era greu să
meargă la sigur, de altfel: cine are atâția bani strânși, n-
a rezistat ispitei de a se afla și la volanul unei limuzine,
în anii aceștia când toți mocofanii nu că visează, dar
chiar și-au cumpărat mașină!
— Fiat...
— Ce fel de Fiat!
— 1800...
— Eram sigur...
Vigu își savura pipa. Nici o altă preocupare nu părea
să-l absoarbă, dar și așa, pe omul din fața lui îl treceau
șapte rânduri de ape.
— Bijuterii?
— Poftiți...?
— Am zis: bijuterii; sau nu cumva nu cunoașteți
cuvântul?
Mihai Voicilă era livid, ceea ce vroia să spună că
tenul lui, până adineauri vânăt-verzui, devenise
cenușiu. Ce-ar mai fi mințit, ce l-ar mai fi luat pe nu în
brațe, dar își dădea seama că o verificare a contului la
C.E.C. Urmată de o percheziție (care era oricum
inevitabilă, fie și numai pentru a căuta arma crimei),
era, pentru afurisitul acela de policeman cu pipa între
dinți, o joacă de copil – nici n-ar fi trebuit să se ocupe el
în persoană de treburile astea, era de-ajuns să le
azvârle un ordin subalternilor.
Soția mea are câteva inele, câteva broșe... un colier
de perle...
— Veritabile, îmi închipui.
 — D-da.
— Și inelele, broșele – cu pietre?
O confirmare mută din cap. Vigu pufăia, pufăia din
pipă.
— Prin urmare, bani lichizi – îi includ și pe cei
depuși pentru Fiatul 1800, care e o limuzină în toată
legea, aproape două sute de mii de lei... comentă el din
vârful buzelor. O sumă frumoasă, nu? Să nu-mi
spuneți că ați câștigat-o la Loto, la Pronosport, la Loz
în plic, să nu-mi spuneți așa ceva, fiindcă nu marșez, să
știți! Plus bijuteriile... Să nu-mi spuneți că sunt „de
familie”, de altfel, dacă va fi cazul, îmi voi lua
libertatea să le admir cu propriii mei ochi... Plus
bijuteriile! Cumpărate, primite cadou...?
Nu era o întrebare, era o reflecție mai degrabă. La
capitolul ăsta, aș fi avut și eu de făcut unele precizări,
căci, o vreme, îmi cam pierdusem capul, mi se
aprinseseră călcâiele rău de tot... Dar, se înțelege, cea
din urmă intenție a mea era să completez informațiile
lui Vigu referitor la proveniența pieselor din caseta de
bijuterii a „enigmaticei” Dora Voicilă...
— Nu uitați, domnule căpitan, că în casa asta intră
un salariu și două pensii, fiindcă și soacră-mea a fost
salariată... Și camerele pe care le închirierii, trei camere,
ba și patru câteodată, în sezon... Și costul pensiunii...
— Și o gestiune la dispoziție, nu-i așa?
 Mihai Voicilă făcu o mină apopleptică.
— Vă asigur că niciodată, niciun leu...
La Vigu un gest de indiferență.
— Nu sunt de la miliția economică! Nu mă
interesează și, în definitiv, nici nu e exclus să nu vă fi
înfruptai din banii statului. Aproape că sunt înclinat să
cred că acesta este adevărul: de ce să riscați, când aveți
alte surse de venituri mai... mai discrete? Și acum,
domnule Voicilă, vă întreb pentru a doua oară și în
mod decisiv: într-adevăr nu știați că soția
dumneavoastră este amanta lui Anton Mihăiescu?
— Nu! răspunse precipitat Mihai Voicilă. Aveți
cuvântul meu că nu...
O scurtă pauză. Pe undeva, simțeam că Vigu se joacă
în clipa aceea, dar cu răutate, cu sadism, cum se joacă
un animal de pradă cu vânatul pe care îl ține între
gheare și pe care, sătul fiind, se întreabă dacă să-l
înfulece totuși sau să-l lase în plata Domnului.
— Bine. Iau notă de declarația dumneavoastră atât
de... atât de peremptorie. Țin să vă atrag însă atenția
că. Dacă voi afla și voi putea dovedi că m-ați indus în
eroare, situația dumneavoastră, domnule Voicilă, nu
va fi deloc de invidiat...
Placidul până atunci, exasperat de greoiul în reacții
dihai Voicilă, se ridică brusc și, ducând mâna la spate,
împinse violent într-o parte scaunul pe care șezuse; mi-
am spus că târșâitul scaunului pe podea trebuie să se fi
auzit doar, chiar amplificat, în sufragerie, făcându-i
desigur pe cei de jos să tresară.
— Vreți să spuneți... domnule căpitan, că eu sunt
asasinul, că eu l-am omorât... pe omul acela, din
gelozie?!
Vigu, acum nu mai încăpea nicio îndoială, se amuza
copios. Se amuza, atât și nimic mai mult.
— O, nu! făcu el și râse.
Derutat, Mihai Voicilă îi aruncă o privire pitoasă –
mirată, dar și cum să spun, cerând, dacă era posibil,
clemență.
— Nu afirm că nu l-ați asasinat, asta, ca să fiu absolut
sincer, nu știu încă, asta voi afla ulterior și multe
atârnă de verificarea alibiului pe care mi l-ați avansat,
care a verificat chiar în acest moment. (Tresărise Mihai
Voicilă sau doar mi se păruse mie?) Ce este, nu sunteți
prea sigur de complicitatea acelui George Clonaru,
achizitorul de spanac și gulii, rafinatul telespectator
amator de aparate cu piese japoneze? Vă temeți cumva
să nu se sau să nu vă trădeze?
— Domnule căpitan, eu, astăzi după-amiază...
— Bine... bine... Nu vă acuz încă de nimic, sau în
orice caz nu de crimă, dar, după câte am înțeles, m-ați
întrebat dacă cred sau nu că dumneavoastră sunteți
asasinul. Poate că sunteți, poate că nu sunteți... Dar
dacă ați făcut-o – și aici, vocea lui Vigu se înăspri brusc,
trăsăturile feței îi deveniră dintr-o dată mai dure, în
ochi i se iviră două scânteieri de răutate pură – nu din
gelozie ați făcut-o, de asta, da, sunt convins, ci dintr-un
mobil mai murdar, mai josnic...
Mihai Voicilă asculta literalmente cu gura căscată.
— Crimă pasională? Nu exclud ipoteza, dar în ce îi
privește pe alții! Nu e vorba aici de soțul ultragiat care
și spală în sânge onoarea terfelită: ca să răzbuni o
onoare oarecare, e o condiție sine qua non s-o ai! Soții
care își ucid soțiile necredincioase, care îi împușcă pe
amanți sunt... caraghioși, desigur, grotești,
carnavalești, cum ar fi un cavaler cu spadă și cu mantia
aruncată peste umăr circulând pe Calea Victoriei, dar
eu... eu îmi scot pălăria în fața lor! Sunt țări unde
curțile cu jurați de obicei pronunță verdicte de achitare
în asemenea procese; regret că legislația noastră e
alta... Nu, domnule Voicilă, dumneavoastră sunteți
incapabil să ucideți din gelozie!
— Atunci... de ce credeți că eu...?
— De treflă! De pică! De caro! izbucni Vigu violent și
izbi cu palma în masă. Repezi apoi mâna într-o parte,
într-un gest scurt dar foarte elocvent: din dispreț!, ca
să-ți pun oglinda în față, porc de câine ce ești!, am
tradus eu și presupun că la fel a înțeles și gâfâia,
făcând să se scuture pe el carnea, toată masa aceea
gelatinoasă.
— Faceți bine și închideți ușa pe dinafară! încheie
Vigu cu o grimasă; să fi fost eu sau oricine altul în locul
celuilalt, i-ar fi dat cu ceva în cap!
*
Mă întrebam cine avea să urmeze? Mai rămăseseră
de fapt numai doi, Dinu Cernat și madame Lidia,
amabila, binevoitoarea mea gazdă, bătrânica
gospodină care mă răsfață, gătindu-mi ori de câte ori
avea prilejul mâncărurile care îmi plăceau mie,
preparându-mi niște cafele fără egal, veghind ca în
casă să fie liniște perfectă, asta tot pentru mine. Se
înțelege, grija, atențiile ei nu erau propriu-zis
dezinteresate, tot nervum rerum era la mijloc, căci, așa
cum singură mărturisise odată, luând-o gura pe
dinainte, n-avusese niciodată un chiriaș mai „culant 35”
(exact acest termen îl folosise) decât mine – dar,
oricum, o prindea bine rolul acesta de mătușă
improvizată și îi eram realmente recunoscător. Aveam
să aflu și despre ea cine știe ce monstruozități? Dar, de
fapt, și aflasem! Căci tot ce li se putea reproșa celorlalți
din familie, fiică-sii, bărbatului ei, ginerelui ei, i se
putea pune și ei în cârcă... Ajungând la această
constatare mai mult decât simplă, am avut subit un
35
Cu care te poți înțelege ușor, care dovedește amabilitate, dărnicie; amabil,
generos, mărinimos, darnic.
sentiment de lehamite.
Între timp, Vigu se apucase să patruleze prin cameră,
oprindu-se din când în când, fără vreo rațiune
aparentă, fie în dreptul șifonierului, fie în dreptul
sobei, al singurului tablou (inevitabila țigancă
florăreasă cu sinii abundenți generos expuși – pictură
de gang) sau al icoanei cu candelă din colț; dar candela
era stinsă. Un timp mai îndelungat zăbovi în dreptul
ferestrei; încercă ruloul, care se dovedi a fi înțepenit,
pipăi perdeaua transparentă, își trecu degetele peste
lemnărie, de-a latul și de sus în jos. Trecură astfel
câteva minute în tăcere, eu neîndrăznind să-l
inoportunez, căci știam că acum „rumegă” – dar nu,
ăsta e un cuvânt stupid!, că acum decantează, filtrează
cele câteva elemente obținute, forțându-și creierul,
silindu-l să producă scânteia inspirației... Am ținut
așadar gura încleștată, deși aș fi fost foarte doritor să
știu ce anume îi atrăsese atenția la toate acele obiecte și
mai ales la fereastra aceea, cu care purtase, sub ochii
mei, un întreg dialog fără cuvinte!
Ușa se crăpă încetișor, fără zgomot, și madame
Lidia, care nu ciocănise, strecură înăuntru vârful
nasului.
— Nu vă supărați, domnilor... Dacă aveți timp, dacă
doriți, poftiți la cină, masa e gata, vă așteptăm...
Vigu se răsuci alene spre ușă. O privi câteva secunde
pe femeia din prag, parcă cu ochii goi, parcă fără să
priceapă despre ce era vorba.
— Poftiți înăuntru, doamnă Ionescu, zise apoi. Aș
vrea să vă întreb ceva.
Prin urmare, iar avea să înceapă: „curvăsăriile”
Dorei, suspiciunile de „proxenetism”, economiile de la
C.E.C. Și de la ciorap, bijuteriile, umilința la care era
supusă amărâta aceea, Leana, rudă directă, rudă bună
(de fapt, ce îi este bătrânei? cum i se zice surorii
ginerelui? – cuscră nu, noră nu, la naiba, ce importanță
are asta), plus ce va mai ieși la iveală, căci de-acum
încolo nu mă mai putea mira, nu mă mai putea
surprinde nimic, oricât ar fi infamia de mare – mă
vedeam constrâns să recurg la înțelepciunea populară,
care are o vorbă, Zi-le oameni și dă-le pace!... Posacă
filosofie!
Surpriza avea să fie însă de altă natură. În loc de
toate cele de mai sus, Vigu întrebă:
— Constat că odaia e zugrăvită de curând: spuneți-
mi, când ați zugrăvit-o?
Madame Lidia, care, firește, se așteptase și ea la o
întrebare ceva mai dezagreabilă, se grăbi să dea
lămuririle necesare:
— În septembrie, domnule căpitan. N-am zugrăvit
decât aici, că era odaia liberă, aici și pe palier, celelalte
le-am lăsat pentru la primăvară, nu puteam să-i
deranjăm pe dumnealor, știți și dumneavoastră cum e
când zugrăvești. Îți vine să-ți iei lumea în cap...
— Știu. Încuviință Vigu, cu un zâmbet destul de
binevoitor, știu, știu: două zugrăveli echivalează cu un
incendiu! Tot atunci ați rașchetat și parchetul? Ați dat
și ușile și lemnăria ferestrei cu ulei, tot atunci?
— Da, domnule căpitan, de ce să fi făcut treaba pe*
jumătate? Odaia arată destul de bine, nu găsiți?
— Dar ruloul de când e stricat?
— A, aveți dreptate – e stricat, vă rog să ne scuzați...
E o neglijență, se mai întâmplă, de nu știu câte ori i-am
spus soțului meu să caute un meșter să-l repare...
— Nu e cazul să vă cereți scuze: eu nu v-am întrebat
decât de când e stricat ruloul?
— Cam de mult, domnule căpitan, de anul trecut,
așa cred, dacă nu chiar de doi ani...
— Din septembrie și până astăzi, a locuit cineva în
odaia asta?
— Nu, nimeni.
— Sigur? Absolut sigur? insistă Vigu.
— Absolut sigur.
— Dar ziua? Gândiți-vă bine: ziua obișnuiește cineva
să doarmă aici?
— Nu, nimeni...
— Poate dumneavoastră, sau soțul dumneavoastră,
sau slujnica?
 — Nu, de ce? Doar avem fiecare camerele noastre,
paturile noastre...
— Asta e tot, doamnă!
Madame Lidia făcu o mină profund mirată, sau mai
exact – plăcut mirată.
— Asta e tot?!
— Da, doamnă, tot... și Vigu îi adresă un nou
zâmbet, la fel de binevoitor ca și cel de adineauri; nu
știam ce să cred. Coborâm și noi îndată la cină...
— Da, veniți, vă așteptăm!
Ușor descumpănită (era evident că nu se așteptase să
scape atât de ieftin), madame Lidia se îndreptă spre
ușă. Din prag însă, după o scurtă ezitare, se întoarse
din nou spre Vigu:
— Mă iertați, domnule căpitan, uitasem, dar acum
mi-am adus aminte: acum vreo două-trei săptămâni
ne-a vizitat o cunoștință din Pitești, un fost coleg de
birou al soțului meu, tot pensionar și el, care a înnoptat
în odaia asta...
— A înnoptat, spuneți? Doar a înnoptat?
— Da, a sosit spre seară și dimineața a plecat, avea
un tren spre Sibiu la șapte și jumătate.
— Mulțumesc, doamnă Ionescu.
Stăpâna casei se grăbi să părăsească încăperea.
— Ce e cu zugrăvitul, cu lemnăria ferestrei, cu
ruloul, cu înnoptatul tipului ăluia, măi băiete? m-am
grăbit să întreb după ce ea ieși. Drept să spun, mă
așteptam să-i pui cu totul alte întrebări.
Vigu, care aduna de pe masă ustensilele de fumat,
râse ușor, dar nu răspunse.
— Haide, nu mai face pe misteriosul, că m-ai lăsat și
așa perplex!
Îmi făcu semn să mă duc la fereastră și s-o cercetez și
eu.
— Vezi?
În vopseaua albă a ramelor ferestrei, sus, de-o parte
și de alta, se distingeau două adâncituri, urmele a
două cuie bătute de curând, în orice caz după ce
lemnul fusese vopsit.
— Ce-i cu urmele astea de cuie?
— Același lucru te-aș putea întreba și eu pe tine. Nu
știu.
Era sincer, nici vorbă, cel puțin de astă dată nu făcea
pe nebunul.
— Și ar mai fi ceva de luat în considerare: ia uită-te
nițel pe tăblia mesei...
Mi-am amintit îndată cum stătuse el, în timpul unuia
din interogatoriile precedente, cu privirile fixate pe
tăblia mesei; chiar mă întrebasem atunci ce anume
putuse să-i rețină atenția sau dacă nu e cumva pur și
simplu distrat, adâncit în gânduri. M-am apropiat de
masă și m-am uitat atent în același loc, în dreapta, în
care se uitase el atunci. Sub fața de masă de nylon
imitând dantela, se vedea, pe tăblia dată cu vopsea
vernil, o mică pată cafenie.
— Ce-i cu pata asta, Mircea?
—  Nu știu...
Am ridicat din umeri, decepționat.
— Mare scofală, ce să zic! Sherlock Holmes, cel
puțin, căuta și găsea de obicei mucuri de țigări, fie de
păr și chestii dintr-astea, după care îl identifica pe
autorul crimei... Nu văd ce ți-ar putea spune un fleac
ca ăsta, o mică pată abia vizibilă, după toate
aparențele, de cafea...
Am muiat degetul în gură și am dat să-l trec peste
pata în discuție, ca să mă conving că e într-adevăr de
cafea și nu de altceva. Vigu îmi prinse mâna.
— Ce faci, nu ți-e bine?! Așa neînsemnată cum ți se
pare ție și cum probabil și este în realitate, de cafea sau
dintr-altă soluție, tot am s-o desprind de aici și am s-o
trimit la laborator pentru analiză.
— Mă rog, n-am nimic împotrivă!
— Chiar așa am să fac. Dar acum, hai la masă, că mi-
e o foame turbată! în definitiv, sunt invitatul tău...
Ieșirăm pe palier. Vigu încuie ușa cu grijă. Pe palier,
pe scară, în hol, peste tot se simțea un miros apetisant
de carne friptă, amestecat cu altele, mai subtile, de
mirodenii, de maioneză, de oțet și, vag deocamdată,
totuși insinuant, de alcool de calitate, de felurite soiuri,
de alcool. Ușa dinspre sufragerie era dată de perete și
am văzut, încă de cum am ajuns în capul scării, masa
foarte simandicos aranjată – față de masă de olandă,
albă ca spuma, farfurii de porțelan fin în teanc,
tacâmurile, de argint în seara aceea și, culmea!,
luminată nu de lustra din tavan ci de trei sfeșnice din
argint masiv cu câte trei brațe, în care lumânările, albe,
lungi ardeau fără o pâlpâire: o ultimă trăsătură de
penel la natura-moartă într-adevăr de bun gust și
discret luxuriantă. (Rosenthalul, argintăria, sfeșnicele
înseși – încă un mijloc de tezaurizare, în fond, nu m-
am putut eu opri să gândesc, iar apoi, cu o crispare:
tezaurizare, din ce?, chiar totul din...?, și am lăsat
gândul neterminat). Nu se așezase încă nimeni la
masă, deși, după rumoare, mi-am dat seama că toată
lumea se afla în sufragerie; ne așteptau însă pe noi.
Stranie seară! Aici, jos. În sufrageria poleită de
lumina sfeșnicelor ca de un clar de lună excepțional de
scânteietor, noi urma să începem ospățul care, oricât
de sobru ar debuta, tot va degerena, în mai mare sau
mai mică măsură, dacă nu în chef, în bună dispoziție,
iar sus, în întuneric, în camera sigilată, cel mai vesel
dintre noi toți, cel mai sincer vesel, mai fără griji, cel
puțin în aparență, cel mai îndrăgostit de viață, zăcea cu
țeasta sfărâmată, cu falca strâmbă, țeapăn și
iremediabil trist și rece! Printre aromele de piper,
cimbru, de cuișoară, am simțit cum se furișează încă
unul, dulceag-acriu, de... de... Dar e o părere! O iluzie
olfactivă! a țipat în mine un gând de apărare. Să
încleștez mâna pe pahar! Un alcool tare, un alcool ca
focul... iată de ce am nevoie, și imediat! Vreau să mă
ardă!

