ION OCHINCIUC

RĂZBUNAREA
OFELIEI
 Capitolul I UN SEMNAL DE ALARMĂ

Secretara înregistra cu un scris neglijent corespondenţa din

acea dimineaţă. Operaţia, evident, o plictisea. După fiecare plic
triat şi trecut regulamentar în registru, trăgea aer în piept, apoi
slobozea, din adân- cul plămânilor, un oftat puternic, zgomotos.
Sub degetele ei lungi şi subţiri, cu care tria corespondenţa,
nimeri la un moment dat o palaşcă de plic de o mărime
neobişnuită, confecţionată grosolan, din hârtie de împachetat. În
ochii mari şi rotunzi ai secretarei se ivi în sfârşit o sclipire de
interes.
„Cine o fi neisprăvitul care ne trimite aşa ceva?” se întrebă ea
vădit indignată. Ceea ce-i zgândărea şi mai mult curiozitatea era
faptul că plicul, în afară de ştampila oficiului poştal, nu conţinea
altă indicaţie privitoare la locul şi numele expeditorului.
„Să fie de la şantierul «Cinci-Nord?»” continuă ea să se întrebe.
Ştampila era într-adevăr a oficiului poştal din oraşul V., situat în
extremitatea nordică a ţării. Dar ea refuza să creadă că cineva de
la şantier şi-ar permite o asemenea necuviinţă faţă de „Bucureşti”.
Mai citi o dată adresa. Din titulatura lungă a importantului
institut geologic nu lipsea măcar o literă. Iar într-un colţ era o
menţiune suplimentară: „Rugăm a fi înminat personal şefului
serviciului speri0l”.
„Ce vorbeşti, domnule? îl iroiii/a în gând secretara pe
expeditor. Pretenţios mai suntem: Mort-copt, şefului serviciului
special”.
Aruncă nepăsătoare plicul la o parte şi-şi văzu de treabă. După
un timp, însă, constată că palaşca aceea nesuferită îi stăruia în
minte.
„Oare ce-o fi înăuntru?” făcu ea tot mai curioasă. Apariţia
şefului serviciului special, Marin Rotaru, o surprinse în această
stare.
— Ce faci, domnişoară? Visezi? Secretara tresări şi zâmbi
vinovată. Nu cumva primăvara asta târzie te-a prins în mreje?
— Măcar de-ar fi aşa, li răspunse ea cu o umbră de regret în
glas. Din păcate mă gândeam la ceva mult mai banal.
— Anume?
— La acest plic care vă este adresat „strict personal” şi
„confidenţial”.
— I-auzi! se prefăcu mirat Rotaru. De la cine-i?
 — Expeditorul necunoscut.
— Interesant! Sună a titlu de roman poliţist.
Rotaru luă plicul şi intră în biroul său.
În cei ciţiva ani, de când deţinea funcţia de şef al serviciului
special, Marin Rotaru se obişnuise cu fel de fel de denunţuri şi
anonime. Institutul geologic avea câteva mii de salariaţi în mai
toată ţara. Erau oameni de cele mai diferite vârste şi meserii, cu
felurite deprinderi, ca în orice colectivitate. Se întreba ce surpriză
îi mai rezerva şi acest plic. Îl deschise alene, eu un aer cam blazat.
Dar conţinutul plicului îi stârni numaidecât interesul. Avea în faţă
una din obişnuitele hărţi pe care le întocmeau geologii prospectori
ai institutului în timpul îndelungatelor lor peregrinări prin ţară.
„Care gură-cască o fi pierdut-o?” se întrebă el, simţind cum îl
prinde furia. Scotocind mai departe în plic, găsi şi un bileţel scris
cu majuscule: „ACEASTĂ HARTĂ DE UZ INTERN A FOST GĂSITĂ
LA LADA DE GUNOI A RESTAURANTULUI «PIETROSUL» DIN
ORAŞUL NOSTRU”. Semnat: „Un binevoitor”.
— „Curat binevoitor”, remarcă ironic Rotaru.
Faptul era dintre cele mai grave. Unde se mai pomenise ca un
geolog să arunce la lada de gunoi o hartă, care obişnuit stătea
încuiată în sef?
„A cui o fi?” continuă să se întrebe şeful serviciului special.
Trecând în revistă lista geologilor care lucrau în zona oraşului
V., se opri la vreo cincisprezece nume. „Poftim de te descurcă!”
exclamă el necăjit. Mai citi o dată laconicul mesaj şi reţinu
expresia „uz intern”. „Binevoitorul” ştia deci ce însemnătate avea
harta şi, fără îndoială, cine era autorul ei, de vreme ce-o trimisese
cu atâta exactitate şi „strict personal” şefului serviciului special al
Institutului geologic.
„întrebarea e ce urmăreşte acest binevoitor? cugetă Marin
Rotaru. Să fie o simplă neglijenţă? Parcă nu-mi vine a crede… La
lada de gunoi a restaurantului… Prea e cu ochi şi cu sprâncene.”
La patruzeci de ani, şeful serviciului special era nu bărbat
suplu, vioi, obişnuit să ia hotărâri iuţi. Sări sprinten în picioare,
împături harta şi porni spre biroul directorului general de la
prospecţiuni şi explorări.
Sunteţi ocupat? întrebă Rotaru, după ce fusese mirodus de
secretară.
k
— Ciml nu sunt.. Ocupat? se j» linse profesorul Petre Cernut.
 — Nu v-aş fi deranjat dacă n-ar fi ceva urgent, se scuză Rotaru.
— Dumneata ai totdeauna ceva „urgent”, observă Cernat.
— Meseria, tovarăşe profesor, îi replică, Rotaru, aşezându-se în
fotoliul de piele oferit.
— Ce s-a mai întâmplat? făcu Cernat nerăbdător.
— Am primit adineauri un plic care nu conţine decât această
hartă şi un foarte scurt „memoriu explieativ”.
— Ia te uită! exclamă Cernat surprins. Şi-n timp ce profesorul
cerceta atent harta, Marin Rotaru îi urmărea reacţiile. Lua-l-ar
naiba de bleg! izbucni Cernat. Asta-i isprava lui Cosmin.
— Nu înţeleg? făcu Rotaru sincer nedumerit. El a trimis-o?
— Pe dracu’!… El a prăpădit-o.
— Sunteţi sigur?
— Încă nu m-am ramolit, omule, îi răspunse Cernat indignat.
Am numai şaizeci de ani. Şi atâta lucru mai ţin şi eu minte: unde
şi la ce lucrează băieţii mei.
— După câte ştiu, insistă Rotaru, cercetările lui Cosmin
prezintă un interes deosebit pentru noi.
— Pui şi dumneata nişte întrebări!? făcu Cernat, agasat. Sigur
că prezintă interes. Şi nu numai pentru noi… Ceea ce urmărim
noi acolo depăşeşte ca importanţă graniţele unei ţări… Dar, mă
rog. Asta-i altă poveste.
— N-am dezvăluit, oare, prin această hartă, „secretul” acţiunii?
se interesă Rotaru.
— Nu, răspunse profesorul. Aici nu se văd dei-ît nişte
investigaţii geologice obişnuite, aş zice chiar banale, în cristalinul
din Valea Moartă. Faptul că noi căutăm acolo…
— Elementul „G”… îl completă Rotaru.
— Nu reiese de aici. Dar, vorba ceea: miţa când se duce la prins
şoareci nu-şi pune zurgălăi. De aceea nu-i bine… Nu-i bine de loc
să se ştie pe unde umblă un geolog de-al nostru şi ce face acolo.
Mai ales îritr-o acţiune ca asta…
Cu un gest nervos, Cernat apăsă pe butonul soneriei. Când
apăru secretara, îi spuse pe un ton aspru:
— Cheamă, te rog, la telefon şantierul „Cinci-Nord” şi anunţă
să-l caute pe George Cosmin în Valea Moartă… Să mi-l trimită la
Bucureşti de urgenţă.
— Aş vrea să vă mai întreb ceva, insistă Rotaru, după ce
secretara dispăru după uşa capitonată. Sunteţi sigur că această
hartă e „originalul1?
 — Ce-ţi trece prin cap? făcu profesorul mirat. Uită-te şi
dumneata: e mai originală decât oricare original.
— Nu-mi explic, totuşi, cum a putut să facă George Cosmin
una ca asta? E un document care trebuia păzit ca lumina ochilor.
— Pentru asta va răspunde, conchise Cernat.
(îi timp ce străbătea culoarul spre biroul său, şeful nei’viciului
special îşi zicea în sine: „Savanţii ăştia hiiiI ca nişte copii: ori
extrem de îngăduitori, ori ex-! reni de severi… Mi-i teamă că
amicul George Cosmin vii primi o sancţiune exemplară… Şi nu
sunt pe deplin convins de vinovăţia lui.”
UN MISTER NEDEZLEGAT DE DOUĂZECI DE ANI Şi ALTUL ÎN
PERSPECTIVĂ
Reinstalat la biroul său, Rotaru îşi aprinse o ţigara şi ceru o
cafea. Simţea nevoia unei scurte „reculegeri”. Şi, ca primă
măsură, îşi propuse să alunge din minte „cazul Cosmin”.
„Poftim! se certă el în gând. Am şi făcut un caz. Uşor se mai
naşte un caz! Şi-apoi ţine-te, frate, până reuşeşti să-l scoţi din
mintea oamenilor11… în „cazulcosmin”, şeful serviciului special
presupunea că lucrurile decui’seseră astfel: geologul, după o
săptămână sau două petrecute în munţi, singur ca un sihastru,
coborâse simbătă seara în oraşul V. Şi se oprise la restaurantul
„Pietrosul41, pentru a mânca şi a schimba o vorbă, la un pahar,
cu vreun coleg sau amic întâlnit întâmplător acolo. În seara aceea
băiatul băuse un pahar de vin mai mult… Gând îi veni în minte
expresia „un pahar de vin mai mult”, Marin Rotaru pufni în râs
fără voie. Îşi aminti de-o întâmplare petrecută cu ani în urmă, şi-
al cărei erou fusese chiar el. Într-Un raport „confidenţial” către
superiorii săi, un coleg îl învinuise pe Rotaru că avea, printre alte
năravuri, şi pe acela de-a bea „un pahar de vin mai mult”. Chemat
să-şi facă autocritica, Marin Rotaru îşi întrebase superiorul: „Mai
mult ca cine?”. De atunci n-a mai îndrăznit nimeni să-i spună că
bea „un pahar mai mult”… Revenind la „cazul Cosmin11, şeful
serviciului special se mira singur de blândeţea cu care-J judeca
pe tânărul geolog. Presupunea, deci, că acesta „scăpase
hăţurile11 într-o sâmbătă seara la restaurantul „Pietrosul” şi nu
băgase de seamă când i se deschisese portharta şi-i căzuse harta
de „uz intern11. Cineva – vreun ospătar sau o picoliţă – o fi găsit-o
şi a dat-o unuia din colegii lui Cosmin, obişnuiţi ai
restaurantului. „De ce, însă, binevoitorul coleg nu-şi declinase
identitatea?” se întrebă Rotaru. Dacă era într-adevăr un om
binevoitor, s-ar fi interesat la ceilalţi geologi şi-ar fi înapoiat harta
păgubaşului. Pe când acesta o trimisese cu prima „poştă”
serviciului special, ca să-l compromită pe Cosmin. Odată ajuns la
această concluzie, Marin Rotaru îşi mai îngădui o scurtă
„reculegere”, pentru a recapitula datele problemei.
Care erau de fapt aceste date? Geologul prospector George
Cosmin primise misiunea de a cerceta o anumită zonă a Munţilor
R., cunoscută sub numele de Valea Moartă. Un nume cam
straniu, ce-i drept, dar toponimia îşi are particularităţile şi
ciudăţeniile ei, acceptate ca atare. După unele ipoteze, susţinute
de profesorul Petre Cernat, în scoarţa acestei zone ar exista un
zăcământ de „G”, un element foarte scump, indispensabil, între
altele, construcţiei rachetelor interplanetare. Ca să restabilim însă
adevărul, primul savant care emisese această ipoteză fusese
regretatul profesor Valeriu Craiu, dispărut cu douăzeci de ani în
urmă în Valea Moartă.
Reluând cercetările profesorului Craiu, Petre Cernat trimisese
pe rând, în această zonă, trei geologi. Primul dintre ei, prins de-o
avalanşă, făcuse o fractură dublă de gambă şi fusese scos pentru
o vreme mai îndelungată din acţiune. Al doilea geolog, un tânăr
naiv, făcuse o boacănă în cătunul din preajma Văii Moarte şi era
socotit de localnici „persorta nongrata”. Marin Rotaru se ocupase
personal de acest caz, dar n-a mai putut îndrepta lucrurile. A fost
nevoit să propună mutarea tânărului geolog în altă regiune.
„Iar acum, constată Rotaru, iată-i şi pe al treilea geolog în
culpă… Curioasă succesiune de întâmplări”. Se ridică şi începu să
se plimbe de la un capăt la altul al încăperii.
„Să fie nişte simple coincidenţe? continuă Rotaru să cugete. Ori
e o acţiune deliberată, menită să împiedice prospecţiunile din
Valea Moartă?… Şi-apoi cine să fie oare interesat în zădărnicirea
cercetărilor de aici?”
Fără a mai sta pe gând un, Rotaru se îndreptă spre aparatul de
telefon şi formă un număr:
— Alo, tovarăşă Aglăiţa! Fă-mi, te rog, legătura cu tovarăşul
colonel Coman.
Capitolul III
URMĂRILE UNEI GLUME NESĂRATE
George Cosmin călătorea spre Bucureşti pradă unor sentimente
contradictorii. Neaşteptata chemare la direcţia generală îl intriga.
Nu i se dăduse nicio explicaţie.
 — Ordin de la împărăţie, îi comunicase laconic şeful şantierului
„Cinci-Nord”.
— Să iau ceva materiale cu mine? se interesase Cosmin.
— Te iei doar pe tine şi primul tren, îi precizase şeful
şantierului.
Prevăzător, tânărul geolog adăugase, totuşi, la bagaje, câţiva
săculeţi plini cu probe de roci, adunate în Valea Moartă. La şold îi
atârna nelipsita port, hartă, pe care o pipăia mereu.
„A doua oară nu te mai lasă băiatul din mâini”, îşi zise el
controlând încuietoarea portliartei.
Nu cu multă vreme în urmă această geantă de piele îi jucase un
renghi care-l costase multă trudă şi emoţii. Cum bine
presupusese şi Marin Rotaru, geologul coborâse la sfârşitul
săptămânii din munţi pentru a-şi încasa salariul. Cu buzunarele
pline de gologani, pornise fudul pe străzi şi se oprise la cel mai
luxos restaurant din V. „Prirnum vivere”, îşi zisese Cosmin
simţind un gol în cavitatea abdominală şi gâtlejul uscat. De
statură mijlocie, spătos, foarte bine legat, tânărul geolog emana
robusteţe şi optimism.
Cosmin avea prieteni pretutindeni. Rar se întâmpla să intre
într-un restaurant şi să nu găsească un cunoscut cu care să stea
la un „pahar de vorbă”. Darămite sâmbătă seara, în zi de leafă, în
oraşul V., unde geologii coboară, o dată cu ciobanii, de la munte.
Nici nu păşise bine în restaurant şi Cosmin se şi auzise interpelat:
— Ia uite-l pe Georgică!… Ce faci, domnule? Când ai venit? Ia
loc aici, lângă noi.
Fireşte, Georgică nu refuzase, mai ales că la masă se aflau şi
două tehniciene frumuşele, una blondă şi alta brunetă, de la
şantierul „Cinci-Nord”. Din vorbă în vorbă, din pahar în pahar,
noaptea se scursese pe nesimţite şi veselii comeseni se treziseră
cu invitaţia politicoasă a ospătarului:
— E ora închiderii, vă rog!
— Serios? făcuse Cosmin mirat. Mai bine ne-ai fi anunţat ora
deschiderii… Să fiu sincer, abia de-acum aş avea chef să beau un
pahar.
Cu voie, şi mai mult fără voie, se treziseră cu toţii la garderobă.
După ce-o ajutase să-şi îmbrace pardesiul, Cosmin o rugase pe
tehniciana cea blondă să-i ţină niţel portharta, ca să se îmbrace şi
el, la rându-i. Colega acesteia, bruneta, ameţită bine şi cu chef de
năzbâtii, văzând portharta înmâinile blondei, o smulsese şi-o
trecuse pe la spate altui tovarăş de petrecere. Prins în joc, Cosmin
începuse a strânge fetele în braţe, pentru a reintra în posesia
porthartei. La un moment dat, însă, auzise mai întâi în şoaptă,
apoi crescendo:
— Ce faci? Nu mi-o dai?
— Ţi-am dat-o.
— Fii serios!
— Fii tu serios!
— Lăsaţi gluma şi daţi-mi portharta, intervenise Cosmin grav.
Dar intervenţia lui era tardivă. Portharta dispăruse fără urmă.
La faţa locului sosise şi responsabilul restaurantului însoţit de doi
ospătari.
— Aţi păţit ceva, tovarăşe inginer?
— Mi au dispărut nişte documente importante, îl informase
Cosmin cu glasul răguşit. Va rog să încuiaţi toate uşile. Nu iese
nimeni din local până nu-mi găsesc documentele.
— În ce le ţineaţi? intervenise un ospătar.
— Într-o porthartă.
— Porthartă? făcuse mirat ospătarul. Nu-i cumva asta de pe
scaun?
Toate privirile încremeniseră pe scaunul ascuns de-o perdea
aflată în imediata apropiere a garderobei.
— Excepţional! izbucnise Cosmin, apucând fericit portharta.
Atmosferei de tensiune şi suspiciune reciprocă îi luase locul o
veselie şi mai zgomotoasă.
Pe drum, trezit de aerul răcoros al zorilor, Cosmin reproşase
tovarăşilor lui de petrecere:
— Altădată să faceţi glume mai sărate.
Tăcuseră cu toţii, vinovaţi. Doar peste câteva clipe a avut loc un
dialog, în şoaptă, între doi dintre cheflii:
— Tu ai pus-o acolo?
— Nu.
— Atunci una din fete a făcut-o, conchise amuzat primul
chefliu. Dar acum nu mai are nicio importanţă. Bine că s-a găsit.
A doua zi, spre prinz, cu capul încă greu de băutură şi nesomn,
George Cosmin a sosit cu motocicleta la gazda sa din Cătun.