XI. Cina cea de taină

Ci iată și clipa mult așteptată, dar care, și e de înțeles

de ce, nu-mi măi spune mare lucru: vom ridica
paharele și vom ciocni și voi primi cu un zâmbet,
probabil palid, felicitările, nu știu cât de sincere – dar
ce importanță are!, pentru cartea terminată, pentru
romanul dus la capăt, numai eu știu cum, căci îl simt
până și în oase romanul acesta – să-i zic blestemat,
afurisit, ticălos?, îmi vine și nu-mi vine să-i zic așa... –
în degetele mâinii drepte, parcă anchilozate, în
încheieturi și, mai e vorbă?, în creierul parcă mai fragil
acum, cu lămpile de veghe reduse la strictul necesar...
Oh! aș fi preferat o libație în doi, cu Vigu să zicem, dar
nu neapărat cu el, nu, nu neapărat cu el... fie și cu... și
de ce nu?, cu ființa de acolo, nemișcată în dreptul
ferestrei, cea cu trupul șerpuitor, cu ochii migdalați,
„enigmatici”, care în clipa asta ne privește intrând și
care... dar, du-ți gândul până la capăt, băiete, de cine
sau de ce te temi?... ei, da! cu Dora, care acum a
devenit disponibilă: asta e ce-ai gândit toată după-
amiaza, nu-i așa, asta e ce-a gândit, dacă nu mintea,
atunci carnea ta, care, bineînțeles, nu are scrupule?...
De asta, nu-i așa, nu te-a afectat din cale-afară, de asta
te-a lăsat mai mult sau mai puțin rece cruntul sfârșit al
celuilalt...? O libație, dar ce spun eu, o beție în toată
legea, în doi, asta aș fi preferat, răsuflare în răsuflare cu
femeia de acolo, de lângă fereastră, care însă ar fi
trebuit să tacă, să vorbească doar cu porii și cu care să
cad apoi spre extrema limită a inconștienței: să simțim
cum ne ucidem reciproc, încet, secundă cu secundă și
milimetru cu milimetru, devorându-ne, după care să
nu mai simțim nimic! Cu ea, da, se putea realiza asta, o
știam...
L-am lăsat pe Vigu să treacă primul, apoi l-am urmat
și eu în sufragerie. Ușorul zumzet de glasuri (se
discutase în surdină, într-un colț, în dreptul ferestrei și
lângă sobă) conteni brusc la apariția noastră. Furăm
întâmpinați cu zâmbete – cam stângace, cam
convenționale, dar treacă! Toată lumea era în ținută
mai mult sau mai puțin impecabilă (pe măsura
posibilităților fiecăruia): Dora, într-o rochie de lame
foarte-foarte decoltată (la gât, faimosul colier de perle,
într-adevăr superb); soțul ei, surprinzător, în costum
negru și încă excelent croit și care, deși aș fi jurat că pe
butucul acela de om nicio haină n-ar fi putut să cadă
bine, îi venea ca turnat, dându-i un aer marțial totuși
nițel ridicol, care provenea din faptul că individul era
prea conștient de calitatea costumului; Dinu Cernat se
mulțumise să îmbrace un costum gris-fer, dar era de
scuzat, deoarece nefiind acasă, garderoba îi era
restrânsă, și nimic de zis, îl purta cu distincție
autentică; până și bătrânul Paul Ionescu se pusese la
șpiț36, arborând un costum bleu-marin cam larg, care îl
făcea să semene cu un licean cu părul cărunt și fața
zbârcită – un Barbă-Cot, care de departe zici că e copil,
iar de aproape vezi că e pe cale să moștenească
pământul; madame Lidia nu se lăsase nici ea mai
prejos și îmbrăcase o rochie verde încărcată de dantele
la mâneci, la corsaj, la buzunărele, ceea ce, deși rochia
nu-i venea mai jos de genunchi, îi dădea un aer de
bunicuță fin de siècle; da, și Nicoleta, chiar și pe ea o
vedeam în sfârșit spălată cum trebuie, cu ciorapi lungi
curați, într-o rochiță apretată, cu o fundă în părul de
obicei zburlit, acum însă lins ca de vacă – dar drăguță
tot nu era sau n-o mai puteam eu accepta drăguță... în
acest context vestimentar, numai noi doi, Vigu, în
pantalonii săi de uniformă și jersé-ul negru de lână, și
cu mine, în pontaloni-pană și bocanci de munte și un
36
A se dichisi.
pulover bălțat! – roșu-albastru-alb (un alb
aproximativ...) cu desene cinegetice! – făceam notă
discordantă, și desigur, și cei trei milițieni (numai ei
rămăseseră din echipa inițială, Vigu dispensându-se de
ceilalți), în uniformele lor care cunoscuseră de prea
multe ori ploaia, vântul, noroiul și care aveau luciul pe
care-l dă repetatul contact cu peria.
Madame Lidia ne indică locurile: eu, în calitate de
sărbătorit al serii, nu-i așa, urma să stau într-un cap al
mesei, iar Vigu în celălalt cap. Locurile celorlalți erau
de asemenea riguros fixate. Dar cina n-avea să
debuteze fără un incident prealabil. Cu cel mai dulce
glas al său, Vigu zise:
— Stimată doamnă, îndrăznesc să vă atrag atenția că
mai trebuie puse două tacâmuri.
Madame Lidia se fâstâci, dar numai pentru o clipă.
— O, desigur, făcu ea, desigur! Numaidecât!
În timp ce se serviră aperitivele, unii preferind
Martini sec, alții rom cubanez Canney, mesei i se făcu
retușul cerut, adăugându-se două tacâmuri – unul în
stânga mea, celălalt la mijloc. Loc era, de altfel, chiar și
așa, destul, nimeni nu stătea înghesuit; madame Lidia,
gazdă, oarecum, de profesie, se îngrijise să mobileze
sufrageria cu o masă extensibilă suficient de
încăpătoare.
— Mă scuzați, domnule căpitan, zise madame Lidia
după ce sfârși cu aranjatul mesei, n-am știut că... mai
sunt doi domni milițieni cu dumneavoastră... Să mă
duc să-i chem. Unde sunt?
Luaserăm loc cu toții între timp. Nu rămăseseră
libere decât scaunele din dreptul tacâmurilor
adăugate.
— Nu, zise Vigu, a cărui voce se înăsprise ușor, nu e
vorba de doi colegi de-ai mei... Nu suntem decât noi,
aceștia patru.
Întrebarea, în chip firesc, plutea în aer.
— Atunci... pentru cine au fost...? Nu e toată lumea
prezentă?! o formulă, după o vizibilă ezitare, Paul
Ionescu.
— Unul din ele, pentru doamna Elena Bârzu... Sunt
surprins că n-ați considerat necesar s-o invitați cu noi
la masă pe ruda dumneavoastră atât de apropiată... pe
doamna Bârzu, sora domnului Voicilă!
Se lăsă o tăcere crispată. Toți membrii familiei
Ionescu-Voicilă păliseră și coborâseră nasurile în
farfuriile goale. Am întors capul spre ușă: Leana,
slujnica, se afla în prag, și platoul cu gustări pe care-l
aducea la masă îi tremura în mâini îngrozitor. M-am
repezit și i l-am luat și l-am pus eu pe masă.
— Poftiți, luați loc la masă, doamnă Bârzu, i se
adresă Vigu femeii, care era cu totul buimăcită de ce i
se întâmpla. Se ridică și, cu cea mai desăvârșită
politețe, îi ținu scaunul, până ce doamna Bârzu, după
multe codeli, se așeză. Ca o excepție, în seara asta ați
putea s-o înlocuiți la bucătărie și la serviciu pe ruda
dumneavoastră atât de apropiată, stimată doamnă
Ionescu și stimată doamnă Dora...
Cele două femei vizate nici nu crâcniră. Nimeni nu
scoase o vorbă, de altfel. Parcă ar fi avut cu toții un nod
în gât. Cu o figură stupefiată, Dinu Cernat îmi căuta
avid privirea: Chiar e adevărat, domnule?! Ce chestie,
ce chestie! se citea pe figura lui. Da, e adevărat,
imaginează-ți, i-am răspuns, bineînțeles fără cuvinte,
făcându-l să clatine de câteva ori din cap, uluit și
contrariat.
— Probabil că vreți să știți și pentru cine e al doilea
tacâm? întrebă Vigu suav, punctând momentul cu o
pauză.
Evident că toți am fi vrut să știm! Eram chiar arși de
curiozitate! Ridicând vag bărbia, în schimb dând ochii
peste cap de o manieră de-a dreptul patetică, Vigu își
aținti privirea, ușor melancolic, ușor visător, dar și
ușor sarcastic, în tavanul alb.
— Pentru el, murmură.
Da, așa era, chiar deasupra sufrageriei, deasupra
creștetelor noastre deci, se găsea camera mortuară.
— În felul acesta, chiar fiind absent, se va afla cu
noi...
 Se lăsase o tăcere într-atât de înghețată. Încât se
auzeau, și puteau fi și numărate, picăturile de ploaie
care izbeau în geam. Căci reîncepuse să plouă.
— Auziți? Acolo sus! șopti Vigu deodată.
Simții cum mi se face pielea de găină. Și aș paria că și
cu ceilalți se petrecuse la fel. Pe Dumnezeul meu,
auzisem! Un târșâit de pași, acolo, deasupra, ca și cum
cel invitat s-ar fi dat jos de pe catafalc ca să vină să ia
loc la masă... Și deși știam că nu fusese nimic altceva
decât o iluzie auditivă, auzisem! Toți auziseră, sunt
convins.
Ca un făcut, în aceeași clipă, și lumânările, toate cele
nouă lumânări din sfeșnicele de argint masiv, care
până atunci arseseră fără o pâlpâire, liniștit și nobil,
flăcările lumânărilor porniră să se aplece într-o parte și
în alta, ca agitate, mi-am zis, ca puse în panică de un
curent de aer, de o suflare rece care ar fi străbătut
spațiul dintre cei patru pereți. Dar ușile erau închise.
Sau poate fuseseră tulburate de respirațiile noastre
brusc întețite...?
Vigu chicoti. Drăcește!
— Sus paharele! se îndură el să risipească
încordarea. Să-l felicităm pe prietenul nostru pentru
succesul său: doar pentru asta ne-am adunat aici, nu?!
Se înțelege însă că, după un asemenea prolog
sinistru, atmosfera n-avea cum să se însuflețească prea
curând; doar alcoolul, și în doze mari, ar mai fi putut
drege câte ceva. Ciocnirăm și băurăm, și chiar mai
multe pahare la rând, precipitat, dar parcă forțat și, în
orice caz, fără o urmă de veselie. Dacă își propusese
deliberat să fie un trouble-fête37 al serii aceleia, Vigu se
putea lăuda că reușise de minune: ne domina acum
total... Dintre toți, era singurul care mai zâmbea.
Ceilalți – cei trei milițieni nu intră în cauză, nu se putea
ști ce era în capetele lor, care aveau, toate trei, aparența
impenetrabilă a unor bolovani de râu – ne
întunecaserăm, no înfriguraserăm, eram jilavi pe
dinăuntru. Și totuși! Natura omeneasca e în așa fel
croită încât, dacă față de actele spirituale esențiale are
oricând rețineri, pe celălalt, cele convenționale, e
întotdeauna, în orice circumstanțe, dispusă să le
împlinească... Le păsa acelor oameni cu care
împărțisem atâta vreme acoperișul și cu care, în
momentul acela, înfruntam laolaltă, suspectându-ne
însă reciproc și, mă tem, gata oricând să ne agravăm
unii altora situația, un destin foarte sumbru, le păsa lor
de „succesul”, de cartea mea, de romanul meu exact
atât cât îmi păsa mie acum de bunul trai și confortul
moluscelor din Marea Caraibilor. Cu toate astea, m-au
felicitat care mai de care, mi-au zâmbit, mi-au urat ca
37
Persoană neîngrijită care tulbură bucuria unei întâlniri, care distruge
satisfacția generală.
romanul... dar, în definitiv, n-au făcut de cât să repete,
cu unele variante, felicitările și urările de la masa de
prânz; nu văd ce interes ar prezenta să reproduc aici
retorica poticnită a Dorei, a lui Paul Ionescu, a
malacului de Mihai Voicilă sau chiar pe aceea, mai
înflorită, presărată cu mots d’ésprit38 improvizate
agreabil, a lui Dinu Cernat. Lipsea doar Anton
Mihăiescu, cu mina lui de băiat flușturatec și pe care
nu te poți supăra orice ți-ar face, cu fața lui șmecheros-
surâzătoare, acum definitiv alterată de rictusul acela
grozav, să-mi ureze traducerea în nu știu câte limbi,
premiul Pulitzer, să provoace gâgâitul de râs lubric al
„enigmaticei” Dora pronunțând denumirea acelui
premiu american cu rezonanță, în românește, cam
echivocă. Dar lipsea el cu adevărat...? Insinuarea
perfidă a lui Vigu, toată acea regie destul de
rudimentară, dar cu atât mai eficace, izbutise să-l
implanteze, ceva mai mult decât strict simbolic, în
mijlocul nostru, să-l coboare de sus aici, cu un etaj mai
jos, cu o treaptă mai jos în spaima din mintea și
viscerele noastre. Lângă mine, în stânga mea, scaunul
gol, farfuria goală, tacâmurile neatinse, dar paharul
plin, căci, cu un gest pervers și o intenție și mai
perversă, Vigu nu omisese să i-l umple... Aberant! Un
conviv inexistent... Scaunul era însă în umbră, și
38
Glumă subtilă, adesea batjocoritoare.
umbra era densă, compactă, iar pe suprafața livid-albă,
cu motive florale, a porțelanului Rosenthal, lumânarea
în pâlpâire slabă mișca un reflex cel puțin straniu. Am
întors ochii. Cineva vorbea despre literatură, așa cum
se vorbește despre literatură la aperitive, adică
debitând o prostie după alta, pomenind de alte cărți
ale mele, spunând că... salivează de pe acum la ideea
de a o citi pe cea nouă! N-am fost capabil să ascult mai
mult de o jumătate de minut. Simțeam o imperioasă
nevoie de a ține ochii închiși, de a sta așa, cu pleoapele
strânse, de a nu vedea niciunul din personajele din
jurul meu, inclusiv pe prietenul meu Mircea Vigu, prea
infatuat în clipa aceea ca să-mi facă plăcere să-l văd,
fălcile acelea activând fără oprire, de parcă ar fi
mestecat gumă, gâtlejele acelea lărgindu-se ca să facă
loc lichidelor, câte un măr al lui Adam înălțându-se și
coborând agresiv, de a nu vedea nici sfeșnicele,
porțelanurile, argintăria, colierul de perle, toată
butaforia aceea grotescă și, o calificăm acum, nu de
bun, ci de prost-gust. Și ce idiot pretext de conversație
– romanul meu, ultimul meu roman, terminat, zice-se,
azi-dimineață. Îmi reprimam cu greu un hohot de râs
nervos. Cum așa, azi-dimineață?! Cum așa, acum vreo
18–19 ore?! Poate să păstreze ultima filă de manuscris,
încă proaspăt, mirosul cernelii și, pe undeva, al
transpirației ideilor din cutia aceasta de os și
marochinărie vie, pe care o simt cum mă doare surd –
hârtia minte, cerneala minte! Romanul acela...? Dar a
împlinit venerabila vârstă de o sută de ani, nu vă dați
seama, imbecililor? A fost citit și răscitit de generații
după generații, i s-au făcut o droaie de exegeze, își are
locul său în istoria literaturii, a devenit, într-un cuvânt,
o fosilă... Iată adevărata vârstă a acelui, nu a acestui
roman, nu azi-dimineață, ci acum un secol l-am
terminat, dacă vreți să știți, într-atât îl simt de străin,
de emancipat de mine, autorul lui!
Dar nu era nimic de făcut, conformistul și, în ziua
aceea fatidică, timoratul club al locatarilor din strada
Minotaurului 3 se simțea obligat să ne facă conversație,
nouă adică, ofițerului de miliție și prietenului său en
titre... Și ce alt subiect mai la îndemână decât însăși
cartea care prilejuiește acea reuniune, chit că, în afară
de unul dintre ei, nu cunoștea nimeni nicio virgulă,
nicio cratimă din ea...? Se vorbea, se sporovăia la
nesfârșit, discuția trecând în cele din urmă – era și
timpul! – la diverse alte subiecte, la fel de lipsite de
sens bine-înțeles, dar nu erau disprețuite nici
numeroasele feluri servite de madame Lidia în
persoană (Dora nu se deranjase, rămăsese impasibilă la
locul ei, etalându-și în continuare colierul cu ape
sidefii și suava epidermă a gâtului, umerilor și
brațelor, spre care privirile mele alunecau tot mai
insistent; cât o privește pe Leana, slujnica reîntronată
în calitatea, nu Știu cât de onorabilă, de membru al
familiei, Vigu reprimase cele câteva tentative ale ei de
a se ridica și întoarce printre oale și crătiți, unde s-ar fi
simțit cu siguranță mult mai în elementul ei): după
gustările de introducere (batog39, salam de Sibiu, ouă
cu maioneză, măsline) urmase un foarte reușit sufleu
de ciuperci, friptură de pasăre, șnițel vienez, trei
categorii de deserturi, printre care un tort uriaș,
struguri, mere Ionathan, portocale, brânzeturi, cafea,
totul stropit din belșug cu alcoolurile tari de la început
și cu patru, dacă nu mă înșel, soiuri de vin și, în final,
cu coniac șapte stele din pivnițele de pe Târnave. Nu
mă puteam plânge că amabila mea gazdă nu dăduse o
bună utilizare teancului de bancnote ce i-l
încredințasem la prânz; pe de altă parte, se vede că
tragicul eveniment din cursul după-amiezii, chiar dacă
o fi tulburat-o întrucâtva, nu-i eclipsase totuși talentele
de gospodină. Nenorocirea se pare că stimulează
apetiturile – nicăieri și nicicând nu se mănâncă și nu se
bea mai zdravăn ca la praznice și priveghiuri; or,
festinul nostru, mai degrabă decât o sărbătorire a mea,
era totuși un priveghi al celui de sus, de la etaj, singur
acum și în beznă (autentică singurătate, totală
beznă...): tot ce fu adus la masă fu cinstit după merit,
39
Carne de pește sărată și uscată sau afumată.
un fel după altul, un soi de băutură după alt soi de
băutură... îmi regăseam comesenii de prânz și de seară
din lunile din urmă, gestul delicat cu afectare al Dorei
de a introduce în gură bucățică cu bucățică în stil de
păsărică, modul de a goli farfuria până la ultima
firimitură, creând totuși impresia că nici nu se atinge
de ea, al lui Dinu Cernat, clămpănitul dezgustător al
lui Mihai Voicilă și așa mai departe. Inediți la masă
erau cei trei milițieni subalterni care, fără să se încurce
în palavre (nu scoseseră un cuvințel și nici n-aveau s-o
facă, până la sfârșit), mestecau vânjos și cu convingere,
cu un soi de disciplină cazonă, ca să zic așa, și dădeau
peste cap, la intervale egale, paharele cu vin (pahare de
cristal, ceea ce îi făcea să se uite la ele chiorâș, o clipă,
înainte de a le goli conținutul), cu alura voinicească a
celui obișnuit să ureze la fiecare din ele, Hai să trăim!
Din celălalt capăt al mesei, Vigu arunca discrete priviri
de viezure unuia sau altuia – la întâmplare, mi se
părea mie, dar probabil că nu. Când privirile ni se
întâlneau, îmi zâmbea foarte subtil, complice parcă. Îi
răspundeam cu același zâmbet; n-aveam cum ști că,
foarte curând, admirabilele noastre relații trebuiau să
se deterioreze atât de grav...
Pe masă, acum, dar și pe lângă masă, pe parchet, se
afla o droaie de sticle destupate – fiecare bea ce voia, se
servea singur, îi servea și pe ceilalți, se ridica de la
locul lui și făcea înconjurul mesei și turna în care pahar
îl vedea gol. Toți procedam așa, sau aproape toți, și
precizez acest lucru fiindcă e de maximă importanță,
fiindcă ulterior, încercând să reconstitui scena, mai
bine-zis suita de scene, mi-a fost imposibil să determin
cine a putut turna, neobservat, în paharele voite,
drogul. Toți am fi putut, sau aproape toți! Și Mihai
Voicilă. Și Dinu Cernat. Și Dora... toți, toți... Chiar și
Vigu. Chiar și eu. Mai ales eu. Încetul cu încetul, duhul
alcoolului prinsese consistență. O, desigur, nimeni nu
se îmbătase, dar nici nu retrăsese chiar același dinainte.
Se operase pe nesimțite strania și cel mai adesea vesela
alchimie care ridică (sau coboară) spiritele la același
numitor, topindu-le ca într-un creuzet fierbinte.
Rămăsese cineva în afara efectului? Ei, da!, cel care îl
dorise – îl vedeam, drept în fața mea, cu pipa între
dinți fumegând alene, cu un surâs voit simpatic în
colțul buzelor, dar cu o rază în ochii mijiți (din cauza
fumului pipei, pasămite), de cristal, de laser – mi-am
zis, observând-o, exagerând sub puterea vinului – o
rază, oricum, rău prevestitoare. I-am zâmbit celui din
fața mea, din capul mesei. Nu mi-a răspuns.
Probabil că peste câteva minute ne vom ridica, îmi
spuneam, e de altfel timpul, împrejurările și buna-
cuviință nu ne îngăduie s-o lungim până la ore mici...
în orice caz, semnalul de ridicare trebuia să-l dea Vigu:
o va face însă fără o lovitură de teatru finală? După
câte îl cunoșteam, nu-mi venea să cred – nu stătea în
firea lui să se ridice de la masă cu un simplu
„mulțumesc” către gazdă și cu un „somn ușor” nouă
celorlalți, chiar dacă acel „somn ușor” ar fi constituit o
ironie savantă la adresa noastră, ținând seama de
faptul că oricare dintre noi se putea aștepta să fie
acuzat – pe drept sau pe nedrept – de asasinarea
omului din odaia de la etaj... Nu mă înșelasem. Într-un
moment de acalmie în conversația generală, care sub
influența alcoolului devenise în sfârșit mai frivolă, mai
necontrolată, Vigu, printre două rotocoale de fum de
pipă, observă:
— Constat că prietenul nostru, sărbătoritul – tocmai
el! – e neobișnuit de tăcut, aproape misterios de tăcut...
Și vesel, mic direct:
— Pe unde îți umblă gândurile, bătrâne?
L-am privit lung. De ce se lega de mine? O inspirație
subită m-a determinat să-l provoc, să-i înlesnesc scena
de încheiere, fără de care – doar îl cunoșteam! – nu i-ar
fi tihnit masa nici dacă ar fi fost de două ori mai
copioasă.
— Mă gândeam tocmai că suntem treisprezece la
masă...
— Doisprezece! protestă bătrânul Paul Ionescu. Am
numărat și eu...
 — Treisprezece! am repetat. Deoarece am ținut
seama și de invizibilul meu vecin din stânga!
Am văzut o sclipire de satisfacție în ochii lui Vigu;
îmi era recunoscător că-i făceam jocul.
Și te înfricoșează numărul acesta fatidic, bătrâne?
— Să meargă cineva în drum și să-l poftească la
masă pe primul trecător, râse Dinu Cernat. E un obicei
foarte vechi, de la ospețele medievale...
— Lucrul s-a și făcut, el a și dus de altfel la alcătuirea
numărului, am rostit ușurel, ferindu-mă să mă uit la
Leana Bârzu, mută și smerită la locul ei. Numărul nu
mă înfricoșează, am alte superstiții, nu și pe acesta. Mă
gândeam însă la tabloul lui Leonardo...
—  Cina cea de taină?! exclamă, uimită și încântată,
Dora; încântată, fiindcă i se oferea ocazia (nu i se
oferea prea des, dar niciodată nu lăsa să-i scape!) de a-
și pune în evidență bruma de cultură de câteva clase
gimnaziale.
— Exact... și m-am uitat stăruitor în ochii ei, care nu
s-au întors, ci mi-au răspuns, cum să spun, printr-o
vibrație de două-trei secunde. Nu ne aflăm și noi sub
pecetea unei taine în seara asta? am adăugat sadic.
Nu sunt un bun actor, o știu prea bine. Dar modul,
în parte neintenționat, cum am rostit ultima frază – nu
melodramatic, dimpotrivă, degajat, ca pe o mare
banalitate – le-a dat tuturor, am văzut bine, un fior
(chiar dacă e prezumțios spus): dacă uitaseră cumva,
își reamintiseră acum că se aflau în stricta vecinătate a
Morții, a morții în ambele ei ipostaze – de efect și de
cauză. Cea dintâi se afla deasupra, dincolo de planșeul
de beton, cea de a doua și mai aproape!
— Și cine e Isus? întrebă Vigu, cu un ton de copil
mirat, care îl prinse de minune; se simțise viclenia, dar
nu sunt copiii mai vicleni decât adulții?
— O! Isus! și, fără voia mea, am râs. Nu Isus e
personajul principal în cazul nostru. El ar putea fi, și
nu văd cui i s-ar potrivi mai bine rolul, căci în
Scriptură e mai mult spirit, idee, simbol, decât trup, el
ar putea fi cel ce nu e... Nu zic că, fiindcă stau la dreapta
lui, asta înseamnă că eu aș fi apostolul Ioan, curat ca
lacrima adică – o! nu! De altfel, față de tabloul lui
Leonardo, sunt multe alte inadvertențe: iată, e de față,
la noi, și Maria Magdalena... – și o dată mai mult,
femeia cu ochii migdalați, „enigmatici”, îmi susținu
privirea, care era destul de ambiguă, îmi închipui. Sunt
de fața și... trei dintre sutași, și Pilat din Pont, în
calitate de invitat de onoare, pe care însă nu-l văd
spălându-se pe mâini de sângele vărsat...
— De lucrul ăsta poți fi convins, râse ușor Vigu, care
asculta foarte interesat; verva mea neașteptată îl
dispunea grozav.
— Nu duc mai departe analogia cu tabloul lui da
Vinci, am urmat. Important, capital este faptul că
personajul principal, cel care poartă în el taina, cel care
nu că va săvârși teribila Faptă, ci a și săvârșit-o, ieșind
astfel din domeniul sublim al profeției și trecând în cel
imund al... retrospecției, este de față... Este aici.
Am tăcut. Mă consideram achitat de rol. N-avea
decât să preia Vigu ștafeta, și știam că o va face. Nu se
grăbi însă. Un răstimp semnificativ lăsă să dospească
în asistență sentimentul tulbure amalgamat, de
suspiciune, de complicitate, de teamă obscură sau
poate, la unii, acută, de groază incipientă, de
descurajare, de silă. Cu un gest degajat, își turnă un
deget de coniac, care, când ridică paharul străluci
auriu-putred în lumina difuză a lumânărilor. Sorbi și
rosti arar:
— Da. Iuda.
Cercetă în lumină lichidul ruginiu, esență deopotrivă
de foc și de mucegai de boltă de pivniță. Părea atent la
reflexele coniacului și ale cristalului; ar fi fost și de
prost-gust să-și rotească, inchizitorial, privirea de-a
lungul mesei!
— Prietenul nostru are dreptate: Iuda e de față! Sau,
ca să nu vă menajez absolut deloc: Iuda e unul dintre
dumneavoastră... Răsuflarea sa viciată s-a amestecat cu
răsuflarea celorlalți în aerul, și aș destul de încărcat, al
acestei încăperi. Buzele lui au sorbit același vin ca toți
ceilalți... Excelentele mâncăruri ce ni s-au servit au
intrat și în stomacul său abject... Nimeni n-a frânt
plinea, pentru noi și pentru toți, dar el a înghițit-o totuși,
cu același sentiment al vinovăției ca și predecesorul
său, ca și îndepărtatul său strămoș... Și vinul, turnat
fără gestică magică, vărsat nu spre iertarea păcatelor,
câtuși de puțin, ci spre pedepsirea lor, l-a băut tot cu
sentimentul vinovăției... Ți-a priit, Iuda?!
Întrebarea fusese directă. Acum, când reconstitui
scena, o găsesc de un patetism cam ieftin, dar atunci,
vă asigur, acea trecere bruscă la persoana a doua
singular îi făcuse pe toți să tresară. Eu însumi
tresărisem. Și îmi reținusem răsuflarea, cum și toți
ceilalți și-o reținuseră. Lăsat moale pe spătarul
scaunului, cu ochii îndreptați în gol, peste capetele
noastre, cu o vagă paloare în obraji, care arăta că
participă afectiv la scenă chiar mai intens decât ar fi
fost de așteptat, Vigu își continuă straniul dialog cu
misteriosul său interlocutor:
— Nu afirm că te vei spânzura, ca celălalt... Nu afirm
asta. N-o vei face – și știi de ce? Fiindcă ești mai ticălos
decât el! Și totuși, și în sufletul tău e același iad... E
adevărat sau nu? Te zbați printre flăcări, spune!
(Aproape că mă așteptam să i se răspundă: da! sau
poate: nu!, nu contează, și astfel asasinul lui Anton
Mihăiescu să se dea singur de gol, prin cea mai stupidă
dintre imprudențe! Bineînțeles, nu era s-o facă, dar de
pălit, pălise; toți devenisem însă palizi, așa încât...).
— Iadul tău a început din momentul când ai luat
hotărârea să ucizi... Avem de-a face cu o crimă
premeditată, îndelung calculată și pregătită, și asta știi
unde te va duce, nu-i așa? Iadul tău atunci a început,
dar până astăzi după-amiază a fost un iad oarecum
suportabil, căci îți îngăduia, pe lângă spaima ce ți-o
producea ideea, să ai și voluptatea ei. Și știai că te mai
poți răzgândi, că nu e târziu să renunți... Acum, însă...
Acum te înăbuși: ai făcut-o, nimic nu se mai poate
îndrepta. Nu mai poți renunța... Te întrebi ce anume
știu eu, ce am aflat, ce am descoperit, de sute și sute de
ori ți-au trecut prin minte cele petrecute, ai retrăit
fiecare amănunt, de sute de ori te-ai întrebat unde ai
greșit (ceva mai tare decât tine îți șoptește că e
imposibil să nu fi greșit pe undeva...), ce ți-a scăpat,
unde n-ai prevăzut ceva... Ești un novice, Iuda, ai ucis
pentru prima oară, și ăsta e momentul cel mai greu. Sunt
aici ca să te împiedic să repeți actul... Și o voi face, să
nu te îndoiești de asta nicio clipă, oricât de inteligent,
de grozav, de teribil te-ai crede, fiindcă, nu?, ești și
orgolios, câine să nu te îndoiești nicio clipă că nu îți voi
pune mâna în beregată!
Ușa sufrageriei se deschise încet și intră locotenentul
Folbert. Vigu îi făcu semn să ia loc. Folbert se așeză,
foarte firesc, în stânga mea, pe locul lăsat simbolic
liber, în dreptul tacâmului neatins. Și. Fiindcă paharul
din fața sa era plin, îl luă și îl bău. Nu-și turnă însă și
un al doilea pahar: Folbert era, în toate, omul măsurii!
— Nu te vei spânzura, continuă Vigu, căruia apariția
noului venit nu părea să-i fi scăzut din vervă; iar
ceilalți se poate spune că nici nu-i remarcaseră
intrarea, încordarea tuturor ajunsese la paroxism. De
ștreang însă, nu vei scăpa, poți să fii sigur: vei fi
spânzurat...
Folbert îndreptă o privire amuzat-mirată spre Vigu.
Știam ce gândește, vasăzică iar e în formă șeful... sau ceva
de genul ăsta. Mai știam și că dezaprobă asemenea
metode de anchetă, teatrale, cum le numea el (ca să nu
spună cabotine...). Se servi tacticos din platourile ce-i
erau la îndemână și se apucă să mănânce cu poftă.
Vigu se încruntă; acum, da, prezența lui Folbert îl
deranja.
— O seară întreagă, urmă el ridicând glasul, s-a
vorbit aici despre ce vrei și ce nu vrei – literatură,
farfurii zburătoare, alegerile din Statele Unite etcetera,
etcetera. Nimeni n-a avut curajul să se arate curios în
legătură cu mersul anchetei, singurul subiect care vă
interesa într-adevăr, vă interesa teribil... De ce?! Unul
singur trebuia să se ferească să-și manifeste
curiozitatea, nu-i așa? Sau nu cumva toți cei de față au,
într-un sens sau altul, pentru o pricină sau alta,
conștiința nițeluș, sau chiar ceva mai mult, tulbure...?
Vă las să reflectați la asta...
Se apucă să-și strângă de pe masă ustensilele de
fumat.
— Vă mulțumesc pentru masa într-adevăr
copioasă... Nu vă urez însă și noapte-bună, ar fi totuși
o urare cam cinică: fiindcă, să nu uităm, urmează să vi-
o petreceți nu numai în prezența unui cadavru, ci și a
unui asasin... în felul acesta răspund, în parte,
întrebării pe care n-ați îndrăznit să mi-o puneți: da,
ancheta a stabilit cu certitudine că asasinul n-a putut fi
cineva dinafară, ci numai cineva dinăuntru... Unul din
locatarii vilei. Unul dintre dumneavoastră... Știm și
cine? Iuda, îți dăruiesc această întrebare ca somnifer
pentru la noapte! Îmi rezerv plăcerea să-ți admir
cearcănele mâine dimineață...
*
În sufragerie nu mai rămăsese decât locotenentul
Folbert, care își termina cina, mult mai grăbită și mai
frugală ca a noastră. Eu îi țineam de urât.
— Prin urmare, șeful nu s-a lăsat până n-a jucat una
din micile lui dramolete? întrebă Folbert turnându-și
un pahar de apă minerală.
— Și crezi că o face de obicei fără niciun scop? am
replicat nervos; în momentul acela, impasibilul Folbert
mă scotea din sărite, mă scotea din sărite, cred – în
primul rând, predilecția sa pentru apa minerală, când
pe masă se aflau atâtea sticle cu vinuri de mare
calitate!
— Nu contest că urmărește de obicei un scop; atunci
când nu o face pur și simplu gratuit... Dar se poate
foarte bine și fără asta... se poate lucra strict metodic,
sobru, fără artificii...
Am tăcut, temându-mă să nu-i dau o replică prea
brutală. Căci, în clipa aceea, îmi venea să-l trimit la toți
dracii, cu „sobrietatea” lui cu tot; grozav de interesante
ar fi ieșit romanele mele dacă și Vigu ar fi fost un
„sobru”, un „metodic” și s-ar fi dat în vânt după apa
minerală! Biborțeni, Borsec, Buziaș... – puah! Mi-am
turnat un pahar de Pinot gris de Segarcea și l-am făcut
să alunece pe gât. Pe masă, sticle goale, altele pe
jumătate pline... farfurii, tacâmuri risipite, șervețele
mototolite, firimituri de pâine, de prăjituri... Dezolant!
...în reziduurile acestea infame, mâinile mele... Nu numai
mâinile, ci și manșetele cămășii, și mânecile jersé-ului, până
la coate... năclăite în drojdie de vin, în scursori de alcool, în
sos sleit, în toate zoaiele...
Dar nu! Nu e încă sosit momentul, o! nu! Aceasta va
fi abia spre dimineață. Orele cele mai teribile abia îmi
stăteau în față.
 XII. A friend indeed

Pregătindu-se să-și înceapă raportul, locotenentul

Folbert, cu gesturi pedante, scoase din buzunar
carnețelul și îl frunzări încet. În ce îl privește pe Vigu,
el se apucă să-și curețe minuțios Dunhill-ul, nu înainte
însă de a arunca o privire plină de ironie spre
carnețelul colaboratorului său. Tot ce avusese de notat
Folbert în cursul misiunii sale din seara aceea putea fi
desigur ținut minte cu ușurință, dar la el era o
chestiune de principiu: mutatis mutandis40, el făcea
parte din categoria acelor dirijori care nici A cincea41,
nici Eine kleine Nachtmusik42 nu le dirijează fără
partitura pe pupitru, socotindu-i pe colegii lor care
dirijează programe întregi, inclusiv piese în primă
audiție, din memorie, drept niște exhibiționiști; ar fi în
stare poate și ei (poate!) să se dispenseze de partitură,
dar, dragă-Doamne, nu se pretează la asemenea
performanțe mai degrabă sportive decât muzicale... în
sfârșit, acesta era Folbert, care pesemne își nota în
40
Schimbând ceea ce este de schimbat.
41
Simfonia nr. 5 în B major, K. 22, a fost compusă de Wolfgang Amadeus
Mozart în Haga în decembrie 1765, la vârsta de nouă ani, în timp ce se afla în
turneul său muzical în Europa de Vest.
42
Mica serenadă este o lucrare pentru orchestră de cameră compusă de
Wolfgang Amadeus Mozart. Lucrarea, terminată la 10 august 1787, în perioada
în care Mozart lucra la al doilea act al operei Don Giovanni, este cunoscută sub
denumirea completă de Serenada nr. 13 pentru coarde în Sol Major, KV 525.
carnețel și ora când trebuia să se scoale a doua zi
dimineața! Exact opusul lui Vigu, care nu-și nota
niciodată nimic!
Ne aflam din nou, noi trei, în camera liberă de la etaj
și era de presupus că precizările pe care le aducea
locotenentul în legătură cu felul cum își petrecuseră
unii dintre locatarii vilei orele după-amiezii aveau să
clarifice datele problemei, mai exact, să restrângă lista
suspecților sau, constatând o depoziție falsă, să
îndrepte brusc fasciculul de lumină asupra unuia
singur.
—  Mihai Voicilă, începu Folbert, în timp ce Vigu, care
aprinsese o nouă pipă, îndesa cu grijă rugul cu capătul
lat al curățitorului de aur. A sosit la magazin la orele
15 fără 20: confirmă responsabilul schimbului de
dimineață, Marin Șoangher, casierița, Rodica Tudoran,
și încă trei vânzători, Ion Panait, Adela Popescu,
Nicolae Nicolescu. Casierița și vânzătorii se aflau la
magazin, pe Marin Șoangher l-am vizitat acasă. Mihai
Voicilă a părăsit magazinul după ora trei – la punctul
acesta, mărturiile se contrazic, după Marin Șoangher,
care a plecat la trei și un sfert, poate mai târziu de
această oră, fiindcă l-a lăsat pe Voicilă în magazin, în
schimb casierița susține că Voicilă a plecat înaintea lui
Șoangher, unul dintre vânzători, Nicolae Nicolescu...
— Concluziile, Victore! gemu Vigu, între două
fumuri de pipă. Amănuntele le treci în raportul scris.
Mie îmi ajunge acum aprecierea dumitale, doar știi că
am o încredere oarbă în marea dumitale capacitate de
investigație...
— Cum doriți, replică sec locotenentul. A fost la acel
Clonaru George, achizitor la I.L.F.43, domiciliat în
strada Postăvarul 12. Numitul n-a avut nicio ezitare în
depoziția sa. În plus, Mihai Voicilă a fost văzut, atât la
sosire cât și la plecare, de soția lui Clonaru și de câțiva
vecini; fiindcă observ că vă plictisește, vă scutesc de
numele vecinilor respectivi...
— Și bine faci! Concluzia: alibi valabil?
— Da. Categoric!
— Asta e, deci... Mai departe: Dora Voicilă. Dar să știi
că nu sunt curios să aflu cum le cheamă pe fetele de la
cofetărie...
— Foarte bine, atunci mă rezum la concluzie: alibi
valabil. Dora Voicilă a fost semnalată atât la
Alimentara cât și la cofetărie. Și-a vizitat și prietena,
Rodica Nuțu, strada Republicii numărul 4. În
depozițiile martorilor nu există decât contradicții
neesențiale, referitor la stabilirea minutelor, nu a
orelor. Poate fi scoasă din cauză, dacă admitem că
asasinul s-a aflat într-adevăr timp de aproximativ două
ore în odaia victimei; și consider că o putem admite,
43
Întreprinderea de Legume și Fructe.
fiindcă am cules în această direcție mărturii noi pe
lângă cele cunoscute.
— Așa! Și care sunt aceste mărturii? Ale puștiului
acela și ale mai cui?
— În primul rând, într-adevăr, mărturia băiatului,
prietenul (o privire scrupuloasă în carnețel) Nicoletei
Voicilă. Ion Udrea, zis Ionel (!). Martorul, un element
perfect normal, cu capacități intelectuale remarcabile
(refuzam să cred că Folbert nu uzează de o ironie
secretă la adresa șefului său: auzi, „capacități
intelectuale” la un țânc din clasa a doua sau a treia
primară!): inteligență nativă, perspicacitate,
promptitudine și exactitate în răspunsuri, absența
fanteziei (firește, pentru Folbert absența fanteziei era o
calitate...).
— Și ce declară acest viitor Einstein?
— A văzut cele două umbre din spatele perdelelor. A
comentat cu Nicoleta faptul și mi-a reprodus cuvânt cu
cuvânt ce au discutat: au făcut presupuneri cine ar
putea fi – n-au ajuns însă la nicio concluzie. Nu insist,
rețineți însă mărturia băiatului ca foarte convingătoare.
Adăugați pe aceea a mamei lui, Udrea Ștefania, care la
patru fără un sfert a trecut prin fața vilei în drum spre
centrul de pâine și la patru și douăzeci a revenit: și la
dus, și la întors, a observat și ea cele două umbre.
Copiii stăteau pe bancă și, trecând pe lângă ei, i-a spus
băiatului să se ducă acasă; ceea ce acesta a și făcut, dar
cu o întârziere de vreo jumătate de oră. Ultimul
martor, vecinul acela pe care-l aveam pe listă, Petre
Florea, a trecut într-adevăr spre casă la trei și un sfert,
nu a remarcat nimic bizar la vreuna din ferestrele vilei,
probabil nici nu s-a uitat într-acolo, în schimb i-a văzut
pe cei doi copii pe bancă și a surprins câteva frânturi
din ce vorbeau între ei: „nu poa’ să fie bunicu’”, ar fi
spus Nicoleta Voicilă, iar Ion Udrea, zis Ionel (Folbert
era, m-am convins, un umorist de rasă!): „Cine crezi că
este? Eu zic că-i scriitorul. Sau nu?!”
Am avut o tresărire vizibilă.
— Reproducerea celor două replici ale copiilor de
către Petre Florea corespunde întru totul cu declarația
băiatului, adăugă locotenentul Folbert. Asta e tot,
tovarășe căpitan.
— În regulă, Victore. Mulțumesc.
— Soții Ionescu și slujnica, Leana...
— Slujnica, Victore, e membră marcantă a familiei,
soră bună a tipului acela respingător, Mihai Voicilă,
preciză Vigu; într-adevăr, locotenentul n-avusese când
să ia cunoștință de acest amănunt atât de picant.
— Nu știam, făcu Folbert, care nu se mira niciodată
de nimic. Voiam sa spun că soții Ionescu și femeia
aceea – mă rog, lucrul e cu atât mai suspect acum, când
am aflat că între toți trei există legături de rudenie – că
ei trei își probează alibiurile prin confirmări reciproce.
Dacă considerați că e cazul, vă stau la dispoziție
pentru un interogatoriu încrucișat. Nu poate să dureze
mult, presupunând că s-au înțeles și au mințit.
— Nu, Victore, nu e deloc de presupus că s-au
înțeles și au mințit, spuse Vigu, care încrețise fruntea;
un firicel de fum aproape invizibil se ridica din
Dunhill-ul uitat între dinți. Cine ar avea curajul să se
bizuie pe complicitatea a doi oameni atât de nesiguri?
Căci pe oricare dintre ei l-ai lua... Nu, o asemenea
crimă, poți fi sigur de asta, n-o execută doi babalâci și o
toantă patentă...
— Cred că aveți dreptate.
— Am din păcate...
Se scurseră vreo două minute în tăcere. Cei doi
detectivi meditau, meditau... Dacă creierele lor ar fi
avut mecanismele de ceasornic, le-aș fi auzit tic-tac-
urile clare, egale, precise!
— Îmi permiteți? am rupt eu tăcerea. Mircea, ai
vorbit serios adineauri, la sfârșitul cinei, când ai spus
că în niciun caz cineva din afară, ci numai unul din
locatarii vilei poate să fie asasinul?
— Din tot ce știm, ăsta e lucrul cel mai sigur, măi
băiete!
Am tușit.
— Atunci... dacă toți ceilalți – locotenentul Folbert s-
a ocupat de doi dintre ei, cei trei, soții Ionescu și
Leana... așa cum spuneai, ies și ei din cauză, iar fetița e
absurd să ne închipuim că...
— Absurd, neabsurd, mă întrerupse Vigu, fetița are
și ea un alibi perfect, n-ai reținut?
— Da, sigur că da... Atunci, lucrurile se simplifică,
nu-i așa? Rămâne Dinu Cernat!
Vigu îmi aruncă cea mai nemaipomenită privire din
câte am schimbat cu el vreodată: de adâncă uimire, de
totală consternare (cum puteam spune așa ceva?!),
privirea unui om căruia nu-i vine să-și creadă urechilor
(chiar am fost capabil să spun așa ceva?!).
— Dinu Cernat sau tu.
Am dat să izbucnesc – să protestez, să-mi manifest
indignarea... dar m-am stăpânit.
*
— De fapt, cine sunteți dumneavoastră, domnule
Constantin Cernat?
—  Dinu Cernat, domnule căpitan, îl corectă acesta.
Dinu nu e un diminutiv, e numele de botez autentic,
înscris, așa și nu altfel, în registrul de născuți al
primăriei din Iași, în cel al pruncilor care au primit
botezul parohiei Trei-Ierarhi și, în consecință, în
certificatul de naștere, în buletin, în toate actele. Dinu
Cernat, domnule căpitan... What’s in a name? se porni el
să declame, that which we call a rose, by any other word
would smel as sweet...44 Deși nu sunt Julieta de Capulet,
nu sunt totuși de acord cu Shakespeare: un nume e un
nume, altceva nici nu rămâne după noi...
— Mă rog, fie și Dinu, n-am nimic împotrivă. De
altfel, nici n-are importanță. Așadar, cine sunteți
dumneavoastră? De unde veniți, unde... vă duceți,
cum ați nimerit aici...?
— ...și, mai ales, cum aș face să scap de aici, din
colivia asta de sticleți turbați! Dacă înțeleg bine, îmi
cereți un fel de curriculum vitae?
— Ai înțeles exact.
— O fac cu plăcere, dacă acest lucru vă poate fi cât
de cât de folos... Dar observ că uzați de metode de
anchetă foarte interesante, domnule căpitan, nu mă
refer numai la șocul psihologic de adineauri, de la
sfârșitul cinei – regret grozav, vă rog să mă credeți, că
asasinul n-a... marșat, că la drastica dumneavoastră
interpelare, n-a răspuns, ca la armată, Prezent! Păcat,
mare păcat... Mă refer mai ales la faptul că apelați, în
cadrul cercetărilor, și la concursul unor colaboratori
externi, ca să zic așa, la specialiști din sectorul literelor
și artelor...
El era cel dintâi care făcea aluzie la prezența mea, în
cel mai bun caz nepoliticoasă, la interogatorii, unde
44
Ce e-ntru-n nume ? un trandafir — ce îl numim astfel, chiar și c-un alt cuvânt
de l-am numi, ar mirosi la fel de dulce.
oamenii, după cum s-a și văzut, dezvăluie, volens-
nolens, slăbiciuni, păcate, vicii, trăsături de caracter din
cele mai rușinoase; anchetatorul este, mai mult sau mai
puțin, ca un medic, în fața căruia nu eziți să-ți scoți la
iveală plăgile sufletului – de altfel, ca și medicul, e și el
un blazat, a avut întotdeauna de-a face cu altele și mai
rele... Pe când în fața unui străin...
— Pot să mă retrag, domnule Cernat, desigur, ai
dreptate... am zis, dând să mă ridic.
— Vai de mine, maestre, dar te rog să rămâi! protestă
Dinu Cernat. Am spus-o așa, într-o doară, nu credeam
că ai să te superi... De altfel, n-am nimic de ascuns.
— Rămâi, interveni și Vigu. E adevărat, domnule
Cernat, că nu procedez prea regulamentar apelând,
cum spuneți dumneavoastră, la „colaboratori externi”,
dar, în cazul de față, veți vedea, prezența prietenului
nostru e realmente necesară.
— Desigur, desigur... se grăbi să încuviințeze Dinu
Cernat.
Ne aflam în camera sa, la fel de confortabilă ca și a
mea, vastă, admirabil mobilată, cu fotolii adânci și
înalte de piele, cu un covor persan autentic, pe care,
dacă n-aveai altceva de făcut, puteai să stai și câte o
jumătate de oră pe zi să-l admiri. Încăperea era
luminată de o lampă înaltă cu picior, cu un abat-jour45 –
o splendoare, un planiglob pe carton cretat, cu toate
contururile continentelor și ale marilor insule, către
care, pe spațiul marcat albastru al Atlanticului și
Pacificului, navigau, veșnic nemișcate, două goelete: Je
me suis baigné dans le Poème de la Mer, infusé d’astres...
recitase Dinu Cernat din Arthur Rimbaud46 în
momentul când Vigu, cu un aer curios și admirativ, se
apropiase să cerceteze frumoasa piesă. Focul pâlpâia
liniștit în soba-imitație de șemineu. Dinu Cernat,
Folbert și cu mine eram instalați acum în câte unul din
cele trei fotolii, Vigu, cu pipa pe cale să se stingă, se
tolănise pe patul desfăcut pentru noapte. Arome de
preț pigmentau aerul din cameră: Capstan-ul lui Vigu
și cele două havane Willem II ale noastre, a lui Dinu
Cernat și a mea; gazdă îndatoritoare ca întotdeauna,
îmi oferise una și mie. Aristocratic amestec de tutunuri
exotice!
— Născut în 1921... La Iași, cum am mai spus... Tatăl
– medic, mama – pianistă, a concertat încă vreo câțiva
ani după nașterea mea, își începu Dinu Cernat
autobiografia. Studiile – banale: Liceul Internat din
45
Acoperitoare de metal, de hârtie etc., care se pune la o lampă pentru a reflecta
lumina într-o anumită direcție.
46
Jean Nicolas Arthur Rimbaud (n. 20 octombrie 1854, Charleville, Republica
Franceză – d. 10 noiembrie 1891, Marsilia, Franța) a fost un poet francez, figură
centrală a literaturii moderne, precursor al simbolismului.
Iași, Facultatea de Drept din București... Elev și student
meritoriu, dar nu mai mult decât atât, premiul II sau
III, niciodată premiul I, niciodată o corigență sau un
examen ratat... Argentea mediocritas! Probabil că aș fi
continuat studiile la Paris, unde aș fi luat și doctoratul,
dacă nu intervenea războiul și, pe urmă... știți și
dumneavoastră: nu vremurile sunt supt om, ci bietul
om supt vremuri... Sublocotenent rezervist, campanii
pe ambele fronturi. Întors din război, avocat debutant
în baroul de Ilfov: câteva succese răsunătoare prin ’46–
47, la Curtea cu juri, dar nu prea productive, inculpații
– cazuri interesante, dar indivizi fără căpătâi și fără o
lescaie; pledoarii de amorul artei sau, dacă vreți,
pentru reclamă... Dar, în ’48, retragerea din barou.
Vremurile erau nesigure și am preferat o carieră
administrativă, solidă, uneia avocățești, precare.
— După aceea?
— O! După aceea? Funcții diverse, uneori pe posturi
mai modeste, alteori pe unele mai simandicoase,
mergând până la cel de director general adjunct de
minister. Certă competență administrativă. Activitate
recunoscută și – iertată fie-mi lipsa de modestie –
apreciată, pe linie de stat: încadrări la maximum,
prime, premii și, finis coronat opus47, două medalii și un
ordin, clasa a IV-a... în momentul de față, șeful
47
Sfârșitul încoronează opera.
serviciului contencios la Ministerul Luminii.
Sindicalist...
Vigu zâmbi.
— Cu cotizația la zi, presupun!
— Până la centimă, zâmbi și Dinu Cernat. Altceva ce
să vă mai spun? Semne particulare – n-are... Viața
particulară? Total lipsită de senzațional, chiar
regretabil de lipsită de senzațional! Căsătorit în 1951,
divorțat în 1953... Nu prea senzual, din păcate sau din
fericire, depinde cum o iei, în consecință legături
erotice sporadice. Un individ mai curând claustrat:
bibliotecă destul de frumoasă, discotecă idem, câteva
tablouri relativ de preț, eclectic în gusturi – tratate de
filosofie și romane polițiste, Vivaldi și Adamo 48,
televizor, cu preferințe pentru Tele-enciclopedie49 și
serialele de aventuri, amator de meciuri de fotbal, dar
numai de derbiuri, de gale de box, mașină personală
nu – fobia vitezei... Rareori o escapadă la o cabană în
munți, la un local de noapte – mai mult din obligație,

48
Salvatore Adamo (n. 1 noiembrie 1943 în Comiso, Sicilia) este un muzician și
cântăreț belgian de origine italiană.
49
Teleenciclopedia este o emisiune a postului național de televiziune din
România, Televiziunea Română. Denumirea este un cuvânt telescopat pornind
de la „televiziune” și „enciclopedie”. Este una dintre cele mai longevive
emisiuni din programele posturilor de televiziune din România, prima difuzare
a emisiunii înregistrându-se la data de 22 mai 1965. Emisiunea este difuzată în
continuare pe TVR1, sâmbătă după-amiaza la ora 18.45. Sunt prezentate
documentare cu subiecte diverse: natură, tehnologie, sănătate ș.a.
femei, colegi, revanșă la invitații anterioare... Parole
d’honneur, nu știu ce să vă mai spun, ce v-ar mai putea
interesa!
— Câte limbi vorbiți, domnule Cernat?
— O, multe! Cum spune un mare poet în viață?:
șapte limbi și rusește... Rusește, e adevărat, nu știu, în
schimb vorbesc franceza, engleza, germana, italiana,
spaniola și – imaginați-vă! – finlandeza... Ultima, strict
din spirit sportiv, mi-a căzut în mâini un manual
englezesc și mi-am făcut socoteala că nu e imposibil să
învăț și acest idiom turanic; regret că n-am avut ocazia
până astăzi să stau de vorbă cu niciun finlandez, dar
vă asigur că m-aș descurca frumos! Să nu credeți că e o
limbă ușoară...
— Sunt convins. Adică știu.
— Da... Latina, dacă s-ar mai vorbi, cred că aș putea
susține oricând o conversație în toată regula și în limba
lui Marțial50. Păcat că e o limbă moartă! În sfârșit! Să-
mi caracterizez existența încă o dată? Banală, desigur,
dar, cred că s-ar potrivi și ratată... Aș fi făcut o carieră
frumoasă în diplomație. Într-o vreme, când o parte a

50
Marcus Valerius Martialis (cunoscut în limba română ca Marțial) (n. Aprox. 1
martie 40 d. Hr., Calatayud – d. Aprox. 103 d. Hr., Calatayud) a fost un poet
latin. Este cunoscut pentru cărțile sale de epigrame, în care, manevrând cu o
mare ușurință gluma ironică și umorul caustic, prezintă instantanee din viața
variată a Romei din timpul împăraților Domițian, Nerva și Traian. Marțial este
considerat a fi creatorul epigramei moderne.
personalului unei ambasade, să zicem de la Paris, lua
lecții de franceză la fața locului... Mi-ar fi plăcut să fiu
chiar și numai translator, ceea ce e mult mai puțin
decât, să zicem, director general adjunct de minister
sau chiar decât șef de serviciu contencios, dar aș fi știut
astfel că îmi valorific singurul talent cu care, și asta
indiscutabil, m-a înzestrat natura... Parabola cu
talantul îngropat...
— Poate că nu e târziu...
Un gest vag de resemnare.
— Prin urmare, o existență, în orice caz, oricum am
lua-o, liniștită. Ratată, fie, dar cu destule satisfacții, cu
rafinamente intelectuale, poate sedentară, dar ferită
totodată de excese: de unde, atunci, astenia, domnule
Cernat, fiindcă suferiți de astenie, după câte am aflat...?
Și vă găsiți aici într-un prelungit concediu medical...
Dinu Cernat scutură cu regret în scrumieră scrumul,
lung de cinci centimetri, al trabucului.
— Dar astenia e mai curând o modă decât o maladie,
domnule căpitan, nu sunteți de aceeași părere? Orice
dactilografă care se vrea interesantă se declară
astenică... când, de fapt, îi lipsește altceva, știți
dumneavoastră ce – cherchez partout l’homme ou plutôt
son absence! Cum-necum, m-am trezit și eu decretat de
medici astenic, adevărul este că am suferit până nu
demult de insomnii cronice. Mi s-a recomandat liniște,
odihnă, munte – și iată-mă aici... De altfel, care
funcționar, fie el și superior, refuză un concediu
medical plătit...?
— Cum ați ajuns în această casă? îi cunoșteați pe
proprietari, v-a recomandat cineva vila?
— Nu, nu... Am locuit, de altfel, în altă parte în
primele zile, undeva în centru. Nu mi-a plăcut, casa
era la șosea, care este foarte circulată, masa eram
obligat s-o iau la restaurant. Mai rău ca la București.
M-am interesat de altă cameră, cineva mi-a dat această
adresă, camera mi-a plăcut – de altfel, avea și de ce să-
mi placă, nu-i așa? – aici am găsit pensiune completă, e
cam scump, dar face...
— Înțeleg. Pe Anton Mihăiescu când l-ați cunoscut?
— Când l-am cunoscut? dar... aici, după ce m-am
mutat, el locuia în vila asta dinainte. Un băiat simpatic,
plin de spirit și de viață, sunt uluit că s-a găsit un
nemernic care să i-o răpească!
— Ce știți despre viața lui intimă?
— Viața lui intimă?... Dar nimic, el nu amintea
niciodată de existența lui anterioară, părea chiar că
face un secret din asta... sau poate nu ne împrietenisem
îndeajuns, sau poate n-avea el vocația confidenței...
Viața lui intimă? Să vă spun că a avut, aici, în această
casă, o legătură erotică? Dar mi-e penibil să abordez
subiectul ăsta, de altfel sunt convins că nici nu e
necesar, sunt sigur că dumneavoastră ați descoperit
din prima clipă taina ginerelui onorabilei vile de pe
Minotaurului numărul 3...
Vigu încuviință mut. Apoi:
— Ați dat, îndată după prânz, un telefon la
București? Vreți să-mi spuneți cu cine ați vorbit?
— Cu cine aș fi vrut să vorbesc, mai bine-zis... Cu o
doamnă, care din păcate nu era acasă sau n-a vrut să
ridice receptorul. E neapărat nevoie să-i spun numele?
— Nu.
O pauză.
— Aștept întrebările următoare, domnule căpitan.
Vigu scutură alene din cap.
— Nu mai am nici o altă întrebare să vă pun.
— Nu mai aveți nicio întrebare să-mi puneți? făcu
Dinu Cernat surprins. Nu mă întrebați nici măcar de ce
l-am ucis, sau dacă, se corectă el, dacă cu l-am ucis pe
Anton Mihăiescu?
— Nu, nici măcar, surâse Vigu. Și știți de ce? Fiindcă
ar fi o întrebare din cale afară de copilă cască!
— Da, asta e perfect adevărat!
*
— Rămâne în schimb să verificăm alibiul pe care mi
l-ați avansat, stimate domnule Dinu Cernat (simpatia
lui Vigu pentru vecinul meu de cameră era fățișă, ceea
ce, acum, pur și simplu mă irita, în pofida logicii,
bineînțeles, căci trebuia să recunosc că, în comparație
cu cei interogați până atunci, el era un interlocutor în
orice caz agreabil și nici nu i se putea reproșa vreo
josnicie, ca celorlalți; dar, îmi făcusem eu un calcul
instinctiv, simțind în acel moment cum mi se taie
genunchii, după el nu mai urmează nimeni...).
Dinu Cernat depărtă brațele într-un gest de
consternare.
— Dar cum, domnule căpitan? Ca jurist, ca... ex-
pledant la Curtea cu jurați, îmi dau seama perfect cât
de important ar fi să pot proba un alibi! Dar dacă nu
pot?! V-am spus doar că, în momentul crimei, mă
aflam, singur, în camera mea și citeam. Practic, nu am
alibi... Așa-zisul meu alibi nu poate fi verificat.
Desigur, asta nu mă îngrijorează chiar... chiar enorm,
fiindcă de vreme ce știu că eu nu am niciun amestec,
iar dumneavoastră, nu mă îndoiesc de asta nicio clipă,
îl veți descoperi mai curând sau mai târziu pe ticălos,
nu contează dacă am avut sau nu un alibi... Dar mă
sâcâie, vă dați seama, să știu că poate plana asupra
mea o bănuială atât de...
Vigu, mereu tolănit pe pat, cu pipa stinsă într-o
mână, cu cealaltă mângâind capătul unuia din
pledurile de lână pe care era așezat, îl întrerupse cu un
gest liniștitor:
— Ei bine, și totuși e posibil, domnule Cernat.
Dumneavoastră susțineți că, între trei și momentul
când s-a dat alarma, ca să zic așa, v-ați aflat în camera
dumneavoastră și, în loc să fi dormit ca de obicei, ați
citit. Ce anume ați citit? Pasiunea după Matei, romanul
prietenului nostru aici de față și care se află aici tocmai
pentru că e în măsură să vă verifice alibiul. Căci e
vorba de un roman în manuscris – element esențial. Ați
susținut ceva mai devreme, și din momentul respectiv
textul a intrat în posesia mea, deci nu ați mai avut
acces la el, că ați citit în cursul după-amiezii
aproximativ șaizeci de pagini. Între momentul
descoperirii crimei și sosirea noastră, v-ați aflat tot
timpul – lucrul acesta a fost verificat – cu excepția a
vreo zece minute nesemnificative, în compania
celorlalți locatari ai vilei. Prin urmare, dacă mă voi
convinge că într-adevăr ați citit cele șaizeci de pagini
scrise suficient de încâlcit pentru a nu se lăsa parcurse
cu una-cu două – voi considera alibiul dumneavoastră
perfect verificat.
Ascultându-l pe Vigu, Dinu Cernat se înseninase.
— O! dar la asta nu mă gândisem, domnule căpitan!
Așa este, așa este: se pare că ucigașul s-a aflat, timp de
mai bine de două ore, în camera bietului Anton... și, în
vremea asta, eu citeam...
— De unde știți că am stabilit că asasinul s-a aflat
timp de două ore în camera victimei?
 — Dar s-a vorbit despre asta jos, în sufragerie, au
relatat bătrânii, mai exact domnul Ionescu, că ați
insistat la interogatoriu asupra acestui punct... Nu
știam că e un secret, dar dacă e un secret, să fim serioși,
e unul...
— Nu e niciun secret, bineînțeles, surise Vigu.
— Deci voi fi supus unui fel de examen! Adică nu
unui fel, ci chiar unui examen... se însufleți Dinu
Cernat. Ei bine, domnilor, trebuie să vă spun că nu mi-
aș fi închipuit că, la vârsta mea, mă voi întoarce între
zidurile solemne ale unei Alma Mater, spre a mă
prezenta la un examen, și încă la Litere, sau cum i se
spune astăzi, la Filologie...
— Viața e plină de neprevăzut, domnule Cernat!
Prin urmare, sunteți de acord ca examinatorul să fie,
cum e și firesc, prietenul nostru?
Spre surprinderea mea, Dinu Cernat ridică obiecții:
— E firesc și totuși nu prea e, să fie dânsul
examinatorul! Desigur, autorul e cel mai în măsură să
cunoască, e chiar singurul, deocamdată, care cunoaște
textul în întregime, dar... ținând seama de
circumstanțe...
Tăcu, vizibil stânjenit. Impasibil ca întotdeauna,
locotenentul Folbert îl completă:
— Domnul Cernat vrea să spună desigur că
persoana propusă pentru rolul de examinator nu
prezintă suficiente garanții de obiectivitate. Că, la
rândul său, poate fi suspectată de...
Dinu Cernat, care, în fotoliul lui, unde până atunci
stătuse ghemuit, se îndreptase din spinare, izbi
pumnul în genunchi. Strigă:
— Nu! Nu! E absurd! De fapt, asta voisem să spun,
dar nu... Desigur, aș putea cere ca unul dintre
dumneavoastră, eventual chiar dumneavoastră
personal, domnule căpitan, să parcurgeți textul și abia
după aceea... Dar nu! E absurd! Și întorcându-se spre
mine: Îți cer iertare, iubite maestre și prietene, dacă, fie
și o clipă... dar mă înțelegi! Îmi ziceam că... the hell is
paved with good intentions, too!, iadul e și el pavat cu
bune intenții, dumneata ești un om integru, îmi ziceam
însă că fiind implicat... Dar nu, e absurd! Sunt gata să
răspund la toate întrebările dumitale!
— Foarte bine, interveni Vigu. Mă bucur că nu-i
contestați competența; oricum, el e autorul... Și sper că
n-o să pretextați, în caz de eșec, că aveți o memorie
deficientă! N-au trecut decât puține ore de la lectură...
— Nu, fiți liniștit, am o memorie chiar cu ceva mai
bună decât media!
— Foarte bine, atunci. Încă o întrebare prealabilă: n-
ați avut cunoștință în niciun fel de cuprinsul cărții,
înainte, vreau să spun, înainte de astăzi la prânz?
— Nu, bineînțeles. Cum aș fi putut cunoaște textul?!
 — Să zicem, fragmentar. Să vă fi citit amicul nostru
un capitol sau altul – sunt autori care au acest obicei,
plictisindu-și semenii... Să vă fi povestit subiectul, să
vă fi cerut o părere, eventual un sfat, o soluție...
— Nu, vă asigur că nu.
Vigu se întoarse spre mine.
— Așa este?
— Da, am confirmat. Așa cum a afirmat, până astăzi
la prânz, domnul Cernat n-a avut acces la text. Nu i-
am citit niciun fragment (știi, de altfel, că n-am acest
obicei idiot!), nu i-am cerut, cum insinuezi, „sfaturi”,
„soluții” (nici așa ceva nu obișnuiesc să fac). Mai mult
din superstiție decât din teama de a-l pierde sau de a-l
găsi răvășit, ori de câte ori plecam de acasă încuiam
manuscrisul într-un sertar al mesei de lucru, care are o
broască foarte complicată, cu o cheie cum nu se mai
confecționează de o sută de ani cel puțin – biroul e un
obiect vechi, un Biedermayer51, e o plăcere să scrii la el...
E exclus să fi putut umbla cineva la manuscris!
Dinu Cernat mă privi cu recunoștință.
— E adevărat, am continuat, e adevărat, că într-o
seară... da, acum îmi aduc aminte, am vrut să-i
povestesc subiectul, nu știu ce mă apucase, simțeam
nevoia, cum să spun, să-mi împărtășesc cuiva
gândurile, doar trăiam de atâta timp sub teroarea lor...
51
Marcă de mașină de scris.
și cred că dânsul m-a oprit, nu m-a lăsat să-i
povestesc...
— De ce? se miră Vigu. Nu vă interesa, domnule
Cernat? Astăzi, în schimb, v-ați apucat imediat să citiți
cartea, ca să zic așa, pe stomacul gol...
— Deși eram după un prânz copios! râse Dinu
Cernat. Îmi aduc și eu aminte de incidentul acela. L-am
oprit pe autor să-mi povestească romanul tocmai
fiindcă mă interesa în mod deosebit, dar nu mă
interesa în rezumat, în pilulă, în digest...
Dumneavoastră, domnule căpitan, când luați o carte în
mână, citiți întâi și-ntâi cele două-trei pagini de la
sfârșit...? Sau vă place când, la cinematograf, un
deștept din spate se apucă să spună cu voce tare ce se
întâmplă în scena următoare?
— Nu, nu-mi place, conveni Vigu. Prin urmare,
rămâne stabilit că, până astăzi la prânz, n-ați avut nici
cea mai vagă idee despre conținutul romanului
intitulat Pasiunea după Matei. Așa fiind, „examenul”
poate să înceapă!
— Dă-mi, te rog, textul, am rostit răgușit. Am tușit.
Vigu îmi întinse dosarul albastru.
*
Faimosul „examen” a durat aproximativ o jumătate
de oră. Mult prea mult, în fond, căci cinci-șase
întrebări privind chestiuni de amănunt, cinci-șase
întrebări „încuietoare” ar fi fost cu siguranță de ajuns
pentru a mă edifica. Dar eu m-am încăpățânat,
devenisem ce nu mi-aș fi închipuit niciodată că voi
deveni, un tartor pedant și sadic care de la înălțimea
catedrei, îl „freacă” pe student fiindcă ține cu orice preț
să-l trântească; pentru că acesta e tânăr și frumos, iar el
o ruină fără dinți și păr, pentru că l-a văzut sărutând o
fată, un deliciu, pe când pe el îl așteaptă în patul
conjugal un fel de scândură asexuată, pentru că va
zbura în lună sau poate chiar în Marte, în timp ce pe el
nu-l mai așteaptă decât un banal infarct sau un
cancer... pentru că, pentru că... O! dar eu aveam motive
serioase să dau un verdict negativ la sfârșitul
„examenului”: dacă și acest candidat, ultimul, obținea
notă de trecere... ei bine, atunci intram eu... în conul de
umbră, în labirintul fără ieșire, supravegheat de
căutături întunecate, crude și mai ales sceptice, de un
scepticism de neclintit... Îl uram pur și simplu pe omul
acela agreabil, spiritual și... da, oricât mă încăpățânam
să nu recunosc adevărul, oricât mă revoltam împotriva
evidenței, inocent!
Mi-aș fi închipuit vreodată că voi urî pe cineva
pentru singurul motiv că... a citit una din cărțile mele?!
...Culoarea părului lui Lucian Donati; scena
recitalului de orgă din Biserica Neagră – când, la ce
moment al zilei; cu cine e comparată Gretchen la prima
ei apariție în casa muzicianului; Vigu, cum
reacționează căpitanul Vigu (eroul din carte) când
constată că interlocutorul său fumează, de față cu el,
marijuana; ce tablou se află în dormitorul de la etajul
vilei...? Penibile întrebări, penibile cramponări,
penibilă scenă, oricât m-aș fi străduit să-i dau un
caracter de glumă, de joc de societate! Nu se putea să
nu-mi fi fost ghicită înverșunarea, speranța în
insuccesul celuilalt... în ce postură degradantă mă
aflam – chestionând un om ale cărui bune sentimente
față de mine nu le puteam pune la îndoială,
chestionându-l cu ură, așteptând, pândindu-l să se
bâlbâie, să se încurce, să sufere un lapsus memoriae, ca
să-i pot râde în nas, să-l pot zdrobi sub povara tăgadei
mele interesate: nu, domnule, n-ai citit acele șaizeci de
pagini (șaizeci de pagini din manuscrisul meu,
aproape o sută cincizeci de pagini tipărite în carte), nu
ai alibi nici dumneata, ai mințit, domnule, ai indus în
eroare autoritățile – de ce ai făcut-o?! Și toate astea...
pentru a-mi scăpa mie pielea – ce infamie!
Dar așteptam zadarnic ca Dinu Cernat să se bâlbâie,
să se încurce, să sufere cel mai nevinovat lapsus
memoriae; pe un ton egal, calm, sigur, răspundea fără
ezitare la cele mai sofisticate întrebări, îngăduindu-și
chiar din când în când câte un comentariu, câte o
observație, mai mult decât atât, corectându-mă de
câteva ori – supremă umilință pentru mine, căci arăta
astfel că acele șaizeci de pagini le cunoaște mai bine
decât le cunoșteam eu, care le scrisesem! Din ce în ce
mai nervos și mai agitat, răsfoiam manuscrisul, cele
șapte capitole în cauză, brutalizându-l, boțindu-l,
murdărindu-i... Dar puțin îmi păsa! Căci, pentru a treia
oară în mai puțin de douăzeci și patru de ore, aveam o
altă atitudine, contradictorie, față de propriul meu
manuscris: de exultare și de profundă satisfacție, în
zorii zilei, când îl încheiasem, de detașare totală, de
înstrăinare, adineauri, în cursul cinei, iar acum... pur și
simplu de silă! Nu-mi păsa că-l boțeam, că-l
murdăream, căci oricum îmi dădea o senzație de
maculare, de pângăriră: era ca și cum ar fi fost pătat de
sânge...
— Cred că e de-ajuns, am spus în cele din urmă,
recunoscându-mi astfel înfrângerea. Pot spune că
dumneata, domnule Cernat, cunoști aceste șapte
capitole mai bine decât le cunosc eu însumi...
Vigu, retras în umbră pe pat, nu intervenise în niciun
fel de-a lungul straniului, grotescului meu joc de-a cine
știe – scapă cu Dinu Cernat. Și, cu atât mai puțin,
locotenentul Folbert. Bineînțeles, Vigu ar fi putut încă
demult pune capăt stupidei exhibiții, doar și cineva
care nu cunoștea textul și-ar fi dat seama, după
promptitudinea și precizia răspunsurilor celui
chestionat, că împingeam lucrurile prea departe... dar
– înțeleg acum, mult după ce deznodământul a avut
loc – el era la fel de interesat ca și mine, dorea, ca și
mine, și cu aceeași intensitate, ca cel examinat să dea
greș, să se bâlbâie, să se poticnească, să i se dea în
vileag poltroneria: nu citise textul, frunzărise cele
șaizeci de pagini, în zece minute, într-un sfert de oră,
după care... Nu-i era nici lui, lui Vigu, ușor, știa și el, la
fel ca și mine, nu că după omul acela nu mai urma
nimeni, ci că urmam eu, prietenul lui!
Se ridică brusc. Îl imitarăm și noi ceilalți.
— După câte înțeleg, socotești că alibiul domnului
Dinu Cernat este valabil?
Am răspuns exact după formula de adineauri a lui
Folbert:
— Da. Categoric!
Dinu Cernat, lucru ușor de înțeles, era radios.
— Dragă, iubite maestre! Îți mulțumesc din suflet,
această recunoaștere îți face cinste, deși, firește, nici nu
mă așteptam la altceva... Dar, știi și dumneata, viața,
oamenii ne rezervă atâtea surprize, atâtea decepții...
Am ridicat din umeri nervos. Dinu Cernat îmi
întinse mâna cu un gest plin de elan.
— Un spirit mai meschin ar fi raționat că nu e în
interesul lui să restrângă, fie și cu unul singur,
numărul persoanelor suspecte... Dar, deși poate nu
merit acest frumos sentiment, dumneata te-ai dovedit
prieten adevărat... Nu oricând, ci la nevoie, la ananghie
se cunoaște prietenul! A friend în need is a friend indeed...
N-am să uit comportarea dumitale de astăzi!
— Noapte bună! am făcut brusc, răsucindu-mă din
călcâie și îndreptându-mă spre ușă.
Afară, pe palier, am rămas să-i aștept pe Vigu și pe
Folbert, care ieșiră și ei îndată. Folbert ținea,
împăturită pe braț, jacheta-canadiană a femeii
necunoscute. Mi-am dat seama imediat că Vigu evită să
mă privească în ochi.
— Mai aveți nevoie de mine? am întrebat.
— Nu, nu, făcu repede Vigu. Eu am puțină treabă cu
Victor, care pleacă la București, să ne împărțim
sarcinile pentru restul nopții. Poți să te duci în camera
ta...
M-am depărtat fără vreo altă vorbă; ce-aș mai fi
putut spune?!
Vreo zece minute mai târziu, am auzit o mașină
plecând. Cel ce pleca era probabil Folbert. Dar ce mă
interesa asta pe mine? Eu eram în orice caz singur,
singurul fără alibi!
Se știe ce a urmat:

XIII. Orele halucinante

 Două bătăi slabe în ușă. Știam cine e Am murmurat:
— Intră, Mircea...
Nu se putea să mă audă. Totuși, ușa se deschise
încet, și prietenul meu căpitanul Vigu intră cu pași
lenți, parcă împotriva voinței lui. Cât de bine îl
înțelegeam! Nu zâmbea, nici măcar forțat, artificial –
zâmbetul pe care medicul îl oferă pacientului înainte
de vestirea diagnosticului fatal; și era vizibil că face
eforturi să nu pară nici încruntat, întunecat, excesiv de
sever: să-și compună o față albă, neutră, era – îmi
dădeam seama prea bine –* preocuparea sa dominantă
în clipa aceea.
A mea, aceeași. Stăteam, cu umerii lipiți de peretele
din fund, cu țigara aprinsă în colțul gurii, mijind ochii
din pricina fumului ce urca încolăcindu-se, și mă
studiam mental, ca într-o oglindă abstractă: nu, niciun
zâmbet, nici cea mai vagă tentativă de zâmbet – ar fi
sau unul de sfidare, și asta încă ar mai merge, dar nu e
cazul, fiindcă ar fi absurd să înveninez și mai mult
situația, sau unul umil, de câine în așteptarea
piciorului între coaste, un zâmbet josnic... ah! numai
asta nu! Și nici pe încruntatul să nu fac, să nu încrețesc
fruntea, să nu împreun sprâncenele, să nu încleștez
maxilarele... Haide, destinde-ți toți mușchii feței, ca
într-un exercițiu de yoga! O față albă, iată de ce am
nevoie! Albă? Dar era albă, literalmente albă, fiindcă
sângele nu mi-l puteam întoarce în obraji, eram palid,
parcă mă vedeam, alb ca peretele de care mă lipisem,
revoltător, rușinos de palid!
-------------------------------------------------
Vigu scăpără bricheta.
— Ei bine?
Și mă privi dur, înghețat. „Ei bine?...” Ei bine, unei
asemenea priviri nu mă simt obligat să-i răspund! Dar
ea fu scurtă: îi urmă o expresie de adâncă oboseală, de
sinceră dezolare – nu, nu, cel din fața mea era totuși
prietenul meu Mircea Vigu! Sau... fusese?
— Dacă preferi, și ai într-adevăr ce declara, dă-i
drumul, povestește, explică, eu mă voi feri să-ți pun
întrebări... Știi ce: nu e încă un interogatoriu oficial, să
presupunem că ar fi altcineva în cauză...
— Nu e încă un interogatoriu oficial... I-am îngânat
eu, admirându-mi involuntar tonul: visător, dar
franțuzește e mai sugestiv – rêveur. Crezi într-adevăr
că eu l-am ucis pe omul acela, Mircea?
— Fără „Mircea” acum, bine? mă întrerupse el, dar
moale, blând chiar.
— Scuză-mă... Așadar, crezi că eu l-am ucis? De ce aș
fi făcut-o?
— Sunt obligat s-o cred... înțelegi: pur și simplu nu
am altă soluție. Asta e situația...
— Da. Știu...
 — Atunci?
— Atunci – ce? Te aștepți să mărturisesc o crimă pe
care n-am comis-o? Nu eu l-am ucis!
Vigu nu zise nimic. Închise ochii. Pipa îi fumega
alene.
— Înțeleg perfect, aparențele sunt împotriva mea:
toate, absolut toate, urmai. Din cei șapte inși care l-ar fi
putut asasina pe omul din odaia de alături – singurii
care l-ar fi putut asasina, pe șase i-ai eliminat, toți șase
au alibiuri perfecte, inatacabile, verificate. Am rămas
eu...
— Da: tu...
— Da: eu! am ridicat glasul, înfuriindu-mă subit.
Singurul! Omul fără alibi! Asasinul, nu-i așa?
Vampirul lacom de sânge! Eu! Dar nu e ridicol?!
-------------------------------------------------
Vigu, sec, dar și cu o umbră de oboseală:
— Prin urmare, nu recunoști că astăzi, între orele 15
și 17, te-ai aflat în camera lui Anton Mihăiescu și, în
cursul acestei întrevederi, l-ai ucis, zdrobindu-i craniul
cu un obiect greu, ce n-a fost încă găsit?
În mine, sângele înghețase.
— Nu!
— Afirmi, de asemenea, că n-ai avut niciun conflict
cu Anton Mihăiescu, între 1 septembrie, data sosirii
sale aici, și astăzi?
 — Da.
— Și că nu v-ați cunoscut, că nu l-ai întâlnit niciodată
înainte de data de 1 septembrie?
— Nu, nu l-am cunoscut...
— Asta e tot.
S-a întors și s-a îndreptat spre ușă.
— Ascultă, am strigat în urma lui, trebuie să înțeleg
că... vreau să spun, trebuie să consider că sunt arestat?!
A ridicat din umeri și a ieșit fără să-mi răspundă.
-------------------------------------------------
Eram sau nu eram arestat? Din trei pași mari, am
ajuns la ușă și am dat-o de perete. Palierul, luminat de
un singur bec. Unul din milițieni e așezat pe un scaun
drept în fața ușii mele și fumează.
La apariția mea, se ridică și mă urmează, pe scara
interioară, jos, în hol. Când mă îndrept spre antreu, el
mi-o ia înainte și îmi taie calea spre ușa principală, care
dă în curte.
— Unde vă duceți?
Mi-am smuls fulgarinul din cuier.
— Până la bufetul din colț, să-mi iau țigări.
— Dați-mi mie banii, trimit eu pe cineva.
Ar fi ridicol să insist, să pretextez că vreau să iau aer
înainte de culcare... Îi întind o bancnotă.
— Mulțumesc... Un pachet de Snagov.
Mă întorc în odaia mea. Îmi mușc buzele. Dar, în
definitiv, consemnul ar putea fi valabil pentru toți
locatarii... Mă duc la fereastră, ridic jaluzelele. Deschid
geamul și mă aplec în afară. Chiar sub geamul meu e o
bancă pe care stă, zgribulit, un alt milițian. Burează; s-a
lăsat un frig pătrunzător, umed. Lumina slabă a
becului din dreptul porții nu reușește să lumineze fața
omului, care se ridică încet de pe bancă și salută cu
mâna la chipiu.
— Să trăiți...
— Urâtă vreme... zic prostește.
— Păcătoasă, da. Aveți un foc?
Îi arunc de sus cutia de chibrituri. Bate ușor vântul,
copacii aproape desfrunziți foșnesc sinistru, și omul
scapără pe rând trei-patru bețe de chibrit. Trântesc
geamul: sunt în cușcă, în cușcă, în cușcă!
Stâng veilleusa și, plin de o furie rece, mă trântesc
îmbrăcat pe pat, mușcând perna.
-------------------------------------------------
Dintr-un somn greu, trecusem brusc la o extremă
luciditate. Auzeam perfect, înregistram în creier, prin
toate simțurile, nu numai prin auz, zgomotul acela
abia perceptibil care mă trezise. Realizam pe deplin
amenințarea, primejdia de moarte – și cu toate acestea,
eram ca paralizat...
Un obiect metalic frecându-se de alt obiect metalic...
ușor de tot, cu discreția perfidă a umbletului stafiilor,
cu stăruința metodică a Morții, care deschide încet-
încetișor, făcând-o să scârțâie, ușa rezervei de spital în
care zace un canceros... Ușa, da, ușa, dintr-acolo venea
zgomotul! Stăteam în beznă, cu ochii holbați, aproape
ieșiți din orbite. Cu urechile ciulite ca ale jivinelor...
Zgomotul, scrâșnetul acela slab, prudent, persista:
două obiecte metalice în atingere ușoară... înțelesesem:
era împinsă, din afară, cheia din broască. Cineva voia
să intre peste mine... Cineva?! Peste câteva minute voi fi
și eu... ca și cel de alături... un... voi fi cel de-al doilea
cadavru din această casă...
-------------------------------------------------
— Cine-i acolo?!
Câteva secunde de tăcere atroce. Apoi, la urechile
mele, ascuțite peste limitele credibilului, ajunse
zgomotul unor pași târșâiți. Cineva se retrăgea în
vârful picioarelor. Cineva însă care era încălțat în
papuci: Moartea în papuci de casă...
Nu fugise, se retrăsese în vârful picioarelor! El știa
bine că nu voi găsi curajul să deschid ușa, să-l
surprind, să-l demasc, eventual să-l atac! Putea să fie,
într-adevăr, o cursă... mai mult ca sigur că e o cursă: a
făcut câțiva pași, s-a întors și acum e din nou lângă
ușă, lipit de perete, și așteaptă s-o deschid, ca să ridice
brațul și...
Dar de ce, Dumnezeule, de ce?!
 -------------------------------------------------
Milițianul – dormind pe scaun, în fața ușii mele,
narcotizat!
Odaia lui Vigu – goală!
Ușile, toate ușile – încuiate!
Casa – sub imperiul drogului! Treji – doar noi doi, eu
și celălalt...
-------------------------------------------------
Prin geamul ud, se vedea vag aleea, poarta,
felinarul... și pe banca din fața ferestrei camerei mele, l-
am văzut pe cel de-al doilea milițian. Era acolo! Întins
pe bancă, cu brațul căpătâi, dormea, era evident,
dormea dus. Ploua mărunt, burnița – omul dormea în
ploaie! Răpus și el de același drog atât de eficace... M-
am uitat la el, cu o privire pierdută, nu știu câtă vreme,
când, deodată, am tresărit: în dreptul șoldului,
mantaua milițianului era umflată...
Ca mușcat de șarpe, m-am întors și am dat buzna în
hol. Pistolul!... Arma!... Voi avea cu ce mă apăra!... A!
Să vedem acum care pe caro – el cu obiectul acela greu,
pe care nu-l putea folosi de la distanță, eu cu pistolul...
Am urcat, câte patru trepte, scara și m-am repezit la
milițianul adormit de pe scaun. I-am căutat, înfrigurat,
tocul pistolului.
Tocul era gol. Celălalt mi-o luase înainte!
Constatarea a avut efectul unei lovituri de măciucă.
Instinctiv, am băgat capul între umeri: acum... nu
numai de aproape... acum puteam fi ucis în secunda
următoare, de la orice distanță și din orice direcție, din
față, din spate, de oriunde... printr-o ușoară apăsare pe
trăgaci. De ce nu o făcea...? Și. În aceeași clipă, revelația
terifiantă: am înțeles... în sfârșit, am înțeles și de ce
urma să fiu ucis, de ce trebuia, de ce era logic să fiu
ucis...
Stăteam încremenit acolo, pe palier, cu capul
înfundat între umeri, cu brațele depărtate de corp,
jalnice, neputincioase. Sub ochii mei, sub ochii mei care
au țipat, ușa camerei mortuare s-a crăpat... și apoi, încet,
foarte încet, s-a deschis de un lat de palmă.
-------------------------------------------------
Mișcare abia perceptibilă, de limbă de ceasornic, de
înălțare a ierbii după ploaie, de creștere a umbrei...
întocmai așa, de înaintare a zilei către noapte, a vieții
spre neant; la doi pași înaintea mea, despicătura aceea
de beznă, de negru absolut, era ca o poartă a
cunoașterii, dincolo de care, în bolgia infernală, aveam
să pătrund în esența însăși a misterului... O aținteam
fascinat.
Doi pași, doi pași doar... Și unul – cum, mânat de ce
impuls secret, nu știu, și nici când nu știu – unul l-am
făcut. Atât îmi amintesc că, la un moment dat, mi-am
dat seama că mă aflu mai aproape, la o distanță de două
ori mai mică de ușa fatală. Și am mai înțeles, îmi
amintesc foarte bine, după cum îmi amintesc că
instinctul de conservare nu reacționa în mine, în clipa
aceea, absolut deloc, am înțeles că sunt pe cale să fac și
al doilea pas, ultimul!
Și totuși, pasul decisiv nu l-am făcut. Datorez, sunt
sigur, celulei oarbe, și mute, și lipsite de judecată (dar
ce știm noi despre asta!), ezitarea salvatoare – pentru
moment... –, retragerea, în vârful picioarelor, din
dreptul ușii. Nu minții, nu rațiunii, cu toate că acum
știam, înțelesesem perfect logica asasinului...
-------------------------------------------------
O, dacă aș fi intrat, ce triumf pentru el! Ce încheiere
patetică, melodramică și convingătoare pentru întreaga
dramă. Torturat de remușcări, dar mai cu seamă
conștient de faptul că e pierdut – nu-l confruntase
prietenul său, ofițerul de miliție, anchetatorul, cu
teribila acuzație?! – ucigașul lui Anton Mihăiescu (eu!)
pătrunsese în odaia acestuia și, la picioarele
catafalcului, mă rog, la picioarele patului pe care zăcea
victima sa, își luase viața! Gest simbolic! Definitoriu!
Zguduit de cele petrecute, cu încă o cicatrice în sufletul
său și așa destul de devastat, căpitanul din miliția
judiciară ar fi clasat dosarul cazului – lespede de
carton pe mormântul proaspăt și abject al fostului său
prieten, care prin gestul său își mărturisea crima...
 -------------------------------------------------
Cum și când administrase el doza aceea colosală de
drog? Desigur, în cursul cinei, desigur, în «ursul
simulacrului de masă festivă oferită de mine, slujindu-
se, mai mult ca sigur, de băutura mea! Sticlele goale sau
pe jumătate goale, paharele murdare, toate resturile
compromițătoare ale cinei mai sunt acolo, în bucătărie,
neatinse – le văzusem! – așteptând să fie duse la
laborator pentru analiză, unde se va constata că sunt
infestate de drog! Vinul meu, paharele în care a fost
turnat vinul meu... O probă materială, teribilă,
zdrobitoare, împotriva mea! Ca împins de un resort,
am sărit în sus, răsturnând scaunul. Zgomotul a făcut
să vibreze pereții. Fără să mai iau seama la nimic, fără
să mă gândesc că s-ar fi putut ca asasinul să se fi
furișat între timp acolo, așteptându-se, prevăzând că
această reacție a mea se va produce mai curând sau
mai târziu, am alergat în bucătărie. Cu gesturi febrile,
am adunat de pe masă, îngrămădindu-le în brațe,
farfurii, sticle, pahare, totul de-a valma, și le-am
răsturnat în chiuvetă, alături de cele care se aflau
dinainte acolo. Repede, până nu se întoarce... cine?, nu
știam nici eu prea bine, Vigu, miliția, legea... să fac ca
șuvoiul de apă să spele, urmele... ale cui urme?, ale
otrăvii, ale crimei făptuite de altul, nu de mine?!
Mâna tremurândă care apucase în palmă robinetul s-
a retras ca arsă. Ce inconștiență! Ce realizam cu această
nouă imprudență?! De ce această nouă încercare de a
minți...?