Locuia în cea mai arătoasă casă din partea locului, la un cojocar
sfrijit, vorbăreţ, cu o nevastă nurlie şi tăcută, carei umpluse casa
de copii gălăgioşi.
— Mulţi mai ai, remarcase Cosmin chiar din prima zi.
 — Ce să fac, dom’ injener? Dacă am casă lângă drum! îi
răspunsese cojocarul mucalit.
De astă dată, însă, Cosmin a răspuns grăbit la bineţele gazdei
şi a intrat în casă, unde s-a aşternut pe un somn până în
amurgul zilei. Când a deschis din nou ochii, s-a pomenit lângă
pat cu nurlia nevastă a cojocarului.
— Nu cinaţi? l-a îmbiat aceasta.
— Am să vin, a mormăit Cosmin buimac de somn.
/:
În timpul cinei s-a înţeles cu gazda să trimită vorbă lui fon,
însoţitorul, ca a doua zi în zori să fie gata
(le drum. Geologul plănuia să rămâriă pe munte două
săptămini în şir, pentru a ajunge la o anumită cotă a Văii Moarte.
Revenind apoi în camera lui, a început preparativele pentru noua
sa expediţie. Dar înainte de a se apuca de această treabă
migăloasă, a hotărât săşi fixeze pe hartă ruta de a doua zi. A tras
alene portharta de pe scaun şi a început să scotocească, de parcă
ar fi pierdut un ac şi nu ditamai palaşcă de hirtie groasă.
„Asta-i bună! a făcut el îngheţat de spaimă. Unde-oi fi lăsat-o?”
Refuza să creadă că n-o mai are. Işiamintea bine că, la sfârşitul
ultimei expediţii în Valea Moartă, după ce trecuse cele mai
proaspete măsurători, împăturise bine harta şi o aşezase la locul
ei în porthartă. S-o fi pierdut pe drum, la întoarcere, în timp ce
sărea ca un ţap printre blocurile mari de piatră de pe coastele Văii
Moarte? Imposibil. Portharta lui avea o încuietoare bună. Şi nici
acasă, la cojocar, sau pe drum, spre oraş, nu i se dezlipise de la
şold.
„Atunci unde dracu’ mi-a dispărut? La restaurant? Dar când?”
Nici acolo n-o lăsase din mâini decât… Decât? Imposibil! Numai
un Iosefini ar fi putut-o sustrage în timpul scurt cât durase gluma
aceea nesărată. Şi-apoi cine s-o fi luat, şi-n ce scop?… A
reconstituit scena petrecută la garderobă. Şi, deodată, a izbucnit
înciudat pe sine: „Idiot! Tii, ce idiot pot să fiu! Sigur că da! Acolo
mi-a dispărut!”. De îndată ce a ajuns la această concluzie, a
început preparativele de plecare, dar nu spre Valea Moartă, ci
înapoi, în oraşul V.
Văzându-l încălecând pe motocicletă în puterea nopţii, nevasta
cojocarului, care-şi acoperea cu palma decolteul larg al cămăşii de
noapte, a şoptit bărbatului ei:
— Numai că-l arde un foc la inimă!
 Bărbatul a clătinat neîncrezător din cap şi s-a înapoiat la
culcuşul cald pe care-l părăsise.
În oraşul V., George Cosmin s-a oprit mai întâi la colegul său
Mitică Şerban, cu care împărţise patul după cheful din noaptea
precedentă. Acesta l-a ascultat atent, apoi a exclamat:
— Proastă treabă!… Să ştii că m-am gândit şi eu azi la povestea
ta, fără să-mi treacă prin cap că ţi-au şterpelit harta… Şi zău
dacă ştiu pe cine să dau vina!… Vorba aia: „Hoţul c-un păcat,
păgubaşul cu o mie”… După mine, nimeni din cei care au fost cu
noi la masă nu-i în stare de aşa ceva.
Au hotărât, totuşi, să-i caute. S-au îndreptat, fireşte, spre
restaurant, unde oamenii îşi clăteau gurile după petrecerea din
ajun. Erau cu toţii, „în păr”, la aceeaşi masă.
Tehniciana cea blondă, când il zări pe Cosmin, scoase o
exclamaţie scurtă, de bucurie. Dar privirea înnegurată a
geologului o făcu să-i piară numaidecât zimbetul de pe buze.
Prevenitoare, fata îi făcu loc la masă lângă ea.
— Ce-i cu tine? îl iscodi ea în şoaptă. Ai căzut din pat?
— Mai bine nu mă întreba, îi răspunse Cosmin pe un ton
ostentativ, sfredelind cu privirea pe fiecare din cei prezenţi.
— I-a dispărut o hartă, explică Mitică Şerban proasta dispoziţie
a lui Cosmin.
— Când? se arătă tehniciana cea-blondă brusc alarmată.
— Azi-noapte, când aţi făcut gluma aia idioată, preciză Cosmin
cu obidă.
. Jf: .1:7 H..;. \
La masă se făcu imediat linişte. Priviri timide, întrebătoare, se
îndreptară pe rând către colţul în care se afla Cosmin.
— Sper că nu învinuieşti pe careva dintre noi! îl iscodi
tehniciana cea blondă, privindu-l cu insistenţă.
— Eu nu învinuiesc pe nimeni, dar harta aici mi-a dispărut,
rosti Cosmin dur.
— Vorbeşti serios? îşi arătă fata indignarea.
— N-am venit în puterea nopţii tocmai din Cătun, doar pentru
ochii tăi frumoşi, îi replică George Cosmin grosolan.
Mitică Şerban interveni pe loc, împăciuitor:
— Fie vorba, nişte ochi ca ai ei meritau.
— În schimb nu merită el să-i dea cineva atenţie, răspunse fata
fierbând de mânie.
— Lăsaţi prostiile, interveni alt geolog, un lungan veşnic
încruntat, care scotea rar câte-o vorbă. Ia zi, măi, se adresă
lunganul lui Cosmin. Despre ce hartă e vorba?
— Cea făcută în Valea Moartă… Harta mea de lucru. Îi
răspunse Cosmin pe un ton scăzut, vinovat.
— Aveai ceva însemnări mai deosebite?
— Nu prea…
— Şi-atunci?… Cui îi trebuie peticul tău de birt ie? continuă să-
l interogheze lunganul.
— Nimănui, recunoscu George Cosmin. Mai ales că lucrările
sunt la început.
— Nu mai ţii minte ce aveai trecut pe hartă? interveni în
discuţie şi tehniciana cea brunetă.
— Ba da… Am şi carnet-:! cu însemnări.
— Atunci refă-o naibii şi slăbeşte-ne cu bănuielile tale neroade!
se înverşuna tehniciana cea blondă.
ÎS
19
— Aşa am să şi fac, se arătă Cosmin mai îmbunat. Dar altă
dată să faceţi glume mai inspirate, insistă el.
— Asta-i cu totul altceva, se învoi lunganul.
La masă se lăsă iarăşi linişte. Era o tăcere jenantă, gi*eu de
suportat. Participau cu toţii sincer la necazul lui Cosmin şi nu
mai aveau chef nici de vorbă, nici de băut. Se ridicară pe rând de
la masă şi porniră care-ncotro.
— Ce să fac? îl consultă Cosmin pe colegul său Mitică Şerban
îndată ce rămaseră singuri. Să annnt miliţia?
Acesta clătină sceptic din cap.
— Cu ce să te ajute? Cu un sfat? Prinde orbul, scoate-i ochii…
Ieri-noapte erau sute de oameni în restaurant.
Cosmin se resemnă.
A doua zi, în zori, se reîntoarse în Cătun. Iar de acolo urcă în
Valea Moartă, unde-şi continuă prospecţiunile şi-şi refăcu harta
pierdută. Dar nu trecu mai mult de o săptămână şi se pomeni
chemat „de urgenţă11 la Bucureşti.
Capitolul IV
ENIGMATICA FATĂ DIN TREN
Trenul accelerat înghiţea kilometru după kilometru, iar tânărul
geolog îşi rumega propriile îngrijorări. Se întreba dacă nu era
chemat la direcţia generală tocmai pentru boacăna cu harta.
Presupunea că vreun „binevoitor”, aflând de cele întimplate la
restaurant, informase Institutul. În altă situaţie, ar fi fost mai
2*
liniştit. Pentru nişte simple prospecţiuni, într-o regiune
oarecare, cei de la direcţie l-ar fi judecat cu mai multă îngăduinţă.
În Valea Moartă, însă, era vorba de-o misiune specială, asupra
căreia profesorul Gernat îi atrăsese atenţia în mod deosebit: „Nu
discuţi nici cu Tatăl Ceresc. Tot ce faci rămâne pentru tine. Nu
ştiu încă ce vom găsi acolo şi n-avem interes să batem
clopotele14.
„lar eu, continuă să cugete Cosmin cu amărăciune, nici n-am
păşit bine în Valea Moartă şi-am şi călcat strâmb”. Se temea – de
ce să nu şi-o recunoască – şi pentru viitorul său. Avea douăzeci şi
opt de ani şi făcuse câteva descoperiri valoroase, printre care şi-
un’ bogat zăcământ de minereuri neferoase. Dar o eşuare a
misiunii încredinţate de profesorul Cernat ar fi umbrit toate
realizările de până atunci.
„Oamenii îşi vor pierde încrederea în mine, îşi zise Cosmin. Or
nimic nu doare mai mult ca lipsa de încredere a semenilor tăi41.
Tânărul geolog nu era însă omul care să-şi aducă învinuiri
până la epuizare. Hotărî că cea mai bună ieşire dintr-o asemenea
situaţie era sinceritatea. Îşi va asuma întreaga răspundere a
faptelor şi va suporta consecinţele cu stoicism. Odată ajuns la
această concluzie, se simţi mai uşurat. De unde până atunci,
furat de gânduri, nici nu observase cu cine călătorea în
compartiment, se trezi brusc interesat de cele ce se petreceau în
jurul său. Trenul tocmai oprise în gara unei staţiuni climaterice,
iar în vagon năvălise un grup gălăgios de tineri.
— N-aveţi un loc? se interesă un tânăr înalt cât uşa, cu umerii
laţi, de atlet. Întrebarea era de prisos. Toate locurile erau ocupate.
Avem o colegă accidentată, insistă tânărul.
— Aduceţi-o încoace, se oferi prompt Cosmin.
Tânărul îi zfmbi recunoscător şi dispăru. Ceilalţi călători
priveau la Cosmin nedumeriţi şi oarecum bucuroşi: geologul
salvase obrazul tuturor. Cel mai morocănos dintre ei ţinu chiar
să-l consoleze:
— La a cincea staţie cobor… O să puteţi ocupa locul meu.
Mulţumesc, dar la a şasea cobor şi eu, îi răspunse Cosmin
maliţios.
Între timp, în uşa compartimentului apăruse o tânără care
şchiopăta. Tânărul atlet o susţinea. Când o zări, lui Cosmin îi
pieri graiul. I se păru aşa de frumoasă, încât refuza să creadă că e
o fiinţă reală. După ce se mai dezmetici, o ajută să se aşeze cât
mai comod. Gestul lui fu răsplătit cu un zâmbet îngeresc.
— Ce-aţi păţit? se interesă Cosmin după ce-i mai reveni graiul.
— Ool… Nimic grav, îl informă fata. Am făcut, probabil, o
entorsă.
— Dar e foarte neplăcut, observă Cosmin.
— Ne-am grăbit să prindem trenul…
— Şi-aţi călcat strâmb, încercă geologul o glumă. Chipul
îngeresc al fetei se lumină intr-vm zâmbet ghiduş:
— Cu diferenţa, ţinu ea să precizeze, că noi, femeile, când
călcăm „strâmb14, facem doar o entorsă, pe când dumneavoastră
vă frângeţi gâlul.
Murmurul aprobativ al celorlalţi călători însoţi remarcă fetei.
— Unu la zero! exclamă călătorul cel morocănos, care devenise
pe neaşteptate vorbăreţ şi ospitalier, făcându-i loc, lângă el, şi
geologului.
George Cosmin nu-şi mai dezlipea ochii de la fată.
I se părea o şcolăriţă în ultima clasă de liceu, gingaşă, de talie
mijlocie. Când zâmbea, făcea în obraji nişte gropiţe superbe.
Aflând, însă, că fata era studentă în anul patru la geologie,
Cosmin păru niţel dezamăgit.
— În cazul acesta suntem colegi! observă el. Pentru că şi eu
sunt, geolog.
Fu rândul fetei să arate interes.
— Unde lucraţi?
Cosmin stătu câteva clipe în cumpănă, apoi îi răspunse:
— Fac nişte prospecţiuni în nord.
— Adică? insistă ea.
— În Valea…
— Moartă? se grăbi fata să-l ajute.
— De unde ştiţi? făcu geologul surprins.
Fata izbucni în râs:
— O simplă ipoteză.
Geologul deveni bănuitor:
— Cunoaşteţi regiunea?
— Nu… Şi nici nu doresc s-o văd.
— De ce? E o vale dintre cele mai interesante, inedită chiar şi
pentru un geolog… De fiecare dată, când îmi instalez cortul acolo,
mă simt ca un Rob în son Cmsoe.
 Dar pe chipul fetei se aşternu o posomoreală pe care George
Cosmin se strădui zadarnic s-o alunge. Ce anume îi tulburase
buna dispoziţie? Nu-şi putea explica. O privea cum stătea culcată
cu capul pe rezemătoarea fotoliului şi nu-şi mai sătura ochii de
ea. Era, după părerea lui,un izbutit tip de creolă. Oricât se
străduia să-i găsească ceva urât, nu izbutea.
— Nu-mi ptace să fiu obiect de cercetare, se trezi Cosmin
interpelat pe neaşteptate.
— Iertaţi-mă! se scuză, el ca un elev prins copiind. Atracţia este
prea mare.
— Ne e permis chiar tot ce ne atrage?
— Am fost necuviincios, continuă el să-şi ceară iertare.
— Nici prea multe scuze nu-mi plac, îl avertiză fata.
— Greu vă mai intră omul în voie, observă el. Şi, apropo de
bună voie: de ce v-aţi întristat adineauri, când a venit vorba de
Valea Moartă?
— E o poveste mai veche, îi răspunse studenta evaziv. O
poveste de familie.
— Secretă?
— Oarecum… Deşi dumneata, ca geolog, ori o ştii, ori o vei afla
curând.
— Mă faceţi curios.
— Asta şi urmăresc.
— Cum vă numiţi?
— Iuga.
— Iuga?… Iuga?… E un conferenţiar cu acest nume.
— Tatăl meu adoptiv, şi preciză fata.
— Da, da… Parcă încep să mă lămuresc… Nu cumva a făcut şi
el cercetări în Valea Moartă?
— Posibil, răspunse fata absent.
— Demult?
— Nu ştiu… Când eram mică, probabil.
— Spuneaţi că vi-i tată adoptiv? se interesă în continuare
Cosmin.
— Şi el, şi nevastă-sa… Mama mea bună a murit când m-a
născut, iar tatăl meu bun… Abia dacă mi-l mai amintesc.
— Dragă domnişoară! izbucni geologul fără să vrea. Dumneata
eşti o întrupare a durerii… Nu cumva te numeşti Electra?
— Nu, izbucni fiiiii în rt liir uni (Heliu na avut o soiu-tfi mai
bună.
 — Ol’i’lia? repetă Cohmin mu nmil onini sine.
Parcă sună, totuşi, mai venei
— Vi şi pare, făcu Hfnilmila pe în ei, îmi Ion onigmalic, care-i
întreţinea geologiilui o curiozitate din ce în ce mai vie.
Capitolul V ANCHETA
George Cosmin se prezentă la direcţia generală disde-
dimineaţă. Platinata secretară a profesorului Cernat îl primi mai
rece ca de obicei.
— În sfârşit aţi venit… Tovarăşul profesor vă aşteaptă.
— Pot să intru? arătă Cosmin spre uşa capitonată de la
cabinetul profesorului.
— Vă rog să aveţi răbdare, îl opri secretara pe un ton glacial.
Resemnat, geologul se aşeză pe un scaun mai feri şi-şi zise în
sine: „Nu-i a bună!… Secretarele astea sini ea nişte barometre:
transmit cu fidelitate dispoziţia şefilor14. Nici anticamera
prelungită nu i se păru de Imn augur. Obişnuit, ei, geologii
prospectori, se bucurau din partea directorului general de un
regim preferenţial. Cernat era întotdeauna nerăbdător să alle ce
mai aveau „băieţii41 lui în saci. De data asta, însă, profesorul se
abăâea de la bunul său obicei. De ce? Asia ar l i dorit să afle şi
Cosmin. Se scursese aproape o jumătate de oră de aşteptare,
răstimp în care prin
Cabinetul profesorului se perindaseră diferiţi colaboratori,
printre care şi şeful serivciului special. Marin Rotaru îl salutase
politicos, dar rezervat. „Nu mai încape nicio îndoială că s-a aflat
de povestea cu harta44, îşi zise Cosmin. Când auzi în sfârşit
invitaţia de-a intra la profesor, răsuflă adânc, ca să-şi învingă
emoţia.
— Ia loc, îl pofti sec Cernat.
George Cosmin tuşi emoţionat şi se aşeză, gândindu-se cu
nostalgie la întâlnirile precedente, când profesorul îi ieşea
zâmbitor înainte, seuturându-i mâna amical. Acum nu-i dădea
nicio atenţie. Dimpotrivă. Părea a fi uitat chiar de prezenţa lui,
absorbit de rezolvarea corespondenţei din acea dimineaţă.
— Nu? se trezi Cosmin interpelat pe neaşteptate. Cum merge
treaba?
— Bine, tovarăşe profesor, îi răspunse prompt tânărul geolog.
— La ce cotă ai ajuns? se interesă în continuare Cernat, fără
să-şi ridice ochii de pe corespondenţă.
— O mie şapte sute cincizeci, îi preciză Cosmin.
 — Altceva?
— Urmele de sulfuri complexe se înmulţesc şi…
— Asta nu-i rău, constată Cernat absent. Şi dumpeata ce crezi?
Sunt şanse să dăm de elementul „G44?
— Eu aşa sper… Mi-o doresc.
Profesorul ridică brusc privirea, scrutându-l insistent pe
tânărul său colaborator.
— Interesant, făcu Cernat mai mult pentru sine. Şi-n ce chip ţi-
o doreşti? Pot să văd şi eu ce-ai făcut în ultima săptămână?