XIV. Nimic nu rămâne

Mi-am privit mâinile. Erau, și nu numai ele, ci și

manșetele cămășii, și mânecile jersé-ului, până la coate,
năclăite în drojdie de vin, în scursori de alcool, în sos
sleit, în toate zoaiele imaginabile! Ce murdărie! Ce
mizerie!
-------------------------------------------------
În minutele care au urmat, nici eu, nici celălalt, cel
din umbră, care continua desigur să mă pândească, n-
am fost protagonistul dramei, ci tăcerea! N-o auzeam
numai, aș putea spune că o palpam de-a dreptul și,
astfel, o cântăream în creier – din abstracțiune, din
noțiune antinomică, tăcerea devenise un obiect... La
intervale rare, dar de o regularitate de neîndurat, câte
un strop de apă, după ce se forma la buza robinetului,
cădea și, izbindu-se de faianța chiuvetei, pocnea ca un
foc de pistol. Treizeci și șapte... treizeci și opt... treizeci
și nouă... nu știu când am început să număr stropii de
apă, dar o făceam cu o atenție încordată, extremă,
expurgând52 astfel din minte orice altă preocupare, și
tocmai asta cred că a izbutit să-mi redea, într-un târziu,
o brumă de calm. Cincizeci și patru... cincizeci și cinci...
cincizeci și șase... Deodată, aidoma unei plante la
primul zvâcnet al luminii, am tresărit: era o amăgire,
ori într-adevăr sticla geamului se limpezea ușor?... Dar
nu, era adevărat, negrul lucios se denaturase, fără să-
mi dau seama când, într-o primă nuanță de cenușiu! Se
făcea ziuă! Oh, se făcea ziuă! Se arătau niște zori, urâți,
jilavi, zorii încă unei zile ploioase, putrede, de toamnă
înaintată – dar se făcea ziuă cu toate acestea, destul ca
să mă simt salvat, deși... deși, bineînțeles, trebuia să-mi
dau seama că asta nu schimba mai nimic, se poate
muri și se poate ucide la fel de bine ziua ca și noaptea...
Ciclu al vieții, atât de monoton, de tem, dar cât de
sublim! Nu era decât sfârșitul unei nopți oarecare,
regăsirea unei dimineți oarecare, dar pentru mine
însemna revenirea la viața însăși... Ce putere
miraculoasă are lumina, chiar și aceea zdrențuită,
purulentă, a unei dimineți de toamnă înecată în ploaie
și ceață! Sticla geamului devenea tot mai vizibil
cenușiu-lăptoasă și, odată cu creșterea acelei lumini
dubioase, se volatiliza și tăcerea tiranică ce-mi
insuflase, ea, mai mult chiar decât întunericul, spaima
52
A elimina dintr-o carte pasajele care sunt sau par a fi incompatibile cu
anumite principii morale.
de neființă. O ureche atenta, ascuțită – și a mea era, în
clipele acelea, până dincolo de firesc! – putea prinde
acum o multitudine de sunete, desfășurate într-un
spațiu vast: ciripitul răgușit al păsărilor în copacii
desfrunziți din pădure; mișcarea domoală, leneșă, a
animalelor zgribulite din curte; abia perceptibil, dar cât
de încurajator, vâjâitul câte unui camion zburând pe
asfaltul ud al șoselei, unde, odată cu presimțirea
dimineții, se intensifica și circulația; undeva, n-are
importanță la care din casele din vecini, un uruit de
jaluzele ridicate; și în cele din Urmă, triumfător,
frenetic, clasicul cântat al cocoșilor, vestind apariția
invizibilă a soarelui pe boltă, îndărătul norilor groși...
Respiram mai liber acum, pulsul, cred, redevenise
aproape normal, culorile, simțeam, mi se întorseseră în
obraji. Ascultam cu nesaț toate acele zgomote banale,
zgomote umile, care, treptat, risipeau coșmarul unei
nopți ce păruse fără sfârșit. Nu, îmi spuneam, acum nu
mai e posibil, acum ar fi cu totul absurd... Căci nu mă
mai simțeam chiar atât de singur, chiar dacă nu-mi
țineau tovărășie decât camionul ce trecea departe pe
șosea, mierla care cârâia în pădure, izbiturile toporului
cu care un om crăpa lemne undeva într-o ogradă de la
capătul străzii. După eternitatea celor câteva ore
halucinante, mă simțeam reintegrat în circuitul
mecanic al vieții...
 Și tocmai în acest moment de revenire la calm se auzi
ceva în hol – se auzi un zgomot și aici, înăuntru! Pași?
Așadar, venea totuși...? Sosise totuși și clipa atroce,
parcă anume să ia în derâdere subitul și superficialul
meu optimism? Eram însă, acum, destul de stăpân pe
mine. Pălisem iarăși, simțeam asta, dar nu, mai încerca
cu toate acestea spaima respingătoare de mai-nainte.
Să vină – acceptam, chiar dacă șansele erau toate de
partea lui! Ușa rămăsese întredeschisă. Cu pași de lup,
m-am apropiat de perete, lipindu-mă de el. N-aveam
nimic în mâini. M-am aplecat și am ridicat de jos o
butelie de vin – tot reprezenta mai mult decât nimic! O
butelie de vin – ce ironie! În fața gravității Morții, un
Riesling oarecare, frivol...
O mână a apucat de afară marginea canatului și a
împins ușa. În prima clipă, nu mi-a venit să-mi cred
ochilor: era o mână minusculă, o mână în miniatură,
mina ce o vedeam, nu laba neagră și păroasă (imagine
tipică de coșmar, clișeu de film de groază), cu... gheare
satanice, pe care o așteptasem. O mână fragilă ca un
picioruș de vrabie... M-am desprins de la perete, într-o
uluire ca de vis. Mâinii încleștate de ușă i-a urmat,
făcând un pas în încăpere, un picior de copil, încălțat
într-un pantof cu barată; un ciorap trei-sferturi, verde-
spălăcit, stătea căzut, boțit, pe pulpa subțire.
— Nicoleta! am rostit gâtuit. Ce cauți tu aici?!
 Fetița intră în sfârșit, închizând ușa în urma ei. O
aveam acum întreagă înaintea ochilor, cu părul
ciufulit, cu funda roșie din păr pe jumătate desfăcută,
cu rochița în dezordine (aceeași rochiță apretată, pe
care o purtase și în seara trecută, la faimosul festin, și
în care pesemne, că și dormise), cu mutrișoara ei care
nu era deloc mai drăgălașă decât i-o știam –
dimpotrivă, cu ochii cârpiți, cu nasul curgând și cu
bubele acelea dulci spuzindu-i bărbia și fruntea, cu
expresia aceea vicleană și rapace de mic rozător, era
mai dezagreabilă la vedere ca oricând. Cu toate
acestea, apariția ei, prezența ei atât de neașteptată în
preajma mea – un suflet de om, și încă un copil! – m-a
făcut să simt în inimă o căldură leșioasă, o mixtură,
penibilă dacă mă gândesc bine, de înduioșare și
recunoștință, ceva ca în sufletele eroilor lui Dickens53.
Am întins mâna, dând s-o mingii pe creștet.
Ea s-a tras îndărăt, arătându-și dinții mărunți și rari.
— Nu pune mâna pe mine!
M-am uitat lung la ea. N-am repetat gestul, nici i-am
simțit imboldul; de altfel, degeaba, acea mică făptură
antipatică era incapabilă să trezească o afecțiune reală,
indiferent în cine! În schimb, s-a deșteptat în mine
simțul răspunderii, sentimentul protector al adultului
53
Charles John Huffam Dickens (n. 7 februarie 1812, Landport, Regatul Unit – d.
9 iunie 1870, Gads Hill Place, Regatul Unit) a fost un romancier englez.
față de orice copil: atâta timp cât eram cu ea, fetița,
bineînțeles, reprezenta pentru mine cea mai bună
pavăză, că el n-ar mai îndrăzni să mă atace în prezența
unui martor... da, presupunând că nu-i va trece prin
minte să ne suprime pe amândoi... N-aveam în niciun
caz dreptul moral s-o expun pericolului!
M-am răstit, așadar, la ea:
— Ce cauți tu aici, Nicoleta? Cum ai ajuns aici? Du-
te imediat în camera ta și încuie ușa! auzi? Încuie ușa
bine și nu mai ieși de acolo!
Nicoleta își schimonosi fața într-un zâmbet cel puțin
ciudat.
— Am ceva de vorbit cu dumneata...
— Haide, du-te, m-am impacientat, du-te, dacă-ți
spun! Îți promit că stăm de vorbă mâine... Du-te și fă
ce ți-am spus, încuie ușa de două ori și bagă-te în pat!
Ea clătină din cap cu hotărâre.
— Mâine-i prea târziu, vezi să nu-ți pară rău...
Ceva în glasul ei mă puse în gardă.
— Bine, dar spune repede! Și îmi promiți că după
aceea pleci și faci ce ți-am spus?
Nicoleta se depărtă de-a-ndărătelea câțiva pași. O
urmăream nerăbdător dar și curios. Când ajunse destul
de departe de mine ca să i se pară că se află în
siguranță, aduse în față brațul stâng, pe care până
atunci – abia acum observai – îl ținuse la spate. Și, în
mâna ei, am văzut un obiect... nici nu știu cum să-l
numesc!, îngrozitor!
Era un... un fel de săculeț rotund, strâns la gură cu
un șnur gros care, la un capăt, forma un fel de laț;
obiectul părea să atârne destul de greu, căci umărul
stâng al fetiței, deasupra brațului care ținea obiectul,
era lăsat în jos.
— Ce... ce-i asta?! am îngăimat.
Nicoletei îi scânteiară ochii.
— Las’că știi dumneata ce este! Nu face pe prostul!
Eu rămăsesem interzis. Nu-mi mai puteam smulge
privirile de la obiectul acela straniu: pe pânză (o banală
țesătură în dungi) se vedea fără echivoc, chiar de la
distanță, o pată, nu prea mare, roșie. Sânge!
Arma crimei! Un sac... cu ce?, cu nisip, desigur... Un
sac cu nisip! Cel mai răsuflat poncif al literaturii
polițiste – și aș fi izbucnit într-un râs nebun dacă...
— Nicoleta, pentru Dumnezeu! Unde l-ai găsit?!
Râse ea, în schimb. Fetița râse! Dar nu era nimic de
copil, și încă de unul de nouă ani!, în râsul ei, o! nu!
— Acolo unde l-ai ascuns tu...
Și, cu o figură care cu atât mai puțin nu avea nimic
de copil, în așa măsură că-mi venea să cred că am în
fața mea o babă-vrăjitoare deghizată într-un omuleț
de-o șchioapă ori un gnom cunoscător al tuturor
ritualurilor Sabatului, cu o figură pe care era întipărită
cea mai teribilă și totodată mai grotescă cupiditate:
— Ce-mi dai pe el? întrebă precipitat.
Ca să se corecteze imediat:
—  Cât îmi dai?
Mă uitam la ea stupefiat. Chiar într-atât de diabolic
se puteau mișca niște celule într-un creier cam cât al
unui pui de găină?!
— Dar ascultă, Nicoleta... Tu nu-ți dai seama ce spui,
nu-ți dai seama că eu... Și, în definitiv, nu ți-e rușine?!
Nicoleta se încruntă.
— Ce să mai discutăm, atâta! N-avem timp de pierdut!
Acum toată lumea doarme, dar poate să se trezească
dintr-un minut într-altul... Dacă vrei, bine, dacă nu... să
știi că-l dau căpitanului și îi spun tot! Ai înțeles? Zi, cât
îmi dai?
Divină ingenuitate infantilă! Angelic surâs
copilăresc! Sublimă candoare! Să fie așadar șantajul un
instinct, o pornire înnăscută, căci de unde l-ar fi putut
învăța mogâldeața asta de om, care, după cum se vede,
îi cunoaște la perfecție regulile, asta înainte chiar de a
fi învățat cum trebuie alfabetul?... O curiozitate mai
tare decât orice precept moral sau, la naiba!, pedagogic
(sfidam, de altfel, pe toți Pestalozzii 54 și Macarencii55 să
mai educe ceva în „copilul” acela!) mă făcu să întreb:
— Dar tu... cât ceri?
Se uită la mine lung, pe sub gene; pesemne i se părea
suspectă rapiditatea cu care capitulam.
— Îmi dai... 80 de lei?
— Cât?!
80 de lei. Dumnezeule mare!! 80 de lei! Prețul unei
cămăși ieftine! A zece pachete de țigări! A patru sticle
de vin! Dacă aș fi fost într-adevăr eu cel vinovat, dacă
aș fi fost eu asasinul lui Anton Mihăiescu... atâta ar fi
reprezentat prin urmare libertatea mea, salvarea mea,
capul meu?! Aș fi vrut să râd cu hohote, să mă tăvălesc
pe jos de râs, chit că ar fi fost un râs foarte negru, un
râs de rupere cu viața, cu lumea, cu mine însumi...
54
Johann Heinrich Pestalozzi (1746–1827), pedagog elvețian. Sub influența lui J.-
J. Rousseau, a îmbogățit și reînnoit conținutul și metodele învățământului
primar. În așezământul „Neuhof” (1774), pentru copii săraci, în orfelinatul de la
Stans și institutele din Burgdof (1800) și Yverdon (1805–1825) pe care le-a
condus, a îmbinat instrucția cu activitatea practică. Experimentele sale bazate pe
intuiție, stimularea activității proprii a copilului și a respectării individualității
lui, încadrarea în comunitatea educațională s-au bucurat de un renume
mondial.
55
Anton Makarenko era considerat pedagogul „de geniu” al sovieticilor. El a
pus bazele coloniilor de reeducare, axate pe ideea că opinia colectivă trebuie să
distrugă opinia individuală. Anton Semionovici Makarenko s-a născut pe 13
martie 1888 în Ucraina de astăzi, tatăl său fiind muncitor feroviar. A urmat
gimnaziul și un curs de pedagogie, apoi a fost învățător, continuându-și studiile
între 1914 și 1917 la Institutul Pedagogic din Poltava. A pus bazele, după 1920,
primei colonii de muncă unde reeduca tineri și copii delincvenți.
 — Și ce vrei să faci tu cu banii ăștia, pentru ce îți
trebuie?!
— Treaba mea! Mi-i dai?
Ce vrea să facă mucoasa asta cu 80 de lei? 80 de lei
reprezintă pentru ea – s-o ia dracu! – o păpușă, o
minge, douăzeci de prăjituri cu frișcă, cine știe ce altă
tâmpenie! Pentru ea, mai știi, 80 de lei e o avere, o
sumă inaccesibilă – pentru ea, care n-are noțiunea
banului... Dar dacă are noțiunea banului, dar dacă știe
că 80 de lei sunt o bagatelă și șantajul îl exercită ca act
aproape gratuit, de pură răutate și perversitate? Ea,
copilul ăsta, care e mai bătrân decât mine, decât taică-
său, bunicu-său, decât Matusalem56?
Învingându-mi repulsia, m-am apropiat de ea și i-am
prins umărul. S-a zbătut, dar n-a reușit să scape.
Strângeam tare.
— Acum, ascultă-mă bine, Nicoleta, am spus, făcând
eforturi să nu ridic tonul, să vorbesc cu blândețe,
„părintește”, dragă Doamne! Ce faci tu acum e un
lucru foarte urât și în viața ta să nu-l mai repeți! N-am
să-ți dau nici 80 de lei, nici 80 de bani, din contra, ai
merita să-ți dau optzeci de palme, dar... te iert, fiindcă
nu-ți dai seama încă ce lucru urât ești pe cale să faci...
N-am nevoie de săculețul ăsta, să știi, fiindcă nu-i al
56
Metusala sau Matusalem este fiul lui Enoh. Potrivit Bibliei, a trăit cel mai
mult: 969 de ani, de aici provine expresia vârstă matusalemică.
meu, nu eu l-am ascuns în locul unde zici că l-ai găsit...
— Ce vorbești?!
Se uita la mine rânjind cu gura până la urechi.
— Ce vrei să spui...?
— Ce, crezi că nu te-am văzut când l-ai ascuns acolo,
sub scară?
— M-ai văzut tu pe mine?!
— Sigur că te-am văzut!
Și se uită în ochii mei fără să clipească. Bine, dar...
asta depășea orice închipuire, asta era... Furia mi-a
pompat tot sângele în creier. Bine, dar... simulacrul
ăsta de om e un monstru, nu doar un maître-chanteur
apprenti ci și un sperjur! Ar fi în stare oricând, vasăzică,
să depună mărturie și că m-a văzut, și cum l-am ucis pe
Anton Mihăiescu, nu numai cum am ascuns arma
crimei, și desigur că ar saliva de plăcere asistând la
momentul când mi s-ar pune ștreangul de gât – asta la
propriu, nu la figurat! Avortonul ăsta a apărut pe lume
prea târziu, în Evul Mediu ar fi trebuit să se nască,
atunci s-ar fi putut distra de minune la execuțiile
publice... Am zgâlțâit-o de câteva ori, izbind-o de
perete fără milă.
— Mincinoase! Scârbă mică ce ești! De furie, de
exasperare, nici nu mai puteam vorbi ca lumea, nu-mi
ieșea din gâtlej decât un soi de sâsâit. Te stâlcesc în
bătaie, auzi? Te fac fărâme! mai spune o dată ce-ai
spus, dacă ai curaj! Ai văzut tu în mâinile mele obiectul
ăsta? Ticăloaso!
Ochii ei mă fulgerau cu o ură indescriptibilă. Dar nu
era înfricoșată. Se zbătea să scape din strânsoarea
mâinilor mele, dădea să mă muște, încerca să mă
lovească cu picioarele, cu o energie neputincioasă, e
adevărat, dar demnă, în felul ei, de oarecare
considerație.
Bănuiesc că, în secundele următoare, scos din minți
de furie cum eram, aș fi făcut ce nu mai făcusem în
viața mea – adică să lovesc un copil, aș fi pălmuit-o cu
sete, o dată, de zece, de douăzeci de ori, i-aș fi rupt
buza, aș fi umplut-o de vânătăi, aș fi stâlcit-o în bătaie,
așa cum îi promisesem de altfel. Dar tocmai atunci,
zgomotul mult așteptat al motorului unei mașini
intrând în curte m-a determinat să-i dau drumul.
Nicoleta a zbughit-o, lăsând în mâna mea prada aceea
sinistră – sacul cu nisip, a străbătut val-vârtej holul și a
dat buzna în dormitorul părinților. Am auzit cheia
răsucindu-se în broască de două ori; îmi urma sfatul!
Cu inima bătându-mi vijelioasă în piept, m-am
postat în pragul dintre hol și vestibul. Am auzit din
nou un scrâșnet de cheie introdusă în broască, de data
asta la ușa de la intrarea principală. Câteva clipe mai
târziu, ușa se deschidea, și ce pătrunse mai întâi în casă
și îmi izbi privirile fu un val de ceață densă, compactă,
negricioasă, din care se decupa apoi silueta căpitanului
Vigu. În spatele lui, alți câțiva inși în uniformă.
Eram ca amețit, și când Vigu ajunse în dreptul meu,
nu-mi dădui seama că trebuie să mă dau la o parte ca
să-i fac loc să treacă. Mă prinse el de un umăr și mă
împinse ușurel în hol. Mă uitam pesemne la el cu niște
ochi goi, rătăciți, fiindcă mi se adresă ca unui bolnav:
— Ce-i cu tine...?
Am scuturat din cap, făcând eforturi să mă
dezmeticesc.
— Unde-ai fost? Unde dracu ai fost?! Pe unde umbli?
Pe unde mama dracului umbli o noapte întreagă?
Strigam, incapabil să mă stăpânesc, și glasul îmi
tremura. El mă privi lung și o părere de zâmbet
înghețat îi miji în colțul buzelor.
— Haide-haide, vino-ți în fire!
Am întors privirea de la el, ca să mă uit la cei trei
oameni care intraseră în hol și tocmai urcau scara
interioară. Erau trei milițieni ca toți milițienii, dar
figurile lor posomorâte, mantalele înnegrite de
umezeală, mersul greoi și grosolan îi indicau a fi, ceea
ce și erau, se pare, niște ciocli. Ultimul târa în urma lui
un fel de targă, de brancardă, care se izbea zgomotos
de treptele scării.
— Camera din stânga, le strigă Vigu, aceea cu ușa
sigilată...
 — Pe dracu, sigilată! am răbufnit eu. Sigiliul a fost
rupt!
Cei trei, fără să ne răspundă, respectând consemnul
tăcerii, pe care li-l impunea macabra lor îndeletnicire
din acel moment, se făcură nevăzuți în camera lui
Anton Mihăiescu.
— Ce-i cu tine? repetă Vigu. Și ce se întâmplă aici?
Glasul îi era ciudat de moale, aș zice vlăguit.
Mirat, am întors din nou privirea spre el. Presupun
că și eu aveam o figură devastată, descompusă, dar în
niciun caz ca a lui! L-am măsurat pe cât am putut de
atent: tenul îi era cenușiu, buzele crăpate, ridurile i se
adânciseră grozav, dar ce mi-a sărit în ochi cu
deosebire au fost cearcănele, niște cearcăne vinete,
intense, mari, cât pumnul, cum nu mai văzusem
niciodată și la nimeni pe lumea asta!
— Dar cu tine ce-i? am exclamat. Ce-i halul ăsta pe
tine?!
Râse scurt. Sau, mai bine-zis, fusese un soi de icnet.
— Ce, nu arăt prea faimos...? Ce să fie decât că am
suportat niște injecții cu cofeină, o doză nu pentru un
om, ci pentru un cal! Cu doza asta poți dopa orice
mârțoagă și s-o faci să câștige derbyul de la Epsom...
Cineva și-a pus în cap să mă adoarmă...
— Și pe tine?... am murmurat.
— Da, confirmă el obosit, și pe mine. Ca și pe
caporalul de la poartă – încă nu s-a trezit, l-am suit în
mașină, unde cel puțin doarme la moale și la căldură,
nu pe banca tare și în burniță... Ca și pe cel de acolo, de
sus, adăugă el cu o strâmbătură, arătând cu o zvâcnire
din bărbie spre milițianul adormit pe scaun în capul
scării, se doarme zdravăn în casa asta, observ – curat
casă de odihnă! Și eu care nu mi-am dat seama, dar
pesemne că mi-a luat drogul mințile... L-am văzut pe
Folbert teafăr și mi-am închipuit că numai eu am fost
drogat! Aș fi putut lua măsuri din timp, aș fi putut
telefona la postul de miliție, cerându-le să intervină.
Ridică din umeri, cu un aer încă buimăcit. De ce
greșeală copilărească am fost în stare!
În clipa aceea, privirea îi alunecă pe brațul meu
drept în jos și l-am văzut cum tresare. Da, trebuie să fi
fost cu totul răpus de oboseală și cu întreg sistemul
nervos întors pe dos de încleștarea sumbră dintre doza
pantagruelică de somnifer și antidotul acestuia, dacă,
de când ne aflam față în față, abia acum observa
oribilul obiect pe care-l țineam în mână!
— Ce-i asta?! făcu, sugrumat.
I-am aruncat sacul cu nisip la picioare.
— Moaștele sfântului Pafnutie57!
57
Sfântul cuvios mucenic Pafnutie Egipteanul și-a dat viața pentru credința
creștină la începutul secolului al IV-lea, în timpul persecuțiilor împotriva
creștinilor ordonate de împăratul Dioclețian (284–305). Prăznuirea lui în Biserica
Ortodoxă se face pe 25 septembrie.
 Și am izbucnit într-un râs dement, sălbatec, un râs cu
sughițuri și horcăituri. Vigu mă prinse de piept și mă
zgâlțâi.
— Termină cu râsul ăsta idiot! Doar n-o să ne lăsăm
purtați de aici direct la Spitalul Central! Nu vezi că
amândoi suntem sonați la ora asta? Hai să punem creier
de la creier și să judecăm situația, hai să vedem cum
stau lucrurile de fapt...
Am contenit brusc din râs.
— Da, sigur, ai dreptate... Să încercăm, sigur că da,
să încercăm să ne punem capotele la loc pe umeri...
El se aplecă icnind (icnind, el!) și ridică sacul cu nisip.
— Să mergem sus, în camera aceea liberă, să
discutăm, să limpezim unele lucruri...
— Da, să mergem, sigur că da... Hai să mergem...
Eram amândoi ca beți, ne clătinam pe picioare,
aveam gesturile bruște ale marionetelor. Am rânjit.
— Un moment, băiețaș! Să discutăm, de acord, dar
nu așa, cu gâtlejele uscate, ce dracu! Așteaptă o
secundă.
Am intrat în bucătărie și am înșfăcat două sticle de
vin, Rieslingul cu care... îmi propusesem cu puțin
înainte să înfrunt Moartea și, dacă nu mă înșel, un
Cabernet oarecare. Am revenit în hol.
Cei trei ciocli coborau scara. Unul din ei în față,
părând să conducă cortegiul funebru, ceilalți doi
purtând brancarda, pe care o vulgară pătură acoperea
ceva ce semăna mai degrabă cu un lucru decât cu un
corp. Dar, la un capăt și la altul al păturii, ieșeau la
vedere, într-o parte picioarele cadavrului, goale, cu
pielea verzuie, cu degetele chircite, în cealaltă o dâră
din frunte și un smoc de păr blond; capul se bălăbănea
ușor sub pătură.
Vigu privea scena cu niște ochi sticloși.
Cei trei (mi-era imposibil să gândesc: cei patru...)
ieșiră tăcuți în ceața neagră, murdară, a dimineții.
— Asta e totul, amice... am rostit răgușit. Cobori de
undeva, te înfunzi în ceață, te duci. Nimic nu rămâne,
decât duhoarea de hoit...
— Zău?! murmură Vigu. Ce vorbești? N-am știut
asta, într-adevăr...
*
Mi-am umplut al patrulea pahar de vin și l-am băut
și pe acesta, ca și pe cele dinainte, dintr-o sorbitură. Mă
încerca o sete năprasnică, absolut anormală, la ora
aceea cred că aș fi băut și vitriol. Vigu, în schimb, nici
nu se atinsese de paharul lui, ceea ce era, ca să zic așa,
de asemenea absolut anormal. Trântit pe canapeaua
extensibilă, mă privea inert și fără nicio expresie pe
fața cenușie; aproape că mă întrebam dacă înregistrase
ce-i spusesem, dacă mă ascultase, dacă mă auzise... N-
aș fi crezut să-l văd vreodată cuprins de o asemenea
torpoare58. După ce intraserăm în odaie, el își scosese
pipa, dar pesemne că n-avusese nici puterea s-o umple,
fiindcă o părăsise pe colțul mesei și îmi ceruse o țigară.
Aceasta îi stătea acum, stinsă, între degetele mâinii
lăsată, flască, pe spătarul canapelei.
— Ai înțeles care îi era planul? Voia să însceneze
sinuciderea mea... Nici mai mult, nici mai puțin!
Ridicându-mi viața, mărturiseam implicit că tot eu îl
ucisesem și pe celălalt. N-ar fi fost nevoie să las în
urma mea nici măcar o scrisoare de adio...
Vigu încruntă vag sprâncenele. Dar privirea sa
rămase în continuare goală.
— Și acum, ce mai aștepți, omule? am ridicat glasul,
dintr-o dată scos din sărite de pasivitatea lui. După ce
că dispari și mă lași singur... pradă monstrului acela, în
primejdie de a fi asasinat de o sută de ori în timpul
nopții – nici nu știi ce noapte de coșmar am trăit! –
acum zaci aici ca o moluscă și nu faci nimic, nu
întreprinzi nimic, nu clintești un deget! Du-te din
cameră în cameră și constată cine nu doarme, cine se
preface numai că doarme și – auzi ce-ți spun!, pune-i
mâna-n gât, prinde-i cătușele, el e asasinul lui Anton
Mihăiescu, el e cel care a încercat să mă asasineze și pe
mine!
Buzele lui Vigu se mișcară ușor:
58
Toropeală, lâncezeală, somnolență.
 — Singur o noapte întreagă... Singur ca Bau-Bau...
— Poftim?... am făcut nedumerit.
— Bietul copilaș speriat... și, încet-încet, ochii lui
Vigu prinseră să se însuflețească, trăsăturile feței să i se
destindă; se mișcă, nu fără efort, și își îndreptă
spinarea. L-a speriat Bau-Bau azi-noapte, vai!, cât de
tare l-a speriat! Și ce bucuros e c-a venit tăticu’ acasă și
a găsit ocrotire la pieptul lui... Ai visat urât, băiețaș,
hai, vino-ți în fire, nu s-a întâmplat nimic, nu vezi?...
spune tăticu’, și copilașul e fericit și zâmbește...
— Cum... cum poți vorbi așa, Mircea?! Vasăzică nu
mă crezi? Nu s-a întâmplat nimic?! Vasăzică eu mint,
am scornit toată povestea? Am inventat totul, ca cel
din urmă mitoman? Mulțumesc!
Vigu sări brusc în picioare. Fără să vreau, m-am tras
un pas îndărăt. Fața lui avea acum o expresie nu
numai dură, înghețată, ci de-a dreptul amenințătoare.
Și numai zvâcnetul mereu repetat al unuia din mușchii
de sub ochiul stâng îi trăda starea nervoasă morbidă.
Nu știam ce să cred.
— Fă bine și scutește-mă! strigă. Crezi că mă
impresionezi cu istorioare de groază... demne de
fantezia unui romancier de mâna a șaptea?! Și nu mai
bea atâta, dracului! mai bine te-ai fi gândit sa faci
cafea, o găleată de cafea, amândoi am fi avut nevoie...
Alcool ne trebuie nouă acum?
 — Nu sunt valetul dumitale! Fă-ți singur! Fă-ți cafea
și fă-ți... și datoria!
Îmi aruncă o privire cruntă.
— Asta și fac, cetățene, asta și fac refuzând să iau în
serios balivernele dumitale! M-ai plictisit destul,
înțelegi? Mi-ai împuiat destul capul! Ai uitat în ce
postură mizerabilă te afli? Dacă-i așa, îmi permit să-ți
reamintesc: ești acuzat de a-l fi asasinat pe numitul
Anton Mihăiescu... Punct! Îți închipui că vei schimba
cursul anchetei îndrugând verzi și uscate despre nu
știu ce tentativă de asasinat asupra propriei dumitale
persoane, despre nu știu ce înscenare de sinucidere,
despre arma crimei găsită ca prin miracol, despre
drogarea în masă a locatarilor casei?! Te înșeli!
— Dar, pentru Dumnezeu, am strigat la rândul meu,
doar ați fost drogați, nu poți nega asta! Milițienii tăi
lăsați aici mai dorm și acum... și tu însuți – nu te vezi,
ești ca un spectru, abia te ții pe picioare...!
— Da, și eu, și oamenii mei, am constatat perfect:
urmează să-mi spui motivul real pentru care ai făcut-o!
— Eu?!
— Dar cine?! Nu în vinul tău a fost turnat drogul?
Nu tu ai fost sărbătorit aseară, la cina aceea infamă?
Nu tu trebuia să te disculpi, într-un fel sau altul?
Fiindcă tu, nu-i așa, tu urma să răspunzi de asasinarea
lui Anton Mihăiescu...’!
 Îl priveam cu ochii holbați. Cine era omul din fața
mea? Vechiul, bunul meu prieten, s-ar zice, dar care
mă înfunda, mă ducea la pierzanie cu stăruința, cu
încăpățânarea celui mai înverșunat dintre dușmani!
Anchetatorul obiectiv, dar care refuza să ia în
considerație argumentele celui supus cercetării, care
nesocotea dreptul elementar la apărare al unui om.
— Nu-i nevoie să-mi tot reamintești unul și același
lucru: știu foarte bine că aseară mi-ai aruncat în față
acuzația aceea neroadă, știu foarte bine că, deși ai avut
pudoarea să n-o mărturisești pe față, m-ai pus sub
stare de arest...
— Exact.
— Ei bine! – și răcneam acum, sufocat de exasperare,
dacă m-ai arestat, aveai obligația, nu crezi?, să mă și
păzești! Nu să pleci la dracu-n praznic și să mă lași fără
apărare, la discreția instinctelor sadice ale unui asasin,
de mâna sângeroasă a căruia mă întreb, de fapt, cum
am scăpat? Ce ușor e să spui: am greșit, mi-a luat și
mie drogul mințile! Îți îngădui cam multe, îți bați joc
de îndatoririle dumitale, domnule căpitan Vigu, vezi
să nu te coste treaba asta epoleții de pe umăr!
— Zău?! Epoleților mei nu le duce dumneata grija!
Cât privește mizerabila dumitale existență individuală,
mă rog, nu te pot opri să faci în pantaloni de teamă să
nu ți-o pierzi cumva... Consideră-te și pe mai departe,
și mai mult ca oricând, arestat: te asigur că de aici
înainte vei fi păzit cum trebuie... Du-te în camera
dumitale, pe care, reține!, îți interzic s-o părăsești! Cred
că ai înțeles.
Ne priveam ochi în ochi ca turbați amândoi.
— Foarte bine! Îți atrag însă atenția că doresc să fiu
asistat fără întârziere de un avocat: nu am nicio
încredere într-un așa-zis anchetator, care e sau un
imbecil, sau de ce nu?, complicele adevăratului
asasin...
— Complicele asasinului, eu?! Asta ai să mi-o
plătești, să știi!
Nu mai știa niciunul din noi ce spune. Nici nu era de
mirare, nu li se poate pretinde unor creiere omenești să
funcționeze normal în condiții anormale. Am ieșit
izbind ușa.