— Sigur, îi răspunse Cosmin.
Îşi trase portharta în faţă şi-o desfăcu cât putu mai iute. Cernat
îi urmări mişcările cu o lucire veselă, abia perceptibilă, în priviri.
— Ai lucrat destul de mult pentru o săptămână, constată
profesorul cereetindu-i harta cu surprindere şi curiozitate.
Tânărul geolog îşi simţi inima ceva mai caldă.
— Am avut vreme bună.
— Da’ harta asta când ai refăcut-o?
Întrebarea profesorului căzu ca un trăsnet. Inima lui Cosmin
încetă să mai bată.
— Noaptea, rosti el după o scurtă ezitare, cu glasul sugrumat.
— De ce nu m-ai anunţat de pierderea celeilalte?
— Speram s-o mai găsesc, răspunse Cosmin fără ocol*
Profesorul răsuflă uşurat. Sinceritatea tânărului geolog îi dădu
deplină satisfacţie. Nu se lăsă totuşi îmbunat.
— Cum ai prăpădit-o?
— Nici azi nu ştiu dacă am pierdut-o sau mi-a fost furată… Mi-
a dispărut în nişte condiţii…
— Condamnabile, îl acuză direct profesorul.
— Recunosc că…
— N-ai ce să recunoşti, continuă Cernat pe acelaşi ton
sentenţios. Ştiu foarte bine toată povestea… Cu lux de amănunte.
„Straşnic serviciu de informaţii are11, îşi zise în sine Cosmin.
— Bănuieşti pe cineva dintre cei cu care ai chefuit? îl interogă
mai departe Cernat.
— Nu.
— Eşti convins că harta ţi-a fost furată?
— Absolut.
— Atunci cum se explică găsirea ei la lada de gunoi a
restaurantului?
2?
 Era al doilea trăsnet, şi mai puternic, pe care geologul îl primi
în plin.
— Imposibil! bâigui el năucit.
— Poftim de te convinge, îi întinse Cernat palaşca mare,
grosolană, trimisă de „binevoitor11.
Cu gesturi mai mult reflexe, tânărul geolog luă plicul şi începu
să-l întoarcă pe toate părţile. Rândurile din mesajul
„binevoitorului11 îi fugeau pe dinaintea ochilor, indescifrabile. Iar
prima lui hartă, la care trudise atâtea săptămâni, i se părea
străină.
„Imposibil11, continuă el să protesteze în sine. Se simţea prins
într-un joc diavolesc, al cărui scop îi era de neînţeles.
— Îţi dai seama de gravitatea faptului?
— Da, tovarăşe profesor.
— Putem încredinţa o misiune atât de importantă unui gură-
cască? insistă Cernat pe acelaşi ton didacticist. George Cosmin
înclină capul vinovat. Te duci imediat la serviciul special şi predai
toate documentele, îşi rosti Cernat sentinţa. Iar după ce faci o
declaraţie amănunţită, în scris, rămâi în continuare în Bucureşti,
la dispoziţia Institutului.
— Am înţeles, tovarăşe profesor.
Când străbătu biroul secretarei, aceasta îl privi lung, pe sub
genele ei din belşug rimelate.
La serviciul special, cealaltă secretară îi urmări scrierea
declaraţiei cu o insistenţă ostenatativă. Iar când înmână
documentele lui Marin Rotaru, acesta se opri mai întâi la harta de
„uz intern11 din portharta lui Cosmin.
— Zi bogdaproste că nu ţi-a dispărut asta, îl consolă Rotaru.
— Îmi ajunge şi atât, făcu tânărul geolog abătut.
Abia când ajunse în imensul birou al geologilor prospectori, pe
care aceştia îl numeau în derâdere „hală11, George Cosmin se
simţi ceva mai liniştit. Dar, peste câteva clipe, gândurile negre –
aceşti neîndurători „câini ai lui Acteon” – începură să-l sfâşie unul
câte unul. Tânărul geolog îşi cuprinse capul în mâini şi începu să-
şi pună aceeaşi unică întrebare: „Ce mă fac?… Ce mă fac?” Se
simţea ca un militar dezonorat pe câmpul de luptă, căruia i se
smulseseră tresele în faţa regimentului. „IIala” pustie, cu puzderia
de mese de lucru înghesuite unele într-altele, îi sporea şi mai mult
dezolarea. El zăcea neputincios aici, în timp ce colegii săi
străbăteau ţara de la un capăt la altul, în căutarea nepreţuitelor
„comori ale adâncurilor”.
— E îngrozitor! izbucni Cosmin cu glas tare, simţindu-şi ochii
podidiţi de lacrimi.
Continuă să-şi pună aceeaşi unică, obsedantă întrebare: „Ce
mă fac?… Ce mă fac?… Curând, însă, înlocui întrebarea. Într-un
fel sau altul trebuia să acţioneze. Dar cum? Să meargă mai „sus”
şi să se dezvinovăţească? Nu. Ar însemna să se umilească. Or aşa
ceva nu accepta firea lui mândră. Mai bine să se resemneze
pentru moment şi să aştepte verdictul conducerii Institutului. În
funcţie de acesta va acţiona.
Capitolul VI O INVITATIE
TELEFONICĂ NEAŞTEPTATĂ
În „hala” pustie, clopoţelul telefonului sună strident. George
Cosmin tresări: „Cine ar putea fi?”… Ţârâiturile se succedau fără
zăbavă. Deveniseră chiar enervante. Cosmin ridică în cele din
urmă receptorul.
Recunoscu vocea fetei de la centrala telefonică a Institutului.
— Tovarăşul inginer Cosmin?
— Eu sunt, făcu geologul mirat.
— Vă caută oraşul.
— Pe mine? se arătă surprins Cosmin.
Nu apucase să anunţe nimănui sosirea lui în Bucureşti. Cu
toate acestea îi fu dat să audă în receptor un glas catifelat de
femeie:
— Greu te mai găseşte omul, domnule hoinar!
Intrigat şi-n acelaşi timp plăcut impresionat de sunetele
cristaline ce-i parveneau prin intermediul cablului telefonic,
George Cosmin îşi recăpătă caprin farmec buna dispoziţie.
— Cine-i? se interesă el curios.
— Ai o memorie cam scurtă pentru un geolog. De aseară şi
până acum…
— Domnişoara colegă? izbucni el bucuros.
— Am aşteptat un telefon, îi reproşă Ofelia.
— Îmi pare rău, făcu sincer Cosmin. Am avut o dimineaţă foarte
încărcată. Altfel…
— Zi mai bine că nu obişnuieşti să cultivi cunoştinţele
întâmplătoare din tren, insinuă fata.
— Nu!… Pe cuvânt!…
— Nici eu nu obişnuiesc să cultiv asemenea cunoştinţe, îl
avertiză Ofelia, dar am aici un lucru pe care aş vrea să-l înapoiez
proprietarului.
Nedumerit în prima clipă, Cosmin îşi aminti apoi că-i
împrumutase în tren o batistă, eu care fata îşi pusese comprese la
piciorul luxat.
— Cum vă mai simţiţi? se interesă el imediat.
— Bine… Adică stau ca o babă în fotoliu şi-mi oblojesc glezna.
— Şi ţineţi neapărat să scăpaţi de batista mea? o iscodi
Cosmin.
— Neapărat, întări fata. Sunt superstiţioasă.
— Atunci nu-mi rămâne decât să vă scap de acest blestem…
Putem să ne vedem chiar acum? Sunt liber.
— Iar eu… „invalidă11!
— Uituc mai sunt! recunoscu George Cosmin sincer, în acest
caz, eticheta permite ca o tânără şi drăgălaşă accidentată să fie
vizitată la domiciliu?
— V-am spus, pare-mi-se, că învăţ pentru examene, îi aminti
ea.
— Şi nu faceţi nicio pauză?… După-masă? insistă el.
— Să mă gândesc, făcu ea după o uşoară ezitare. Cred că pe la
şase s-ar putea.
— Perfect! exlcamă Cosmin bucuros.
După ce aşeză receptorul în furcă, George Cosmin stărui un
timp cu gândul asupra îmbietoarei întâlniri din după-amiaza
acelei zile. Apariţia atât de neaşteptată în viaţa lui a Ofeliei Iuga şi
încă într-un moment dificil, de care tânărul geolog aproape că
uitase, i se păru ciudată, pe undeva chiar enigmatică. Cosmin nu
se ştia un „cuceritor”.
„Urmăreşte ceva, îşi zise el precaut. Ce anume? Voi vedea11.
La ora şase fix sună la intrarea apartamentului ocupat de
familia Iuga. Părinţii adoptivi ai Ofeliei erau proprietarii etajului
unei cochete vile din Cotroceni. Interiorul făcu o plăcută impresie
lui Cosmin: „Confortabil şi mobilat cu gust11, conchise el. La
intrare îl întâmpină însăşi doamna Iuga, o blondă înaltă, bine
clădită, care se apropia de cincizeci de ani. Schimbă două-trei
fraze convenţionale cu ea, după care auzi glasul Ofeliei din
camera învecinată:
— Ivona!
— Imediat, scumpo, îi răspunse doamna Iuga cu glas dulce,
matern.
Se scuză faţă de musafir şi intră în camera Ofeliei. Reveni peste
câteva clipe, invitându-l pe Cosmin cu acelaşi zâmbet amabil:
— Ofelia văroagă să poftiţi în camera ei… Ştiţi, doctor’d i-a
recomandat să stea nemişcată.
— Nu vă neliniştiţi, doamnă. O voi deranja doar cât; va minute,
o asigură Cosmin.
— Vai, domnule! protestă doamna Iuga. M-aţi înţeles greşit. Nn
ne deranjaţi de loc. Dimpotrivă. Chiar doream să vă cunosc. Ofelia
mi-a vorbit de purtarea dumneavoastră cavalerească din tren…
— Lvona, interveni Ofelia. Îl faci pe musafirul nostru să se
simtă prost.
George Cosmin se opri între timp în faţa fotoliului în care stătea
Ofelia. Se aplecă şi-i sărută cu vădită plăcere mâna albă, subţire,
cu degete lungi. Şi-n timp ce se aşeza pe scaunul oferit, observă
un schimb de priviri între cele două femei, a cărui semnificaţie n-o
putu ghici. Dar în urma acestei convorbiri mute, doamna Iuga
găsi un pretext oarecare pentru a-i lăsa pe cei doi tineri singuri.
Cosmin o urmări pe stăpâna casei până ce aceasta dispăru din
încăpere. Femeia exercita asupra tânărului geolog o atracţie mai
aparte. Aceasta se datora mai ales faptului că descoperise pe
chipul ei o expresie care trăda o adâncă şi îndelungată suferinţă.
„Nu s-ar spune că a fost fericită în viaţă, îşi zise tânărul geolog.
Păcat de ea. Căci trebuie să fi fost de o rară frumuseţe”.
Remarcând insistenţa cu care George Cosmin îi cercetă apoi
camera, Ofelia îl întrebă:
— Îţi place?
3î
— E intimă şi tinerească.
— Eşti aşa sfios! îl îmboldi ea la vorbă.
— Întotdeauna când intru în camera unei fete, ţese la fel… Am
senzaţia că pătrund într-o lume re-mi este interzisă.
— Să te cred? Am impresia că abia aştept;, trunzi într-o
asemenea „lume”.
Ofelia intuise bine. Tânărul geolog îşi trăd; nerăbdarea de a
cunoaşte „universul intim” al frumoase fete. Şi nu părea câtuşi de
puţin dej?. ~. Ţ „,
— Spune-mi, ’ce mai faci? continuă să-l is? / J Ofelia.
— Mulţumesc, prost… Cred că va trebui să-m i locul de muncă.
Vestea păru a o nemulţumi pe fată.
— Aseară parcă erai încântat de munca de 1 tut!
— Aseară…
 — Ce-a putut să intervină aşa grav peste noapte insistă ea.
— Am intrat în conflict cu şefii.
— Îmi pare rău… Şi din vina cui?
— E o poveste lungă şi complicată.
— Secretă? îl iscodi Ofelia.
— Da.
— Atunci nu mai insist, făcu ea cu vădită părere de rău. Deşi,
îţi spun sincer, această veste îmi dă peste cap toate planurile
făurite astă-noapte.
Geologul făcu ochii mari:
— Nu văd legătura între neplăcerile mele de la serviciu şi…
33
— Poate te va surprinde, îl întrerupse ea, dar ăsta-i adevărul:
îmi propusesem să fac practica de vară în Valea Moartă.
— Dumnezeu să te mai înţeleagă! izbucni Cosmin voie. Aseară
ziceai că nici măcar în trecere n-ai să cunoşti locurile acelea.
Am şi eu dreptul, precum alţii, să-mi schimb irile, gusturile şi
proiectele peste noapte, îi reOfelia vădit răutăcioasă.
’Işti sau numai vrei să pari capricioasă? îi reeoâoguî.
nî una, nici alta… Te asigur că e vorba de ceva grav. Tică?
şi făcu semn să tacă şi-şi aţinti pentru câteva
— Ti I în direcţia uşii. Se ridică apoi încet din foăşi tiptil şi
deschise uşa brusc. Cosmin auzi bocănitul unor tocuri femeieşti
pe parchet, oreşti ceva, Ivona? o interpelă Ofelia pe mavitregă.
Nu… Nimic, se auzi glasul strident, vădit înJat, al doamnei
Iuga.
Ofelia închise uşa la loc. George Cosmin observă că, sinii mici
şi rotunzi ai fetei săltau la intervale scurte, iar nările, albe de
mânie, îi. Fremătau.
— Ai văzut-o? rosti ea indignată. Mă spionează în chipul cel mai
murdar cu putinţă. Şi ştii de ce? Fiindcă am făcut imprudenţa să
le dezvălui prea devreme ghidul meu de a mă duce în vara asta în
Valea Moartă.
— Fiind în locul lor şi eu m-aş împotrivi, observă Cosmin cu un
aer cam absent.
Gândul îi rămăsese la chipul suferind al Ivonei Iuga. Scena
dintre fiică şi mama vitregă îl dezamăgise în mod evident. Şi o
condamnă, în sinea lui, pe Ofelia că aplica mamei sale un
asemenea tratament. Intuia că între cele două femei exista o
antipatie greu de învins. Pe de altă parte, era nemulţumit şi de
i’ap-
3 – Răzbunarea Ofeliei tul că fusese implicat, fără voia lui, în
nişte neînţelegeri strict familiale.
— Nu-i cea mai fericită alegere pentru o fată ca dumneata, îşi
susţinu în continuare Cosmin punctul de vedere. Locul unui
bibelou, se arătă el brusc curtenitor, e într-o vitrină de cristal şi
nu în sălbăticia munţilor de acolo.
— Tocmai asta mă enervează, îşi dezvălui fata necazul. Sunt
ţinută aici chiar ca un bibelou… „Nu face asta, nu te du colo11…
Nu mai sunt un copil… Am douăzeci şi doi de ani, ţinu ea să
precizeze.
— Enorm! glumi Cosmin.
— Pentru ce mi-i dat să port în spate, să ştii că-i enorm, îi
răspunse fata pe un ton grav.
— Ce anume poveri aşa de grele ai de dus în spate? se interesă
Cosmin zâmbind neîncrezător. Duci o viaţă lipsită de orice griji, ai
nişte părinţi atenţi şi grijulii…
— Dar adoptivi, observă ea.
— Nu-i vina lor şi nici a dumitale.
— Cineva, totuşi, poartă vina, insinuă Ofelia.
— Ce fel de vină?
— Dacă-aş şti, mi-ar fi şi mie poate mai uşor.
— Ţii cu tot dinadinsul să pari enigmatică?
— E mai interesant, îl aţâţă ea.
— * Eşti atât de frumoasă, nu se putu Cosmin să nu-şi
mărturisească admiraţia, încât n-ai nevoie să recurgi la artificii.
— Plac chiar aşa de mult? se arătă ea dornică de noi
complimente.
— Ai putea suci capul oricui.
— Iar eu, săraca de mine, nu-s în stare să obţin măcar învoirea
unor părinţi adoptivi, ori să abat gândurile unui geolog, făcu
Ofelia cu un aer resemnat.
— Te-am dezamăgit? o iscodi Cosmin.
— Mult.
— Dar ce aşteptai de la mine?
— Să fii un erou.
— Piomantic! făcu el în zeflemea.
— Dimpotrivă… Dintre cei mai realişti cu putinţă.
— Cam ce rol i-ai rezervat acestui „erou”?
— Nimic extraordinar… Mă aşteptam, doar, să arăţi interes
pentru soarta unei fete singure.
— „Soarta!”… Ce cuvânt mare, făcu George Cosmin în zeflemea.
— După ce-o să-mi cunoşti povestea vieţii, n-o să te mai lase
inima să-mi arunci ironii… Vrei să mă asculţi?
CAPITOLUL VII O FAMILIE CI UDATĂ
Aşezâhdu-se comod, George Cosmin se pregăti să asculte una
din banalele întimplări de familie. Ce putea fi deosebit în această
casă? Capul familiei, Simion Iuga, era un onorabil conferenţiar
universitar, care va ieşi la pensie probabil cu acelaşi titlu şi pe
acelaşi post. Deci un om obişnuit. Ivona Iuga, stăpâna casei,
părea la râridu-i o onorabilă gospodină, cure avusese, ţinând
seamă de vestigiile frumuseţii ei, o tinereţe mai aventuroasă.
Acum devenise n iţei geloasă pe tinereţea Ofeliei, de unde probabil
şi conflictul dintre ele. Privitor la drăgălaşa „prinţesă
mofturoasă’*, Cosmin era de părere că Ofelia nu putea fi decât
recunoscătoare părinţilor ei vitregi pentru traiul pe care-l ducea în
casa lor. Dar toată această imagine, pe care şi-o fă cuse despre
familia Iuga, începu să se destrame chiar de la prima destăinuire
a Ofeliei.
— Ştii care-i adevăratul meu nume?… Ofelia Craiu.
— Craiu? făcu geologul surprins.
— Da, domnul meu. Sunt fiica celui care a fost ei mi va
profesorul universitar Valeriu Craiu.
— La orişice m-aş fi aşteptat, numai la aşa ceva nu, izbucni el
fără voie. Dar nu ştiam că profesorul Craiu a avut o fată… M-am
interesat în mod special… Speram să aflu ceva în legătură cu
explorările lui în Valea Moartă… Documentele din arhivă conţin
date sărace. Se pare că, o dată cu profesorul, au fost îngropate în
Valea Moartă şi însemnările sale cele mai valoroase.
— Se pare, făcu Ofelia neîncrezătoare.
— Ia stai niţel, continuă George Cosmin să reconstituie faptele,
nu cumva domnul Iuga, tatăl tău adoptiv, i-a fost asistent?
— Ba da.
— Şi doamna Iuga?
— Mai întâi studentă, apoi asistentă şi, după moartea mamei
mele, tata a luat-o de solie.
— E o femeie care a ştiut ce vrea în viaţă! observă Cosmin pe
un ton care îmbina admiraţia cu ironia.
Ofelia tăcu. Era într-un fel satisfăcută. Lovitura îndelung
pregătită se pare că nimerise în plin. Geologul era adânc
impresionat de destăinuirile ei.
— Cunoşti împrejurările în care a dispărut tatăl meu? continuă
ea să-l incite.
— Vag, recunoscu tânărul geolog. Se vorbeşte de-o avalanşă…
Deşi mă miră că profesoral Craiu s-a hazardat iarna…
— Nu era iarnă, îl corectă Ofelia, ci plină vară.
— Curios! făeu geologul mai mult pentru sine. Eu cunosc bine
regiunea. Munţii sunt alcătuiţi îndeobşte din formaţiuni bine
consolidate. Personal, n-am întâlnit situaţii de avalanşă pe acolo,
deşi un coleg, care făcuse ceva prospectări înaintea mea, a fost şi
el surprins de-o asemenea surpare.
— Nu ţi se pare ciudat? îl iscodi fala.
— Ce anume?
— Că într-un masiv aşa de bine consolidat rarele avalanşe care
au loc fac victime omeneşti?
— La asta nu m-am gândit, recunoscu sincer Cosmin.
— Eu, în schimb, îi destăinui Ofelia, de la o vreme nu mă
gândesc decât la acest lucru.
— E absurd, îi răspunse Cosmin. După cât se pare, de cazul
tatălui dumitale s-au ocupat organele de securitate… în douăzeci
de ani ar fi ieşit ceva la iveală… Nu există crimă care să rămână
nedescoperită.
— De acest lucru sunt şi eu încredinţată. Şi-o voi face, rosti ea
cu un glas care-l înfioră pe Cosmin.
— Ce te determină să crezi că…?
— Multe, îi reteză ea vorba. Sunt chiar prea multe întrebări la
care vreau să capăt răspuns.
O bătaie discretă în uşă întrerupse convorbirea.
— Tatăl meu vitreg, şopti Ofelia lui George Cosmin.
Un bărbat înalt, suplu, cu părul încă negru, ondulat, păşi
pragul camerei Ofeliei, fără a mai aştepta invitaţia acesteia.
— Ţi-am adus cursul de care ai nevoie, i se adresă el,
prefăcându-se a nu-i observa pe Cosmin.
— Mulţumesc, îi răspunse Ofelia cu răceală.
Urmărindu-l atent, George Cosmin remarcă croiala modernă şi
elegantă a hainelor, ţinuta în general ireproşabilă a
conferenţiarului.
„E un domn, îşi zise tânărul geolog. Şi nici vârsta nu şi-o prea
trădează. Măcar de-aş arăta şi eu aşa la cincizeci de ani”.
— Un coleg? auzi Cosmin întrebarea indirectă a lui Simion
Iuga, care-şi îndreptase brusc atenţia asupra tânărului geolog.
— Un prieten, preciza Ofelia.
Urmară cuvenitele prezentări.
— Îmi «înteţi o figură cunoscută, se adresă Simion Iuga lui
Cosmin. Iar numele dumneavoastră în orice caz nu mi-i străin.
Ofelia urmări cu vădită curiozitate tatonările dintre cei doi
bărbaţi, care-şi descoperiră locuri şi cunoştinţe comune în lumea
geologiei. Pedant, Simion Iuga se strădui să-şi pună oaspetele în
inferioritate. Spre satisfacţia Ofeliei, însă, George Cosmin se
dovedi un geolog instruit, la curent cu noutăţile din literatura
mondială de specialitate.
— Îl invidiez pe profesorul Cernat pentru asemenea
colaboratori, îl flata Iuga pe tânărul geolog. Ceea ce mă miră însă
e că dumneata te complaci în regimul cazon de acolo.
— Geologia impune o anumită disciplină, îi replică George
Cosmin, punându-se în gardă.
— Cu-condiţia ca să nu meargă până la absurd, observă Simion
Iuga. Or acolo, la dumneavoastră, cea mai mică neatenţie atrage
imediat după sine anchete, măsuri disciplinare…
Tânărul geolog tresări. Ofelia deveni şi ea atentă: „Oare ştie
ceva?” se întrebă Cosmin. Îşi aminti că şi Simion Iuga avusese, cu
ani în urmă, o jumătate de normă la importantul Institut geologic.
Avea, fără îndoială, numeroase cunoştinţe acolo şi-ar fi putut afla
despre necazurile tânărului geolog. Dar aerul nepăsător, aproape
absent, de pe chipul lui Iuga îl linişti.
— Acesta e şi unul din motivele care m-au determinat să
renunţ la colaborarea cu onoratul dumitale şef, ţinu
conferenţiarul să adauge.
Cosmin răsuflă uşurat. Simion Iuga nu făcuse decât să arunce
una din obişnuitelesale pietre iu grădina lui Cernat. Antipatia
dintre cei doi oameni de ştiinţă era publică, încât pe Cosmin nu-l
mai miră faptul că Iuga aduse şi alte învinuiri adversarului său.
— Nu te invidiez de loc, dragul meu, că ai nimerit la un
asemenea şef, trecu Simion Iuga direct la un ton familiar, care-l
cam surprinse pe tânărul geolog. Şi tuai ia e cu atât mai
neplăcută, cu cât „Cernat et comp.” se dovedeşte din ce în ce mai
incomodat de tânăra generaţie.
— N-am observat acest lucru, îl contrazise Cosmin politicos.
— Încă n-ai observat, dragul meu. (Acest „dragul meu” începu
să-l agaseze pe Cosmin.) îţi vorbesc foarte serios, continuă Iuga pe
tonul lui pedant. Şi-n susţinerea ipotezei sale aduse numele
câtorva tineri geologi, toarte capabili, care luseseră cică
îndepărtaţi de „Cernat et comp.”
— După câte ştiu eu, îi replică George Cosmin, băieţii aştia au
fost promovaţi în posturi de mai mare răspundere?
— Dar nu în cadrul institutului vostru, observă Iuga.
„Promovarea”, e o metodă clasică de-a te scăpa de cineva.
— Ca să fiu sincer, răspunse tânărul geolog, n-aş avea nimic
împotrivă să fiu şi eu „victima” unei asemenea promovări.
— Acesta ar fi cazul cel mai fericit, îi preciza Iuga. Pentru că, în
alte situaţii, schimbă tactica, reeurgând la altfel de
„promovări11… de sus în jos… Pentru o vină mai mult sau mai
puţin reală, te dau cu capul de toţi pereţii şi eşti apoi servit ca
pildă tuturor… Ca exemplu negativ care circulă din şedinţă în
şedinţă, din şantier în şantier.
Înregistrând fiecare cuvânt al conferenţiarului, tânărul geolog
rămase, cu ochii lui măriţi de uimire, agăţaţi de frumosul chip al
lui Iuga. Îşi lăsă, apoi, privirea ruşinată în pământ şi începu să-şi
frământe mâinile. Aluzia lui Iuga la neplăcerile pe care le avea
Cosmin era evidentă. „îmi toarnă, oare, intenţionat gaz peste foc?
se întrebă tânărul geolog. Şi ce vrea de la mine? Să mă înjosească
în faţa Otel iei? Te pomeneşti. Precauţie paternă, explicabilă într-o
anumită măsură… Nici eu nu mi-aş lăsa fata singură pe mâinile
unui bărbat tânăr, în pustietatea munţilor11.
Cosmin ridică privirile asupra Ofeliei. Fata îl sfredelea cu ochii
ei mari, tulburători de negri. Aflase oare şi ea de cele ce i se
întâmplaseră în acea zi la Institut? „S-ar putea să-i fi spus tatăl ei
vitreg11, conchise tânărul geolog.
Îl miră, însă, faptul că, în ciuda situaţiei lui încurcate, Ofelia îl
invitase şi încurajase apropierea dintre ei. În ce scop? în care
tabără se situa această tulburătoare domnişoară Craiu? Era de
partea lui Simion Iuga, a lui Cernat, sau a sa? Cu acea şiretenie
ţărănească, moşteni tă din străbuni, Cosmin luă un aer naiv.
— După părerea dumneavoastră, ce-ar trebui să facă un om
într-o asemenea situaţie? îi ceru Cosmin pe neaşteptate sfatul lui
Iuga.
— Dacă e un geolog capabil, ca dumneata, de pildă, eu l-aş
sfătui să plece imediat de acolo… Oriunde este aşteptat cu braţele
deschise, se grăbi să-i răspundă Iuga. Ar avea condiţii de muncă
incomparabil mai bune şi remunerat corespunzător. Şi fiindcă
veni vorba de dumneata… ai putea face, cred eu, şi-o frumoasă
carieră ştiinţifică. Mi-a fost de ajuns să stăm de vorbă câteva
minute, pentru a-mi da seama că nu eşti un geolog de duzină…
Am citit şi ce-ai publicat.
„Aiurea, îşi zise Cosmin abia reţinându-şi zâmbetul
neîncrezător.
— Ce viitor te aşteaptă a ici, la Cernat? insistă Iuga. Ai pus
până acum în evidenţă un zăcământ-două. Cu un dram de noroc,
oricare alt geolog, cu posibilităţi incomparabil mai modeste ca ale
dumitale, realiza acelaşi lucru.
— E adevărat, recunoscu Cosmin.
— Şi atunci? Ce speri? Să descoperi miraculosul element „G”?
— Sunteţi bine informat, îi scăpă lui Cosmin.
— Mai corect spus – păţit, îi preciză Iuga. Am aflat întâmplător
de misiunea încredinţată dumitale de Cernat. Te rog să mă crezi,
dragul meu, că la vârsta dumitale eram şi eu hrănit de către
regretatul profesor Craiu cu aceleaşi iluzii… După cum vezi,
ipoteza e veche. Mult mai veche decât îţi închipui. Însuşi
profesorul Craiu a reluat nişte cercetări anterioare, convingându-
se pe sine şi pe mine că, într-o zonă cum e Valea Moartă, atât de
frământată în decursul erelor geologice, în cel mai fericit caz poţi
îngropa nişte milioane de lei care-ţi prisosesc. Or, se pare că
domnul Petre Cernat dispune de acest prisos aflat probabil în
fondul său de investiţii. Ca să scape de el, pe de-o parte, şi ca să-
şi facă reclamă, pe de altă parte, a pornit la „asaltul11 Văii
Moarte.
— Aţi făcut prospecţiuni în această regiune? se interesă
Cosmin.
— Parţiale.
— N-aţi mai păstrat ceva însemnări de pe atunci?
— Îmi pare foarte rău, dar un incendiu necruţător mi-a
transformat în scrum aproape toate însemnările din tinereţe.
— Păcat, făcu tânărul geolog. Mi ar fi fost de folos.
— Primul care a regretat am fost eu.
— N-aţi vrea să-mi povestiţi câte ceva despre expediţiile făcute
împreună cu profesorul Craiu în Valea Moartă? insistă Cosmin.
— Cu multă plăcere, dar nu acum. Iuga îşi privi ceasul-brăţară:
Pfii! S-a şi făcut nouă, iar eu încă nu mi-am pregătit prelegerea de
mâirie… Datoria înainte de toate, colega. La revedere, pe cur im!.
Şi ţine seama de sfatul unuia mai bătrân şi mai păţit.
 În timp ce ieşea. Ofelia îi urmărea eu nişte priv’iri pline de
dispreţ.
— Ce impresie ţi-a făcut? îl iscodi ea pe Cosmin.
— E un bărbat fermecător, îi răspunse tânărul geolog. Bănuiesc
că face ravagii printre studentele sale.
— E o canalie! izbucni Ofelia nestăpânită.
— Aşa vorbeşti despre cel care te-a crescut? făcu George
Cosmin surprins.
— Vom discuta cu alt prilej şi despre acest subiect, ’ îi răspunse
ea cam agasată de discuţia de până atunci. Acum mă interesează
cu totul altceva. Dar văd că mi-am făcut socoteli greşite. Nu eşti
omul pe care-l aşteptam.
— Eroul romantic! completă Cosmin în zeflemea.
— În orice caz, nu un fricos, il atacă fata direct.
— Şi la ce te-ar putea ajuta un asemenea „erou”, se interesă el
vădit lezat.
— Acum, la nimic… Nu mai am nevoie de niciun ajutor, îi
respinse ea oferta. În seara asta mi-am dat seama că datoriile
proprii e bine să le plăteşti singură. Altfel nu sunt bine plătite.
— Şi atunci de ce m-ai mai chemat? întrebă el nedumerit.
— Se mai înşală omul, făcu ea evaziv.
CAPITOLUL VIH
MUSAFmiI NEPOFTIT! Al PROFESORULUI CERNAT
Petre Cernat nu avea copii. Iar de dorul unui băieţel, cu care
nu-l putuse blagoslovi „coana Sofica”, profesorul creştea copiii
altora. Mai bine zis lua câte un nepot de frate sau de soră şi-l
scotea până la vârsta când băiatul se descurca singur în viaţă.
Ultima lui pasiune era Grigoraş, un ştrengar de nouă ani, plin de
pistrui, care-l cucerise eu totul pe Cernat.
Era cam pe înserate şi cei doi „bărbaţi11 trebăluiau printre
rondurile cu flori din grădină. Dar apariţia stăpânei casei, care-i
anunţă profesorului o vizită neaşteptată în acea după-amiază, le
tulbură plăcuta îndeletnicire.
— Pretinde c-ă’ţi-e studentă, insinua coana Sofiea pe un ton
glumeţ, referindu-se la nepoftitul musafir.
— Frumoasă? se prinse profesorul în joc.
— Foarte frumoasă!
— Ei, ce să-i faci? Dacă aşa se prezintă situaţia, n-am încotro,
mamă, se resemnă profesorul în faţa sorţii.
— Du-te, du-te, îi dădu nevastă-sa dezlegai’e.
 Când pătrunse în salon, Cernat constată că soţia lui nu
exagerase de loc. Avea într-adevăr în faţă pe una din cele mai
frumoase şi mai preţuite dintre studentele sale.
Dumneata eşti, domnişoară Craiu? i se adresă el bucuros. Cu
ce-ţi pot fi de folos?
Intimidată de prezenţa profesorului său, Ofelia Iuga-Craiu îi
răspunse cu glasul uşor tremurat:
— Vă rog să mă iertaţi că vă deranjez acasă…
— Nu-i niciun necaz, o linişti Cernat. Să mergem, te rog, în
birou.
De îndată ce închise uşa de la camera sa de lucru, o îndemnă
pe fată la vorbă:
— Ia zi!
— Nu ştiu cum să încep, biigui Ofelia.
— Cu începutul, o încurajă Cernat şugubăţ.
— Ca să fiu sinceră, am venit să obţin o favoare. Şi de aceea
mi-i ruşine să…
— Sper a nu intervii pentru vreun coleg de facultate? ţinu s-o
prevină Cernat.
— Nu… E vorba de un geolog, se hotărî Ofelia să intre în
subiect.
Profesorul o privi mirat:
— Lucrează la mine?
— Da.
— Şi ce doreşte?
— El, nimici… Eu doresc, rosti ea pe un ton foarte hotărât.
— Ce anume?
— Să continue prospecţiunile în Valea Moartă.
— Ia te uită, domnule! exclamă Cernat uluit. De unde şi până
unde ai ajuns în Valea Moartă? Şi când ~ai cunoscut pe Cosmin?
— Acu’ câteva zile, mărturisi ea sincer.
— El ţi-a vorbit de Valea Moartă?
— Nu.’
— Era şi normal… N-avea dreptul s-o facă, zise mai mult
pentru sine Cernat, plimbându-se de la un capăt la altul al
încăperii.
— De la Simion Iuga ştiu totul, denunţă Ofelia. Eram de faţă
când îl sfătuia pe George Cosmin să-şi dea demisia de la
dumneavoastră şi să întrerupă cercetările în Valea Moartă,
exageră ea cu bună-ştiinţă.
 — I-auzi, domnule! făcu Cernat pradă furiei. Am ajuns şi ziua
blagoslovită de Dumnezeu când eu şi domnul Simion Iuga suntem
de aceeaşi părere… Halal să-mi fie! Se proţăpi apoi în faţa Ofeliei
şi-o întrebă pe un ton aspru: Iar dumneata ce amestec ai în
parascovenia asta?
Fata stătu câteva clipe în cumpănă, apoi lăsă ochii în pământ,
ca o mironosiţă, şi rosti cu cel mai inocent glas posibil:
— N-aş putea să vă precizez acum stadiul relaţiilor dintre mine
şi George Cosmin…
— Mă rog, o întrerupse Cernat, dându-şi seama de indiscreţia
comisă. E un lucru care vă priveşte. Iar dacă ai să-mi ceri
părerea, am să-ţi spun că n-ai făcut o alegere proastă. Dar asta-i
altă poveste. Vorba e ce să fac cu domnul conferenţiar Simion
Iuga?… Zici că-l sfătuia pe Cosmin să-şi dea demisia?
— De faţă cu mine, tovarăşe profesor.
— I-auzi, domnule… E plină lumea de imbecili şi nu se găseşte
niciun leac împotriva lor. Mai răi şi mai rezistenţi ca ploşniţele.
Gâleva bătăi slabe în uşă curmară brusc întrevederea.
— Petre-unchiule, se auzi prin crăpătura uşii glasul de copil al
lui Grigoraş. A mai venit un musafir.
— Cine, bre? făcu Cernat îmbunat.
Grigoraş îşi vârâse între timp capul cirlionţat prin crăpătura
uşii şi-o cerceta atent pe Ofelia.
— N-auzi? insistă Petre-unchiu. Cine a venit?
— Unul aşa, de zici că-i boxer… Are nişte muşchi… Dacă-ţi dă
una, te face cosmonaut.