XV. Floare carnivoră

Stupida altercație cu nemernicul meu prieten (așa

apărea Vigu în ochi mei acum, și „nemernic” e chiar
un cuvânt destul de blând!), nebunescul nostru schimb
de injurii și amenințări izbutise pesemne să mă
orbească, să mă lipsească de uzul normal al simțurilor,
de vreme ce, intrând în camera mea, n-am remarcat
nimic suspect, nimic ieșit din comun. Dimineața
înaintase între timp, dar cum jaluzelele erau trase,
înăuntru era întuneric, și totuși nu era: în soba de
teracotă, cu ușiță deschisă, ardea agitat focul, jucându-
și reflexele roșii pe perete; și era cald, o căldură ea
însăși inexplicabilă. De neînțeles, dar nu m-am întrebat
niciun moment cine putuse să aprindă focul în absența
mea! În afară de asta, în aerul închis trebuia să fi plutit
(spun „trebuia”, fiindcă de simțit efectiv l-am simțit
abia mai târziu, la următoarea revenire în cameră) un
parfum insinuant (altfel bine cunoscut mie...) de
colonie fină, dar și de epidermă delicată, și de
respirație subtilă a acelei epiderme, și de păr de femeie
despletit (ceva în genul miresmelor de flori presate, de
ierbar): ei bine, repet, oricât ar părea de necrezut,
nările mele, atunci, nici acel parfum nu l-au înregistrat!
mai mult decât atât, nu m-am întrebat nici prin ce
miracol așternutul de pe pat, pe care, vă amintiți, îl
zvârlisem violent în lături atunci când, înnebunit de
groază, sărisem să preîntâmpin încercările celui de
dincolo de ușă de a pătrunde înăuntru și, desigur, de a
mă ucide, așternutul, așadar. Îl găseam acum
împrospătat, netezit și, nu știu cum, îmbietor...
Momentul de furie îl trăiam, se vede, la intensitatea
maximă! Bocănind cu bocancii pe parchet, m-am
dezbrăcat cu gesturi bruște, smulgând pur și simplu
hainele de pe mine și azvârlindu-le cât colo și, în tot
acest timp, bodogănind fără oprire:
— Măgarul dracului! Cretinul! Inconștientul!
Pentru... pentru a-și face el ambiția, e în stare să mă
trimită la ștreang, să comită... cea mai grosolană eroare
judiciară... Dar las’ că o să vedem noi dacă n-o să-i
pară rău după aceea, și încă cum! Să vedem cine-o să
mai scrie romane, nuvele, filme despre nenorocitele,
infectele lui isprăvi de câine polițist!
Și alte asemenea nerozii. (Ca și cum, odată zvârlit
leșul meu într-un cimitir de penitenciar, mi-ar mai
putea ține de cald ideea că cel vinovat de sfârșitul meu
ignobil își va încheia cariera în anonimat!).
În sfârșit, am ridicat un colț al plăpumii și am intrat
în așternut. O! și ceea ce nu presimțisem defel deși
atâtea indicii îmi stătuseră înainte și deși era exact
lucrul pe care de atâta timp îl așteptasem să se
împlinească, febril îl așteptasem și aproape fără o
brumă de speranță în vremea din urmă, abia acum și
într-o secundă amețitoare mi se revelă! O atingere, o
regăsire – de-ajuns ca scânteia electrică a celui mai
sublim dintre instincte să mă fulgere din creștet până-n
tălpi... făcându-mă să uit totul din mizerabila realitate
în care mă zbăteam, transportându-mă – cu viteza
luminii! – în paradis, în singurul paradis existent... O
atingere și, îndată apoi, o încleștare – catifelat-fierbinte,
aspru-calină, incluzând și o deplină dăruire, dar și o
severă exigență, o învăluire, o cuprindere care mă și
întregea, adăugându-mi-se, dar mă și împuțina, prin
ardere rapidă. Ce erau să caute aici judecata, reproșul,
căința sau iertarea? Vorbele adică – literatura
neghioabă, etica nătângă? Trecutul scelerat, viitorul,
chiar dacă dubios și el?
— Tu...? am murmurat. Tu?!
— Tu... tu... mi se răspunse, în neștire, printre o sută
de interjecții voluptoase. Tu... tu... tu...
Spasmul fu, pe cât de frenetic, pe atât de scurt. Dar,
el nu reprezenta decât începutul. Floarea carnivoră din
neagra junglă a sângelui, făptura pe care o avusesem
în stăpânire până atunci mă încătușa ea pe mine în
tentaculele ei... în roșul bengal al flăcărilor din sobă,
straniu întețite și ele, de vreo suflare de vânt căzută în
horn ori, cine știe, de respirația noastră zbuciumată, ne
nășteam unul din celălalt ca să ne ucidem și iar să
renaștem... încredințându-i-mă, mă simțeam
Laokoon59, dar încolăcit de ele un mănunchi de reptile
tandre, cu care să te lupți era un extaz...
Nu mai știam de nimic altceva. Lipsite de sens erau
toate celelalte – ideea cadavrului acela grotesc, purtat
mai adineauri pe brancardă, ideea de crimă însăși,
acuzația de asasinat: eu, asasinul?! Eu, candidat la
59
Reflectă moartea preotului troian Laocoon, care a fost pedepsit de zei să fie
strangulat de șerpii marini împreună cu cei doi fii ai săi.
ștreang?! Ei bine, fie! Ce-mi pasă! În clipa supremă, așa
se zice, spânzurații juisează... Dacă-i adevărat, ei bine,
eu chiar în momentul ăsta mă las spânzurat...
Încântător supliciu! Sublimă mortificare!
Clipa de prăbușire, apoi. De rupere a vertebrei, s-ar
zice.
Momentul de încremenire a sufletelor. De pace, de
istovire, de anulare a timpului. Trupul de dedesubt,
gol, văzut parcă de sus... Și admirat, incredibil în
fastuoasa lui impudoare, palpitând secret, și încordat-
destins, și sacru, și demonic: iarbă a câmpului culcată
sub lună, dar nu umil plecată, nu cuminte, căci câmpul
e de mătrăgună...
Ochii negri-prelungi, migdalați, mă aținteau, cu
adevărat enigmatici acum, fără să clipească. Reflexele
focului le dădeau sclipiri de rubine. Le-am surâs, vag
înfricoșat. Mi-au surâs și ei, vrăjitorește.
Într-un târziu, și ca în vis, ne-am depărtat unul de
celălalt. Cu ochii închiși, am început să mângâi trupul
gol de alături pe care încă îl mai simțeam fremătând.
Pe mine însă, încet-încet, dar cu atât mai sinistru și în
felul în care valurile cenușii ale mareei se umflă înspre
țărmul de stâncă ciuruit de izbirile lichide, veneau
acum din nou – le simțeam – veneau să mă asalteze
gândurile funeste.
Întrebările oribile. Anxietățile făcute să-mi
strepezească inima și creierul. Obsesiile! Le eram rob,
degeaba! Nimic, vai nouă!, nici cea mai deșănțată
exaltare nu e făcută să dăinuie. Crima. Identitatea
asasinului. Acuzația de omor. Arestarea. Și – de ce nu?,
dar altfel întrezărită perspectiva acum, o!, cu totul
altfel, fără rictusul sfidător și inconștient de adineauri –
Ștreangul, cu Ș mare. Idiotul acela pe mine mă acuză...
Nu e cazul să râd, nu e câtuși de puțin cazul, nici să
ridic din umeri, nici... Cel mult, să mă revolt, să
protestez, să bat cu pumnul în masă – dacă ar avea și
asta vreun rost, dacă, dacă!... Sau să caut o soluție,
dacă e de presupus că ar exista vreuna... ceea ce e
foarte îndoielnic... Continuam să mângâi trupul gol de
lângă mine, dar o făceam mai mult sau mai puțin
absent acum, într-atât încât distingeam anevoie pielea
lucie de mătasea plăpumii (în vreo câteva rânduri, m-
am surprins prelungind absurd, pe suprafața patului,
gestul mângâierii...).
Ea însă, femeia, începuse din nou să se agite, buzele
ei fierbinți porniră să alunece pe pieptul meu, dinții de
viezure redeveniseră agresivi. Cu un gest, pe cât s-a
putut mai puțin brutal, i-am desprins de pe trupul
meu capul și i l-am așezat pe pernă. Misterioșii ochi
migdalați mă priviră contrariați. N-ar fi trebuit să-mi
pară rău? Poate că da. Dar redevenisem nesuferit de
lucid.
 I-am prins tâmplele în palme și i-am dat capul pe
spate. Ochii „enigmatici” mă aținteau fără să clipească.
(Ochii aceia de tailandeză, de zeiță orientală. Superbi.
Dar și exasperanți câteodată!).
— Pe el l-au dus de aici acum o oră, știai?
Nu-mi răspunse. Ochii ei continuau să mă ațintească
intens, cu o fixitate de pisică siameză. Iar dacă îmi
răspunse totuși, fu printr-un zâmbet (dar nu știu dacă
real sau imaginat de mine).
— Bora...
Tăcea. Zâmbea alb (sau doar mi se părea mie că ar
zâmbi}.
— Te aștepți, nu-i așa, să te întreb de ce, te-ai întors
la mine? am rostit aproape în șoaptă, și fiecare cuvânt
îmi dădea o emoție stranie – eram eu însumi uimit de
acea tulburare inexplicabilă: nu cumva o iubeam, pur și
simplu? Gândul m-a speriat: o, numai asta nu!... Nu
„n-ara să te întreb: sunt fericit că te-ai întors, și asta-i
tot...
Mâna ei se puse peste a mea, cu care continuasem tot
timpul s-o mângâi, și apăsă ușor. Și iarăși, la acest gest
al ei, o ticăloasă, o lașă strângere de inimă mă încercă.
— N-am să te întreb nici când ai să pleci iar... (în
glasul meu, chiar așa coborât, am surprins o suspectă
răgușeală.) Nu, nici asta n-am să te întreb, fiindcă nu
știi nici tu... Dar... cum ai putut...
 Nu îndrăznii să urmez.
— Ce? – pe un ton profund liniștit. Ce să pot?
— Ei bine, da – cum ai putut... să vii la mine... când îl
știai alături, cu țeasta zdrobită, sloi de gheață, doar l-ai
văzut? Sau nu l-ai iubit chiar deloc?
Misterioșii ochi migdalați scânteiară.
— Nu știu de cine vorbești.
Mi s-a făcut brusc frig.
— De ultimul tău amant, de el vorbesc! Pe care fi
idolatrizai! am strigat (în clipa aceea o uram), fără să
mă gândesc că puteam fi auzit, de pe palier, din
camera alăturată, prin ușa mascată. Căruia nu mai știai
cum să-i intri în voie! Cu care... dar știai prea bine că
vă aud de aici și, desigur, puțin îți pasă... Sau chiar îți
făcea plăcere ideea, te ațâța!
Dora râse ușor, și degetele ei experte porniră să-mi
mângâie gâtul, umerii, când abia atingându-mă, când
apăsând.
— Prostule! El nu mai este... Și dacă... nu mai este...
înseamnă că... nici n-a fost...
O pauză după fiecare dintre acele cuvinte
murmurate; căci cuvintele erau intercalate printre
sărutări, o suită de sărutări ușoare, abia sugerate, dar
cu atât mai perfide – nimeni ca ea nu se pricepea să
trezească instinctele ațipite.
— Pe când... tu ești... Știi asta? Da... tu ești... tu... tu...
 Nările, gura, inima mi-erau pline de fiere. Da, sunt...
pentru ea adică... dar pe câtă vreme? Și ce rost are s-o
întreb asta, ce rost are să mă întreb? Singura certitudine
e că, acum, și ea este... Ea este, așa cum și eu sunt... deși
s-ar fi putut foarte bine, și cât de bine încă!, să nu fiu...
Dacă ușa aceea, am surâs amar în mine, în timp ce
prindeam trupul acela miraculos în brațe, dacă ușa
aceea de colo ar fi cedat cu câteva secunde mai
devreme, n-aș mai fi fost, desigur, nici eu. Pe o a doua
brancardă, rigid ca un obiect de lemn, m-aș fi înfundat,
la rândul meu, în oceanul de ceață... Și, în cazul ăsta, ar
fi fost, pentru ea, cine? (Îmi venea să-l sugrum pe acel
cineva ipotetic! Dar era o nebunie să-mi pun asemenea
întrebări... ce sens avea?, și, în definitiv, ce importanță
chiar?).
— Tu știi cine l-a ucis, nu-i așa?
Îmi răspunse printr-un râs bizar, printr-o părere de
râs, poate chiar prin cu totul altceva decât un râs. Nu
era exclus nici să nu mă fi auzit măcar, doar știam că,
în asemenea clipe, uita cu totul de sine.
M-am dat bătut:
— Nu cumva tu?! – și aș fi vrut, aș fi vrut cu tot
dinadinsul ca ea să fi fost, gândul acesta mă făcea s-o
doresc dincolo de orice imaginație și să-i fiu... da, plin
de gratitudine, fiindcă altfel... altfel n-aș fi avut-o în
clipa aceea, fluid-catifelată, în mine – și nu eram
departe nici de un alt gând, cu totul demențial acesta,
că pentru mine o făcuse! (Și gândul acesta, recunosc, nu
mă revolta defel, dar defel!) Nici nu era exclus... ca
tocmai ea să fi ucis: cum de se trezise, când toți ceilalți
mai zăceau încă răpuși de narcotic...? Și se afla aici, în
camera mea, de cine știe câte ore! Dar... se trezise? Sau
toată noaptea... ceea ce însemna, că tot ea fusese și cea
care... că de mâna ei ar fi trebuit și eu să... Și de ce nu?,
de ce nu?, de ce nu?!
— Tu l-ai ucis, spune!
Dar ea nu făcea decât să repete în neștire, printre
dulcile vaiere ale voluptății:
— Tu... tu ești, știi... Tu... tu...
*
O bătaie brutală în ușă.
— Ce e?! Cine e? am strigat. Înghețasem.
(Așadar, în secundele următoare Vigu avea să între...
ca să constate – ce? –, nu flagrantul delict de adulter –
mi se rupea în paișpe de individul de la parter, de
domnul soț legitim! – ci mobilul crimei mele... Iată-l,
„mobilul” acela – în brațele mele, mișcându-se,
unduindu-se cu inconștiență mai departe...
Dar nu era Vigu.).
— Poftiți la domnul căpitan, îmi răspunse prin ușă
glasul unuia dintre milițieni.
— Să aștepte! m-am răstit. Ai auzit? spune-i să
aștepte!
Și am continuat să facem dragoste. Dar, se înțelege,
tot farmecul se dusese dracului. Eu cel puțin, o făceam
acum exclusiv din spirit de răzvrătire față de
„chemarea la ordine” a lui Vigu. Urmează, îmi
spuneam, urmează – oricât ar părea de aberant... –
interogatoriul oficial... într-un cuvânt, „încolțirea”
mea... Și prin ce? Ce întrebare! Prin „probele”
semănate de celălalt la tot pasul... Vigu, care a intrat
între timp în posesia lor, va arbora parcă-l văd, o mină
dezgustător-triumfătoare: nu declarase el că aveam „să
i-o plătesc”? Ce comedie! Ce tragicomedie!
În sfârșit, ne-am desfăcut din îmbrățișare, eu, de astă
dată, și era parcă, totuși!, cu un gust ca de nămol în
mine.
Am descins din pat și m-am îmbrăcat, destul de
sumar, de altfel. Înainte de a ieși, mai mult dintr-un soi
de obligație, m-am aplecat s-o sărut pe femeia din pat.
Ea îmi cuprinse gâtul cu brațele.
— Du-te, îmi suflă la ureche, fierbinte. (O, Doamne,
și iarăși am dorit-o...!) Du-te și îmbrobodește-l... Nu e
el mai inteligent ca tine! Și, la urma urmei, sunteți
prieteni, trebuie să închidă ochii! Du-te, minte-l...
Am desfăcut ochii mari, uluit. Vasăzică, și ea își
închipuie că eu...? Ne aflam ochi în ochi, la distanță de
câțiva centimetri, și ai ei, negri-lucioși, incandescenți,
dar incandescenți la pragul frigului absolut, îmi
apăreau nu numai măriți la o scară fantastică, dar și
multiplicați, putându-le desluși geometria interioară,
de fagure cu fiecare hexagon precis conturat. Un miros
pătrunzător, aproape un gust, acru-sărat-dulceag, de
sevă animalică, îmi invadă nările. Cățea! cârtiță!
leoaică! vulpe! femelă din indiferent ce specie!
Exultând și dăruindu-se supusă... masculului care și-a
răpus rivalul... Să nu înnebunești?!
M-am smuls, terorizat, din acea îmbrățișare și, din
doi pași, am ieșit. Milițianul mă aștepta afară, postat
foarte aproape de ușa camerei mele (mă păzea? dar n-
aveam de ce mă plânge – nu pretinsesem chiar eu să
fiu păzit „cum trebuie”?). Omul îndreptă spre mine o
privire încărcată de reproș (îl făcusem pe „domnul
căpitan” să mă aștepte, vezi-bine!). Foarte excitat – la
figurat și la propriu – am bătut la ușa camerei în care
știam că se află Vigu.
— Intră.
Ei bine, în ciuda iritării sau chiar furiei de care voiam
să las impresia că sunt cuprins, mărturisesc că am
apăsat pe clanță cu destulă sfială. Cunoșteam prea bine
tipicul producerii – doar asistasem de atâtea ori la
asemenea scene – și, bănuind ce mă așteaptă, n-avea
cum să-mi fie tocmai la îndemână: un întreg conclav
de reprezentanți ai organelor de anchetă, ofițeri de
miliție, procurorul, ajutorul procurorului, tot felul de
experți și superexperți, martorii apoi, gata să intervină
la prima solicitare, cu zelul libidinos al celor cărora le
place să facă pe deștepții, ca să nu mai vorbesc de
eventualii chibiți (ca mine, de pildă, când îl secondam
pe Vigu)... O liotă de indivizi severi și foarte plini de
sine, care adesea fac cu schimbul în cursul
interogatoriilor, când tu, cel strâns în menghină, pierzi
noțiunea timpului, când ești condus de la Ana la
Caiafa, fiecare vrând să știe altceva, deși în esență
același lucru, când ești confruntat cu cine te aștepți și
mai ales cu cine nu, când, cu nervii făcuți zob, te
trezești mărturisind cele mai fantasmagorice fapte
(atunci, de regulă, înțelegându-se că s-a întrecut
măsura, intervine o pauză: fără argumente, nici să te
recunoști vinovat nu ai voie!)... Iată, voi deschide ușa
acum... și voi da ochii cu toate mutrele acelea
inchizitoriale – reconfortantă perspectivă!
Am smucit ușa, ca să constat că, împotriva tuturor
așteptărilor mele, înăuntru nu se afla decât o singură
persoană: Vigu, invariabilul Vigu. Lungit pe canapea,
cu o pernă sub cap – citea! Citea, și ce anume?! încă din
prag, din prima clipă, am recunoscut în mâinile lui
propriul meu manuscris. Citea – dacă era de conceput
așa ceva!
— Pasiunea după Matei, romanul meu...
 — M-ai... chemat? m-am bâlbâit eu, brusc
dezorientat; toate frazele sarcastice pregătite dinainte
îmi ieșiseră din minte.
Vigu puse tacticos deoparte vraful de hârtii, după
care, cu o expresie de vădită dezaprobare pe față, mă
măsură din cap până-n picioare. Ținuta mea era cea
care îl contraria pesemne: în papuci și fără ciorapi, în
pantaloni și în bluza de la pijama – așa mă prezentam
în fața... autorităților?! (Las’ că bluza de pijama, și mi-
am dat seama de asta pe loc, aducea destul de bine cu
uniforma în dungi a pușcăriașilor...) Dar nu făcu nicio
remarcă în acest sens.
— Haide, intră, ce stai în ușă? Ia loc.
L-am ascultat și m-am așezat pe un scaun – ce
puteam face, nu-mi era îngăduit să trec cu vederea
situația în care mă găseam; orice s-ar zice, eram la
cheremul lui; nu-ți permiți să faci pe supăratul, pe
ofensatul, față de cineva decât dacă te simți,
moralmente, pe plan de egalitate cu el. Iar mie, și asta
în pofida faptului că mă știam nevinovat de crima ce
mi se imputa, evenimentele ultimelor ore izbutiseră să-
mi compună, acesta era adevărul, o psihologie de
individ aflat în afara societății! La dracu! mi-am zis,
altă soluție nu e, dacă vreau să-mi manifest disprețul,
decât să tac – voi răspunde la întrebări, dar numai la
întrebări, și cât mai laconic și fără să mă las din nou
provocat! Asta e ce mi-am propus, dar...
Prima întrebare a venit însă abia peste câteva minute
de tăcere crispată și de fapt nici nu se voia atât o
întrebare, cât o constatare:
— Vasăzică m-ai mințit!
M-am încruntat.
— Îți atrag atenția că n-am de gând să mă angajez în
discuții stupide. Nu răspund decât la întrebări precise.
De fapt, nu știu de ce accept chiar și asta, în absența
avocatului, pe care l-am cerut, și îmi reînnoiesc
cererea...
Vigu pufni disprețuitor.
— Ia mai slăbește-mă cu avocatul! Vrei întrebări
precise, prin urmare? Foarte bine. Ai. Afirmat sau nu
că n-ai avut niciun motiv să-l urăști pe Anton
Mihăiescu?
— Niciunul.
— Că n-a existat între voi nicio animozitate?
— Exact.
— Pe de altă parte, ai afirmat sau nu. Că între tine și
Dora Voicilă, soția lui Mihai Voicilă și, sublinie Vigu
următoarele cuvinte, amanta lui Anton Mihăiescu,
asasinat în cursul după-amiezii de ieri în această casă,
n-au existat relații intime?
— Da, am afirmat și așa ceva...
Nu mă uitam la el, dar îl simțeam tulburat.
 — Și... continui să afirmi același lucru?
— Da.
Vigu se ridică și se apucă să măsoare odaia, nervos.
Stăteam cu ochii ațintiți în tavan, nu-l vedeam deci,
dar simțeam, știam că nici el nu se uită la mine și – mi-
e greu să explic asta, dar sentimentul de lehamite din
sufletul lui mi se transmise, încet-încet, și mie; aseară,
încă aș mai fi putut salva câte ceva spunând adevărul,
acum era prea târziu...
— Și ce altceva înseamnă asta... decât că m-ai mințit,
că mă minți și acum... cu nerușinare?
N-am spus nimic. (Dar nu-l prevenisem adineauri că
n-am intenția să mă „angajez în discuții stupide”?).
Se opri în spatele meu. N-am întors capul spre el.
— Pot proba cu martori că Dora Voicilă e amanta ta,
și încă mai demult, dinainte de a fi devenit amanta lui
Anton Mihăiescu.
N-am spus nici de data asta nimic. Nici nu aveam ce
spune. Iar lovitura pe care mi-o dădea nu mă atingea
prea tare – măcar de atâta lucru îmi dădusem seama
că. Mai curând sau mai târziu, tot va afla ce fusese
între mine și Dora.
Dar Vigu (și pe un ton imposibil de definit):
— De te-ai vedea cum arăți! Știi cum ești? Ca un
cotoi care tocmai a coborât de pe acoperiș stors și de
ultimul strop de vlagă, și spăsit, și zgâriat, și mușcat...
(Involuntar, mi-am trecut palma peste față.) Da,
zgâriat și mușcat, la propriu, nu e o figură de stil, n-ai
decât să te privești într-o oglindă... Crezi că nu știu că
ai venit aici direct din brațele cățelei ăleia?!
Tot sângele mi s-a urcat în cap. Am sărit în sus,
răsturnând scaunul.
— Nu ți-e rușine?! m-am apucat să vociferez (Și
indignarea mea nu era câtuși de puțin simulată). Nu ți-
e rușine chiar deloc? Tu, să te pretezi la așa ceva? Să
asculți pe la uși, să privești prin gaura cheii, ca un... ca
un...
— Ca un lacheu, vrei să spui? râse el ușor, și nu fără
un accent de dezolare. Tot mie să-mi fie rușine...?
Înțeleg, ești contrariat că „nobilul” erou al romanelor
tale... Fii pe pace „eroul tău rămâne în continuare un
gentleman, n-a privit el prin gura cheii (chiar dacă
profesiunea lui ar trebui să-l împingă din când în când
la asemenea acte nedelicate...) și nici pe oamenii lui nu
i-a pus să privească...
Se îndreptă spre ușă, cu pași rari, parcă în silă. L-am
auzit adresându-se milițianului care supraveghea
palierul:
— Cheam-o încoace... pe mucoasa aceea!

XVI. Între mine și Cherill Chesman.

 Când a revenit în odaie, i-am tăiat calea.
— Ascultă, refuz să iau în seamă depozițiile
monstrului aceluia de-o șchioapă! Nu-ți dai seama că e
o mincinoasă înnăscută, o... ființă pervertită, o...? Ți-am
spus cu ce tupeu a încercat să mă șantajeze azi-
dimineață... mințind cu sfruntare, spunând chiar că m-
a văzut cu ochii ei când am ascuns arma crimei...
Vigu zâmbi subțire.
— Ei! ei! Ce atâta înverșunare? Mă așteptam la mai
multă indulgență... între colegi: dacă ea e petecul, tu
ești sacul – amândoi minți ți de mai mare dragul, și din
două minciuni, de obicei, iese la iveală adevărul...
— Doar n-ai de gând s-o aduci la tribunal să depună
mărturie?! Chiar și pentru un avocat mediocru, e o
nimica toată să ridiculizeze un asemenea martor!
— Nu stă în firea mea să vântur țâncii prin tribunale,
replică Vigu, înfundându-și Dunhill-ul. Nu voi
transforma procesul tău într-o serbare de sfârșit de an
școlar, fii pe pace! Sunt convins că voi găsi alți martori
care să depună în același sens... mă gândesc întâi și-
întâi la partenera ta însăși, frumoasa doamnă Dora...
Intră, Nicoleta, haide, vino mai aproape, nu te
mănâncă nimeni!
Am întors iute capul spre ușă. Fetița stătea în prag,
agățată parcă de clanță și rotindu-și iscoditor ochii de
șoarece. Făcu câțiva pași înainte, dându-mi un mare
ocol (se temea să n-o plesnesc cumva în treacăt, înainte
de a ajunge sub protecția „căpitanului”?) și veni,
urmărită de căutătura mea neagră, până în dreptul lui
Vigu.
— Ia ascultă, domnișoară, m-am răstit la ea, m-ai
văzut tu pe mine ascunzând sacul cu nisip sub scară?
Nicoleta lăsă privirea în podea.
— Nu te-am văzut.
— Recunoști că ai mințit?
— Am mințit.
— De ce?
Ridică brusc ochii și rânji.
— De treflă...
Am rămas interzis. Vigu, în schimb, nu-și putu
reține râsul.
— Ușurel, te rog, făcu el. Aici, dacă nu mă înșel,
întrebările le pun eu. Te rog să nu-mi intimidezi
martorii! De altfel, mi-a mărturisit încă dinainte că a
mințit în chestia cu sacul cu nisip: l-a găsit pur și
simplu, fără să știe cine l-a ascuns acolo. E o
mincinoasă, ce mai!, dar i se întâmplă să spună și
adevărul... Ești o mincinoasă, Nicoleta?
— Îhî...
— Poftim! Recunoaște și ea! Ce mai vrei?
Și Vigu râse ușor. Dar nu era nimic vesel în râsul
acela.
 — Toate astea sunt îngrozitor de triste, reluă el din
vârful buzelor și făcu o schimă60 de parcă l-ar fi săgetat
subit o măsea cariată. Cum nu se întreabă unii oameni
ce urmări pot avea faptele lor dubioase asupra celor
din preajmă... asupra câte unui copil, să zicem, ca
mormolocul ăsta de aici! Căci cel mai trist din toate
este că acest „copil nevinovat” a venit din proprie
inițiativă, nechemat de nimeni, să-mi istorisească
desfrâurile tale cu maică-sa, plus altele... Era prea
târziu când am încercat să-l opresc, fiindcă, îți dai
seama, cu oricâtă încăpățânare aș căuta adevărul, nu
mă folosesc chiar de orice mijloace, chiar de orice fel de
martori ca să-l descopăr... Mi-a spus totul dintr-o
răsuflare! îi făcea plăcere, înțelegi, să povestească, la fel
cum îi făcuse plăcere să vă spioneze... Iată unde ați
adus-o voi – felicitările mele!
Mă retrăsesem la fereastră și, cu capul strâns între
umeri, priveam în curte. Tăceam, afișând un dispreț
suveran față de învinuirile ce mi se aduceau.
— Să nu-ți închipui că am s-o pun pe fetița asta să
repete ce mi-a turuit acum o oră. Mi-a fost de-ajuns o
dată, prea de-ajuns! Dacă ai fi cât de cât rezonabil, ți-ai
mărturisi singur degradanta aventură erotică, care te-a
dus unde te-a dus...
Mă încăpățânam să tac.
60
Gest, mișcare prin care cineva vrea să exprime ceva.
 — Nu vrei? Nu-ți dai seama că ești absurd? Fiindcă
acum știu totul și, vai!, în toate amănuntele... Vrei să-ți
povestesc eu cum ai venit într-o seară, acum vreun an,
de pe munte, cu rucsacul în spate și ai întrebat-o pe
bătrână dacă nu îți închiriază o cameră? După cină, nu-
i așa, i-ai dat Nicoletei o ciocolată cu alune, maică-sa a
expediat-o din sufragerie... și, un sfert de oră mai
târziu, ea v-a văzut sărutându-vă... Cum v-a surprins?
S-a uitat prin gaura cheii, bineînțeles! A mai văzut că
maică-sa avea bluza ruptă la piept... E cazul să
continui?
— Continuă! am făcut batjocoritor.
— În aceeași noapte, ea a venit în camera ta... Inutil
să-ți atrag atenția că ușa camerei tale are și ea o broască
și o gaură pentru cheie... Mai mult, ați lăsat veilleusa
aprinsă! Ați fost văzuți perfect...
Simțeam că mă sufoc.
— Încântătorul episod s-a repetat, noapte de noapte,
uneori și în cursul zilei, timp de o săptămână, până
când ai plecat la București... Ați fost văzuți de fiecare
dată. După cum a mai asistat cineva și la scena
remiterii banilor...
— Care bani?! am rostit răgușit, încercând să fac pe
omul căzut din lună.
— Care bani...? mă îngână Vigu sarcastic.
„Împrumutul” de 7000 de lei pe care ți l-a cerut aleasa
inimii tale, teancul de sute nou-nouțe pe care l-ai
ridicat de la C.E.C. Și i l-ai oferit – o! cu câtă grație!...
Poate o să întrebi și „care inel?” Nu întrebi? Inelul, cu
un solitar splendid, pe care i l-ai adus drept cadou
când ai revenit aici astă-toamnă... Sărmanele drepturi
de autor, pe ce se topesc ele!
— Tii! Ce grozav sclipește piatra, când o răsucești în
lumină! am auzit glasul pițigăiat al Nicoletei. Când nu
e mămica acasă, descui cutia, că știu unde ține cheia,
și...
— Te-am întrebat eu ceva? se răsti Vigu la ea. Pentru
Dumnezeu, nu mai vreau să știu nimic de la tine!
Și, cu un glas adânc obosit, totodată adânc
dezgustat, către mine:
— Chiar vrei să continui? Nu ți-a ajuns? Trebuie să-ți
spun și povestea trădării tale, tot ce s-a petrecut din
momentul venirii lui Anton Mihăiescu...?
Da, povestea trădării mele... Amar episod! (Din
fericire, pe vremea aceea mă înverșunasem asupra
lucrului, mă apropiam de sfârșitul romanului, și asta
îmi estompase dezamăgirea, mă anesteziase; de unde
se vede încă o dată că, în existența unui bărbat, o
pasiune erotică, oricât de puternică, rămâne totuși pe
planul doi...) Povestea trădării mele!
— Te scutesc de ea... spuse Vigu și îl simții plin de
lehamite. Spre deosebire de alții, eu mă jenez de fetița
asta, chiar dacă... Nu-și formulă gândul până la capăt.
Ar mai fi scena amoroasă din dimineața asta, atâta
tot...
M-am răsucit încet spre el. Mă simțeam vlăguit.
Eram învins.
— Lasă... am rostit tărăgănat. Lasă, destul... Ce vrei
să-ți spun? Ei bine, da: Dora a venit la mine, am găsit-o
în patul meu când am revenit în cameră. Am fost
împreună până mai adineauri și, îți închipui, n-am stat
să citim poezii... Altceva mai vrei să știi?
Vigu mă privi lung, printr-un nor de fum albastru.
— Nu, deocamdată nu... Sau, știu eu, ar trebui,
măcar de formă, să te confrunt cu Dora Voicilă...
Se întoarse spre Nicoleta:
— Ia spune, unde e acum mămica? Fiindcă tu știi,
nu-i așa, mai bine ca oricine... Tu vezi tot, tu auzi tot,
tu știi tot! Ești mai tare ca întreaga mea echipă de
copoi! Ei, unde e acum mămica?
Nicoleta, firește, nu sesizase nuanța ironică. Falsele
măguliri îi aduseseră pe față un slinos zâmbet
satisfăcut. Se aplecă și spuse confidențial:
— Jos, în dormitor, la tata...
Și explică:
— A ieșit de la el (o zvâcnire din cap spre mine) când
l-ați trimis dumneavoastră pe nenea milițianu’ să mă
aducă pe mine. N-a văzut nimeni când a coborât,
numai eu...
— Jos, în dormitor, la tata... repetă Vigu gânditor.
— Așa face aproape totdeauna, să știți... Tăticu’ o
așteaptă, totdeauna o așteaptă... continuă Nicoleta cu o
stranie însuflețire, dar în șoaptă, cum ar fi dezvăluit o
foarte mare taină. Și râse! (N-aveam să uit nici până
astăzi râsul acela – scurt, chițăit; și nici Vigu n-avea să-
l uite!).
— Da?... făcu el, aparent absent. Serios?
Ceea ce urmă însă, ceea ce ne fu dat să auzim din
gura liliputanului acela demonic întrecu imaginația
cea mai bolnavă. Cele rezumate de Vigu cu puțin
înainte se dovediră, în comparație cu ce aveam să
aflăm numaidecât, simple infantilisme, o poveste
dintr-acelea difuzate la emisiunea „Noapte bună, copii /”
Hârtia refuză să accepte lămuririle pe care
„nevinovatul copil” le relată asupra „obiceiurilor
intime” ale părinților săi...
...Vigu se săltase în coate și o privea pe Nicoleta cu
ochii holbați și palid ca un mort. Eu... aproape că nu
mai respiram, mă simțeam ca în avion, în timpul unui
gol de aer interminabil.
Și deodată, Vigu:
— Ieși afară! Imediat! Ieși!!
Nicoleta, înfricoșată, se trase de-a-ndărătelea câțiva
pași.
 *
— Nicoleta!
Fetița se opri șovăind. Vigu se apropie de ea și ridică
încet amândouă brațele, voind pesemne s-o prindă de
umeri, dar n-o făcu – de teamă să n-o sperie mai tare?,
din repulsie?, nu mi-am dat seama. Nicoleta, cu gura
întredeschisă, cu ochii și temători, și vindicativi, se uita
la el ca un cățel care a primit pe neașteptate un picior
între coaste.
— Nicoleta, ascultă bine ce am să-ți spun... i se
adresă Vigu, cu un glas răgușit – și îl simțeam
încordat, crispat, răscolit adânc de milă și oroare. Tot
ce-ai văzut... și auzit tu... trebuie să uiți, să-ți scoți din
minte, înțelegi...?
Își trecu mâna dreaptă, cu palma desfăcută, prin fața
ochilor fetiței, ca și cum ar fi executat niște pase
hipnotice; sau poate că tocmai asta și încerca să facă. O
dată, și încă o dată, și încă o dată.
— Ai visat urât, asta-i tot... Ai visat urât, pricepi tu?
Nicoleta se uita la el intrigată, și atât; impresionată,
propriu-zis, nu părea deloc.
— Ai înțeles, Nicoleta?
— Îhî...
Moale, așa, ca să fie... Vigu lăsă brațul în jos,
descurajat – Du-te... Acum, du-te...
*
 Că trăisem un vis urât, nouă ni se părea, nu ei, asta
fără doar și poate... Rămași singuri, multă vreme n-am
găsit niciunul niciun cuvânt. Vigu se ghemuise pe
canapea. Era livid, arăta întocmai ca un ins care cu un
minut înainte a vomitat abundent. Nici eu nu mă
simțeam altfel și cu toate acestea îmi venea să mă duc
să-l cuprind pe după umeri și să-i spun o vorbă de
îmbărbătare – eu, lui! Rareori îl văzusem atât de întors
pe dos, pe el, care, e ușor de imaginat, cunoscuse
întreg registrul ticăloșiei omenești... Dar asta nu l-a
împiedicat să rămână un tip... delicat și sensibil, am
gândit, cu o bruscă pâlpâire de afecțiune. Și iată că,
așa... delicat și sensibil, o să mă trimită cu sânge-rece la
spânzurătoare! Dar, ciudat, acest al doilea gând n-a
trezit în mine, în clipa aceea, nicio ranchiună.
Tăcerea se prelungea, surdă. Și prin ea, nu în pofida
ei, ci prin intermediul ei, am înregistrat în cele din
urmă ceea ce îndeobște nu se poate analiza, ci numai
intui – un fluid magnetic înfiripându-se, sau
reînfiripându-se, între sufletele noastre sau între
creierele noastre sau între dracu știe ce funcții sau
organe aparținând fiecăruia dintre noi; căci nu oricine
și oricând poate să tacă astfel... Să se înțeleagă tăcând.
Ce conta cearta noastră bezmetică de azi-dimineață! Ce
contau amenințările, injuriile, declarațiile de război? O
prietenie autentică nu va fi nicicând deteriorată. Iar el
(nu era o idee absurdă, o, nu!) mi-ar putea rămâne
prieten chiar dacă mi-ar pune, mai mult sau mai puțin
cu mâna lui, juvățul de gât... Autodafé: de unde știu că
inchizitorul, trimițându-l pe eretic pe rug, nu era sincer
în credința că astfel îi salvează sufletul...?
— Mircea, am rostit cu glasul coborât și am rupt
tăcerea aproape fără voia mea, cu totul spontan, nu eu
l-am ucis pe omul acela... Poți să mă crezi: de data asta
nu te mint.
Nu păru să mă fi înțeles; nu păru să fi înregistrat
decât sunetul vocii mele, care, astfel, îl declanșa pe al
lui, smulgându-l din apăsătoarea muțenie în care se
zăvorâse:
— Ce animal libidinos! Ce ticălos! zise, și glasul îi
sună ca și cum ar fi fost frecate două bucăți de lemn.
Târâtura! Gunoiul!
Apoi, revenindu-și brusc:
— Ai spus ceva?
— Nu l-am ucis eu pe omul acela, Mircea... am
repetat, plin de ardoare.
Mă privi alb.
— Și ce vrei să spui cu asta?
Nu știu de ce (dar greșeam!) mi-am închipuit, o
clipă, că îl convinsesem, că îl câștigasem de partea
adevărului meu; de multe ori, ce nu reușește să facă o
îndelung elaborată pledoarie salvează o replică de
două-trei cuvinte improvizate dar plasate exact la
momentul oportun... Cu un elan proaspăt, cu o
speranță dintr-o dată renăscută, m-am ridicat și am
pornit eu de astă dată să măsor agitat încăperea.
— Vreau să spun că îți pierzi timpul! Crede-mă! Ai
irosit timp și energie ca să stabilești natura relațiilor
dintre mine și Dora: dar legătura asta a mea, mă rog,
blamabilă, rușinoasă, numește-o cum vrei, n-are nimic
de-a face cu crima... Te-am mințit, recunosc – ei bine!,
ai izbutit să descoperi adevărul. Dar te-am mințit nu ca
să acopăr crima, ci... în fine!, nu e greu de înțeles de ce
am făcut-o...
— Ca să salvezi onoarea neprihănitei, respectabilei
doamne Voicilă?
— Să zicem. Probabil că, în locul meu, ai fi făcut la
fel...
— Crezi? Întâi că, pentru a fi fost „în locul tău”, ar fi
trebuit să nu mai fiu eu însumi – ești de acord, nu? E
un argument comod argumentul tău, prin care, ca
orice om cu o moralitate dubioasă, cauți să-ți împaci
conștiința: dacă ar fi fost altul „în locul tău”... adică, îți
spui tu, oricine ar fi putut fi în locul tău... Ei bine, nu: în
situația respectivă ai fost tu... Ferește-te să crezi că toată
lumea s-ar fi comportat ca tine, inclusiv eu!
Slăbiciunile omenești? Depinde ce înțelegi prin ele. Am
și eu slăbiciunile mele, dar fii sigur că nu m-aș lăsa
niciodată agățat ca un găgăuță de prima femeie care mi
se așază pe brațul fotoliului... pentru ca, peste două
zile, să-mi ceară mii de lei „împrumut”!
Am simțit că mi se înroșesc vârfurile urechilor.
— Ce știi tu! N-ai cunoscut-o pe Dora...
— Nu, într-adevăr, și presupun că sunt unul din
foarte puținii bărbați din România în situația asta...
ricană Vigu.
— Ce-mi pasă, ce-mi pasă mie de asta! Ce naiba,
doar nu ești de gheață și niciun estropiat – cum de nu
ești capabil să înțelegi că poți face o pasiune teribilă
pentru o asemenea femeie, mai ales pentru o asemenea
femeie...?
Vigu mă privi atent.
— O, asta înțeleg perfect! Am înțeles din capul
locului că trebuie să fi făcut pentru femeia asta o
pasiune teribilă – tu ai numit-o așa... – din moment ce,
ca s-o recapeți, ai recurs la asasinat...
— La așa...
N-am sfârșit cuvântul. Totul era zadarnic! Mă
prăbușeam, o dată mai mult, în același gol al
neputinței; mă încleștaseră din nou, și simțeam
mușcătura, ghearele de oțel ale capcanei!
— Măcar te-ai convins cât de stupid a fost ce ai făcut,
sper că te-ai convins. Ți-ai dat seama, nu-i așa, din ce-a
povestit aici nenorocita aceea de fetiță (și n-avea cum
să mintă, asemenea lucruri oribile o minte de copil nu
le poate născoci, să fim înțeleși!), că floarea, orhideea
mult visată, pentru care n-ai ezitat să verși sânge, nu e
altceva decât... oh!, dar mi-e silă s-o numesc în vreun
fel oarecare!
Eu tăceam. Mă lăsasem să cad pe un scaun și băteam
nervos cu degetele în tăblia mesei.
— N-ai nimic de spus?
Am oftat.
— Nu mai e nimic de spus, Mircea – dacă-mi permiți
să-ți spun așa; sau o să pretinzi din nou să mă adresez
cu „domnule căpitan” și cu „dumneavoastră”? Fă-mă
să știu.
— Spune-mi cum vrei, n-are importanță.
— Mulțumesc: ultima ciozvârtă de bunăvoință
aruncată condamnatului înainte de execuție, nu? (Și m-
am străduit să zâmbesc.) Nu mai e nimic de spus,
Mircea...” Am senzația că mă lovesc întruna cu capul
de un zid de piatră; nu te pot clinti din convingerea ta
absurdă, nici măcar un dram, o umbră de îndoială nu-
ți pot strecura în cuget! Nu eu l-am ucis pe omul acela, nu
pricepi?! Degeaba – e ca și cum m-aș adresa peretelui!
Nu te știam un cap pătrat... nu te supăra! În cărțile
mele, cel puțin, te-am înfățișat cu totul altfel; constat
acum pe pielea mea că ți-am făcut un portret fals...
Vigu râse, vădit amuzat. M-am ridicat de pe scaun și
am început din nou să umblu prin odaie cu pași mari,
ca un leu în cușcă.
— Dar, pentru Dumnezeu, omule – bine, să zicem că
ți-ai format convingerea că eu sunt asasinul, să zicem
că logica ta infailibilă te-a dus la concluzia asta, că te
afli în posesia unor probe materiale zdrobitoare (deși
te-am prevenit că adevăratul asasin, el însuși, ți le va
presăra în cale...), mai mult, că te afli și în posesia
mobilului pretinsei mele crime, care până acum câteva
ore ți-a lipsit, să zicem, să admitem toate astea! În mod
normal, n-ai mai avea altceva de făcut decât să-ți
întocmești raportul, să ceri procurorului un mandat de
arestare, să-mi faci cadou o pereche de brățări de oțel...
Dar nu poți face o excepție pentru mine?
— Ce fel de excepție? se încruntă Vigu.
— Ah! Ți-ai închipuit că o să-ți cer clemență, că o să
te rog ca, în virtutea vechii noastre prietenii, să închizi
ochii, să mușamalizezi afacerea, să-mi dăruiești viața și
libertatea? Așa ceva n-o să-ți cer niciodată... Iată însă ce
fel de excepție ai putea face: cu mine te-ai lămurit, ai
depănat firul până la capăt, perfect!, m-ai clasat în
insectar – izolat aici, în camera mea, sau chiar într-o
celulă de închisoare, dacă preferi, sunt la dispoziția ta,
nu-ți pot scăpa... Dar știi bine că orice caz îți oferă
întotdeauna mai multe piste, nu una singură: mergi și
pe celelalte, oricât de neverosimile ți s-ar părea, caută,
scotocește, cotrobăie mai departe!
El ridică sprâncenele.
— Dar de ce, din moment ce, cum singur spui, mi-
am și format convingerea?! Din moment ce m-am
edificat?
M-am oprit în mijlocul camerei și mi-am prins
tâmplele în palme.
— E nemaipomenit! E nemaipomenit! am gemut.
Unul din cei mai mari detectivi ai Europei – căci asta
ești, dracu să te ia!, și martor mi-e Dumnezeu că n-o
spun ca să te flatez, măgarule! –, unul din cei mai
ingenioși, mai subtili și mai pătrunzători e pe punctul
de a înghiți cel mai fioros crocodil imaginabil! De a fi
autorul unei fantastice erori judiciare! Și ce vei face,
nefericitule, când vei constata – dar după, înțeleg prin
asta iremediabilul, adică veselul ceremonial al
execuției... – că ai trimis la moarte un nevinovat?! Ce
altceva îți va rămâne decât să-ți tragi un glonte în
cap...?
Și l-am privit drept în față, scăpărând de mânie, mai
ales că îi prevedeam reacția, căci îl cunoșteam prea
bine: un zâmbet „fin”, o ironie, o schimă bufonă, în
sfârșit, ceva de genul ăsta. Spre surprinderea mea însă,
l-am văzut îngândurat; întunecat chiar; patetic
concentrat în sine.
— Crezi că nu știu...? murmură. Asta e riscul. Miza
jocului de-a viața și moartea. Probabil că, odată și
odată, chiar așa se va și întâmpla. Și, fii convins, fii
foarte convins că voi ști să trag consecințele... Nu sunt
un laș.
Dădu din cap gânditor, după care preciză:
— Odată, cândva...! Dar nu acum...
Se ridică încet, greoi, de pe blestemata aceea de
canapea extensibilă (într-un fel, îmi dădea să înțeleg că
prea lunga noastră întrevedere lua sfârșit...) și veni în
dreptul meu.
— Te-a mirat, știu, că m-ai găsit citindu-ți romanul.
Citind, pierzând timpul, în loc ca, vorba ta, să acționez
– să caut, să scotocesc, să cotrobăi... Ei bine, nu te-am
chemat numai ca să te... să te confrunt cu mizerabilul
acela de copil, ci și ca să-ți spun că, și sunt absolut
sincer, ai scris o carte mare, de departe cel mai bun
roman al tău – n-am citit decât șaizeci și ceva de pagini
(sublinie în mod misterios tocmai acest amănunt...),
dar mi-am dat seama că e capodopera ta...
M-am uitat la el pieziș.
— Ce să zic, e și momentul cel mai potrivit pentru...
critică literară! Romanul meu, „capodopera” mea – la
dracu!, n-ai decât să-l arunci în foc!
— Cum?! făcu el, uimit. Și eu care aș fi jurat că
trăsătura caracteristică a unui scriitor e vanitatea! Mi-
am zis să-ți fac o... ultimă plăcere, o ultimă bucurie,
felicitându-te... Ca să vezi, cum m-am înșelat!
Și dădu din cap, sincer contrariat. După care, pe un
ton pur și simplu frivol (era inconștient, sau ce se
întâmpla cu el?!):
— Mai am câteva ore la dispoziție, poate reușesc să
termin cartea până la venirea procurorului și a
celorlalți... Mă încui aici și dau ordin să nu mă
deranjeze absolut nimeni. Aș fi pe veci nemângâiat să
nu cunosc sfârșitul...
Ce i-aș mai fi tras două perechi de palme!
— Prin urmare, nu vrei să faci ce ți-am cerut?! Să
continui cercetările? am scrâșnit, abia stăpânindu-mi
turbarea, făcând un adevărat efort să nu-l prind de
piept și să-l zgâlțâi. Pe altă dată nu poți să lași lectura,
nu?!
— Cum, pe altă dată? făcu el surprins. E unica ocazie
când mai pot să-ți citesc romanul, nu-ți dai seama?
Peste câteva ore, va trebui să predau manuscrisul
procurorului, ca piesă la dosar, și crezi că-l va mai
putea scoate cineva de acolo...? În arhiva tribunalului
va rămâne să mucegăiască! Ne aflăm în România, nu
în U.S.A. (și pronunță: Iu-Es-Ei...), la noi nu se editează
și nu devin bestseller-uri cărțile condamnaților la
moarte... La noi, nu face carieră literară un Cherill
Chesman61...
Am văzut negru înaintea ochilor.
— Mulțumesc... pentru Cherill Chesman, am zis
printre dinți. Mulțumesc pentru comparație!
Și am ieșit trântind ușa.
*
Am ieșit trântind ușa, e adevărat, dar nu înainte de a
mai fi avut un straniu schimb de cuvinte cu Mircea
Vigu, căpitan la Judiciar, eroul mai multor cărți ale mele.
(Cititorul care nu admite în literatură deraierea din planul
realității și care, dacă este consecvent cu sine, refuză
implicit să recunoască valoarea celei de a patra, a cincea etc.,
dimensiuni în geometrie, este rugat să facă abstracție de
acest scurt final de capitol).
Deci:
Eu: Asta-i curată insolența! Nu-ți dau voie să-mi
vorbești așa!
El: Permisiunea mi-o iau singur.
Eu: Dar nu ți-o poți lua! E un nonsens! Tu nu ai
existență independentă și te poftesc să-ți cunoști
lungul nasului! Tu nu ești decât o emanație spirituală a
mea. Tu ești eu, la o scară mai mică, se-nțelege: ești
61
Caryl Whittier Chessman (27 mai 1921–2 mai 1960) a fost un tâlhar, răpitor și
violator, condamnat la moarte pentru o serie de crime comise în ianuarie 1948 în
zona Los Angeles. În timp ce era în închisoare, Șahman a scris patru cărți,
inclusiv memoriile sale „Cell 2455, Death Row”. Cartea a fost adaptată pentru
ecran în 1955.
obligat să te supui intențiilor mele!
El: Mă supun logicii faptelor.
Eu: Dar n-am intenționat nicio clipă să mă las
defăimat, calomniat, mânjit eu noroi... în propria mea
carte, scrisă de mine, semnată cu numele meu! făcut de
batjocură! N-am vrut să ajung aici... în marginea
prăpastiei, aspirând duhoarea morții... Te somez să ne
întoarcem!
El: Prea târziu! Ai scăpat din mână elementele:
propriile tale plăsmuiri, în frunte cu mine... Nu știai că
jocul e periculos? Nu?