Petre-unchiu începu să râdă. Ofelia, însă, privi îngrijorată spre
ieşire.
— N-a zis cum îl cheamă? îl iscodi Cernat pe Grigoraş.
— Ba da, George Co… Coman… Comin.
— Cosmin? îl ajută Cernat.
— Ai ghicit, se dădu Grigoraş bătut.
— Asta-i bună! exclamă profesorul nemulţumit.
Ofelia intră în panică.
— Tovarăşe profesor! i se adresă ea. Vă rog din suflet să nu-i
spuneţi că sunt aici.
— Bine, bine, făcu el agasat. Am ajuns şi agenţie matrimonială.
Invită-l în salon, îi porunci lui Grigoraş.
Ieşind înfuriat din birou, profesorul lăsă fără să vrea uşa niţel
crăpată. Ofelia se ridică s-o închidă. Dar când auzi glasul lui
Cosmin, încremeni pe loc.
— Vreau să vă spun de la început că n-am venit pentru mine,
rosti tânărul geolog cu vocea sa baritonală, mai aspră ca de
obicei.
— Şi chiar dacă ai fi făcut-o, ar fi fost zadarnic, îl preveni
Cernat. Tot ce-am avut de spus pare-se că ne-am spus.
— Întocmai, întări Cosmin.
Purtarea demnă, plină de mândrie, a tânărului geolog plăcu
mult Ofeliei. Simţindu-se totuşi vinovată de a asista la o
convorbire fără îngăduinţa celor în cauză, se hotărî să închidă
uşa. Dar parchetul vechi din biroul profesorului scârţâi atât de
tare sub paşii ei, încât fata rămase pe loc, într-o poziţie incomodă,
neîndrăznind nici măcar să se întoarcă la fotoliul pe care-l
părăsise.
— Am cunoscut în tren, în timp ce veneam spre Bucureşti, o
fată, îl auzi ea în continuare pe Cosmin. Nu intenţionez să vă fac
confidentul întâlnirilor mele… Şi nu v-aş fi răpit timpul preţios,
dacă viaţa acestei fete n-ar avea legătură, după părere mea, cu
cercetările noastre în Valea Moartă.
— E foarte interesant ce spui! recunoscu Ofelia ironia din glasul
profesorului.
— E vorba de fiica regretatului profesor Craiu, continuă
Cosmin. Printr-un concurs de împrejurări, am aflat unele aspecte
mai deosebite din viaţa acestei familii…
— Te referi, probabil, la familia Iuga? ţinu să precizeze Cernat.
— Şi la familia Craiu, adăugă Cosmin. De altfel, prin forţa
împrejurărilor, cele două familii s-au contopit.
— Cunosc bine toată istoria, îl preveni Cernat.
— În zilele acestea, de când stau de pomană în Bucureşti, am
încercat să aflu câte ceva privitor la dispariţia profesorului Craiu,
continuă Cosmin.
— Constat că ai înclinaţii de detectiv, îl ironiză Cernat. Şi cam
ce-ai aflat?
— În loc să mă lămuresc, mai rău m-am încurcat în iţele
acestei istorii încâlcite, recunoscu sincer Cosim în.
— De ce ţi se pare atât de încâlcită, se arătă Cernat nedumerit.
Ciţi oameni n-au fost înghiţiţi de munţi?
— Întâmplarea ridică, totuşi, nişte semne de întrebare, la care
caut zadarnic răspuns, insistă tânărul geolog.
— Anume?
 — Cum vă explicaţi, de pildă, că domnul conferenţiar Simion
Iuga, care-l însoţea atunci pe Craiu în calitate de asistent, a găsit
de cuviinţă să-şi lase pro-’ fesorul singur chiar în ziua
accidentului, invocând nişte „interese majore” în oraş.
— O nefericită coincidenţă, observă Cernat. Toată lumea a aflat,
după aceea, care erau „interesele majore” ale lui Simion Iuga…
Acolo se găsea tânăraşi frumoasa soţie a lui Craiu, pe care a şi
luat-o curând după aceea de soţie.
— A avut o purtare de două ori condamnabilă, acuză direct
tânărul geolog. Şi-a lăsat singur profesorul în salbăticia
munţilor…
— Craiu nu era cu totul singur, îi atrase atenţia Cernat. Îl
însoţea şi un laborant, bietul Vasile M. Vasile.
— Iar în al doilea rând, îşi susţinu Cosmin acuzarea cu mai
mult foc, a pus propriului său profesor o prea frumoasă pereche
de coarne.
— După cum probabil ştii, eu nu-l agreez de loc pe acest domn
conferenţiar, îl făcu atent Cernat. Dar, în cazul de faţă, eu nu pot
fi chiar atât de intransigent. Iuga, ca oricare altul, a dat curs unor
fireşti şi omeneşti slăbiciuni. Era tânăr, frumoasa Ivona,
asijderea… Nu comiteau primii în lume păcatul. Dacă cineva a
greşit în povestea asta, apoi acela e profesorul Craiu. El s-a
aventurat să ia de nevastă o femeie cu peste douăzeci de ani mai
tânără… Viaţa nu prea iartă asemenea abateri.
— Dar ea de ce a acceptat să ia de soţ un bărbat care putea să-i
fie tată?
— Slăbiciuni femeieşti, băiete… Au tentat-o titlurile şi onorurile
lui Craiu… De dragul parvenirii unele femei fac mai lesne
compromisuri.
— Consider, totuşi, că a fost una din cele mai abjecte afaceri
matrimoniale, îşi continuă Cosmin acuzarea. Simion Iuga a
moştenit tot, începând de la nevastă, casă, fiică, până la titlul de
conferenţiar la care a ajuns într-un timp record. Cum vă explicaţi
această rapidă ascensiune?
— Prin meritele lui, îi explică Cernat la fel de impasibil.
— … Şi ale manuscriselor profesorului său, insinuă Cosmin. E
monstruos.
— De ce? S-a comportat ca orice „discipol credincios”. S-a
apucat să trieze manuscrisele lui Craiu cu intenţia de a le aduna
într-un volum postum, menit tipăririi… Un gest frumos din partea
lui, adăugă Cernat.
— Cum se explică însă faptul că, în momentul când operaţia se
apropia de sfârşit, o ţigară căzută „întâmplător” din scrumieră a
transformat în scrum truda de ani şi ani de zile a lui Craiu… A
fost o pierdere ireparabilă pentru geologia noastră.
— Şi, totuşi, s-a putut, observă Cernat. Ancheta a stabilit
nevinovăţia lui Iuga… Era noapte, târziu, Iuga asuda la
manuscrisele profesorului Craiu. Fuma mult, ţigară după ţigară,
iar în clipa când a fost chemat de un coleg la telefon, a uitat să ia
cu el ţigara aprinsă de pe scrumieră. Convorbirea telefonică s-a
prelungit şi abia când s-a umplut casa de fum şi-a amintit de
ţigara aprinsă. Dar era prea târziu. Biroul ardea ca o torţă.
— Precis că „bătrânul” Craiu avea acolo date valoroase şi
despre Valea Moartă… Asta n-am să i-o iert niciodată lui Iuga,
izbucni George Cosmin sincer.
— Cât suntem tineri, multe nu ne iertăm unul altuia. Cu
vârsta, însă, devenim mai înţelegători şi mai îngăduitori. Altfel,
nici eu n-ar fi trebuit să-ţi iert unele lucruri… Probabil că şi
dumneata mie… Cu toate astea, am colaborat şi nu-i exclus să
mai colaborăm împreună, conchise Cernat ascunzându-şi un
zâmbet ghiduş.
— În clipa când veţi vedea la mine rea intenţie, vă rog să fiţi
necruţător, îi ceru Cosmin.
— Aşa voi fi, îi promise Cernat zâmbind înţelegător.
Urmară câteva clipe de tăcere, care i se părură Ofeliei ceasuri.
Fata, care urmărea întrevederea cu sufletul la gură, se întreba
dacă cei doi bărbaţi vor continua, ori se vor opri la acel punct al
discuţiei. Spre satisfacţia ei, auzi din nou glasul baritonal al lui
Cosmin.
— Vă rog să mă iertaţi că insist, dar simt că nu voi avea linişte
până nu voi afla cât de cât răspuns la întrebările legate de această
poveste şi care m-au urmărit în ultimele nopţi.
— Te rog, îl invită Cernat.
— Cum vă explicaţi că, nu multă vreme după ce manuscrisele
profesorului Craiu au fost mistuite de flăcări, au început să
apară, la început cu prudenţă, apoi din ce în ce mai frecvent, o
serie de lucrări importante semnate de Simion Iuga… Datorită
acestor lucrări remarcabile, el a cunoscut o ascensiune rapidă,
ajungând în câţiva ani conferenţiar universitar. Apoi, spre mirarea
tuturor, odată ajuns la această treaptă, n-a mai evoluat. „Izvorul
de inspiraţie11, care l-a săltat o anumită perioadă, i-a secat
brusc. N-a mai fost în stare să dea decât nişte inepţii, care
contrastau flagrant cu producţiile sale anterioare. Noroc că şi-a
amintit de dictonul: „Şi tacuisse, philosopha mansisse”. Tace şi
azi. Tace şi zice bogdaproste că-i ţinut, în virtutea inerţiei, pe un
post oarecare de conferenţiar, la un institut oarecare… Trebuie să
fie cumplită senzaţia de a te şti ţinut din milă, adăugă tânărul
geolog mai mult pentru sine.
— Fiecare dintre noi poate avea perioadele sale de ascensiune şi
de declin, observă Cernat. Nu trebuie să dăm sentinţe chiar cu
atâta uşurinţă. În ştiinţă şi în artă, ca şi în alte activităţi
intelectuale, apar perioade de uzură morală. Sunt oameni care
apar brusc şi strălucesc ca nişte aştri, pentru ca să apună repede
şi să nu mai auzi după aceea aproape nimic despre ei… Cazuri şi
cazuri… Poate că şi amicul Simion Iuga face parte tocmai din
această constelaţie a stelelor căzătoare. De aceea nu te pripi să-i
aduci învinuiri atât de gpave. Ai ceva dovezi împotriva lui?
— Nu, recunoscu George Cosmin.
— Nici eu… Şi chiar în ipoteza că s-ar fi înfruptat cât de cât din
agonisirea lui Craiu, hoţul neprins e negustor cinstit. Şi apoi e o
poves te atât de veche, că zău nu mai foloseşte nimănui
dezgroparea ei, conchise Cernat.
— Rămân, totuşi, nişte lucruri ciudate în toată istoria asta…
Dispariţia profesorului Craiu, mai ales, mi se pare cu totul
nefirească, insistă Cosmin. Nu pot pricepe cum un om, care a
bătut munţii de la un capăt la altul al ţării, s-a lăsat aşa de uşor
prins de avalanşă. Bănuiesc că era un om prudent şi
experimentat.
— Experimentat, da. Dar nu şi prudent, îi atrase atenţia
Cernat. Profesorul Craiu era un om foarte îndrăzneţ şi, prin
urmare, făcea multe imprudenţe.
Urmară alte câteva clipe de tăcere, care Ofeliei i se părură iarăşi
nesfirşite.
— Nu ştiu cum să vă spun, tovarăşe profesor, il auzi pe Cosmin
rostind cu glasul scăzut, dar consider de datoria mea să intervin
în această istorie. Indife rent de hotărârea pe care o veţi lua la
Institut în privinţa mea, eu voi continua cercetările în Valea
Moartă.
— Ne ameninţi? făcu Cernat.
— Nu. Vă anunţ.
 — Procedeul dumitale miroase a şantaj, îl avertiză Cernat.
— Dimpotrivă, îi replică tânărul geolog. Nu-mi fac decât datoria
faţă de propria mea conştiinţă. Vă salut.
— Respectele mele, tinere coleg, îi răspunse Cernat fără nicio
urmă de ironie în glas.
Parchetul vechi din birou scârţâi din nou şi-n crăpătura uşii
apăru chipul îmbujorai al Ofeliei.
— A plecat? se interesă ea.
— Aşa-se pare, zâmbi Cernat înţelegător.
— Vă rog să mă iertai i. Se arătă Ofel ia grăbită. Dar…
— Nu fugi după el, o sfătui Cernat. E al dumitale.
— Credeţi? făcu ea neîncrezătoare.
— Mie la sută… dacă mă pricep cumva la oameni. Şi cu asta
rolul meu de intermediar s-a sfârşit? se interesă Cernat uşor
ironic.
— Nu ştiu ce mă face să cred că abia începe, îi replică Ofelia.
— Zi, vrei nu vrei, bea Grigore agheazmă!… Teribili mai sunteţi,
bre, tinerii de astăzi!
Capitolul IX
REÎNTOARCEREA ÎN VALEA MOARTĂ
După două zile, George Cosmin porni din nou spre nordul ţării.
Avea iarăşi lipită de şold portharta cu documente, pe care şeful
serviciului special i-o înmînase cu recomandaţia:
— De-acum încolo sper că o să fii mai vigilent… Nu-ţi garantez
că profesorul Cernat îşi va mai pune obrazul pentru dumneata.
George Cosmin îi strânse mâinile recunoscător. Aflase că şi el,
Marin Rotaru, îl susţinuse.Ba, mai mult decât atât. Tot el, şeful
serviciului special, era sursa de informaţii a lui Cosmin privitoare
la familiile Craiu şi Iuga, de care tânărul geolog se folosise în
cursul ultimei întrevederi cu profesorul Cernat.
— N-am să vă înşel încrederea, îl asigură Cosmin pe Rotaru.
Tânărul geolog pleca însă mai puţin liniştit în privinţa Ofeliei.
În acea după-amiază, după discuţia cu profesorul Cernat, nu-l
răbdase inima şi-i dăduse un telefon. Se simţea atras şi respins
totodată de această enigmatică apariţie din viaţa sa. Fata îi
răspunsese rece, dar nu dezinteresată. La insistenţele lui, ca
acceptase chiar o întâlnire pentru a doua zi. Cum vremea era
frumoasă, hotărâssră să facă o plimbare la şosea.
„Scurtă, însă, îl prevenise Ofelia. Nu uita că sunt în examene.”
„Scurtă a şi fost”, îşi aminti Cosmin cu încântare. Durase până
la miezul nopţii. Şi, cu toate astea, rămăseseră a ti bea probleme
nediscutate…
Ceea ce-l îngrijora mai mult decât toate pe tânărul geolog era
atmosfera în care trăia Ofelia în casa Iuga. Fata nu putea ierta’
celor doi soţi că-i înşelaseră părintele. Îi considera, într-un fel,
chiar vinovaţi de dispariţia lui Craiu în Valea Moartă.
„Mă întreb dacă tata, aflând de infidelitatea Ivonei, nu s-a lăsat
în mod voit prins de avalanşă”, spusese Ofelia la un moment dat.
„Nu-i exclus, susţinuse Cosmin, căruia cei doi soţi îi deveniseră
între timp cu totul antipatici. De aceea, continuase tânărul geolog
pe un ton sfătos, mă întreb dacă n-ar fi mai bine să părăseşti
această casă.”
„Nici nu mă gândesc, îi replicase Ofelia dârză. Dacă cineva
trebuie să plece din casă, în orice caz nu voi fi eu acea persoană.
Ei trebuie să plece din casa tatii…
Acum e casa mea.”
„Legal, n-ai ce le face, observase Cosmin. Eşti fiica lor.”
„Când m-au adoptat nu mi-au cerut consimlământul. Iar acum
sunt majoră şi aş putea contesta această adopţiune.’”
„O să-ţi vină foarte greu să lupţi singură împotriva lor, îi
atrăsese atenţia Cosmin. Măcar de-aş fi eu aici.” „Pe tine aş vrea
să te văd cât mai repede plecat în Valea Moartă. Acolo intuiesc că
se va decide soarta acestei înfruntări. Acolo, pe mormintui tatii!
*4.. Lartă-mă, dar aş avea o rugăminte, rostise Cosmin uşor
înfiorat de izbucnirea ei liamletiană. Nu rai-i de loc uşor să te aud
vorbind aşa.41
„Ce să-ţi fac, dragul meu, dacă ai avut acest dublu ghinion: să
ţi se repartizeze tocmai Valea Moartă pentru prospectare şi să mă
întâlneşti pe mine în tren… îţi pare chiar aşa de rău? 44 îl
iscodise ea pe neaşteptate.
„Sincer vorbind, nu. Mă simt tot mai atras alit de-un «ghinion»,
cât şi de «celălalt» 44, îi răspunsese el privind-o galeş.
„Singura mea dorinţă e ca într-o zi să simt nevoia de-aţi
destăinui ceva mai mult41, rostise ea cu o intonaţie gravă îu glas.
„Dacă va porni din inimă, va fi unica şi suprema răsplată pe
care mi-aş dori-o44, îi mărturisise el cu vocea scăzut a, sugru
mată.
Rememorindu-şi cuvânt cu cuvânt acest dialog, tinărul geolog
se simţi din nou străbătut de acel nespus de dulce fior care
anunţă dragostea. La despărţire obţinuse de la ea promisiunea că-
i Ara răspunde la scrisori.
„N-ar fi exclus să vin totuşi la practică în Valea Moartă44, îi
strecurase ea printre altele.
„Mă copleşeşti cu atâtea promisiuni, îi replicase el. De s-ar
împlini jumătate din ele şi tot m-aş socoti un om fericit.44
Pe măsură însă ce se îndepărta de Bucureşti, amintirile-i
deveneau tot mai apăsătoare. Ajuns în oraşul V., se duse ma’i
întâi la şantierul „Cinci-Nord”. Şeful şantierului îl întâmpină
voios:
— Ce faci, domnule? Ai revenit? Pe aici se vorbea că te plimbi
prin India.
George Cosmin îi dădu câteva explicaţii vagi asupra şederii sale
prelungite în Bucureşti, apoi îl căută pe colegul său Mitică
Şerban. În drum spre biroul acestuia, le întâlni pe cele două
tehniciene. Fetele îi ocoliră privirea în mod ostentativ.
— Ce le-a apucat? se interesă el nedumerit la Şerban.
Mai şi întrebi? îi reproşa Şerban. Fi-ţi-ar harta de tis!… Din
cauza ei am pătimit toţi cei care am petrecut cu tine în seara
aceea.
— Cum aşa?
— Atât ne-a sucit şi ne-a învârtit unul de la miliţie, până a aflat
şi de câte ori am sughiţat în noaptea aceea.
— Interesant, zise Cosmin mai mult pentru sine.
— Ce găseşti aşa de interesant?
— Cită vâlvă… pentru un lucru mărunt.
— Păi eu ce spun?
În drum spre Cătun, Cosmin se gândi că poate nu era un lucru
chiar aşa mărunt. Vorba lui Mitică Şerban: „Cei de la miliţie nu-şi
pierd vremea cu fleacuri”. Îi surprinse însă faptul că toată lumea
fusese anchetată, iar lui, cel în cauză, nu i se pusese nici măcar o
întrebare. „Nu cumva mă bănuiesc? Îl îi răsări fără voie
întrebarea. Şi-o alungă tot atunci din minte: „E absurd! De ce să
mă bănuiască?” Totuşi, ceilalţi fuseseră anchetaţi… înseamnă că
era ceva la mijloc… Ceva necurat. Prea-i dispăruse şi-i apăruse
harta ca din senin. „în orice caz, băiete, conchise el, atenţie
mărită!” Şi-n timp ce gonea pe motocicletă spre Cătun, simţi în
cerul gurii un gust amar.
CAPITOLUL X
ALTE DISÂ’ARIŢH VECHI Şi FĂRĂ URME
Colonelul Stelian Coman încredinţase „cazul Cosmin” unui
colaborator tânăr care, după părerea sa, avea calităţi înnăscute
pentru meseria asta. Numai că prima acţiune întreprinsă de
locotenentul Cornel Voinea în „cazul Cosmin11 nu se soldase
decât cu o alarmă generală în regiunea respectivă.
— Ce-aţi făcut, frăţie, acolo? îl dojeni Coman pe tânărul
locotenent. Aşa vreţi să puneţi mâna pe infractor? Cu trompeta la
gură? Mă mir că n-aţi mers şi-n pas de defilare, cu nişte pancarte
pe care să scrieţi: „Vinovatul să se prezinte de urgenţă la primul
post de miliţie11.
Cornel Voinea îşi ascultase superiorul într-o ireproşabilă poziţie
de drepţi.
— Permiteţi să raportez, tovarăşe colonel?
— Ce să-mi raportezi, frăţie? Crezi că impresionezi pe cineva cu
ţinuta asta de ofiţer de gardă? Ce-mi stai de parcă ai fi înghiţit un
par? Vino aici, lângă mine, să ne uităm, oleacă peste dosar.
Când Voinea i se alătură, colonelul simţi în nări un iz uşor de
parfum.
— Care secretară îl foloseşte? îl iscodi Coman adulmecând.
Locotenentul se îmbujora. Te înroşeşti ca o codană, continuă
colonelul să-l tachineze.
— Nu m-am înroşit, tovarăşe colonel. Mi-e niţel cald.
Locotenentul încercă să-şi elibereze gâtul din strânsoarea
gulerului tunicii.
— Acorzi atâta atenţie ţinutei exterioare, încât mă întreb dacă-ţi
mai rămâne timp şi pentru cea „interioară11, observă Coman.
— Cred că nu v-ar place să aveţi un colaborator cu o ţinută
neglijentă, îndrăzni Cornel Voinea să protesteze.
— O să te mire, dar tocmai de aşa ceva am avea nevoie acum.
Pentru?!
Pentru ca să ducă mai departe cercetările în „cazul Cosmin11.
— Nu… mă mai ocup de acest caz? se interesă îngrijorat
tânărul locotenent.
— Ba va trebui să te ocupi… Şi încă serios, îl avertiză colonelul.
Dar nu mirosind a odicolon de secretare. Nu-i vorbă că, după ce
intri în dispozitiv, nu-ţi mai arde de „odicoloane11.
— Şi de când va trebui să intru în „dispozitiv11? se interesă
locotenentul.
— Din clipa aceasta, îi preciză Coman. Geologul tău e acum în
drum spre Valea Moartă. Mâine sau poimâine îşi va relua
cercetările. E de presupus că şi „binevoitorul” sau „binevoitorii”
săi să se mişte din nou.
— Rămâne deci în picioare ipoteza că anumiţi indivizi au
interes să împiedice prospecţiunile geologice în această regiune?
ţinu Cornel Voinea să primească o nouă confirmare a
presupunerilor sale.
— Evident… Şi va trebui să lămurim dacă e o sim. Plă acţiune
de sabotaj… Şi atunci îţi pui întrebarea: de ce neapărat aici? Doar
în alte locuri se fac lucrări de prospectare mult mai importante?
— Sau? făcu nerăbdător tânărul locotenent.
— Sau Valea aceasta ascunde nişte taine de cu totul altă
natură, iar tăinuitorii lor ţin cu orice chip să nu fie date la iveală.
— Aţi văzut cum arată aceste locuri? făcu Voinea neîncrezător.
— Le cunosc… Dar numai la suprafaţă. Or marile taine stau de
obicei îngropate adânc în pământ… Ia priveşte aceste trei
fotografii, îl invită colonelul pe neaşteptate.
Cornel Voinea se uită curios la clişeele pe care le scosese
colonelul din sertarul biroului.
— Mutrele a trei bandiţi, cu care nu ţi-aş dori să te mtâlneşli
vreodată: Sargu, Pletelungi şi Turcitu… în ’45 făceau parte diutr-o
bandă de terorişti din Vrancea. Un an mai târziu, fiindcă nu le
„pria” aerul de acolo, s-au retras spre nord… Ultima întâlnire cu
ei am avut-o chiar în coasta Văii Moarte, după care au dispărut
fără urmă… Toate investigaţiile noastre au rămas fără rezultat şi
sunt douăzeci de ani de atunci.
— Credeţi că mai trăiesc?
— M-aş îndoi.
— Atunci unde au pierit?
— L-o fi înghiţit pământul, presupuse Coman. Şi sini lare
curios să aflu în ce chip au fost înghiţiţi.
— Aţi fi tentat să faceţi vreo legătură între dispariţia lor în
această zonă şi tentativele de împiedicare a lucrărilor geologice?
— Mă gândesc… Geologii ăştia au prostul obicei de a răscoli
pământul pas cu pas şi-n adâncime… Poţi şti ce sunt în stare să
mai scoată la iveală? Şi apoi mai este o problemă: aceea a
nefericitului profesor Craiu. A dispărut tot atunci şi tot prin
aceste locuri. Sunt sau nu obligat să fac iarăşi o legătură? Păcat
că nu mă pot ocupa personal de acest caz. Întrevăd că o să ai niţel
de furcă, frăţie. Dar merită. Pe cinstea mea.
— Îmi puteţi da aceste fotografii? îl întrebă t mărul locotenent.
— N-ar fi prudent… Ai o memorie vizuală excelentă…
Intipăreşte-ţi chipurile bine în minte. Cine ştie? Când te aştepţi
mai puţin, atunci îţi apare iepurele iu bătaia puştii… Succes,
frăţie!
Capitolul X (..I.KGENDARI L” M1TI BOLEA
Înainte de-a apuca pe cărările puţin umblate ale Văii Moarte,
George Cosmin trecu pe la prăvălia din Cătun, pentru a-şi
completa proviziile. Era pe înserate şi unica încăpere a prăvăliei,
strâmtă şi joasă, gemea de oameni care stăteau la un pahar.
— Seara bună, gospodarilor! li se adresă geologul jovial.
r
Cei de faţă îşi întrerupseră brusc discuţiile şi-i răspunseră prin
câteva murmure slabe. Numai un şofer, pe care-l aştepta afară un
autocamion gol, continua să îngăimeze în legea lui un cântec „de
lume”, din care George Cosmin nu desluşi decât numele Mariei
Lătăreţu. Din când în când, chefliul se întrerupea din cântat şi
striga răguşit celor din jur:
— Măi de-o-dată! Ceea ce în limbajul locului însemna: „Măi, de
acelaşi leat”. Observind, însă, că nu-i dădea nimeni atenţie, se
rezema de perete şi-şi relua îngăimarea despre Maria Lătăreţu.
— A băut fără sifon, glumi vânzătorul către Cosmin.
— Seara, după lucru, mai scapă şi el hăţurile, îi luă careva
apărarea.
— Cu ce vă servim? îl întrebă vânzătorul pe geolog.
— Tain pentru două săptămâni, îi dădu acesta comanda.
— Plecaţi din nou pe munte? făcu vânzătorul surprins.
În prăvălie se aşternu brusc tăcerea.
— De ce vă miră? auzi Cosmin un glas profund de bas. Eu v-am
spus că toate astea-s scorneli de-ale babelor şi-ale muierilor rele
de gură.
Întorcându-se pentru a-şi identifica apărătorul, geologul
recunoscu în el pe Mitu Bodea, baciul Cătunului, a cărui statură
de grenadier umplea toată uşa prăvăliei.
— Dumneata eşti, baciule? il întâmpină Cosmin bucuros.
— Ai naibii oameni, dom’injener! Cât aţi fost lipsă, v-au omorât,
v-au îngropat, v-au făcut şi parastasul.
— Pielea rea nu piere, baciule, îi replică geologul glumeţ.
— Când porniţi? se interesă baciul.
— Mâine în zori.
— No, păi e bine! ’Om merje împreună, să vă dau ajutor la
tarhat, se oferi Mitu Bodea.
 După ce ieşiră din prăvălie, geologul il iscodi în legătură cu cele
ce se vorbeau pe seama lui în Cătun. Şi, spre surprinderea sa, aici
se cunoştea întreaga tărăşenie cu harta, înflorită de fantezia
fiecăruia. După unele versiuni, geologul era implicat într-o
acţiune de spionaj, după alta era numai o victimă a femeilor
frumoase şi costisitoare, care-l împinseseră la un gest disperat…
Fapt e că se vorbea mult şi prestigiul său era pus sub semnul
întrebării.
„Cine oare mă urmăreşte până şi aci?” se întrebă Cosmin, de
îndată ce se văzu singur, în patul larg, pe care nevasta cojocarului
îl primenise cu multă grijă. Tânărul geolog nu se îndoia că toate
aceste calomnii ţinteau un scop precis: să-i facă viaţa aici cât mai
grea. Şi-n parte scopul fusese atins. Oamenii se fereau din calea
lui, vădana lui Florea nu mai voia să-i dea băiatul drept însoţitor,
iar cojocarul îl iscodise, ce-i drept cu multă discreţie, dacă mai
avea nevoie de cameră, Singurul om care nu-şi schimbase
purtarea faţă de el era baciul Mitu Bodea. În această mică aşezare
le munte, baciul se bucura de o stimă rar întâlnită. I se dăduse în
custodie una din cele mai importante avuţii aleCătunu! ui – oile.
În mâinile lui se aflau deci pjinea şi cuţitul. Dar Mitu Bodea îşi
mai cucerise îu partea locului o faimă, devenită aproape
legendară.
De fel, nu era de prin părţile acestea. Se aciuase în Cătun pe la
începutul anului 1944, ca „om al Neamţului”, adică al unui
negustor din oraşul V., care avea aici o târlă de oi. Neînţelegându-
se în acel an din preţ cu ciobanii locali, „Neamţul” îl adusese pe
Mitu Bodea vătaf peste târlă. Pe atunci baciul era un bărbat
chipeş, voinic, de vreo treizeci de ani, care scăpase de front
datorită unei invalidităţi. Se plângea că are plămânii roşi de boală,
dar sătenii nu-i dădeau crezare.
„Boala lui e sănătatea noastră, ziceau ei. Ăsta a venit la noi să
se procopsească.”
Peste câteva luni, însă, când frontul se apropiase de acea
regiune, Mitu Bodea avea să uimească toată suflarea prin actul
său cutezător. Stăpânul lui, „Neamţul”, văzând că zilele ocupaţiei
hitleriste erau numărate, hotărâse să lichideze parte din avere şi
să-şi ia tălpăşiţa. Ca urmare, trimisese vorbă lui Mitu Bodea să-i
coboare turma de la munte. Spre mirarea tuturor, însă,
negustorul neamţ primise de la tânărul baci următorul răspuns:
„Dacă-i trebuie oile, să vină singur să le ia”. Spumegând de
mânie, negustorul trimisese jandarmii la târlă. Dar aceştia se
întorseseră cu mâinile goale. Mitu Bodea despărţise oile în
ciopoare şi le răspândise prin munţi, în locuri numai de el ştiute.
Şeful de post din comună se alesese, din partea comandantului
legiunii de jandarmi, cu calificativul de „dobitoc”, iar „Neamţul”,
minat din urmă de canonadele războiului, a renunţat la urmărire
şi a pornit, blestemând, spre Vate’rland.
„Bine l-a mai potcovii pe «Neamţ»”, îşi ziceau satisfăcuţi cei din
Cătun, nebămiirid că partea cea mai interesantă a poveştii abia de
acum începea. Toată lumea se aştepta ca Mitu Bodea să-şi
păstreze oile.
„El le-a scăpat din mâinile «Neamţului»”,susţineau oamenii pe
drept cuvânt.
În toamnă, când tânărul baci a coborât cu turmele de la munte,
întregul Cătun l-a primit cu braţele deschise, ca pe un erou. Mitu
Bodea călca ţanţoş ca un păun, fără a învrednici pe nimeni cu
vreo privire. În urma lui păşeau mărunt, spre medeanul din faţa
crâşmei lui Lambe Ciacâru, mânzările şi mioarele, cârlanii şi
berbecii.
Tânărul baci s-a oprit în faţa cârciumarului şi a rostit fălos:
„Ziua bună!”
„Să trăieşti, şefule!” a făcut Lambe slugarnic. „Ce mai faceţi,
oameni buni?” s-a adresat Mitu Bodea celorlalţi săteni.
„Mulţumim de întrebare, îi răspunsese un moşneguţ, cu glasul
piţigăiat. Ne uităm la dumneata şi nu ne vine a crede că eşti
teafăr şi voios.”
„Vă pare cumva rău?”
„Ferita sfântul”, se grăbise moşneguţul să-l asigure.
’ „Atunci, să dai, cârciumare, câte un rând la toţi cei de faţă şi
celor care vor mai veni… Azi e ziua mea. Eu plătesc… Ce? Nu
crezi? Or ţi-i teamă că n-am cu ce plăti?”
„Dumneata să n-ai? făcuse Lambe admirativ. Cu moştenirea pe
care ţi-a lăsat-o «Neamţul» cumperi cârciuma cu mine cu tot.”
„Am auzit, oameni buni, că în ţară e lege nouă, s-a adresat Mitu
Bodea iarăşi celor de faţă. Primul pahar să-l bem în cinstea ei.”
„Să fie într-un ceas bun, i-au răspuns oamenii. Că cea veche
ne-a umplut casele de nevoi.”
„Şi, după legea asta nouă, ce-aţi crede dumneavoastră c-ar
trebui să fac cu oile «Neamţului»?”
Prin asistenţă s-a stârnit un murmur puternic.
 „Ale dumitale sunt după toate legile”, a glăsuit iarăşi
moşneguţul cu glasul piţigăiat.
„Ei bine, a ridicat Mitu Bodea glasul său de bas profund, n-am
să mă ating nici măcar de-un smoc de lână.” Vorbele lui trecuseră
din gură în gură, uiuind înlreaga suflare adunată în medeanul din
faţa cârciumii.
„Şi ce vrei să faci cu ele?” îl iscodi Lambe, întrezărind un
gheşeft.
„Am să le înapoiez.”
„Neamţului?” strigară oamenii intrigaţi.
„Nu, făcuse Mitu Bodea cu un gest larg, teatral. Le voi da înapoi
celor pe care i-a obijduit «Neamţul», – adică dumneavoastră!”
Câteva clipe de uimire, apoi întregul medean răsunase de chiote
de bucurie. Era una din primele împroprietăriri, din iniţiativa
locală, care avea loc în acea regiune după Eliberarea ţării. De pe
urma ei, Mitu Bodea se alesese, pe lângă faimă, şi cu unele
avantaje care aveau să capete, în decursul anilor, putere de lege.
Obştea Cătunului îl tocmise baci pe viaţă, iar. Cele douăzeci de oi,
pe care le primise după multe insistenţe, urmau să fie întreţinute
– vara ca şi iarna – tot din fânaţul obştesc. Astfel a devenit Mitu
Bodea baciul cel mai preţuit din toţi bacii cili au fost vreodată prin
acele părţi. Avea el, nu-i vorbă, şi unele năravuri. Că doar om era.
Îi plăceau mai cu seamă femeile tinere şi nurlii. Fete nu strica,
pentru a nu-şi face duşmani de moarte. Se mulţumea cu
văduvioarele rămase de pe urma războiului. Unii gospodari şi l-ar
fi dorit ginere. Dar Mitu Bodea îşi apăra cu dârzenie libertatea de
holtei. În schimb, se încurcase în oraşul V., unde-şi ducea
prisosul de la stână spre vânzare, cu o precupeaţă tânără şi foarte
frumoasă.
„Asta-i toacă toată agoniseala de peste vară”, ctrteau ibovnicele
din Cătun. Dar n-aveau încotro. Când îi venea lui chef – tot cam
ia două săptămmi – nu mai călca pe la stână câte trei zile şi trei
nopţi în şir.
Gospodarii aşezaţi, însă, erau întru totul mulţumiţi de el.
— E cinstit, îl apreciau ei. Nu ciupeşte de la nimeni nici cât
negru sub unghie. Lasă să treacă mai bine de la el decât de la noi.
Iar dacă rupe lupul o oaie, ori se pierde un cârlan, trece paguba
asupra sa, ca să nu fie sămânţă de vorbă.
Nu-i vorbă că şi Mitu Bodea se bucura de sprijinul lor când era
la ananghie… în toamna lui patruzeci şi cinci, de pildă, noul
subprefect, un tinerel focos, i-a cerut socoteala oilor rămase de la
negustorul neamţ. Sătenii au venit atunci cu el la Plasă,
depunând mărturie că se făcuse împărţeală dreaptă, după legile
pământului.
„Dar oile acestea aparţin statului, le atrăsese atenţia
subprefectul. N-aveţi dreptul să le împărţiţi.”
„Atunci veniţi şi le luaţi din curţile noastre, îi răspunseseră
oamenii. Iar de baciul nostru să nu vă atingeţi, că nu-i vinovat.”
Sfătuit de-un consilier al său, un bărbat mai în vârslă, cu
înfăţişare de muncitor, subprefectul a închis „dosarul Mitu
Bode: .”
Dar întâmplaroa asta fusese floare la ureche faţă de colo ce
avea să pătimească Mitu Bodea peste alt an şi fără ca oamenii din
Cătun să-i poată sări în vreun fel în ajutor.