XVII. Locul închis

Începuse din nou să plouă – mărunt, misterios,

agasant. Stăteam cu fruntea lipită de geamul rece și ud,
vâscos-ud pe din afară, șiroind de stropi prelungi ce
atingeau sticla sub rama de sus și se prelingeau apoi în
zigzaguri incerte, ca atinși de o stranie beție. Vedeam
cei doi brazi de lângă poartă, îmbibați de apă și mai
negri, mai înfrigurați ca oricând, castanii desfrunziți,
scheletici, înșiruiți de-a lungul străzii și mă simțeam
solidar cu ei, împărțind aceeași soartă cu ei – o
nesfârșită iarnă tristă ce urmează să înceapă și din care
nimeni, copac, jivină a codrului, rădăcină îngropată în
pământ sau om, nu știe dacă îi va fi dat să iasă. Țărână,
frunziș veșted, suflet – totul, de-a valma, jilav, zgârcit,
la începutul putrefacției.
Îmi venea să-mi mușc pumnii, simțeam nevoia fizică
să-i fac să sângereze, să rup din ei fâșii lungi și subțiri
de piele, lăsându-i zebrați, dungă roșie de carne vie
lângă dungă galbenă-verzuie de epidermă, și să urlu
îmi venea, în neștire, dar nu de deznădejde propriu-
zisă, sau de ce, se înțelege îndeobște prin deznădejde,
ci ca un lup șchiop rătăcit de haită, răpus de o tristețe
tulbure, de o spaimă obscură, de o bucurie neagră, de
toate la un loc, adică de presimțirea dispariției
apropiate, temută dar și jinduită într-ascuns. Aproape
că nu mă mai simțeam eu însumi: nu mă trăiam pe
mine, nu trăiam, în ceasul acela suspendat în vid,
gândurile, disperările, speranțele, spaimele mele, ci
mai degrabă mă lăsam târât, fără să mă mai
împotrivesc, ca de un torent de apă pământie-brună,
viitură de râu de munte după o rupere de nori, de
fatala înlănțuire a faptelor (de care eram și nu eram
responsabil), ce mă purta vertiginos, izbindu-mi țeasta
de bolovanii de la fund, umplându-mi gura cu mâl –
încotro?, spre ce neant...?
Mă vedeam – la fel ca în vis, când de obicei te vezi pe
tine însuți, și dinăuntru, dar și din afară, concomitent –
trup neputincios zbătându-se, dar tot mai slab, în
viitoarea murdară, dus, la dracu!, spre iad, spre... O
jumătate din mine asista împietrită. Cealaltă jumătate
dădea să urle, să-și muște pumnii, fără să poată!
Undeva, în apropiere, un orb, mai mulți orbi îmi
întocmeau actul de deces... fizic sau doar civic, totuna
era!
M-am smuls de lângă fereastră.
— Ajunge! m-am surprins rostind cu glas tare și
răspicat. Ajunge! Oribil... dar ajunge!
Acum simțeam că mă doare capul – dar mi se părea
o binefacere, căci oricât de atroce (și era atroce), era c>
migrenă pur și simplu, căreia îi găseam și explicația
firească, noaptea nedormită, cu întreg cortegiul de
emoții (și ce emoții!) și, mai cu seamă, cantitatea
imensă de alcool ingurgitată; une malaise cu care te
lupți și de care scapi, sau nu scapi chiar atât de ușor,
depinde. Am luat dintr-un sertar niște antinevralgice și
le-am înghițit, zdrobindu-le între dinți, căci în carafa
de pe noptieră n-am găsit niciun strop de apă, iar până
la baie (alături!) mi-era prea lene să mă duc. Pe urmă,
am început să umblu de colo-colo prin cameră,
deschizând ușile dulapurilor, uitându-mă pe după
birou, prin colțuri, fără să am habar de ce fac toate
astea, ca în sfârșit să găsesc sus, pe șifonier, ceea ce de
fapt nici nu știam că aș căuta: trei sticle de rom
cubanez pline, aliniate frumos, ca trei torpile zvelte. Se
vede treaba că, în subconștient, reținusem că îi
spusesem în ajun gazdei să mi le aducă în cameră.
Am smuls sălbatec capsula metalică a uneia și am
umplut, până la buză, cu rom, un pahar mare de apă.
Am ridicat paharul încet (mâna îmi tremura ca unui
alcoolic aflat pe ultima treaptă a viciului său!) și l-am
băut dintr-un foc. Efectul a fost instantaneu și
năprasnic, mai cumplit decât dacă aș fi încasat în plex
pumnul unui boxer profesionist; m-am îndoit din
mijloc, m-am prins cu mâinile de marginea mesei,
simțind cum mi se cufundă tălpile în parchetul devenit
brusc de pâslă, apoi, în fracțiunea de secundă care a
urmat, camera, casa s-au răsturnat... dar asta a fost cam
tot! M-am îndreptat împleticindu-mă spre pat, m-am
lăsat să cad în el și, înainte de a adormi, am râs vreo
două minute cu hohote, demențial, sinistru, poate,
pentru cine m-ar fi auzit, dar în sfârșit descătușat...
*
Am dormit cu toate astea destul de puțin, o oră și
jumătate, poate nici atât, și când m-am trezit, mi-am
dat seama că nu mă mai doare nici capul și că, în
general, sunt într-o formă acceptabilă – dar asta fiindcă
tot mai eram pe jumătate sau pe trei sferturi beat,
fiindcă altfel... altfel aș fi fost bun de pus la saramură,
nu-mi făceam iluzii. Mă culcasem îmbrăcat și, înainte
de a trece în baie să mă vâr sub duș, am lepădat totul
de pe mine, și, așa gol, mi-am turnat rom în paharul de
apă, dar numai un deget de astă dată. Mi-am spus că
rău nu poate să-mi facă. Și într-adevăr nu mi-a făcut.
M-am bărbierit cu grijă, după care am stat sub duș
aproape o jumătate de oră, lăsându-mă biciuit de apa
rece ca gheața, până ce am simțit că îmi înțepenesc
șalele și că alcoolul mi s-a volatilizat din creier într-o
proporție nedorită. Nu voiam asta; beat sau treaz,
eram conștient că am nevoie de o doză oarecare de
anestezic. M-am grăbit să mă întorc în cameră și, cu
apa încă șiroind de pe mine, mi-am turnat un deget de
Canney, l-am băut, mi-am mai turnat unul, l-am băut,
în sfârșit, ca să nu fac scurtă la mână, mi-am turnat alte
trei degete de rom dintr-un condei, le-am băut și pe
astea. Nu mi-au făcut rău. Aș zice chiar că mi-au făcut
bine.
—  Oh! yes, now I’m really fine! am mârâit rânjind și,
ca să fiu și mai sigur de efect, am mai turnat în mine
vreo două așa-zise degete de apă vie.
Da, ciudat lucru, eram într-o dispoziție de zile mari.
Vedeam acum, cum se zice, viața în roz – chiar la
propriu, fiindcă toate obiectele ce-mi cădeau sub ochi,
inclusiv pereții, tavanul, dușumeaua, cadrul
ferestrelor, îmi apăreau într-o vagă tentă roșiatică,
exact ca în fotografii în sepia. Fredonând frânturi de
arii de operă mozartiene (și mi-ar fi plăcut să fiu auzit
– indiferent de cine, dar mai ales de cei doi, asasinul din
umbră și... Vigu, pe care, în mod paradoxal, îi puneam
acum pe același plan, dar nu erau ei cei doi mari
dușmani ai mei, la fel de periculoși amândoi?!), m-am
apucat să mă îmbrac. Să mă dichisesc, mai bine-zis;
căci dintre cele trei costume pe care le adusesem cu
mine, l-am ales pe cel mai potrivit pentru ora
respectivă, gris-perle, la care am adăugat o vestă de
lână verde-olive; cămașă albă, cu cei mai frumoși
butoni de manșetă pe care-i aveam, de chihlimbar cu
margine de aur. La alegerea cravatei am ezitat
îndelung; am răscolit șifonierul în căutarea unei
perechi de ciorapi de culoarea vestei; la piept, o batistă
din materialul cravatei...
Astfel pus la punct și în cea mai bună dispoziție
imaginabilă (accentuată, în ultimul moment, de o doză
suplimentară de Canney), arborând un surâs care putea
fi taxat la fel de bine și de ’oț, și de bleg, depinde din ce
unghi era privit, mi-am făcut apariția, în cele din urmă,
în hol. Scara interioară am coborât-o marțial, deși cu
oarecare nesiguranță, sub ochii vădit uimiți ai
milițianului postat pe palier; dar tocmai fiindcă îi
simțeam în ceafă privirea vag ironică, m-am ferit să mă
sprijin de balustradă.
Nu se afla nimeni în hol, dar era, în întreaga casă, o
forfotă mută, ascunsă, care nu putea scăpa simțurilor
mele bizar-ascuțite în clipele acelea (căci, vă asigur,
după cum există stări alcoolice grosolane, mocirloase,
când mintea e îngălată, reflexele șterse, există și altele
diafan-euforice, de o luciditate specială, când te simți
plutind deasupra lumii, dar și pătrunzând, cu niște
antene de care până atunci habar n-aveai că ești
înzestrat, în lucruri și fenomene altminteri și altcândva
impenetrabile...). Dindărătul tuturor acelor uși închise
mi se părea că surprind șoapte, gesturi febrile, gânduri
chiar – oh! și ce gânduri!, cât de deosebite de cele de
toate zilele!, de panică mocnită, de suspiciune aprigă,
de calcul viclean, de invocare lașă a divinității, de
cântărire a unor argumente, de elaborare de silogisme
și corecte, și false... Ha! ha! Sfânta telepatie! am jubilat
în mine, neîndoindu-mă nicio clipă că, dacă aș face un
efort, aș putea străpunge, mai eficace decât orice
aparat Roentgen, nu numai tăbliile de lemn ale ușilor,
ca să-i văd pe toți cei risipiți prin încăperi într-o
postură sau alta, ci și ecranele de os ale craniilor, ca să
scormonesc în toate acele creiere... Dar merita
osteneala? Mă interesa cu adevărat s-o fac...? Ei bine, nu
mă interesa! La naiba, toată acea viermuiala! Am
aprins, cu gesturi largi, o țigară, și m-am trântit, picior
peste picior, în singurul jilț din hol, plasat alături de
hârdăul în care își târa zilele lămâiul pitic cu frunze
cenușii, prăfuite.
O ușă, de la etaj se deschise și l-am văzut ieșind din
odaia neînchiriată pe unul din cei doi fotografi care își
făcuseră de lucru aseară în camera lui Anton
Mihăiescu, îndată după descindere. Purta și acum
aparatul cu blitz, petrecut peste piept. Deși destul de
burduhănos, fotograful coborî sprinten scara și, dând
cu ochii de mine, făcu vesel (eram amici vechi):
— Salve! Salve! Cum merge? Mă bucur că te văd
înfloritor! Pe-aici, toți au niște mutre de parcă li s-ar fi
înecat corăbiile, o escadră completă!
— Ia stai nițel, Virgile! Ce mai cauți tu pe aici? N-ai
terminat cu pozele ieri?
— M-a chemat șeful, dar centru altă chestie, nu
pentru poze.
— Ce chestie?
— Ei! Să zicem, o expertiză...
I-am făcut cu ochiul.
— Hai la mine în cameră, să dăm pe gât un păhărel.
Mă privi ponciș62 prin ochelarii negri, pe care nu-i
scotea niciodată, nici chiar în exercițiul funcțiunii.
— Nu ține figura! Vrei să mă tragi de limba? De ce
nu-l întrebi pe șefu’? (Ne credea încă prieteni...) De
altfel, mă grăbesc. Ți-am zâmbit din mers! Ciao!
Voisem și să-l trag de limbă, cum spusese, dar parcă
mai mult mă ispitise ideea de a mai da de dușcă un
„deget” de rom, sau chiar trei-patru. Căldura plăcută
62
Încrucișat, sașiu.
din stomac și din vasele de sânge parcă se mai
atenuase. Am săltat din umeri. De ce nu? N-aveam
decât să urc câteva trepte... Când am ajuns în dreptul
scării, amicul meu, fotograful, care își îmbrăcase între
timp raglanul în vestibul, tocmai ieșea. Pulsul mi se
acceleră subit: observasem că ușa nu era încuiată și nici
păzită, cel puțin nu în mod vizibil... Mă va opri
milițianul de sus, de pe palier, dacă voi încerca să ies?
Ce-ar fi s-o fac? Ce-ar fi să mă duc să beau un păhărel
nu în camera mea, ci la bufetul din capul străzii...?
Eram exact în dispoziția de a nu ezita, în indiferent
ce acțiune (de parcă aș fi înghițit pastile de Oblivon63!).
Am aprins becul în vestibul și m-am apucat cu
nonșalanță să-mi caut fulgarinul în maldărul de
pardesie, paltoane și mantale militare atârnate în cuier.
Ciudat lucru, milițianul de sus mă vedea ce fac și nu
intervenea în niciun fel (și nu mai departe decât aseară,
colegul lui mă oprise cu hotărâre să ies; or, între timp,
situația mea, nu-i așa, se înrăutățise și mai mult...). Mi-
am găsit fulgarinul, dar când să-l desprind din cuier,
am avut o tresărire puternică: lângă el atârna... o haină
binecunoscută, canadiana bleumarin cu ape verzi-
violacee, dintr-o țesătură foarte fină, lână în combinație

63
Metilpentinolul (Metilparafinol, Dormison, Atemorin, Oblivon) este un
hexanol terțiar cu efecte hipnotice / sedative și anticonvulsivante și un indice
terapeutic excepțional de scăzut.
cu fibre sintetice... Nu-mi venea să-mi cred ochilor!
Într-o clipă, ideea escapadei mi-a ieșit din minte,
după cum mi-a pierit și cheful de băutură. Am smuls
jacheta din cuier și agitând-o în mână, m-am întors cu
pași mari în hol. Pe cine puteam să întreb cum de
ajunsese, cum de se întorsese aici misteriosul obiect
vestimentar (căci locotenentul Folbert îl luase cu el la
București, doar văzusem cu ochii mei, și Folbert nu
revenise încă, și oricum, o asemenea piesă suspectă nu
e atârnată printre alte hanțe fără însemnătate, la
îndemâna oricui).
— Madame Lidia! am strigat din hol.
Și am dat buzna în bucătărie. Bătrâna era într-adevăr
acolo, împreună cu slujnica, pregătind prânzul.
Amândouă, când m-au văzut, au căscat ochii și au avut
o mișcase instinctivă de recul; vezi-bine, și în ochii lor,
eu eram „asasinul”, și cine le putea garanta că n-aveam
să mă reped să le strâng de gât?! Nici de la Vigu, nici
de la altcineva nu putuseră afla așa-zisele concluzii ale
anchetei, dar se vede că, pe căi necunoscute încă, nimic
nu se răspândește mai rapid ca faima proastă a cuiva...
Dar nu de asta îmi păsa mie acum!
— Madame Lidia, am făcut eu surescitat, cum a
ajuns haina asta în vestibul? a cui e, pentru
Dumnezeu?!
Madame Lidia își reveni repede în fire. Mai degrabă
mirată decât speriată acum, și cu o licărire de
compasiune autentică în ochii ei de junincă obosită
(dar nu fusesem eu întotdeauna slăbiciunea, preferatul
ei?; după trecerea mea violentă în lumea drepților,
puteam fi sigur că nu va uita să dea din când în când
un acatist pentru mine la biserică...), mă lămuri:
— Păi, a noii chiriașe, o doamnă din București, care a
venit, pe la ora zece, să întrebe de cameră...
— O nouă chiriașă?!
— Da, dragă... I-am dat camera lu’ bietu’ Toni...
— Camera lui Anton Mihăiescu?! Dar cum, nu știați
că nu e voie, că miliția nu permite? Ancheta nu s-a
terminat încă și...
— Așa mi-am zis și eu, dar a aprobat domnul
căpitan Vigu. Îi spuneam tocmai doamnei aceleia că
deocamdată nu închiriem fiindcă... mă rog, că nu avem
nimic de închiriat, când a coborât dumnealui de sus, a
întrebat despre ce e vorba și, după ce a aflat, a zis că n-
am decât să închiriez ce cameră vreau, că el nu se
opune... M-am mirat și eu!
— Cum o cheamă?
— Pe cine, pe noua chiriașă?
— Nu, pe mama-mare! m-am impacientat și a fost,
cred, prima mea nepolitețe față de îndatoritoarea mea
gazdă.
— Ce ești așa nervos, dragă? răspunse aceasta,
șocată. Nu știu cum o cheamă, nu i-am cerut încă
buletinul.
— Cum arată?
Sumara descriere corespundea mai mult sau mai
puțin cu portretul prezumtiv al femeii care îl căutase la
telefon, în ajun, pe Anton Mihăiescu, la vreo trei ore
după ce acesta fusese ucis.
— Dora... vreau să spun doamna Dora a văzut-o?
(Căci dacă ea era, Dora trebuia s-o fi recunoscut,
doar se întâlniseră la cofetărie.).
— Nu, Dora doarme dusă. De ce?
Am ieșit fără să răspund nici la întrebarea aceasta,
nici la propunerea doamnei Lidia de a-mi pregăti
micul dejun. Mărturisesc că eram destul de buimăcit
(mai ales că, recurgând la tratamentul cu rom cubanez,
nu-mi pusesem creierul chiar în cele mai bune condiții
pentru a fi apt de operații logice mai complicate – de
marele simpatic avusesem grijă, de sistemul nervos
central mult mai puțin)... apariția aceea insolită mă
deruta, dar, pe de altă parte, trezea în mine, dacă nu
speranță, măcar o perspectivă, fie ea și obscură, fie ea
și neconducând nicăieri... Vorba e că intra o carte nouă
în joc: se mai dăduseră o dată cărțile, potul nu fusese
încă ridicat! Am aprins o nouă țigară și, suflând primul
fum, am ridicat privirea: sus, deasupra capului meu, o
siluetă feminină (zveltă și într-o rochie gri?) tocmai se
strecura în camera de baie de la capătul palierului.
(Fosta odaie a lui Anton Mihăiescu nu avea baie
proprie.).
Am strivit grăbit țigara abia aprinsă în hârdăul
lămâiului pitic și, din câțiva pași mari, sărind câte trei
treptele, am fost la ușa camerei de baie și am apăsat pe
clanță, exact în momentul când, pe dinăuntru, pornea
să se răsucească cheia în broască. Ușa s-a dat de perete.
O femeie palidă (paloarea feței a fost cea care mi-a sărit
în ochi, cu brutalitate, aș zice – era o față din care se
scursese și ultima picătură de sânge), cu niște ochi
mari, patetici, a dat să protesteze. I-am luat-o înainte,
scuzându-mă: – Oh! I’m sorry, madam, I didn’t saw you
were here!
—  It’s nothing, Sir...
Și închise ușa precipitat. Inima îmi bătea ca un
ciocan pneumatic. Știa englezește, deci! „My dear-dear
Edith!” m-am trezit murmurând în gând începutul
naiv-ipocritei scrisori expediate din Rexdale, Ontario,
Canada. „My dear-dear Edith!”
M-am lăsat, cu o senzație de sfârșeală, cu coatele pe
balustrada palierului. Jos, în hol, cineva umbla la
cadranul aparatului telefonic, făcându-l să zuruie.
Forma un număr. Am ciulit urechea.
— Căpitanul Vigu la telefon... Salut, domnule
procuror... Nu, nu vin la dumneavoastră, v-aș propune
să veniți dumneavoastră aici... Poftim? Să zicem că
da... Da, da... Aduceți cu dumneavoastră și un bilet de
intrare în paradis... N-ați înțeles? Sau, mă rog, în
infern, criteriile justiției de „dincolo” mă depășesc... O
simplă metaforă, scumpe domnule procuror... Un
mandat, firește! Nu, nu, în alb... Îl veți completa aici...
Vă aștept...
Receptorul pus în furcă. Zgomot de pași. O ușă
trântită.
Un bilet de intrare în paradis... sau în infern? Un
mandat în alb? Pe care meticulosul și zelosul procuror
Luca Vasiliu să caligrafieze reputatul și, până în
secunda respectivă, nepătatul meu nume? Ușa camerei
mele se afla la doi pași, așa că am intrat fără să stau
mult pe gânduri. Sticla de Canney mai conținea un
„deget” – vertical; însă – de extract de trestie de zahăr,
pe care, se-nțelege, mi l-am turnat, nu de alta, dar să
nu se oțetească. L-am dat pe gât fără prea multe
scrupule. Tentației de a dezvirgina și a doua sticlă i-am
rezistat totuși.
*
Coborând din nou în hol, am dat acolo peste
locotenentul Victor Folbert, calm și flegmatic ca
întotdeauna. Avea o figură destul de proaspătă, de
odihnită, deși ar fi fost de așteptat să arate și el, fie ca
Vigu, devastat de urmările încleștării dintre cofeină și
narcotic, fie buhăit de un somn artificial și prelungit
peste normal. Dar mi-am adus aminte că, la cină, el nu
băuse altceva decât apă minerală: ca să vezi, ce
înseamnă cumpătarea!
— Ce faci, Folbert? I-am salutat. Când ai picat?
Și i-am întins mâna, regretând gestul în aceeași clipă:
dar dacă nu mi-o va strânge...? Fiindcă nu se putea să
nu fie la curent cu concluzia la care ajunsese șeful lui.
Dar nu, Folbert mi-o strânse!
— Ceva mai devreme. Vin de la București.
— Dumneata, cel puțin, n-ai avut o noapte albă...
— Mai mult sau mai puțin; am apucat să dorm totuși
două ore. Am avut și eu de lucru în noaptea asta, ce
credeți!
Îmi stătea pe limbă să întreb: ce anume? Dar aveam
și pe cine întreba?! Ți-ai găsit să scoți ceva de la
albinosul! Nici măcar nu mă puteam gândi să-l invit la
un „păhărel” pe acest adept convins al prohibiției, ca
pe amicul meu fotograful, care, dacă n-ar fi fost grăbit,
ar fi venit, degeaba făcuse pe nebunul. Am rămas
stupefiat când Folbert porni să se destăinuie din
proprie inițiativă:
— V-am admirat, azi-noapte, biblioteca și discoteca.
Cu permisiunea dumneavoastră, o să mă invit odată,
mi-ar plăcea să ascult câteva discuri foarte rare.
— Mi-ați... percheziționat apartamentul?
 — Da. Dar fiți liniștit, am făcut-o cu mandat în
regulă și în prezența martorilor legali... (Ah, umorul
negru al lui Folbert!) Și nu s-a creat nicio dezordine,
toate sunt exact la locul lor...
— Ați... găsit ceva?
Dădu din umeri.
— A fost o percheziție destul de sumară, n-am avut
timp, urma să mai facem și o altă descindere...
— La cine? am șoptit.
Folbert mă aținti cu ochii săi verzi spălăciți, în care
nu se putea citi niciodată nimic.
— Dumneavoastră cum vă simțiți? După câte
evenimente am aflat că s-au petrecut aici azi-noapte,
mă așteptam să vă văd într-o dispoziție mult mai
proastă...
Închisese robinetul, inutil să încerc să mai scot ceva
de la el. Am râs ironic.
— Cum mă simt? În plină documentare literară,
amice Folbert! Te plictisești să scrii chiar totul numai
din imaginație, e de dorit să mai și trăiești din când în
când chestiile pe care le pui pe hârtie! „Crima închisă”
– tema predilectă a autorilor de thriller-uri: dintr-un
număr strict delimitat de personaje, unul a ucis, ei
bine, care din ei? Și toată acțiunea e plasată într-un
cadru, într-un loc închis, și el strict delimitat în spațiu,
fie că e vorba de o cameră, de o casă, o stradă, un
cartier, un orășel... E pasionant și... Lipsit de riscuri să
inventezi un asemenea loc închis; la fel de pasionant,
eventual prezentând unele vagi riscuri, să-i secondezi
pe infailibilii Vigu și Folbert în studierea din exterior a
unui loc închis... Dar cum arată blestematul ăsta de
„loc închis” văzut dinăuntru?
— Ei bine, cum?
Am aprins o țigară și primul fum l-am suflat în ochii
lui Folbert, care n-a clipit.
— Vrei să știi cum? Reține: ca o altă planetă, ca o
copie identică a Terrei, dar plasată sub un alt semn
algebric. Dacă noi suntem Plus, sosia lumii noastre e
Minus. De altfel, o să scriu despre chestia asta chiar în
prima mea carte... dacă o să mai am prilejul să scriu
vreuna... Folbert, vezi pereții ăștia? Pereții ăștia
delimitează un loc închis de cea mai autentică factură...
Știai că se mișcă – ba se dau în lături, ba se strâng ca să
te strivească, ba se răstoarnă? Și nu observi nimic
suspect la ei? Dar uită-te bine, omule, ai zice că sunt
sănătoși, că sunt pereții unei construcții solide – pe
când ei sunt putrezi, pe când ei transpiră, nu vezi?,
transpiră sânge, asta-i igrasia lor, mă mir că nu ți-ai dat
seama! Peste petele de sânge închegat s-a format un
mucegai fin, mucegaiul care apare pe epiderma
cadavrelor la 24 de ore de la moarte... Chiar nu vezi?
Degeaba, ești insensibil! Tufă de Veneția! E și normal,
așa îți apare Locul numai dinăuntru, numai prin
prisma crimei...
— ...sau a alcoolului, răspunse Folbert pe un ton
înghețat; l-am înțeles prea bine, îi suflasem destul
damf de rom în nas, lui, teoreticianul temperanței! V-
aș sugera să-i cereți doamnei Ionescu o cafea mare
amară, reluă el, cu obișnuitul său ton neutral.
Se auzi deschizându-se ușa de la intrare.
— Dar mă tem că nu mai aveți timp. A sosit probabil
procurorul, și șeful o să ne convoace imediat, pe toți.
Salut, domniile Vasiliu!
Procurorul era, într-adevăr. Ne salută în trecere, fără
să se oprească în dreptul nostru, și urcă la etaj.
— Folbert, am întrebat, deși eram mai mult ca sigur
că albinosul n-o să-mi răspundă, dumneata ai găsit-o...
pe femeia, pe doamna aceea... Edith și nu mai știu
cum?
În ciuda așteptărilor, Folbert răspunse și, de astă
dată, și fără echivoc:
— Da.
— Dar cum naiba ai făcut? Că doar i se pierduse
urma aseară, se urcase într-un tren, cum ai reușit totuși
să...
Albinosul surâse (surâsul său lipsit de căldură):
— Prin investigații metodice, nu prin scamatorii, ca
alții!
 — O, de asta sunt convins!
Dar el mă părăsi brusc, ca să urce la etaj. Am privit
lung în urma lui. Deodată, am scuturat mâna violent –
țigara mă arsese la degete. Am ridicat mucul căzut pe
parchet și, neavând o scrumieră la îndemână, m-am
dus să-l strivesc în hârdăul lămâiului pitic. Dar acolo
mă aștepta o surpriză: țărâna de la rădăcina arbustului
fusese răscolită de curând – se vedea bine, chiar dacă
cel ce o făcuse o bătătorise apoi în grabă cu palma! Cu
o jumătate de oră în urmă, când zvârlisem acolo
cealaltă țigară, pământul fusese intact, puteam să jur!
Ce mai însemna și asta?! Scosese cineva între timp un
obiect îngropat în locul acela? Căutase ceva! Găsise ce
căuta, nu găsise...?
Am renunțat să-mi mai bat capul. Unul din milițieni
mă anunță că „toată lumea” e convocată în sufragerie
de domnul căpitan...