Capitolul XII BANDIŢII LA STÂNĂ
Printre puţinii care s-au bucurat de privilegiul de-a auzi
această întâmplare, chiar din gura eroului ei principal, s-a
numărat şi George Cosmin. Iată ce i-a povestit Mitu Bodea:
«Era, dacă îmi amintesc bine, în primăvara lui ’46… Da, da…
Cam la doi ani după război… Ieşisem cu oile la munte doar de
două-trei săptămâni. Nici nu-mi tocmisem toate cele la stână,
când mă pomenesc într-o noapte cu câinii lătrând de mama
focului. După socoteala mea lătrau a „om”. Îmi arunc sarica pe
umeri, apuc toporul şi ies afară.
„Care eşti acolo?” am strigat tare, ca să acopăr lătrăturile.
„Cheamă-ţi javrele, baciule, dacă vrei să le mai ai”, mi-a
poruncit o voce groasă de om. Eu chem câinii şi dau să intru
înapoi în colibă, ca să mai scol un băiat, doi, pentru că nu-mi
mirosea a bine. Da’ n-apuc să fac un pas, că acelaşi glas mi-a
poruncit din nou:
„Nu te mişca, baciule, că-ţi fac scăfârlia cuib de şoareci.”
„Măi, să fie! mi-am zis. Ăsta nu ştie de şagă.”
„Vino mai aproape, l-am auzit iarăşi, şi asfcâmpără-ţi odată
cotarlele.”
De felul meu nu-s fricos, dar în momentul acela mi s-a făcut
inima cât un purice. În faţa mea apăruse o matahală păroasă şi
pletoasă, înarmată pânăn dinţi.
„Bandiţii, mi-am zis. M-am dus pe copcă. Ăştia îmi fac felul
aici.”
Auzisem eu de ei, că mai călcaseră şi alte stâni, dar nu mă
gândeam că puteau să arate aşa de fioroşi.
„Cu cine mai eşti în stână?” m-a iscodit banditul.
„Nu-s decât băieţii de la oi”, i-am răspuns.
„Atât?” a făcut el bănuitor.
„Atât.”
„Apuc-o înainte şi să nu scoţi nicio vorbă.”
5*
Când m-am întors cu faţa spre stână, am şi simţit ţeava
pistolului automat în coastă. Câinii s-au mai potolit, aşa că am
intrat pe tăcute în colibă. Ciobanii mei dormeau ca nişte buşteni.
Dar banditul, ca să fie sigur, a aprins o lanternă şi-a cercetat
toate ungherele. Mulţumit, după câte mi s-a părut, de ce-a găsit,
s-a apropiat de vatră, unde ardea mocnit o buturugă.
„Aţâţă focul şi pune de mămăligă… Da’ una mare, ca pentru un
regiment”, a rânjit banditul. Vorba-i de şagă i s-a părut grozavă.
Mie, însă, numai de şagă nu-mi ardea atunci. Tot cu ochii şi cu
ţeava pistolului spre mine, banditul s-a dus la uşa colibei, unde a
făcut semn cu lanterna altor doi haidamaci. Hămăitul câinilor s-a
înteţit iar. Unul din ciobani a făcut ochi, apoi încă unul.
„Dormiţi mai departe, băieţi, le-am zis. Avem nişte musafiri, da’
mă ocup eu de ei.” Băieţii n-au mai aşteptat alt îndemn.
În acest timp au intrat în colibă şi celelalte namile. Erau vineţi
de frig, că-n luna mai vremea e încă aspră la munte.
„Veniţi mai lângă foc”, i-am îndemnat eu, cu gând să-i văd mai
bine la faţă.
„Caută-ţi acolo de mămăligă, s-a răstit al doilea banei it la
mine. Că acuşi te fac să iei foc.”
N-am mai crâcnit, dar nici ei nu scoteau vreo vorbă. Se vede
treaba că erau istoviţi şi rupţi de foame. După ce le-am pus masa,
m-au poftit frumuşel afară. Mi-am chemat câinii şi-am început să
dau ocol târlei. În timpul ăsta ei înfulecau pe rupte. Cum m-au
gonit afară, cam în pripă, am uitat să iau sarica. Şi mă strângea
binişor în spate. Dau să intru în colibă după ea, da’ un glas
mânios mă opreşte:
„Stai dracului acolo până te chemăm noi.”
A.m dat înapoi şi iar am mai făcut un ocol. „înghit, îmi ziceam
eu, înghiţi-i-ar Talpa Iadului.” Mi s-a părut apoi că-i aud
cotrobăind prin colibă. Dacă am văzut aşa, iar am dat să intru.
Da’ ei tocmai ieşeau, fiecare cu câte un tăbâitoc în spate.
„Oameni buni! Domnilor, le-am strigat. Nu mă nenorociţi! Ăsta-i
tainul nostru pe-o săptămână.”
„Gura! mi-a strigat printre dinţi cel care mi se părea un fel de
şef al lor. Dacă n-o închizi şi spui ceva altora, ţi-o închidem noi pe
veci.”
Mi-am dat seama că-mi răcesc gura de pomană. I-am mai zărit
cum au sărit în ocol şi mi-au înşfăcat un cârlan gras. Apoi au
pierit în noapte. Când am intrat în colibă, băieţii mei dormeau
mai departe, fără grijă. Numai eu n-am putut închide ochii în
noaptea aceea. Fără să mă uit, ştiam că nu mi-au lăsat niciun
pumn de mălai. Şi pe vremea aceea mălaiul era scump ca aurul.
Vămuiseră şi din caşii cei mai uscaţi, şi din slănină, untdelemn…
Ce să mai vorbesc? Jaf în toată puterea cuvântului. „Ăştia dacă s-
or înnădi aici, mă scot la covrigi, mi-am zis. Trebuie să fac ceva ca
să scap de ei.” Eram între ciocan şi nicovală. Dacă nu le dădeam,
bandiţii mă achitau. Dacă tăceam şi mă lăsam jupuit, cădeam rău
faţă de autorităţi. „Şi aşa-i rău, şi aşa-i prost”, mă gândeam.
Singura cale era să-mi iau lumea-n cap. Dar nu-s eu omul care să
se sperie cu una, cu două. Cum s-a crăpat de ziuă, l-am trezit pe
Tică, un băiat al meu mai de nădejde, şi l-a. M pus să jure pe ce
are mai sfânt că va păstra taina. I-am poruncit să mă însoţească
în Cătun, până la Lambe, ca să înlocuim proviziile luate de furi.
Acolo am hotărât ca el să se întoarcă la stână, iar eu să mă duc
mai departe, la oraş.
„Da’ să nu scoţi vreo vorbuliţă, Tică, băiete, că Gaia ne
mănâncă pe amândoi!” i-am poruncit.
M-am înapoiat la stână abia a treia zi, cu un vlăjgan de vreo
douăzeci de ani, care să mă ajute, vorba vine, la tunsul oilor. Îl
trimiteam prin munţi când cu o turmă, când cu alta. Până s-a
împlinit o săptămână. Îmi amintesc ca şi cum ar fi fost ieri. Era o
noapte amarnică. Ploua cu găleata şi cerul se zguduia de fulgere
şi tunete. Ne culcasem cu toţii de vreme, zgribuliţi sub sarici,
când auzim pe nepusă masă hămăiturile câinilor, chiar în faţa
colibei. Flăcăul meu a sărit ca ars din culcuş, dând să iasă.
„Stăi pe loc, i-am zis. E prea târziu. Bagă-te sub sarică şi fă-te
că dormi.”
Cum am bănuit, aşa s-a şi întâmplat. În colibă au năvălit cei
trei bandiţi deodată. Adică nu chiar deodată. Au izbit întâi cu
piciorul în uşa colibei, iar şeful lor a strigat:
„Să nu mişte nimeni!”
După aceea au început să plimbe lumina lanternei prin colibă.
Când l-au descoperit pe flăcău, unul din ei a rânj it:
„Ia uite, şefule… Lume nouă”.
Văzând că suntem oameni paşnici, au intrat în colibă. Şi nu-i
interesa altceva decât bietul băiat; cine e, de unde e şi ce hram
poartă pe aici? Din tot ce le îndrugam eu, nu credeau o boabă.
Stăteau mereu cu degetul pe trăgaci şi nu-l scăpau pe băiat din
vedere.
„Zici că ţi-e nepot? a rânjit şeful lor la mine. Atunci de ce nu l-
am zărit înainte nici pe aici, nici în Cătun?”
„E băiatul soră-mi, care-i măritată la”…
„A… mă-ti, m-a suduit, nitsm-nisam, banditul, la scoală-te, mă!
i-a poruncit flăcăului. Supus, băiatul a dat să se scoale
sprijinindu-se în mâini. Sus labele! i-a poruncit banditul.
Politrucii voştri nu v-au
r
Învăţat să săriţi în poziţie de drepţi fără să vă sprijiniţi în
mâini?”
„Care politruci?” am făcut-o eu pe prostul.
„îi ştie el bine.”
„ «Nepoţelul» dumitale, s-a băgat în vorbă şi cel care se credea
glumeţ, a venit în vizită la unchi însoţit de-o prea frumoasă
gardă.”
„Un pluton întreg de capele albastre, a adăugat şeful. Ori nici
pe asta n-o ştii? a făcut el către mine. Da’ cu dumneata stăm noi
de vorbă un pic mai târz iu.” Când l-am auzit, mi-a îngheţat
sângele în vine. „Atât ţi-a fost sărman de tine41, mi-am zis.
„Ai ceva asupra ta?” l-au luat la întrebări pe flăcău. „Ce să am?”
„Vreo jucărie de asta care face poc! poc 1” s-a băgat iar
şugubăţul.
„Labele sus! i-a poruncit iarăşi şeful. Parcă nu-mi vine a crede
să fi venit tu până aici cu mâinile goale.” „Ia să-l caute nenea
puţintel de purici”, a făcut şugubăţul.
S-a apropiat de el şi, când a vrut să-l percheziţioneze, flăcăul l-
a izbit cu piciorul în stomac, a scos fulgerător un pistol din sân, şi
l-a descărcat în şef. Dar tot în clipa aceea o rafală de pistol
automat l-a cosit de la mijloc. Bietul băiat a scăpat pistolul din
mâini, s-a clătinat câteva clipe pe picioare, apoi s-a prăbuşit ca
un brad tăiat din rădăcină.
„Dumnezeul mamei lui! l-am auzit abia atunci pe şef. Era cât pe
ce să mă cureţe11. Se strâmba de durere şi se ţinea de umărul
străpuns de gloanţele trase de flăcău.
Şugubăţul, aflat lângă mort, se mai ţinea cu mâinile de burtă şi
răsufla adânc.
„îndemânatic, mucosul11, a icnit el.
l’a eşli! u un nătărău, i-a spus şeful. Ţi-am spus să-l lichidăm
fără atâta vorbă. Iar tu, mă mutule, ce stai de lemn? a zis către
cel ce nu scosese până atunci nicio vnrliă, dar care descărcase în
schimb pistolul automat în flăcău. Vino, mă, şi mă leagă, i-a
poruncit şeful, că scurge tot sângele din mine11.
Noi, ceilalţi, stăteam încremeniţi de spaimă şi mirare. Aşa de
repede s-a întâmplat totul, încât nici a/. I nu-mi dau seama bine
cam cum s-au petrecut lucrurile. Şi ca să nu mai lungesc vorba,
bandiţii ne-au jefuit şi-n seara aceea de merinde, iar când au dat
să iasă, „Mutu11 m-a privit într-un fel aşa de frumos, că m-au
trecut sudorile. „Ce fac? Îl l-a întrebat el din ochi pe şef.
„Ia-T1, l-am auzit pe acesta.
Şi, cât mă vezi de voinic, când m-a înhăţat „Mutu” de ceafă, m-
am simţit ca un pui de găină, dus dehultan. Ce-a urmat mai că
nu-mi vine să vă povestesc. M-au târât ei o bucată bună de drum.
Şi fiindcă mă tot împiedicam între picioarele „Mutului11, unde m-
a miruit ăsta o dată cu patul pistolului, de-am căzut jos ca o
baligă. Ce-au mai făcut cu mine n-am mai ştiut. Când m-am
trezit, eram într-o râpă, plin de sânge năclăit, cu straiele de pe
mine ferfeniţă. Câinele meu cel mai bun, Tărcuş, mă lingea, iar
Tică mă ştergea pe faţă eu o bucată de cârpă udă. Mare pacoste
pe capul meu! Era de ajuns să mişc oleacă gura că mă şi
înjunghia durerea. Mă uciseseră bandiţii tot, bucată cu bucată.
Da’ ceea ce era important, aveam mădularele întregi.
„Bogdaproste, mi-am zis. Bine că nu m-au ologit,.Îl Tică se uita la
mine şi nu-i venea a crede că mai trăiesc. Am avut, după câte mi-
am dat seama după aceea, şi-un dram de noroc. Bandiţii m-au
dat de-a dura în prăpastie, cu gând că până jos ajung bucăţi. Da’
cum era o noapte de să-ţi bagi degetele în ochi, n-au văzut că eu
m-am agăţat cu cămaşa de o cracă şi acolo am înţepenit până m-a
găsit Tărcuş. „Ei, mi-am zis, dacă ei mă cred mort, apoi s-o fac pe
iportul mai departe.” Se crăpa tocmai de ziuă. M-am înţeles cu
Ţică să trimită oile mai repede la păscut cu ceilalţi ciobani, şi-apoi
să vină cu Mişca, măgarul nostru, ca să ridice „mortul” din
prăpastie şi să-l ducă la stână. Băiat isteţ, Tică a priceput
numaidecât planul meu şi aşa a şi făcut. După ce m-a culcat în
colibă lângă celălalt mort şi ne-a acoperit pe amândoi, Tică a
pornit tot într-o fugă spre Cătun, unde aştepta cu adevărat un
pluton de jandarmi. Nu apucaseră să se întoarcă băieţii cu oile de
amiază, că Tică a şi venitânapoi cu plutonul după el şi cu două
tărgi purtate fiecare de câte doi cai huţuli, cum sunt pe aici.
Ofiţerul care comanda plutonul a intrat singur în colibă (aşa cum
i-am trimis de altfel vorbă prin Tică), a văzut cum stau lucrurile,
şi-am căzut la învoială cum să facem mai departe. El a ieşit apoi
afară şi-a anunţat ostaşilor moartea eroică, la datorie, a
sergentului Gheorghe Panţâru, ca şi a baciului Mitu Bodea,
ornorât de bandiţi în timpul aceluiaşi atac asupra stînei. Drept
care vor fi amândoi transportaţi la oraş, la legiunea de jandarmi.
Şi uite aşa am devenit mort pentru toată lumea, numai pentru
mine nu, cu toate că eram să dau de câteva ori ortul popii până
am ajuns în oraş, înăbuşit sub pătura cu care eram acoperit pe
faţă. Da’nici celor trei „buni prieteni” ai mei nu le-a fost moale
după aceea. Cum m-am făcut zdravăn, i-am condus pe jandarmi
în aşa chip prin munţi, încât. Cei trei bandiţi n-au mai avut
scăpare şi au trebuit să-şi facă seama. Ei au ales această cale,
pentru că, faţă de fărădelegile lor, tot glonţul îi aştepta».
„llcinvierea dumitale din morţi trebuie să fi făcut iiiiiio vâlvă în
Cătun?” remarcase George Cosmin.
„I (abele şi muierile şi-au făcut cruce şi şi-au adunat «’» i i în
casă, iar bărbaţii m-au împuns cu degetul în coastă ca Toma
Necredinciosul pe Hristos!” adăugase baciul amuzat.
„Dar pe profesorul Craiu, care umbla tot atunci pe nici, l-a
iscodit Cosmin pe neaşteptate, zici că nu l-ai cunoscut?”
„Nu… De ce să mint? El trăgea mai mult în cealaltă vale, la
Roşu.”
Stând cu ochii în grinda casei cojocarului, George Cosmin
rumega, în liniştea nopţii, peripeţiile lui Mitu Bodea. Şi i se părea
totuşi neverosimil ca baciul să fi cutreierat atâta munţii şi să nu-l
fi zărit măcar în treacăt pe neobositul cercetător Yaleriu Craiu.
Capitolul XIII
SEMNELE DE ÎNTREBARE ALE LOCOTENENTULUI VOINEA
Aceea. Şi îndoială avea şi locotenentul Cornel Voinea, răscolind,
fără prea mult folos, arhivele fostui legiuni de jandarmi dinV. I se
povestiseră şi lui, într-o altă variantă, isprăvile de necrezut ale
baciului Mitu Bodea.
— Nu ştiu cum să zic, se destăinui el căpitanului Radu Tudor,
de la miliţia raionului V., dar omul ăsta parcă şi-a fabricat anume
această autobiografie curată ca lacrima. Are o viaţă prea „eroică”
pentru a-l crede pe deplin.
— Nu to-aş sfătui să te atingi de el, pentru că te-ai umple de
Doamne-ajută, îi replică Radu Tudor.
— Nici n-am de gând să mă ating. Dar numai aşa, de amorul
artei, aş vrea să-l cunosc mai bine.
— Cam ce-ai vrea să ştii? îl iscodi căpitanul.
— De pildă, dacă prin gesturile şi acţiunile lui spectaculare
urmărea doar satisfacerea orgoliului propriu, ori ţintea şi altceva?
— Ce anume?
— Asta mă întreb şi eu: ce urmărea? Căpătuială? Se pare că
nu. A rămas şi azi tot un baci, ceva-ceva mai spălăţel. O figură
pitorească, după câte se pare, care se bucură de simpatia întregii
regiuni. Totuşi nu pot crede că a avut doar acest unic ţel în viaţă.
Să nu-l fi animat alte aspiraţii?… Meritele cucerite în anii grei, de
început, îi deschideau perspective mult mai largi. De ce nus-a
folosit de ele? De cea preferat să ducă mai departe aceeaşi viaţă
simplă şi singuratică?
— E o problemă intimă, care-l priveşte pe el, susţinu Radu
Tudor.
— O cunoşti?
— Se zice că ar fi iubit în tinereţe o femeie, care i-ar fi mutilat
sufletul.