XVIII. Biletul de intrare în paradis

Am intrat primul în încăperea cenușie (perdelele

albe împuținau lumina, oricum difuză, posomorâtă, a
zilei ploioase), mult mai banală acum, când nu mai era
poleită de nobilele raze ale lumânărilor din sfeșnicele
de argint. M-am instalat pe un scaun, la mijlocul mesei
lungi, care, neacoperită, aducea foarte bine cu o
vulgară masă de ședințe. După un minut, și-au făcut
apariția, în grup, Vigu, Folbert și procurorul. Vigu,
fără să-mi arunce nicio privire (mi-a făcut chiar
impresia că evită să se uite la mine), luă loc cu
nonșalanță în capul mesei. Procurorul, în dreapta sa; și
de cum se așeză, scoase din servietă un caiet și o trusă
completă de instrumente de scris – stilou, pix, creion
mecanic, pe care le rândui cu grijă în fața lui, cu
satisfacția tulbure a omului cu mânecuțe, pentru care
scriptologia a devenit un viciu. Și totuși, ceva părea să
nu fie în regulă cu el: ținea buzele strânse și, în general,
avea nu aer ofuscat. Nu mi-a fost greu să ghicesc
motivul: cu siguranță că măgarul de Vigu, după ce că
îi ceruse să vină cu un mandat de arestare în alb,
refuzase să-i comunice numele ce urma să fie trecut pe
sinistrul petic de hârtie; era exact în stilul lui! Folbert
luă loc lângă mine; o făcuse probabil din amiciție, dar
nu m-am putut împiedica să gândesc că, în buzunarul
tunicii, albinosul are cu siguranță o pereche de brățări
de oțel nou-nouțe și că de aceea se așezase lângă mine,
ca să mi le poată prinde la încheieturi la momentul
oportun! Ei, mi-am zis, face și asta parte din tacâm –
oricum, paharul trebuie băut până la fund!
Pe o măsuță joasă, la îndemâna lui Vigu, stăteau
îngrămădite mai multe obiecte, și m-am uitat la ele
destul de chiorâș: o pătură de lână, o bucată de
scândură dată cu vopsea de ulei vernil (nici să mă fi
picat cu ceară, nu-mi puteam da seama ce căutau
acolo!), două cești de cafea, ușița de la soba de teracotă
din odaia lui Anton Mihăiescu, un portfeuille de piele
neagră și – tristă, zguduitoare constatare pentru mine,
dar... habent sua fata libelli!... elegantul dosar albastru
din material plastic, manuscrisul meu, ghinionistul,
mult-încercatul, nefericitul meu roman în manuscris –
Pasiunea după Matei... Ce degradare! Ce înjosire pentru
o operă literară menită, chipurile, să înfrunte veacurile!
În sfârșit, ceva mai încolo, rezemată de perete, o ramă
de fereastră întreagă, desfăcută din balamale și adusă
acolo tale-quale64, într-un scop care pentru mine
rămânea de asemenea obscur. Un adevărat talcioc!
Fiecare obiect luat în parte avea a aparență cât se poate
de nevinovată, doar alăturarea lor era sinistră... mai
ales că, peste ele – și bestia de Vigu se găsise să-l așeze
exact pe dosarul albastru, pe manuscrisul meu! – trona
săculețul cu nisip, fioroasa armă a crimei...
Rând pe rând, își făcură apariția și ceilalți locatari ai
vilei. Invariabil fiecare, înainte de a intra, zăbovea o
secundă în prag, de parcă ar fi fost gata s-o ia la
sănătoasa la cea mai mică alarmă, și se furișa înăuntru,
de preferință pe lângă perete, abia după ce, cu ochii pe
jumătate plecați, cerceta odaia și asistența și se
64
Așa cum este.
încredința că niciun pericol imediat nu-l paște. Și
fiecare căuta să se aciuiască pe un loc aflat cât mai
puțin în atenția lui Vigu, care, cu un surâs sarcastic, de
rău augur, în colțul buzelor, asista tăcut la defilarea
aceea de figuri ca de ceară, descinse parcă din sălile
Muzeului Grévin65. Ce galerie de ipochimeni66! îmi
spuneam eu, indignat. Ce suflete lașe și mărunte! De ce
naiba s-or fi temând toți, când unul singur ar trebui să
se teamă, cel care a făcut isprava, și de fapt nici măcar
acela, de vreme ce a fost atât de abil ca să mă pună pe
mine să plătesc pentru el? Dar probabil că tocmai el
joacă teatru, se preface doar înfricoșat, și asta ca să nu
se singularizeze față de ceilalți. Ei bine, mă
singularizez eu, rânjindu-le în nas ăstora trei, care se
cred grozavi de șmecheri cu mandatul lor în alb, cu
perechea lor de cătușe cu care au de gând să mă
căpătuiască! Eram mândru nevoie-mare că îmi păstrez
atât de bine cumpătul, fără să-mi dau seama că nu din
propriile mele resurse îmi trăgeam curajul, ci din
miraculoasele distilerii din Marea Caraibilor...
În coada mesei, pitindu-se după spinarea nevesti-sii.
Care ea însăși își holba penibil ochii de gospodină
lipsită de orice imaginație în afară, poate, de cea
65
Musée Grévin este un muzeu de ceară din Paris, situat pe bulevardele Grands
din districtul 9 de pe malul drept al Senei, la 10, Boulevard Montmartre, Paris,
Franța. Muzeul Grévin are, de asemenea, locații în Montreal și Seul.
66
Persoană, individ.
culinară, bătrânul Paul Ionescu stătea cu umerii
prăbușiți, iar mâinile, lăsate pe genunchi, îi tremurau
din nou violent; de data asta nu se mai prefăcea. Lângă
el, Dora, cu cearcăne mari împrejurul ochilor migdalați
și cu atât mai „enigmatici”, părea totuși mai puțin
atrăgătoare ca în alte ocazii și privea în gol; eu însă,
fixând-o zâmbitor și cu insistență, am făcut-o în cele
din urmă să întoarcă spre mine capul și să-mi
răspundă la zâmbet – degeaba, la apelurile telepatice
erotice frumoasa mea Dora nu știa să reziste... Mihai
Voicilă, matahala aceea de om, zăcea ca o piftie uriașă
pe scaunul lui, înghițea în sec și un fir subțire de salivă
i se scurgea din colțul gurii, dezgustător! Drept în fața
mea, distinsul domn Dinu Cernat era și el extrem de
palid și nu contenea să-și muște buza de sus, din care
mă așteptam din clipă în clipă să țâșnească sângele; pe
el, ca să fiu sincer, îl socotisem capabil de mai multă
stăpânire de sine... Leana, slujnica, încremenise pe un
colț de scaun și se uita țintă, cu ochii goi și gura
căscată, la Vigu, care, o dată cel puțin, îi zâmbise
încurajator, dar fără efect. Cea mai la largul ei părea să
fie totuși Nicoleta, care...
Vigu, făcându-i semn milițianului din prag să intre și
să închidă ușa, îmi întrerupse trecerea în revistă a
tuturor acelor figuri de panopticum67.
— Putem să începem, rosti el tărăgănat. Văd că
suntem cu toții.
M-am găsit eu să sar din baie:
— Se pare că mai lipsește totuși cineva, și aș
propune... Vigu să răsti:
— Nu lipsește nimeni! Cred că știu mai bine pe cine
am convocat. Și aș dori să nu mai fiu întrerupt...
Am tăcut mâlc.
*
Vigu își drese glasul:
— Doamnelor și domnilor, începu el, cu sau fără
voia dumneavoastră, vom proceda la elucidarea
împrejurărilor în care a fost asasinat ieri, 24 noiembrie,
în jurul orei 17, inginerul Anton Mihăiescu. Întrucât,
așa cum v-am adus ia cunoștință încă de aseară,
ancheta a constatat, fără putință de dubiu, că, la ora
când a fost comisă crima, nu s-a putut introduce în vilă
nicio persoană din afară, rezultă că unul dintre
dumneavoastră este autorul crimei. Timp de
aproximativ 20 de ore, fiecare dintre dumneavoastră
opt, fără excepție – da, fără excepție, fiindcă, din
anumite considerente, care țin de anormal poate, de
patologic, dar un asasinat, în sine, nu ține și el de
67
Sală, de obicei muzeu, construită pentru a se putea cuprinde cu ochii, din
oricare punct, întreg teritoriul.
anormal?, din anumite considerente, repet, n-am
absolvit-o a priori nici pe fetiță, pe Nicoleta... – fiecare
dintre dumneavoastră a reprezentat în ochii noștri un
asasin prezumat. Nu e o situație prea măgulitoare, nici
prea veselă, îmi dau seama, chiar dacă... meritată
pentru cei mai mulți dintre dumneavoastră aici de față,
oricum ar fi, îi vom pune capăt numaidecât, eliberând
pe șapte dintre dumneavoastră de acuzația de asasinat
(dar nu și de altele, chiar dacă nu toate se încadrează în
Codul penal...) și cerându-i unuia singur să răspundă
pentru fapta sa odioasă. Într-un cuvânt, știm acum cine
este asasinul – repet, el se află în clipa de față în
mijlocul nostru și va ieși de aici cu cătușele la mâini...
În penumbra care domnea în încăperea vastă, vocea
lui Vigu răsuna egală, aproape monotonă, aproape
plictisită, fără inflexiuni, fără o urmă de patos, de
parcă cineva, care nu-i cunoștea cuprinsul, ar fi făcut
lectura unui text scris încâlcit. Era însă și acesta un
procedeu actoricesc, drag fostului meu amic, cabotin
până-n vârful unghiilor, după opinia lui Folbert,
subalternul său, dovadă efectul puternic. Toată lumea
înghețase, toată lumea în afară de mine – ah, ce licoare
grozavă se prepară la tropice!
Cu un gest degajat, Vigu introduse mâna în buzunar
și scoase o foaie de hârtie pe care o despături alene.
Desfăcută, o privi câteva clipe lungi, ca și cum abia
acum s-ar fi dumirit ce reprezintă, după care o puse pe
masă în fața sa și o netezi cu palma de câteva ori.
— Ceea ce vedeți aici, doamnelor și domnilor, este
un mandat de arestare. (Instinctiv, capetele aflate în
apropiere se aplecară înainte, încercând să descifreze
numele trecut pe fatalul petic de hârtie. Vigu zâmbi
ironic.) Nu, nu e trecut încă niciun nume pe această
drăgălașă hârtiuță. (Se făcură auzite mai multe
suspine, de dezamăgire unele, de ușurare altele.) Ar fi
trebuit să știți că nu e de competența mea să completez
un mandat de arestare, rolul acesta îi revine domnului
procuror Luca Vasiliu, în a cărui plăcută companie vă
aflați, de altfel. Eu, desigur, îi voi dicta, atunci când va
veni momentul, numele respectiv sau, dacă preferați, i-
l voi sugera, dar, firește, înainte de asta sunt dator să-
mi demonstrez teza, ceea ce, vă rog să mă credeți,
după 20 de ore de cercetări neîntrerupte, va fi destul
de simplu...
— Să recapitulăm faptele, așadar, doamnelor și
domnilor! Mă voi restrânge la cele esențiale. La orele
17,15, aproximativ, e descoperit cadavrul. Expertiza
medico-legală stabilește că victima a sucombat, și a
sucombat aproape instantaneu, în jurul orei 16,45–17.
Perfect! (Procurorul ridică, vizibil șocat, capul din
hârtii). Evident, nu e defel perfect, ci dimpotrivă foarte
trist... În fine! O serie de mărturii concordă în a susține
că, timp de mai bine de două ore, între orele 14,45–17,
în odaia victimei s-a aflat o persoană necunoscută.
Cine altcineva decât asasinul? De ce a zăbovit atât de
mult asasinul în odaia victimei? Au avut ei cumva o
discuție aprinsă, s-au certat și, în cursul acestei discuții,
în urma certei izbucnite, într-un moment de pierdere a
controlului, unul din cei doi i-a luat celuilalt viața? Nu,
căci crima a fost premeditată, dovadă arma cu care a
fost săvârșită. Iat-o! Un săculeț cu nisip, inofensiv în
ochii unui profan, dar suficient de contondent pentru a
sfărâma orice țeasta printr-o lovitură bine plasată...
Ceea ce s-a și întâmplat în cazul nostru. Aducând cu el
această armă, care, observați, prin acest șnur, poate fi
agățată în interiorul pulpanei unei haine, de preferință
lungă, să zicem un halat de casă, asasinul hotărâse
dinainte să ucidă. De ce a așteptat două ore ca să-și
pună planul în aplicare? Vom vedea mai târziu.
Aceste două ore trebuiau să constituie, și într-un fel
constituie într-adevăr, cheia problemei. Și un copil
ajunge repede la concluzia că, întrucât, așa cum am
spus, asasinul nu putea să fie decât unul din locatarii
vilei, oricare dintre aceștia devenea extrem de suspect
dacă nu putea justifica cele două ore incriminate, dacă
nu putea proba un alibi temeinic pentru cele două ore.
Bineînțeles că ancheta a fost îndreptată din capul
locului pe această direcție, deși... un elementar bun
simț și o îndelungată experiență îmi spuneau că, în
cazul unei crime cu premeditare, e de necrezut ca
asasinul să nu-și fi asigurat, într-un fel sau altul, un
alibi. Desigur, nu trebuia exclusă nici ipoteza că avem
de-a face cu... un ageamiu sau chiar un arierat...
— „Mersi, măgarule!” – am mormăit eu, dar în gând,
defel flatat de caracterizare, neîndoindu-mă nicio clipă
că eu eram cel avizat.).
— Și ce a constat ancheta? Că șapte dintre
dumneavoastră au alibiuri puternice, aproape
infailibile. Vigu trecu rapid în revistă toate aceste
alibiuri.
— Singurul care n-a putut proba unul cât de cât
satisfăcător este... ilustrul nostru contemporan, autorul
de romane negre și pe care, pentru a pigmenta cât de
cât expozeul meu, altfel destul de macabru, pentru a-i
da o notă de umor, îl voi numi de aci înainte Mr. Smith;
unii dintre dumneavoastră vor fi citit poate un roman
intitulat Asasinul stă la nr. 21, unde un anume Mr.
Smith ucidea tot așa, culcându-și la pământ clienții cu
un sac cu nisip... („Să te ia dracu!”, am răbufnit eu, dar
având mare grijă s-o fac numai în forul meu interior;
căci a-l zgândări pe Vigu acum era ca și cum aș fi
încercat să prind laba unui tigru printre gratiile cuștii.)
Rezultatul întrecea astfel orice așteptări: de obicei, în
asemenea cazuri ori toți cei vizați prezintă alibiuri
inatacabile – ați reținut: toți! –, ori cei ce nu pot justifica
timpul incriminat sunt atât de numeroși încât îți vine
să-ți iei lumea-n cap. În consecință Mr. Smith s-a văzut
într-o situație fără ieșire.
Sau aproape fără ieșire, deocamdată... Fiindcă, din
nou, un elementar bun-simț și o experiență, orice s-ar
spune, vastă, îmi spuneau că numai absența unui alibi
nu e decisivă. Nimeni nu ucide în vânt, nu-i așa, deși...
s-au văzut și asemenea cazuri! Atâta vreme cât nu
descopeream mobilul crimei, rămâneam pradă
nesiguranței și, vă asigur, nu e nimic mai penibil decât
să te afli în situația de a hotărî asupra libertății și
onoarei cuiva, în ultimă instanță asupra vieții și morții
sale, fizică sau civilă, și a nu fi ferm convins de vinovăția
acelui om... Așadar, urma să vedem cine avea motive
să-l elimine din viață pe Anton Mihăiescu: străvechea
întrebare cui prodest?, îndreptată, bineînțeles, în primul
rând asupra lui Mr. Smith al nostru, dar nu numai
asupra lui, ci și asupra tuturor celorlalți șapte, iarăși
fără excepție, da, căci trebuie să vă spun că, în ce mă
privește, manifest întotdeauna și până în ultima clipă
un scepticism incurabil față de orice așa-zis alibi, fie el
oricât de dat dracului. Cine îmi putea garanta, într-
adevăr, că gestionarul acela de spanac și morcovi nu
fusese cumpărat, cu bani sau prin alte mijloace, de
domnul Mihai Voicilă spre a depune o mărturie
mincinoasă în favoarea sa?
— Domnule căpitan! protestă printr-un mormăit
grăsunul și mutra i se acoperi de o sudoare murdară.
Puteți să întrebați și pe...
— Cu atât mai mult cu cât domnul Mihai Voicilă
avea, nu-i așa, destule motive să-l trimită pe lumea
cealaltă pe amantul frumoasei sale soții, continuă Vigu
imperturbabil. Cine îmi garanta, pe de altă parte, că
alte trei persoane onorabile, doamna Lidia Ionescu,
domnul Paul Ionescu și doamna Elena Bârzu... zisă
Leana, completă el din vârful buzelor, nu s-au acoperit
reciproc și nu erau complici în săvârșirea crimei?
— O! O! exclamă, uluită, madame Lidia, buna mea
gazdă și, o clipă, crezui că va leșina de oroare; bătrânul
Paul Ionescu nu spuse nimic, dar cu toții auzirăm cum
îi clănțăne dinții, neverosimil de sonor; cât o privește
pe Leana, se vedea, după fața ei împietrită, că abia
dacă pricepe despre ce este vorba.
— Veți spune că n-aveți niciun motiv să-l livrați
viermilor pe simpaticul chiriaș? Dar „onoarea
familiei”? Dar – și aș fi fost dispus să accept mai
degrabă această versiune – exasperarea că o frumoasă
sursă de venituri – și când zic „frumoasă”, zic chiar
frumoasă... – a secat brusc, chipeșului cavaler de
curând venit dăruindu-i-se pe gratis anume grații care
altora le erau vândute pe bani grei, pe mii și mii de lei,
plus niscaiva inele cu diamante...? Nimic nu mă putea
opri să cred că, la rigoare, un interogatoriu ceva mai
sever aplicat celor trei complici va scoate adevărul la
suprafață; nu cred că ați fi rezistat mai mult de 20 de
minute, dumneavoastră ăștia...
Parcă un suflu de gheață trecu prin încăperea
învăluită în penumbră. Preț de câteva secunde, se auzi
numai vântul scheunând.
— A! să nu vă închipuiți că ați fi fost supuși la nu
știu ce torturi, așa ceva nu se poartă la noi, noi
respectăm legea în litera și chiar în virgula ei... Dar
legea nu ne-ar fi oprit să vă adresăm câteva întrebări
inteligente, nu-i așa, și nici pe dumneavoastră să dați
răspunsuri idioate. Dar să trecem! Doamna Dora
Voicilă n-ar fi putut avea și dânsa motivele ei să-și
ucidă amantul? Credeți că nu? O! Doamne! De ce nu e
în stare o femeie... în călduri, într-un acces de isterie?!
Și atunci, vă întreb, dacă i-am fi luat cu binișorul sau
nițel mai din scurt, rămânea de văzut ce procedeu le-
am fi aplicat, niște vânzători de băcănie, niște fete de la
o cofetărie ar fi stat mult pe gânduri să recunoască, fie
că au fost induși în eroare, fie că au mințit pur și
simplu? Puteți să mă credeți pe cuvânt, nimic nu e mai
fragil ca un alibi puternic...
Vigu făcu o pauză, după care reluă:
— Aș fi considerat, cu aceeași seriozitate, și alibiul
mucoasei ăsteia, Nicoleta... Vă surprinde? Veți spune
că împing lucrurile prea departe? Ei bine, dacă vreți să
știți adevărul, dintre cei nevinovați, domnișoara
Nicoleta este asasinul potențial cel mai plauzibil! Cel
mai lipsit de scrupule! Și cel mai perseverent și mai
inteligent totodată. Recunosc că aș fi avut de furcă, nu
glumă... nu pentru că, având de-a face cu un copil de
nouă ani, greu mi-ar fi trecut prin minte ca tocmai ea
să fi fost... – în meseria mea, te deprinzi cu toate
monstruozitățile, imaginabile și inimaginabile! – ci
pentru că e impregnată, până în ultima fibră, de
răutate, de... apetituri perverse, de cinism...
Lovi violent cu palma în tăblia mesei, făcându-ne pe
toți să tresărim.
— Nu e ea vinovată! (Vorbea acum cu îndârjire).
Într-un alt mediu, ar fi ieșit din ea un alt specimen
uman. Căci e inteligentă, repet, și are și alte calități.
Vinovată e scumpa, onorabila, nu-i așa, respectabila ei
familie. Vinovată e această casă în care s-a născut și în
care a crescut și care... e un bordel, mai rău ca un
bordel... Să nu vă imaginați că am să stau să mi aleg
cuvintele, că am să menajez susceptibilitățile cuiva, că
am să mă port cumva cu mănuși! Nici de nenorocitul
ăsta de copil n-o să mă jenez, ce rost ar avea, de vreme
ce joaca lui de căpetenie este... să tragă cu urechea, să
se uite prin gaura cheii, să vadă cum maică-sa face
amor cu primul venit și cum ia bani pentru treaba
asta... să-l vadă pe taică-său – oh! dar iată-mă totuși în
flagrant delict de pudoare, cine ar fi crezut? Iată-mă
incapabil să vorbesc despre lugubrele deprinderi
erotice ale acestui impotent care nu se dă însă în lături
să tragă foloase, inclusiv pecuniare, de pe urma soției
sale nimfomane! Fetița aceasta știe, pe deasupra, că
bunicii ei încurajează și organizează toată această
murdărie, complăcându-se perfect în rolul de
proxeneți... Ah! și era să uit, deși în ochii mei, să nu vă
surprindă, tocmai aceasta este culmea josniciei, a
ticăloșiei, fetița aceasta își vede mătușa, sora bună a
tatălui ei, redusă la condiția de servitoare, înjosită...
Iată ce ascund zidurile acestei încântătoare vile! Mă și
mir că drama de ieri nu s-a produs mai demult: un
asemenea mediu naște în mod necesar crima... Anton
Mihăiescu sau altul, n-are importanță cine, trebuia,
mai curând sau mai târziu, să fie ucis... Dacă mai aveți
o brumă de conștiință în dumneavoastră, ați
încredința-o pe nenorocita asta de fetiță autorităților...
să fie dusă la o școală de reeducare, oriunde... și a-ți
face-o din proprie inițiativă, fiindcă, din păcate, legea
nu vă poate obliga...
Era penibil să constați emoția de-a dreptul
debordantă din glasul, foarte răgușit de vreo câteva
minute încoace, al lui Vigu. Asta era rolul lui, să facă
pe pastorul metodist, să facă pe educatorul de
Kindergarten? Caraghios!
Vigu se întoarse spre mine:
— Ce-ar fi să nu mai rânjești atâta, Mr. Smith? Dă-mi
mai bine o țigară!
I-am întins peste masă pachetul de Snagov; într-
adevăr, cu pipa aprinsă nu și-ar fi putut continua
discursul, care amenința, de altfel, să devină
interminabil. Vigu luă o țigară din pachet; culmea, fu
nevoit să scapere patru bețe de chibrit până s-o
aprindă! De la primul fum, se calmă însă și reluă pe
același ton egal, aproape plictisit:
— Speculații, mai mult sau mai puțin gratuite, în
legătură cu mobilul crimei am mai putea face destule.
Mă opresc aici. Rețineți că numai doi inși, din opt,
păreau să nu fi avut niciun motiv să dorească moartea
lui Anton Mihăiescu: domnul Dinu Cernat, care a
cunoscut-o pe victimă abia aici și, în cele câteva
săptămâni cât au viețuit sub același acoperiș, relațiile
lor au fost din cele mai sumare, și Mr. Smith al nostru.
Și dânsul îl cunoscuse pe Anton Mihăiescu tot aici,
având cu el relații indiferente, de simpli colocatari în
aceeași vilă. I se ușura în felul acesta situația lui Mr.
Smith al nostru? Desigur... dacă n-am fi stabilit (n-are
importanță cum, de altfel dânsul a și mărturisit până la
urmă...) că depozițiile mai multor martori, printre care
și a sa însuși, fuseseră false, că s-a urmărit inducerea
noastră în eroare: departe de a fi fost indiferente,
relațiile lui Mr. Smith cu victima fuseseră viciate încă
de la început de sentimente morbide ca gelozia și ura»
manifestate nu fățiș, ci disimulate, dar cu atât mai
capabile să explodeze oricând... și să ducă fie la o
răfuială mai simplă, fie la vărsare de sânge... Într-
adevăr, Dora Voicilă – o să-mi permiteți, doamnă, nu-i
așa, să dezvălui încă una din atât de numeroasele
dumneavoastră legături amoroase? – a fost amanta lui
Mr. Smith încă înainte de intrarea în scenă a lui Anton
Mihăiescu și – inimă generoasă, încăpătoare, de! – a
continuat să fie, un timp, și după ce a început idila cu
tânărul și seducătorul inginer. Se vede însă că de data
asta frumoasa Dora s-a îndrăgostit ceva mai grav de
ultimul ei amant, așa că l-a părăsit pe penultimul; dar
acesta din urmă făcuse pentru ea o pasiune de fel
superficială, de fel pasageră, și nu se putea mângâia de
pierderea iubitei. A continuat s-o dorească, cu
disperarea cu care un beduin rătăcit în deșert tânjește
după oaza salvatoare – o să-mi iertați comparația cam
simplistă... O pasiune mistuitoare! Oarbă! O vreme
destul de lungă, omul nostru a reușit să-și refuleze
dorințele erotice care-l devorau adâncindu-se în lucrul
la romanul pe care îl scria – și este și asta o pasiune nu
mai puțin puternică, oricine are cât de vagi noțiuni de
psiho logie a artistului va fi de acord cu mine; viitorii
exegeți ai respectivei cărți, freudieni sau nefreudieni,
vor inventaria desigur cantitatea de libido
transsubstanțializată, ca să zic așa, în structura ei... Dar
iată că vine clipa, când autorul are fericirea să scrie
ultimul rând al cărții sale, ia care a muncit ca un sclav
timp de aproape trei ani. Fericirea...? Nu știu. Fiindcă
un anumit echilibru psihic se rupe în acest moment. Și
în aceeași zi în care este încheiat romanul Pasiunea după
Matei, este găsit asasinat Anton Mihăiescu, rivalul în
amor al autorului mai sus-pomenitului roman...
(Privind lucrurile mai în adânc, putem spune că
romanul a fost cel care a ucis...) Frumoasa Dora a devenit
din nou liberă. Mr. Smith nu spera probabil s-o
recâștige chiar atât de repede – ar fi avut mărinimia,
presupun, să-i acorde un răgaz... de doliu – și totuși, la
numai câteva ore după ce descoperă ea însăși cadavrul
amantului ei en titre, pocăită și gata să-și răscumpere
prin frenezii erotice inedite trădarea, frumoasa,
nerușinata Dora se întoarce în patul vechiului iubit...
Da, doamnelor și domnilor, lucrul s-a întâmplat, oricât
nu v-ar veni să credeți, chiar în dimineața asta!
Vigu extrase o nouă țigară din pachetul meu de
Snagov. Primul fum îl îndreptă spre tavan. Continuă
apoi, cu un zâmbet rău:
— Concluzia? Mai e nevoie de vreo concluzie?
Situația lui Mr. Smith era foarte gravă chiar și în
momentul când, dintre toți cei opt locatari ai acestei
vile, s-a dovedit că e singurul care nu poate justifica
felul cum și-a petrecut timpul în cele două ore fatale
când victima s-a aflat față în față cu asasinul
necunoscut. Dar mai târziu, când s-a dovedit că avea
motive foarte temeinice să se debaraseze, de Anton
Mihăiescu, rivalul său în dragoste, rivalul fericit,
satisfăcut și ușor cinic pe deasupra? Absența alibiului.
Mobilul stabilit. La acestea se adaugă desigur și câteva
probe materiale, fără de care, oricum, nu se poate dovedi
vinovăția nimănui. Iată-le, doamnelor și domnilor... în
primul rând, acest mic zăvor, care se afla instalat la ușa
care desparte camera victimei de cea a lui Mr. Smith și
care a fost găsit tras, lăsând liberă trecerea. Amprente
nu sunt pe el, după cum nu sunt nici pe una din ceștile
de cafea pe care le vedeți, nici pe ușița de la sobă –
introducând un butuc în sobă înainte de a părăsi locul
crimei, asasinul a vrut să ne facă să credem că victima
a trăit cu aproximativ 20 de minute mai mult decât în
realitate, exact timpul necesar pentru o deplasare de
aici până la motelul de pe șosea – nici pe o serie de alte
obiecte. Dar a mai găsi, în a doua jumătate a secolului
XX, amprente digitale compromițătoare reprezintă
pentru detectiv un noroc prea chior, o baftă, pur și
simplu... Pe parchetul din camera lui Mr. Smith au fost
depistate câteva zgârieturi proaspete: dulapul a fost
împins, înainte și înapoi, ca să lase liberă trecerea
dintre cele două camere. Asasinul a părăsit locul crimei
ieșind prin odaia de alături, ceea ce explică faptul că ușa
dinspre palier a fost găsită încuiată. Altceva: de pe
parchetul și de pe covorul camerei în care a fost
descoperit cadavrul s-au recoltat urme de noroi: ei
bine, analiza a dovedit că în compoziția acestui noroi
intră o anumită argilă roșie, care, în împrejurimi, nu se
găsește decât într-un loc numit Valea Fecioarei, locul
predilect de plimbare al lui Mr. Smith...
Același Mr. Smith, dovedind aptitudini de rândaș pe
care nu i le-aș fi bănuit (sau poate că, în anii studenției,
a spălat farfurii în marile restaurante, ca să-și procure
banii pentru taxele școlare?), a încercat să spele vesela
folosită la faimoasa cină de aseară – de ce?, pentru a
înlătura urmele compromițătoare ale drogării în masă
a locatarilor vilei și a echipei de anchetă; pe farfurii, pe
tacâmuri, pe pahare se găsesc risipite din abundență
amprentele lui Mr. Smith. Drogarea în masă? O
înscenare de toată frumusețea, dar voi vorbi despre
asta mai încolo (fiindcă mai am ceva să vă comunic, și
nu chiar lucruri lipsite de importanță...) Mai rețineți că
arma crimei am găsit-o tot în mâinile lui Mr. Smith...
— Dar, bine... am protestat, fiindcă era prima
împrejurare când se dovedea de rea-credință, toate
celelalte fiind irefutabile, chiar dacă... chiar dacă se
înlănțuiau într-un mod vicios, falsificând adevărul.
Dar bine, știi cum...
— Te rog! Te rog! ridică Vigu tonul. Am cerut și
insist din nou să nu fiu întrerupt! Acestea sunt faptele,
doamnelor și domnilor... Vă asigur că ele sunt mai
mult decât suficiente pentru a obține un verdict de
condamnare din partea oricărui tribunal din lume...
Nimeni, absolut nimeni nu se mai uita în ochii mai!
Toți, absolut toți îmi ocoleau privirea, stingheriți dar
cât de bucuroși, cât de ușurați trebuie să fi fost în
adâncul meschinelor lor suflete, acum, când primejdia
se îndepărtase de capetele lor... și cât de drăcește
trebuie că râdea în barbă el, asasinul, acum, când
faimosul detectiv, despre care se știa că n-a dat
niciodată greș, într-o întreagă, agitată carieră, greșește
pentru întâia dată, trimițând pe altul la moarte în locul
lui!... Prima greșeală?! am tresărit la un gând
neașteptat. Ha! Cine știe câți oameni nevinovați nu are
pe conștiință acest detectiv de operetă, cabotin până-n
vârful unghiilor, acest infatuat sinistru?! Căci și după
lichidarea mea se va ști despre el același lucru, că n-a
greșit niciodată... Și, culmea, nici el nu va cunoaște
adevărul adevărat... despre el și despre noi, victimele
lui!). Nimeni, absolut nimeni nu se mai uita la mine...
Zadarnic am căutat fie și privirea Dorei! Și când te
gândești că, nu mai departe decât acum câteva ore, mi
se dăduse într-un fel în care...
Vigu ridică tacticos, între două degete, dreptunghiul
alb de hârtie din fața sa.
— A sosit momentul să-l rog pe domnul procuror să
completeze mandatul de arestare. Scrieți, domnule
procuror...
Am râs scurt. Un singur hohot de râs, răgușit și
sfidător.
— Scrie, băiete, numai scrie... am rânjit, aplecându-
mă spre pedantul și atât de corectul Luca Vasiliu, care
aștepta cu stiloul în aer.
Cuvintele mele insolente l-au făcut să dea capul pe
spate, ca și cum ar fi recepționat o directă în bărbie.
Vigu bătu cu pumnul în masă.
— Te rog să te porți cuviincios, ai auzit? Unde îți
închipui că te găsești? Scrieți așadar, domnule
procuror...
M-am lăsat moale pe spătarul scaunului. „Asta
este...”, am murmurat în gând. „Trebuia să urmeze și
asta, doar știai că e inevitabil...”
Nu mi-a venit să-mi cred urechilor când, cu cel mai
suav ton imaginabil, Vigu a rostit din vârful buzelor:

XIX. Biletul de intrare în paradis (continuare)

 — ...Dinu Cernat.
Cel numit izbucni într-un râs exuberant, nestăpânit.
Câteva secunde mai târziu, l-am imitat și eu, și era cel
puțin stranie veselia noastră dezlănțuită pe neașteptate
în contrast cu uluirea celorlalți, cu mutrele lor lungite
și searbede! Vigu, cu un surâs fin și o licărire teribil de
malițioasă în ochii săi căprui afurisiți, se uita pe rând la
noi doi, mișcând capul exact ca un spectator la un meci
de tenis.
—  O! la belle blague! exclamă printre hohotele de râs
Dinu Cernat. Sunteți un tip grozav, domnule căpitan!
De ani de zile n-am mai auzit o glumă atât de bună!
Ha! ha! ha!
Vigu se aplecă, peste masă, spre el.
— Să știi că nu plezantez, Dinu Cernat, spuse el pe un
ton aproape deferent. Nici prin cap să nu-ți treacă!
— Ha! ha! ha!
— Dar tu de ce dracu râzi?... se întoarse Vigu spre
mine. El, înțeleg, își joacă ultima carte, dar tu, tu ce
dracu găsești de râs în chestia asta?
— O! Mircea, am strigat (plonjasem într-o apă fără
fund, și după o întoarcere chinuită, interminabilă, spre
suprafață, înotam acum cu ochii în soare...), dar
înțeleg, acum înțeleg! Am întins brațul arătând cu
degetul talciocul improvizat de pe măsuța joasă.
Pătura... Rama ferestrei... Bucata aceea de scândură... și
zăvorul... Și ușa dintre cele două camere... Am înțeles,
măi băiete!
Vigu pufni.
— Era și timpul! Ce găgăuță! Și se mai pretinde
scriitor de romane polițiste!
Dinu Cernat își tampona cu batista ochii, fruntea,
gura și din când în când avea o reșută68 de râs; părea că
îi este peste puteri să redevină serios. Vigu se aplecă
din nou spre el, și mai zâmbitor, cu o mină și mai
amabilă încă:
— Chiar atât de tare te amuzi, Dinu Cernat? Chiar
atât de hazlie ți se pare toată povestea?
— Ești grozav, căpitane! Ești... ești o bomboană de
detectiv, cel mai mare farsor al tuturor timpurilor!
— Dacă e farsă, atunci s-o ducem până la capăt, nu-i
așa? Domnule procuror, completați mandatul cu
numele pe care vi l-am dictat. De ce ezitați? Faceți-o pe
răspunderea mea. Așa... acum e în regulă...
Flutură petecul de hârtie, ca să se usuce cerneala,
după care rosti, fără zâmbet de astă dată, cu un glas
uscat:
— Dinu Cernat, te acuz de omor și de tentativă de
omor și te declar în stare de arest.
Îi făcu un semn din cap milițianului plantat lângă
68
Reapariție a simptomelor unei boli în timpul convalescenței; recidivă,
recădere.
ușă, care, înaintă câțiva pași și se postă în spatele lui
Dinu Cernat.
— Și aș putea afla pe ce temei mi se aduc aceste
acuzații și... și mă aflu în stare de arest? întrebă acesta,
renunțând să mai râdă, dar păstrând încă pe față o
expresie ușor bufonă; pesemne că tot se mai credea
eroul involuntar al unei farse.
— Vai de mine, cu plăcere! Am să-ți explic imediat și
ție, și celorlalte persoane prezente cum i-ai asasinat pe
Anton Mihăiescu și chiar și de ce l-ai asasinat...
— Mor de curiozitate, parol!
Bătrânul Paul Ionescu, roșindu-se tot, deschise gura:
— Dar, atunci... ce-a fost, ce-a însemnat toată
demonstrația dumneavoastră de mai-nainte, domnule
căpitan? se bâlbâi el.
Vigu îi aruncă o privire mirată; nu-i venea să creadă
că tocmai bătrânul acela slab de înger se găsise să dea
glas nedumeririi colective.
— Iată o întrebare plină de miez, răspunse el
magnanim69. Ce a însemnat demonstrația mea de
adineauri? Hm, modul cum ar fi vrut asasinul să se
desfășoare ancheta, inclusiv concluziile la care ar fi
trebuit ea să ajungă, inclusiv deznodământul... Regia a
fost destul de abilă, chapeau bas70!, Dinu Cernat – și
69
Mărinimos, cu suflet nobil.
70
Jos pălăria.
Vigu făcu o ușoară plecăciune plină de distincție în
direcția acestuia, care se înclină și el, nu mai puțin
ceremonios. Un plan destul de ingenios... dar nu lipsit
cu totul de fisuri; se cunoaște că ești la prima ispravă
de acest gen (am verificat, nu ai cazier), ei!, dacă ai fi
apucat, peste un timp, să mai pui la cale un asasinat,
atunci, da, ai fi fost într-adevăr de temut... Din
nenorocire pentru tine, partea a doua a planului tău n-a
putut fi pusă în aplicare. Da, doamnelor și domnilor,
chiar și cel mai diabolic plan se poate prăbuși dintr-o
nimica toată, în cazul nostru din scârțâitura unei chei
în broască... Să vă rezum, întâi de toate, partea a doua,
ratată, din planul asasinului: azi-noapte, urma să fie
comisă și o a doua crimă – de ce faceți ochii mari, de ce
vă speriați, primejdia a trecut... Da, o a doua crimă.
Victima trebuia să fie Mr. Smith. Scopul ei? Acoperirea
primei crime. Într-adevăr, asasinul știa că îl voi bănui
pe Mr. Smith, eventual că îl voi acuza fățiș de
asasinarea lui Anton Mihăiescu, ceea ce s-a și
întâmplat. Mr. Smith trebuia să moară, dar moartea sa
avea să apară drept sinucidere (nu e mare filosofie să
truchezi un asasinat și să-i dai aparențele unei
sinucideri), pe care noi am fi considerat-o, bineînțeles,
drept recunoașterea crimei imputate... Iată de ce ați
avut parte cu toții de un somn atât de profund, chiar
dacă nu întru totul reconfortant, și nu numai
dumneavoastră, ci și oamenii mei. Asasinul avea
nevoie de libertate de mișcare, de aceea ne-a drogat pe
toți – mai puțin pe Nicoleta, care n-a consumat băuturi
alcoolice la cină și, ca să nu trezească bănuieli, s-a
drogat și pe el, dar numai în final, după ce și-a dat
seama că planul lui a căzut baltă. Operația drogării ar
fi fost pusă pe seama sinucigașului însuși, care în felul
acesta ar fi intrat, chipurile, în posesia pistolului
milițianului. Pe Mr. Smith nu l-a drogat, fiindcă și-a
spus că nimeni nu ia somnifere înainte de a-și trage un
glonte în cap, și așa și este, numai că aici a greșit,
trebuia să-și asume riscul și să-l adoarmă și pe el, căci,
iată, nedrogându-l, a fost surprins de Mr. Smith în
momentul când încerca să pătrundă în camera sa și să-l
împuște (cu pistolul milițianului, pe care și l-a însușit
el, dar pe care avea să-l pună în mâna victimei...). La
autopsie, prezența somniferului în sângele
sinucigașului ar fi putut fi explicată – nu chiar ușor,
dar am fi înghițit-o totuși – prin faptul că acesta,
mâncând și bând la o masă cu atâtea persoane, n-a
putut evita drogarea sau că a băut din greșeală dintr-o
sticlă infestată... Văd că îți muști buza, Dinu Cernat! îți
pare rău că nu te-ai gândit la asta, nu-i așa?
Dinu Cernat ridică din umeri, disprețuitor.
— La altceva mă gândeam, și anume că dumneata,
căpitane Mircea Vigu, ai o fantezie care mă lasă pur și
simplu perplex. Zic și eu: chapeau bas! pentru frumoasa
imaginație... Doar... doar dacă n-ai ticluit împreună cu
prietenul dumitale toată povestea, dânsul, fiind autor
de romane, nu e de mirare să-i treacă asemenea
bazaconii prin minte. Are rutina bazaconiilor... într-un
fel, e lăudabil din partea dumitale, e omenesc, în orice
caz, că te străduiești să-ți scoți prietenul basma curată,
dar... e o infamie să mă pui pe mine să plătesc oalele
sparte!
— Ai! făcu Vigu, descumpănit o secundă. Deci iată
ce insinuezi! Ca jurist, îți dai seama de gravitatea unei
asemenea afirmații...
Dar procurorul și ciulise urechea. Se pare că
scandaloasa observație a lui Dinu Cernat îi făcuse o
oarecare impresie.
— Să trecem la fapte, domnule căpitan, propuse el,
destul de jenat.
— La fapte?! izbucni Vigu furios. (El, să fie pus la
respect, el, să fie chemat la ordine!! Dar cu cine își
închipuia micuțul procuror că are de-a face?!) Foarte
bine, trec la fapte. Am să vă atrag atenția acum asupra
câtorva obiecte de uz casnic: o pătură, o ramă de
fereastră, un mic zăvor, o bucată de scândură, tăiată
din tăblia unei mese. (Le-a enumerat și Mr. Smith
adineauri, cu ocazia exploziei sale de inteligența nițel
întârziată.) O pătură servește îndeobște la menținerea
temperaturii corpului în timpul somnului, o fereastră
la introducerea în casă a luminii și a aerului curat, un
zăvor la închiderea unei uși. Mie însă la ce mi-au
servit? Văd că și tu te întrebi, Dinu Cernat, și ție îți
scapă deocamdată semnificația acestor pașnice obiecte.
Mie însă nu mi-a scăpat! (Din nou aerul acela de
infatuare, dar acum... cât de dragă îmi era infatuarea
lui obraznică!) Mie mi-au servit la spulberarea unui
alibi așa-zis ingenios...
— Serios?... făcu Dinu Cernat.
— Foarte serios! Asasinul, lucru cert, a stat în tête-à-
tête cu victima timp de două ore încheiate. În acest
răstimp, tu, Dinu Cernat, ai citit, singur în camera ta,
un text care, fiind un manuscris pe care autorul lui nu
l-a încredințat niciodată nimănui și pe care îl ținea, cu
mare grijă, sub cheie, a fost până în după-amiaza de
ieri inaccesibil oricărui muritor. Ai citit, după propria
ta declarație, „șaizeci și ceva de pagini” scrise încâlcit,
cu ștersături, cu trimiteri pe margine etc. Acesta a fost
alibiul tău. O, desigur, nu te-ai agățat de el,
dimpotrivă, te-ai lamentat că de fapt nu ai niciunul, că
nu poți da socoteală în niciun fel de cele două ore, că
ești într-o situație de neinvidiat, că așa și pe dincolo.
Știai foarte bine că îți voi conferi eu însumi șansa
acestui alibi. Și am făcut-o într-adevăr, supunându-se
la acel examen sui-generis.
 — Și? Nu l-am trecut?
— L-ai trecut cu brio! Dar tocmai asta mi-a dat de
gândit... Apucasem să răsfoiesc manuscrisul, văzusem
în ce hal se prezintă, caligrafic, vreau să spun, și când
te-am auzit răspunzând cu atâta acuratețe,
promptitudine, exactitate la toate întrebările – iar Mr.
Smith, care simțea că îi fuge pământul de sub picioare,
te-a frecat, nu glumă! – am avut o primă bănuială că
ceva nu e în regulă. Ai supralicitat în mod imprudent,
Dinu Cernat! Era imposibil să citești, în două ore,
atâtea pagini – 60 „și ceva” de manuscris, aproximativ
150 de carte – și să reții tot, tot, chiar și cel mai
insignifiant amănunt...
— Ei, drăcie!, doar n-o să mi se impute memoria
excepțională!
— De acord cu memoria excepțională... Dar, vezi,
astăzi, am consacrat și eu exact două ore, după ceas,
lecturii acestui manuscris încâlcit. Era mai bine pentru
tine dacă spuneai că ai citit 35, hai să spunem 40 de
pagini, crede-mă...
Dinu Cernat își umflă obrajii.
— Dumneata nu știi că oamenii citesc cu viteze
diferite? Eu... eu am deprinderea lecturii, eu sunt un...
nu e cazul să repet ce sunt, cine sunt, pe când
dumneata...
 — ...pe când eu, un flic71 analfabet, n-am călcat în
viața mea într-o bibliotecă... De acord și cu viteza
lecturii. Dar ia spune-mi, Dinu Cernat, chiar crezi că
am fost în stare să înghit și următoarea gogoașă: îți
aduci aminte, într-o bună zi, Mr. Smith s-a arătat
dispus să-ți povestească romanul la care lucra și față de
care nu conteneai să manifești un interes, exacerbat aș
zice; l-ai refuzat. Te întreb: de ce?
— Am explicat doar aseară că...
— Știu, că nu suporți să ți se povestească, la
cinematograf, secvența următoare a filmului și nici nu
te numeri printre aceia care, după ce încep o carte, nu
rezistă să nu tragă cu ochiul la ultimele pagini. Știu,
știu! Dar de data asta avea să-ți expună cartea sa
autorul însuși, ceea ce, orice s-ar zice, e măgulitor
pentru un cititor de rând, care cititor de rând s-ar fi
putut, cine știe, să-i dea autorului un sfat, o idee...
Unde mai pui că cititorul de rând se arătase, timp de
săptămâni (și știm acum de ce) de-a dreptul ahtiat să
fie cel dintâi care să citească romanul, mergând până la
a-i smulge autorului promisiunea de a-i încredința
manuscrisul imediat ce-l va termina. Nu! Ai refuzat
pentru că știai că dacă îți va fi povestit romanul, alibiul
tău, cu atâta grijă pregătit dinainte, va cădea...
— Am intrat în domeniul absurdului total, căpitane!
71
Polițist.
 — Ce vorbești?! Recunosc totuși că toate acestea au
fost simple impresii, simple păreri subiective, sau, dacă
vrei, un început de intuiție. La care se adaugă însă, spre
nefericirea ta, rama ferestrei, cu urmele ei de cuie,
pătura, ciuruită aproape imperceptibil în două locuri
(constatarea am făcut-o chiar în timpul „examenului”,
când, îți amintești, eu am stat tolănit pe patul tău; și
cred că nu mai e nevoie să precizez că găurelele din
pătură se suprapun milimetric pe urmele de cuie de pe
fereastră...), minuscula pată brună de pe masa din
odaia neînchiriată: o picătură de revelator, soluție
folosită la developarea fotografiilor. Toate acestea sunt
elemente cât se poate de concrete, nu-i așa. În afară de
asta, am făcut următorul raționament: dacă asasinul a
ieșit prin camera de alături – și pe acolo a ieșit, asta e
limpede – și dacă nu e obligatoriu ca acesta să fi fost
locatarul acelei camere de alături, rezultă că asasinul,
sau viitorul asasin, a mai putut intra și altă dată în acea
cameră...
— Unde e cheia? întrebă Dinu Cernat agresiv.
— Cheia? Sau șperaclul? Sau cele două șperacluri,
fiindcă sertarele de la masa de lucru au o încuietoare
mai complicată? Cheile nu le am. Dar, judecând după
faptul că, după ce l-ai asasinat pe Anton Mihăiescu, n-
ai părăsit vila nici măcar pentru un minut, ele trebuie
să se găsească la ora asta în tubul de canalizare, și știi
că există mijloace ca să fie extrase chiar și de acolo...
— Foarte bine: căutați-le!
— Nu cred c-o vom face, nu merită osteneala, avem
și așa destule probe împotriva ta, Dinu Cernat.
Răspunde-mi acum la câteva întrebări: ai utilizat
vreodată odaia neînchiriată?
— Odaia neînchiriată? Da, de mai multe ori.
— În ce scop?
— Cum să-ți explic eu dumitale?... Am fost
întotdeauna obișnuit să locuiesc în apartamente mai
mari, nu să mă restrâng la o singură cameră, unde să
mă simt ca un animal într-o cușcă sau o vizuină...
— Mă rog! Și cam ce făceai în odaia aceea, când te
retrăgeai acolo?
— Depinde. Uneori făceam gimnastică. Yoga...
— Pe întuneric?
— De ce pe întuneric?...
— Cum, încă n-ai înțeles chestia cu urmele de cuie
într-o cameră cu lemnăria proaspăt vopsită și cu pătura ta
ciuruită? Mă dezamăgești! Cât privește gimnastica, și
mai ales yoga, se face în aer liber sau eu fereastra larg
deschisă...
— De vreo câteva ori, am dormit acolo, după-
amiezile. Probabil că am folosit pătura ca să... fac
întuneric... jaluzelele sunt stricate.
— Da, jaluzelele sunt stricate. Dar nu pentru ca să
dormi ai avut nevoie de întuneric. Ai utilizat odaia
neînchiriată drept cameră obscură...
— Drept ce?...
— Drept ca-me-ră ob-scu-ră, repetă Vigu rar și
răspicat. Acolo ai developat filmele. Când anume și de
câte ori ai intrat prin efracție în camera lui Mr. Smith
nu știu, probabil că ți-a cerut ceva caznă și migală să
fotografiezi, fără blitz (chiar dacă ai fi avut unul, nu l-ai
fi folosit, ca să nu se observe de afară fulgerările),
primele șaizeci de pagini ale manuscrisului.
Dinu Cernat dădu să se ridice, crispat de furie.
Milițianul îl împinse, fără menajamente, la loc pe
scaun.
— Toate astea sunt acuzații gratuite și... și
tendențioase. Unda sunt filmele, fotografiile, unde e
aparatul fotografic?
— Având în vedere că operația fotografierii s-a
produs în urmă cu o săptămână, o lună, două luni
chiar – timp ai avut berechet –, răspunse Vigu
îndatoritor, și că ți-au fost de-ajuns câteva zile pentru
memorizarea textului (ai o memorie excepțională,
parcă așa ziceai), presupun că la ora asta filmele și
fotografiile au fost demult arse, iar aparatul – Leika,
Zorki, Kodak sau ce-o fi fost – zace în fundul unei
bulboane a vijeliosului râu Prahova... în orice caz, nu l-
am găsit în locuința ta din București, cu toate că am
găsit acolo teancuri de fotografii – nevinovate – în mod
evident făcute de tine cu alte ocazii: cu ce aparat, te
întreb? Nu ridica din umeri! Prea te-ai grăbit să ștergi
orice urmă a îndeletnicirilor tale de fotograf amator,
Dinu Cernat. Ar fi fost preferabil pentru tine dacă
găseam un aparat fotografic în apartamentul din
București, unde oricum n-ai mai călcat de la venirea ta
aici. Dar iată și o probă zdrobitoare... și, cu un gest de
scamator, Vigu scoase la iveală de sub pătură o pungă
de material plastic translucid, umplută cu ceva brun
parcă, și inform.
— Știi, firește, ce este în această pungă... Vreo doi
pumni de argilă, da, de argilă roșie din Valea Fecioarei.
Și știi și unde am găsit-o: în hârdăul din hol, la
rădăcina lămâiului pitic. Știi pentru ce ți-a trebuit
argila asta: ca să îndrepți bănuielile noastre asupra
omului care, în fiecare zi, aproximativ între orele două
și jumătate și cinci și jumătate, se plimbă prin pădure,
în traseul său intrând aproape invariabil și acea Vale a
Fecioarei... Ei bine, spre ghinionul tău și spre imensa
satisfacție a locotenentului Folbert, printre altele expert
dactiloscop, specialitate care îl cam obligă să șomeze,
pe această argilă roșie a rămas o amprentă digitală a ta;
ce să-i faci, e un material deosebit de plastic...
Se așternu o tăcere înghețată. În mod evident, Vigu,
care se apucase să bată discret cu degetele în masă,
aștepta reacția lui Dinu Cernat. Aceasta veni abia peste
vreun minut:
— Chestia... cu amprenta... nu mi-o explic (fosta
mică stea a baroului de Ilfov cunoștea prea bine
greutatea unei asemenea probe în justiție ca să-și
permită s-o bagatelizeze), în sfârșit... mă voi consulta
cu avocatul, vom găsi o explicație... Dar, căpitane,
ricană el, te rog, te implor, uite, îți cad în genunchi,
dacă ții, spune-mi ce motiv aș fi avut să-l suprim pe
Anton Mihăiescu?... Așa cum ai spus chiar dumneata,
am întreținut cu el relații sumare, n-a existat între noi
nicio animozitate, în orice caz, nu ne-am disputat
aceeași femeie...
— A! mobilul! făcu Vigu din vârful buzelor;
pesemne că tocmai această întrebare o așteptase.
Mobilul? Cum nu, cu plăcere! Mobilul tău n-a fost
unul... derizoriu, cum ar fi o femeie pe care e mai greu
s-o eviți decât s-o cucerești, ci unul foarte, foarte
consistent. Iată valoarea mobilului tău: severul hundred
thousand dollars!
Dinu Cernat rămase năucit. Își dădea seama,
desigur, ce amenințare teribilă ascundea acel „câteva
sute de mii de dolari”.
Vigu se întoarse spre locotenentul Folbert:
— Victore, știi ce ai de făcut.
*
 Au urmat câteva minute de așteptare încordată. În
sfârșit, am auzit pași coborând scara interioară, cei
calmi, egali, ai lui Folbert întretăindu-se cu
ciocăniturile unor tocuri ascuțite. Se deschise ușa
sufrageriei. În prag, Folbert se eclipsă, lăsând-o pe
însoțitoarea lui să treacă înainte.
O femeie înaltă, slabă, cu fața trasă, patetică (cum am
mai caracterizat-o o dată), răvășită de o durere intensă,
intră și ne salută cu o înclinare ușoară din cap. Nu mai
purta rochie gri, ci una neagră, sobră, de doliu.
Vigu se ridică prevenitor.
— Vă rog să luați loc aici, doamnă. V-am convocat
pentru o confruntare. Vă promit că n-o să dureze mult.
Târșâit de scaune. Un moment de liniște apoi.
Procurorul Luca Vasiliu întoarse o filă a caietului și, în
tăcerea care se lăsase, foșnetul se auzi supărător de
tare.
— Dinu Cernat, rosti Vigu, dar la un cu totul alt
diapazon decât înainte, dur, nemilos, o cunoști pe
doamna Edith Bergman?
Cel întrebat lăsase ochii în pământ și nu avea să-i
mai ridice până în final. Părea că renunțase la orice
intenție de împotrivire. Cu vârful unei unghii, scrijelea
furnirul mesei.
— Da, o cunosc.
— De când?
 — Din 195...
— De mai bine de zece ani, deci. Și recunoști că,
până acum doi ani, ați conviețuit... aproape marital?
— Desigur.
— Asta, deși... doamna Edith Bergman era căsătorită,
trăind însă despărțită de soțul ei, care refuza să
divorțeze. Dânsa n-a izbutit să obțină divorțul, pentru
a se putea căsători cu tine. Acum doi ani, soțul ei a
decedat. Ai refuzat să te căsătorești cu ea, acum că era
liberă. De ce?
— Eu sunt primul bărbat care nu respectă o
promisiune de luare în căsătorie?... Nu sunt destui opt
ani de conviețuire ca să te plictisești de o femeie?...
— Să admitem... Dar, dacă e așa, spune-mi de ce, în
luna august a acestui an, cu totul pe neașteptate și
după ce vă despărțiserăți de mult și vă vedea ți
sporadic, i-ai „cerut mâna”?
— O, Doamne! Mi-am dat seama că totuși pe ea o
iubesc, că nu pot trăi fără ea...
— Nobilă declarație! Și... ți-ai dat seama de aceste
sentimente, așa, din senin?
— Exact: un coup de foudre cu efect întârziat...
— Doamna Bergman te-a refuzat. Cum îți explici
refuzul ei?
— Se vede treaba că o dezamăgisem prea tare acum
doi ani...
 — Desigur, o dezamăgiseși... Dar explicația
adevărată e alta: dânsa iubea un alt bărbat. Și tu știai
asta. Și știai și pe cine anume.
— Pe Toni! exclamă Dora, uluită.
Vigu îi adresă o privire mustrătoare. Dreaptă,
neclintită pe scaunul ei, Edith Bergman plângea. În
tăcere, cu lacrimile curgându-i mute de-a lungul
obrajilor ridați. Vigu își puse ușor palma peste mâna ei
și o retrase imediat.
— L-ați iubit mult pe Anton Mihăiescu, știu. L-ați
iubit cu tăria, cu intensitatea sfârșitului tinereții, v-ați fi
dat și viața pentru el... Dar... să-mi iertați cruzimea,
doamnă Edith, el, el nu v-a iubit. Sau v-a iubit doar o
vreme, scurtă, nu-i așa? Așa era el, iubirile lui erau
superficiale și trecătoare, prea se îndrăgosteau de el
toate femeile... Îmi închipui că a sfâșiat multe inimi!
Desigur, acesta nu era un motiv ca să sfârșească așa
cum a sfârșit...
— Viața mea nu mai are acum niciun sens, murmură
femeia îndoliată.
Vigu rămase tăcut câteva clipe, poate respectându-i
durerea.
— Toni v-a părăsit... Și tot așa v-ați spus și atunci,
nu-i așa: fără el, viața mea nu mai are niciun sens... El a
dispărut fără urmă. La vechea locuință din București,
n-a lăsat nicio adresă; nici familiei, nici foștilor colegi
de la uzina unde lucra nu le-a spus unde pleacă. Aici,
în localitate, la uzina metalurgică, s-a angajat fără
transfer – am aflat asta azi-dimineață –, preferând să
piardă unele drepturi pe care le acordă legislația
muncii decât să i se afle cumva locul refugiului. Și i s-a
părut mai sigur, ca să evite unele întâlniri inoportune –
ingineri, foști colegi veniți în delegație etc. – să lucreze
în schimbul de noapte... Iată de ce nu primea niciun fel
de corespondență. Se ferea nu numai de dragostea
dumneavoastră... puțin cam tiranică, puțin cam –
iertați-mă! – isterică, dar i-ați împrumutat în câteva
rânduri sume mari de bani, la plecare s-a împrumutat
el singur cu o sumă frumușică și... în sfârșit, era un tip
nițel poltron amicul Toni Mihăiescu... Cam în felul ăsta
caută să-și piardă urma și acei indivizi care se
eschivează de la plata pensiilor alimentare pentru
copii, pentru foste soții: mici borfași, escroci de calibru
redus... Dar dumneavoastră îl căutați cu disperarea pe
care ți-o dă dragostea și, mai curând sau mai târziu, l-
ați fi găsit. Asta o știai și tu prea bine, Dinu Cernat, și
mai știai că, atâta vreme cât doamna Edith Bergman nu
se va convinge că iubitul ci a dispărut definitiv – și un
cm nu dispare definitiv decât prin moarte! – nu ai nicio
șansă să te căsătorești cu dânsa. Îl vei înlătura definitiv
din calea ta, ți-ai spus, și te-ai apucat să-l cauți. L-ai
descoperit destul de repede – cum?, probabil prin
relațiile de la minister, consultând tabelele de noi
angajați ale tuturor întreprinderilor industriale din
specialitatea inginerului Mihăiescu. Ai venit aici, ai
trăit în umbra lui mai bine de două luni, bucurându-te
de faptul că el nu te cunoștea (bineînțeles, doamna
Edith nu îi povestise iubitului ei despre îndelungata și,
s-ar putea spune, urâta ei legătură; alt atu pe care
credeai că îl posezi era faptul că, în general, foarte
puțină lume era la curent cu relațiile voastre, ca mai
întotdeauna când unul dintre parteneri este căsătorit).
Ai trăit în umbra lui și ai așteptat momentul prielnic ca
să-l lovești... De unde această înverșunare? Femeia pe
cave o pierduseși, ca femeie nu-ți mai spunea mare
lucru, dar vezi că ea devenise – fără s-o știe! – o partidă
strălucită... într-o zi, aflându-te la dânsa acasă și
așteptând-o (în virtutea vechilor relații, păstraseși
cheia și, destul de rar, o vizitai), a sunat cineva, ai
deschis: era factorul poștal, cu o scrisoare din Canada.
Ai preluat tu scrisoarea...
— S-ar zice că dumneata ești atoatevăzător, căpitane,
mormăi Dinu Cernat. Unde te aflai în momentul acela,
ascuns în cabina de la lift?
— Am aici declarația scrisă și semnată „propriu” de
numitul Florea Vlase, factor poștal la oficiul București
4, preciză Vigu cu nonșalanță. Poftiți, domnule
procuror, luați-o dumneavoastră în păstrare. Și mai
există un document de mare importanță. Victore,
predă-l dumneata domnului procuror, doar ai răscolit
un munte de hârtii azi-noapte, împreună cu
funcționarii din serviciul de noapte de la poșta Vitan,
până să dai de el. E o foaie de recepție a scrisorilor
recomandate. La poziția 14: destinatar Edith Bergman;
de unde a fost expediată scrisoarea: Rexdale, Canada;
semnează de primire: D. Cernat... Perfect lizibil.
Dinu Cernat își prinse tâmplele în palme.
— Dacă ai fi știut ce cuprinde scrisoarea aceea!
Dacă!... Mai bine ți-ai fi tăiat mâna decât să semnezi cu
numele tău adevărat... Și, de fapt, ce cuprindea? (Cu o
lipsă de jenă nedemnă de „gentlemanul” ce te pretinzi
a fi, n-ai ezitat să deschizi o scrisoare ce nu îți era
adresată.) O notificare din partea lui Mr. Hankins din
Rexdale, Ontario, Canada, prin care doamna Edith
Bergman era anunțată că este legatara unică a unei
rude din Canada, de curând decedată; moștenirea se
ridica la several hundred thousand dollars... Dumnezeule!
Toate trândavele visuri ale vieții tale, împlinite dintr-
un condei: Waldorf-Astoria, plaja de la Copacabana,
ruleta de la Monte-Carlo, Acapulco, ce mai, raiul pe
pământ... pentru un individ dezabuzat ca tine! Ce ai
făcut după ce ai luat cunoștință de conținutul scrisorii?
Se-nțelege, scrisoarea ai dosit-o și i-ai răspuns lui Mr.
Hankins, în numele adevăratei destinatare (aici intru
în domeniul supozițiilor, dar pariez pe toți acei several
hundred thousand dollars pe un amărât de cent că sunt
foarte aproape de adevăr), cam în următorii termeni:
că ai primit notificarea, că îl rogi să depună banii la o
bancă din America, că e de dorit să nu îți mai scrie,
fiindcă lucrul acesta ți-ar atrage neplăceri, că te
pregătești să emigrezi și intenționezi să intri în posesia
moștenirii abia după ce vei ajunge în America... Ce
zici, ce piesă grozavă la dosar, scrisoarea ta către Mr.
Hankins?! Îți închipui cumva că acest avocat sau notar
public sau ce o fi, om al legilor în orice caz, nu ne-o va
trimite, nu va accepta să colaboreze cu noi la
demascarea unui killer fioros? Astăzi încă, voi avea cu
el o convorbire telefonică. Vei fi knock-out oricum:
dacă ai scris-o de mână – o elementară expertiză
grafologică; dacă ai bătut-o la Olympia72 pe care ți-am
confiscat-o azi-noapte, e și mai rău. Încă o imprudență,
această scrisoare, Dinu Cernat: dar trebuia să
preîntâmpini, nu-i așa, sosirea unei noi comunicări din
partea lui Mr. Hankins către doamna Edith Bergman,
altfel te-ar mai fi luat ea vreodată de bărbat?! Adio! Și
cu cine ai mai fi împărțit superba moștenire? Dar vezi
că s-a găsit o prietenă din copilărie să-i scrie doamnei
Edith. De! îmbogățiții peste noapte își descoperă
întotdeauna, când și unde nu se așteaptă, prieteni din
72
Marcă de mașină de scris.
copilărie...
Vigu oftă adânc; și fu un oftat bizar, un oftat
complex – de oboseală, de ușurare, de satisfacție, dar și
de o sinceră părere de rău.
— Ați întârziat cu câteva ore, doamnă... Ce păcat!
Aveați în buzunarul jachetei un argument decisiv
pentru a vi-l lega pe toată viața pe Toni al
dumneavoastră, și cu cel mai trainic lanț, cel de aur...
Ce viață... grotescă, iertați-mă!, v-ar fi așteptat în
Lumea Nouă!...
Femeia îndoliată plângea acum nestăpânit.
— N-am fi plecat nicăieri, am fi fost foarte fericiți
aici... Aș fi cerut să mi se trimită dolarii și i-aș fi
schimbat în lei, la bancă...
— Desigur, desigur, nici eu nu zic altfel, se grăbi s-o
liniștească Vigu, plin de bunăvoință, dar glasul lui
trăda totuși un ușor scepticism. De altfel, intențiile nu
intră în cauză... Oricum, ați întârziat. O soartă rea a
făcut ca, exact în ziua în care ați descoperit refugiul lui
Toni cel atât de iubit și îndelung căutat, prietenul meu
să termine romanul la care lucra de câțiva ani. Și acesta
era momentul așteptat cu înfrigurare de criminal.
Cheia de boltă a întregului său plan funest. Căci, și în
această a doua variantă, cea reală, a desfășurării
crimei, în ultima instanță, cel ce a ucis a fost tot
romanul... Pasiunea după Matei, hm! Iată-l, vraful acesta
de hârtii, atât de inofensiv în aparență...
Am zâmbit, încercat de un sentiment straniu.
Dinu Cernat se ridică brusc în picioare. Era de
nerecunoscut. Cu fața schimonosită. Cu ochii injectați.
Cu părul vâlvoi. Îmbătrânit cu douăzeci de ani.
— Tu... tu ești geniul rău! urlă el. Tu... femeie
blestemată, scornire a iadului...!
Vigu îi făcu un semn din cap milițianului, care, cu o
mișcare ageră, prinse într-o mână amândouă
încheieturile brațelor lui Dinu Cernat, care gesticula
bezmetic, iar cu cealaltă scoase din buzunar un obiect
metalic. Clic-clac, țăcăniră cătușele – un sunet argintiu,
aproape tandru, cu totul neașteptat pentru un obiect
cu o destinație atât de sinistră.

XX. Finale; Scherzo

O oră mai târziu, coboram scara interioară, cu câte o

valiză uriașă într-o mână și-n cealaltă. „Te înșeli dacă-
ți închipui că am să te mai las fie și o noapte în casa
asta de toleranță mă luase Vigu din scurt, oferindu-se
să mă ajute la făcutul bagajelor. Mă simțeam prea
istovit, trupește și sufletește, ca să-i rezist și, oricum,
nici eu nu doream altceva decât să mă văd la o mie de
kilometri depărtare de nefasta Vilă Ileana.
Jos, în hol, la picioarele scării, lipită de perete, Dora
mă aștepta să cobor. M-am oprit în fața ei și am lăsat
valizele din mână. Frumoasa mea Dora, „enigmatica”
mea Dora (căci era „a mea” acum, nu-i așa, când
celălalt...) era palidă și în ochii ei, ei bine!, în ochii ei
migdalați era o îngemănare de umbră și lumină pe
care n-o mai văzusem încă niciodată.
— Pleci? șopti.
— Precum vezi.
— Și când te întorci?
— Nu cred că am să mă mai întorc. Nu, sigur n-am
să mă mai întorc.
— Atunci... Și glasul i se frânse.
— Dora... am murmurat.
Îl știam pe Vigu sus, în capul scării. Ne privea și
ricana, asta fără doar și poate. Rânjetul lui nesuferit!
Poate că dacă nu i-aș fi simțit ochii în ceafă, n-aș fi
făcut-o... dar așa, am prins obrajii Dorei în palme, m-
am aplecat și am sărutat-o pe gură. Ea m-a cuprins
strâns cu brațele de mijloc.
— De ce nu mă vizitezi tu la București? am rostit
tare, ca să fiu bine auzit. Ai adresa mea, ai și telefonul!
— Mă primești?!
— Ce întrebare! Oricând!
— O! am să viu! Poate chiar mâine...
— Te aștept, Dora, vino! Da, chiar mâine. Rămâi cu
bine!
 Și am ieșit, cărând în ceața murdară a după-amiezii
suta de kilograme a celor două valize uriașe. În
mijlocul curții, am întors capul: Vigu venea în urma
mea, cu mâinile în buzunare.
— Așa, mârâi el, așa! Sfidăm morala și ne dăm și în
spectacol! Apoi, miorlăindu-se: „Te aștept, Dora,
neprihănita mea iubită... Vino, da, vino chiar mâine!”
Rușine! Huo!
— Ce-ar fi să-ți vezi de-ale tale? Ce-ai cu fata? Sau
ești invidios? m-am strâmbat la el.
Fiat-ul meu ne aștepta în spatele casei. Am aruncat
valizele în port-bagaj, am descuiat mașina și am dat să
mă așez la volan. Vigu mă îmbrânci în lături.
— Ce, nu ți-e bine? Crezi c-o să las un dipsoman 73,
un alcoolic aflat în pragul unei crize de delirium
tremens să facă ravagii pe Șoseaua națională nr. 1?!
Ușcheală! Marș pe locul mortului!
Asta, ca să fiu sincer, îmi convenea de minune; două
ore la volan, după o asemenea noapte și o asemenea zi,
și pe ceață, și cu șoseaua udă, nu erau tocmai un lucru
pe care să mi-l doresc cu frenezie. M-am lăsat oftând
satisfăcut pe perna din dreapta lui Vigu, care porni
motorul în aceeași clipă.
Am ieșit pe poarta vilei. N-am întors capul. Strada,
aleea cu castani, marginea pădurii, cabana... Știam că
73
Nevoie patologică irezistibilă de a bea alcool.
n-am să mai revăd locurile acelea niciodată, dar acest
gând nu-mi dădea nici tristețe, nici nostalgie, nici
sentimentul de eliberare așteptat, într-un cuvânt – mă
lăsa rece. Totul se transformă în amintire, în fum, am
cugetat leneș. Totul – bun, rău, frumos, urât...
Vreo treizeci-patruzeci de kilometri, am rulat în
tăcere; nu se auzea decât fâșâitul cauciucurilor pe
asfaltul ud. Aproape că ațipisem, când l-am auzit pe
Vigu, cu timbrul lui cel mai afurisit, saturat de ironie:
— Mi-a spus Folbert că ai avut parte de o
„documentare” clasa-ntâi... Sper să se cunoască în
viitoarele tale cărți; poate așa vor împrumuta și ele câte
ceva din „adevărul vieții”...
Am considerat că e preferabil să disprețuiesc această
răutate nesărată.
— Ascultă, Mircea, am întrebat, cum a făcut Folbert
de-a găsit-o pe femeia aceea? Și încă atât de repede?
— Ei, nu-l cunoști pe Folbert? Poate nu știai că
aseară am transmis prin telefon la Comandament
semnalmentele ei? Din acceleratul Brașov-București de
seară, care nu e niciodată aglomerat, au coborât nouă
femei suspecte. Băieții le-au urmărit, și Folbert a zburat
apoi cu mașina de la o adresă la alta. Edith Bergman a
fost a șasea.
— Folbert ăsta e grozav uneori.
— Este! De acord.
 — Și acum, bestie, spune-mi altceva: aseară știai, nu-
i așa, că nu sunt... în sfârșit, că nu eu i-am venit de hac
lui Anton Mihăiescu?
— Nu, puișor, s-avem iertare, aseară, știi, când am
venit în camera ta, eram plin de gânduri negre, te și
vedeam dându-te huța în laț... Nu, aseară am fost de
perfectă bună-credință...
— Dar azi-dimineață?
— Chiar așa de fraier ești? Azi-dimineață, totul era
clar, îmi mai lipseau câteva verigi, mai trebuia să
stabilesc câteva amănunte... O! azi-dimineață știam!
— Atunci... cum... de ce m-ai pus pe jăratec?!
Se întoarse spre mine cu o figură profund mirată.
— Dar ce îți închipuiai, că te puteam lăsa
nepedepsit?... Ia te uită! Ce pretenție!
— Să mă pedepsești... pentru ce? Pentru Dora?
— Haida-de! Pentru Dora! Chiar așa de puritan mă
știi? Din partea mea, n-ai decât să te încurci cu cine-ți
place. Dar... sfinte Doamne, nu-ți dai seama, ai comis
cea mai abominabilă dintre fapte: ai îndrăznit să mă
minți pe mine! O! nu! Așa ceva nu se iartă! Pentru
infamia asta, aproape că îmi pare rău că „omul din
umbră” nu ți-a făcut de petrecanie... Ai fi meritat-o.
Am văzut negru înaintea ochilor. Într-o fracțiune de
secundă, grea ca plumbul, am retrăit, condensat, întreg
coșmarul nopții trecute.
 — Ticălosule! am răcnit. Individ scârbos ce ești! Du-
te dracului! Du-te dracului! Oprește! Oprește, n-auzi?
Oprește și coboară imediat! În definitiv, e mașina mea!
Vigu izbucni într-un hohot de râs homeric și apăsă
cu toată talpa pe accelerator. Mașina țâșni ca din
praștie, cu 140 pe oră, despicând ceața deasă și
murdară.

Mehadia, martie 1969 – aprilie 1970

-= sfârșit =-