— Mai devreme sau mai târziu, fiecare trecem prin asemenea
„mutilări”, observă Voinea. Şi nu ne izolăm în munţi. Dar să zicem
că Mitu Bodea e un romantic întârziat, deşi se ţine cu o
precupeaţă, care-i învârteşte binişor afacerile pe aici. Dar ceea ce
nu-mi este prea dar priveşte rolul pe care l-a jucat el în lichidarea
cuibului de terorişti din regiunea Văii Moarte. După semnalmente,
par să fi fost Şargu, Ptetelungi şi Turcitu. Nişte bandiţi dintre cei
mai cruzi. Or el, care era om în toată firea, cu experienţa vieţii de
munte, nu şi-a dat seama că, aducându-l la stână pe sergentul
Piinţii u, îl condamna de fapt la moarte? Lucru care s-a.; i iel.
Implat. Pentru că bandiţii nu erau aşa de proşti..; i Inse fără
supraveghere baza lor de aprovizionare. Iar hi clipa când l-au
văzut pe sergent colindând teleleu prin munţi, i-au şi semnat
sentinţa, pe care au executat-o în faţa întregii stâni, pentru a
servi ea exemplu.
— Ideea cu sergentul trimis ca iscoadă a fost în-
I r adevăr copilărească, dar nu i-a aparţinut lui Mitu Bodea,
preciză Radu Tudor. Ancheta care a avut loc atunci a dovedit
vinovăţia comandantului plutonului, uii sublocotenent abia ieşit
diri şcoală.
— Concluziile anchetei le-am văzut şi eu, îi replică Voinea
neîncrezător. M-ar fi interesat însă cine i-a sugerat acelui tânăr
ofiţer această idee criminală, în ultimă instanţă.
— Eşti teribil! exclamă Radu Tudor fără voie. Pui totul sub
semnul întrebării. Ai să te bănuieşti chiar şi pe dumneata.
— Totdeauna încep cu mine, îi preciză Voinea. Ăsta-i principiul
lui „papa” Coman… Şi, plecând de la el, mă întreb dacă-i bine să
mă mulţumesc doar cu aceste fraze laconice din raportul referitor
la „moartea11 celor trei bandiţii: «înconjuraţi de noi şi nemaiavând
nicio şansă de scăpare, cei trei terorişti se furişau printre stânci,
trăgtnd din mers. Erau ochitori excelenţi şi făceau mereu victime în
rindurile noastre. Din spate erau acoperiţi de o stincă către care se
retrăgeau în salturi. După stincă se căsca o prăpastie foarte
adâncă, în fundul căreia se zăreau apele unui pârâu umflat de ploi.
Baciul Mitu Bodea, care era Ungă mine, mi-a zis:
„Au intrat singuri în capcanău. Şi aşa era. Cercul din jurul lor era
închis complet cu guri puternice şi continui de foc. Nerăbdător să
pun mâna pe ei, voiam să trec la asalt. Dar tot Mitu Bodea m-a
sfătuit,: „Mai aşteptaţi puţin, că muniţia lor trebuie să ţie pe
sfârşite. Or să ridice mâinile fără codeală11. Într-adevăr, focurile
lor au început să fie mai rare, apoi au încetat definitiv. Bandiţii
ajunseseră la buza prăpastiei. Aşteptam dintr-o clipă în alta să se
predea. Aşa s-a şi întâmplat. Unul din ei a ri-, ăicat arma cu o
batistă albă în vârf. Am dat ordin să nu se mai tragă. Cei trei
bandiţi au ieşit atunci la iveală, ţinând armele deasupra capetelor.
Ostaşii mei au scos chiote de bucurie. Dar, în clipa următoare, am
auzit nişte răcnete sălbatice… Abia am mai apucat să-i văd pe
terorişti cum se aruncau unul după altul în prăpastie.» Ce zici?
continuă Voinea, întrerupându-se din lectura raportului
comandantului de jandarmi. Frumoasă păcăleală!
— Nu-mi explic, totuşi, făcu Radu Tudor, cum au putut scăpa,
dacă au scăpat într-adevăr, aşa cum presupui dumneata. Am
cercetat şi eu locurile acelea. Peste prăpastie nu puteau trece
decât dacă aveau aripi… Or nu erau nişte zmei.
În loc de răspuns, Cornel Voinea reluă lectura raportului:
«Trupurile sfârtecate ale celor trei bandiţi du fost mai mult ca
sigur luate de apele umflate ale pârâului şi purtate la vale
împreună cu crengi, butuci şi rădăcini de copaci… Căutările
întreprinse de-a lungul albiei, în aval, au dus la găsirea unei
caschete tip „S.S.”, agăţată de-o rădăcină, şi-a unei benzi goale de
puşcă mitralieră. În rest – nimic.»
— Suspect de puţin, observă tânărul locotenent. Reveni la
lectură:
«Imensele aluviuni pe care le transportă aceste ape au îngropat
cine ştie unde, pentru veşnicie, cele trei leşuri.»
— Dar tot aceste ape le şi dezgroapă, continuă să cugete Voinea
cu glas tare. Or, în anii care s-au scurs de ul unci, nu s-a găsit,
după câte se pare, nici măcar
IIII OH…
(ntâmplător, n-a întreprins nimeni o cercetare amiiuunţită a
albiei pârâului, preciză Radu Tudor. Şi mă îndoiesc că cineva şi-ar
pierde acum vremea cu aşa ceva. E o poveste veche, uitată, fără
nicio consecinţă ulterioară.
— Cu toate astea, m-ar tenta să fac cunoştinţă cu aceste locuri,
conchise Cornel Voinea.
— O plimbare prin munţi n-are ce să strice. Te însoţesc, dacă
vrei, îi propuse Radu Tudor.
— Mulţumesc, dar prefer să fiu singur… Ca să mă pot
concentra mai bine.
Capitolul XIV VALEA MOARTĂ
Nu figura sub acest nume pe nicio hartă întocmită de geografi.
Cel care o trecuse prima oară pe o hartă geologică fusese
profesorul Craiu. Localnicii o denumiseră Valea Moartă mai mult
din considerente economice. De pe urma ei nu aveau aproape
niciun folos. Nu le oferea nici păşuni bune de păscut, nici păduri
de tăiat. Situată la mare altitudine, Valea nu avea decât tufe de
jnepeni, ruguri de afine şi peunuşoară, ca şi o iarbă teioasă, cu
firul gros şi tare; nu poseda nici măcar o coastă mai domoală, pe
care să-ţi odihneşti privirea; tot prăpăstii, căderi asurzitoare de
ape, necuprinse povârnişuri presărate cu blocuri mari de piatră,
care de la depărtare păreau nişte paşnice turme de mioare
încremenite acolo de milenii. Crestele ascuţite, oare o înconjurau
ca nişte metereze, erau adesea bântuite de viscole şi furtuni
năprasnice. Încât localnicii, care îndeobşte nu sunt amatori de
alpinism, se abăteau rar şi numai la mare nevoie pe acolo. Era
poate singura vale unde nu existau poteci şi cărări. Iar unica
aşezare vremelnică, din apropierea acestor’ sălbatice locuri, era
cea a lui Mitu Bodea. De douăzeci de ani în şir, baciul îşi aşeza
stâna numai în preajma acestei văi.
— Sunt ferit de oameni, de răutatea lor, îşi explica Mitu Bodea
preferinţa, susţinându-şi spusele cu exemple ştiute din propria-i
viaţă.
Dar în afară de acesta, baciul avea şi alte motive, de ordin
practic-gospodăresc, să le zicem. Situat mai sus de zona
pădurilor, locul unde-şi aşezase stâna era larg şi luminos. Ceva
mai în vale, susura un izvor puternic, cu o apă limpede şi tare
bună la gust, pe care baciul o capta într-un sistem ingenios de
uluce de lemn. Simţul gospodăresc al lui Mitu Bodea sărea în ochi
de cum te apropiai de stână. Mai interesant însă i se părea lui
George Cosmin interiorul colibei în care sălăşluia Mitu Bodea,
cam de pe la cincisprezece mai până la cincisprezece septembrie
ale fiecărui an.
— Baciul nostru trage a boierie, îi auzise geologul glumind pe
oamenii din Cătun.
Lui Cosmin i se părea însă firesc ca un om din zilele noastre,
chiar dacă-i izolat în munţi, să fie în contact cu lumea printr-un
aparat de radio cu tranzistori, prin ziare şi reviste la care se abona
anual, să aibă chiar şi o mică bibliotecă personală. Pentru un alt
„izolat”, cum era geologul, compania instruitului baci nu putea fi
decât binevenită. De aceea, căuta înadins prilejul de a face câte o
vizită la stână, şi-l primea bucuros! hac i în micul său cort de
explorator al adâncurilor torchire.
— Când mai veniţi pe la noi? se interesă Mitu
I Sori ca, văzându-l pe geolog pregătindu-se să scurteze popasul
făcut la stână.
— Dumnezeu ştie, baciule, făcu geologul. Am rămas în urmă cu
planul şi trebuie să trag zdravăn… Mi-ar face însă plăcere să te
mai abaţi dumneata prin Valea Moartă.
— Cu dragă inimă, îi răspunse Mitu Bodea. Cu toate că nu-mi
place să mă uit nici de departe la văgăuna asta unde v-aţi băgat.
Prea e hâdă şi neprimitoare.
Geologul nu era de aceeaşi părere, dar nu-l contrazise, îşi
aburcă în spate rucsacul mare, umplut până la refuz, de care
atârna un ceaunaş de tuci, cu fundul negru, iar curelele busolei,
altimetrului, binoclului, aparatului de fotografiat şi porthartei le
trecuse pe după gât.
 — Hai, Ioane, îşi îndemnă Cosmin însoţitorul la drum.
Flăcăiandrul de 16—17 ani, pe care baciul Mitu Bodea îl
convinsese să lucreze mai departe cu geologul, se ridică alene de
lângă cupa de jintiţă caldă şi se înhămă la rucsacul ceva mai mic,
dar tot aşa de bine burduşit.
Sfidând faima rea a locului, Cosmin îşi instală cortul chiar în
mijlocul Văii Moarte, într-un colţ ce i se părea de-un pitoresc
inedit. Ca orice om ce-şi petrecea o bună parte din viaţă în sânul
naturii, Cosmin era nu numai un îndrăgostit al peisajului, dar şi
un om cu un dezvoltat simţ practic. Pârâul lângă careşi instalase
cortul avea un susur încântătorşi în acelaşi timp îi servea ca
sursă de apă. Micul platou pe care se afla miniaturala sa tabără,
acoperit cu o iarbă deasă, presărată cu flori de munte de cele mai
diferite specii şi culori, era – după socoteala geologului – o pavăză
bună împotriva eventualelor viituri de apă, provocate de desele
ploi ce se abăteau asupra Văii Moarte. Păduricea de jnepeni,
aflată pe latura sudică a platoului, întregea în chip fericit cadrul
natural, dar tot ea furniza şi lemnul necesar „bucătăriei de
campania11 a geologului. Crestele înalte, ca nişte ziduri de cetate,
ce alcătuiau un perfect semicerc pe latura nordică a platoului,
erau măreţe, în sălbăticia lor, constituind însă şi-un excelent
adăpost împotriva vânturilor şi furtunilor, care veneau îndeobşte
din această parte.
— Ce zici, Ioane? se adresă geologul mulţumit de sine
flăcăiandrului care se căznea să aprindă focul. Am ales un loc
fain?
— Fain, făcu Ion nepăsător, preocupat de golul din stomac, pe
care jintiţa de la stână mai mult îl aţâţase decât îl potolise.
Cortul izoterm, de fabricaţie elveţiană, le oferi peste noapte un
adăpost bun. A doua zi, în zori, geologul se trezi cel dintâi şi ieşi
din cort păşind peste trupul lui Ion, toropit de un somn adâno,
fără vise. Aerul tare al dimineţii îi alungă numaidecât somnolenţa.
Făcu o scurtă inspecţie a taberei şi, când ajunse în spatele
cortului, un grohăit puternic îl făcu să-i sară inima din loc.
— Ia uite-al naibii unde şi-a găsit să râme, rosti Cosmin tare,
ca să se liniştească. Dar nici godacul vărgat, care gonea disperat
spre păduricea de jnepeni, nu era mai puţin speriat.
„Va trebui să fim cu băgare de seamă11, îşi zise Cosmin, deşi
se îndoia că un mistreţ singuratic ar putea să-i atace. De obicei
sălbătăciunile astea se fereau din calea oamenilor.
 După un dejun consistent, care trebuia să-i ţină de saţ până
seara, geologul îşi întinse pe iarbă harta buclucaşă, pentru a-şi
fixa itinerarul zilei. Avea de cercetat albiile celor cinci pâraie care
tăiau Valea Moartă în evantai, adunându-se spre sud într-o unică
matcă. Săpate de-a lungul mileniilor, aceste profiluri naturale
ofereau geologului preţioase indicii cu privire la structura
straturilor care alcătuiau lumea subpământeană a acestei
necunoscute zone carpatice. În trecutele sale expediţii, George
Cosmin nu izbutise să prospecteze decât două din aceste pâraie. Îi
mai rămăseseră trei. Pe care să pornească mai întâi? Cea mai
mare atracţie o exercita asupra lui pârâul aflat la extremitatea
răsăriteană. Din povestirile localnicilor, reieşea că albia acestui
pârâu fusese cercetată cu douăzeci de ani în urmă de către
profesorul Craiu. Pe nesimţite, în inimă i se strecură un sentiment
de tristeţe şi singurătate. Chipul Ofeliei îi reveni în minte cu o
nebănuită prospeţime.
„Oare va veni aici aşa cum mi-a promis? Îl se întrebă Cosmin
cu oumbră de îndiiilă în suflet. Îi trimisese din drum o
„ilustrată11, iar din Cătun o scrisoare lungă, plină de destăinuiri.
Îi mărturisise, fără ocol, că-i era dor de ea. Întrezărea că cele
câteva săptămâni care-l despărţeau de ea le va îndura din ce în ce
mai greu.
„A şi început dorul11, remarcă tânărul geolog cu îngrijorare.
Dar cel mai bun leac împotriva dorului era munca. Şi-şi propuse
să lucreze pe brânci.
Începu investigarea pârâului dinspre vărsare. Traseul se
anunţa dintre cele mai anevoioase. Micile cascade, pe care le
întâlnea în cale, le ocolea. Alteori, însă, era nevoit să sară din
piatră în piatră ori să se caţere pe câte un pripor, ca un adevărat
alpinist. Tot la fiecare cincizeci de paşi se oprea şi făcea
măsurători, pe care le trecea în caietul său de teren. Din când în
când sonda adâncimile cu un aparat foarte sensibil, pe care-l
păzea ca lumina ochilor. După o bucată bunicică de drum, care
însuma vreo doi kilometri, altimetrul îi arăta o diferenţă de nivel
de circa două sute de metri. Aici i se ivi în cale şi un obstacol ce
părea la prima vedere de netrecut: o cascadă cu o cădere de peste
zece metri, ai cărei stropi de apă, pulverizaţi în bătaia razelor
solare, alcătuiau o pânză feerică, în continuă curgere, pe care
culorile curcubeului păreau aruncate de mâna unui pictor genial.
Simţindu-se niţel obosit, geologul îşi îngădui un scurt popas. Îşi
scoase şi harta pentru a fixa coordonatele şi numele acestei
căderi.
„Cum să-i zic?” se întrebă el. Precursorul său, profesorul Craiu,
nu mai apucase să facă nomenclatura Văii Moarte. Îi revenea deci
lui, unui geolog tânăr, să ducă această operă până la capăt. Într-
un fel, George Cosmin se simţea onorat. Era chiar un lucru
amuzant să dai nume unor locuri şi să ştii că aceste nume vor fi
preluate de toţi cei care te vor urma. Pirâul pe malul căruia îşi
instalase cortul îl botezase Valea Godacului, în cinstea primului
locuitor din Valea Moartă care-i făcuse o vizită matinală. Pe
acesta, însă, îşi propuse să-l numească pârâul Craiu.
„Bătrânul o merită cu prisosinţă”, îşi zise tânărul geolog,
scriind cu majuscule pe hartă numele premergătorului său.
Mai hotărî ca pârâul din mijloc, care deschidea în Valea Moartă
cel mai pitoresc defileu, să-l lase necercetat până la sosirea
Ofeliei. Şi cum ea va fi primul explorator al acestei văi, în mod
firesc îi va da numele ei.
„Mă comport ca un copil”, se certă Cosmin în gând, fără a
renunţa însă la proiect.
După escaladarea cascadei, constată că aceasta nu era unica
de pe cursul vijelios de apă. Mai avea în faţă încă cinci cascade,
una mai frumoasă ca alta. Le boteză, pe rând, Craiu I, Craiu Îl, şi
aşa mai departe. Ultima, Craiu VI, era precedată de un mic
platou, peste care apa se scurgea domoală. La marginea de sus a
platoului, valea se gâtuia brusc, iar geologul se trezi într-o
trecătoare îngustă, strânsă între nişte stânci înalte, cu vârfurile în
surplombă. În gherdapurile săpate la baza stâncilor, apa vuia
asurzitor. Cosmin stătu câteva clipe în cumpănă. Ocolirea
stâncilor ar fi necesitat nişte eforturi suplimentare şi a căror
durată n-o putea prevedea. Iar ziua se apropia de sfârşit. Îşi
propuse să înfrunte direct neîmblânzitul şuvoi de apă. Se strecură
cu precauţie în primul gherdap, unde descoperi, spre
surprinderea lui, nişte trepte săpate parcă anume. Lustruite de
scurgerea neîntreruptă a apei (când pârâul venea mare le
acoperea probabil complet), treptele îi permiteau o escaladare
acceptabilă a cascadei.
„O fi opera bătrânului?” se întrebă tânărul geolog.
Urcă într-una, treaptă cu treaptă. Prin hruba din care nu se
vedea niciun petic de cer, drumul i se părea fără sfârşit.
„Numai de nu m-ar apuca noaptea aiei”, zise privind îngrijorat
la ceasul-brăţară. Mai urcă câteva trepte, şi alte câteva, cu gândul
că undeva trebuia să se termine urcuşul. Într-adevăr, hruba se
sfârşi brusc, aşa cum începuse, de altfel. În faţa lui Cosmin se
deschise o văgăună nu prea largă, de unde cerul se vedea în voie.
Tânărul geolog răsuflă uşurat şi se aşeză pe o piatră.
„Când sunt ploi mari, constată el, numai iese nimeni de aici”.
Pe fundul văgăunii, pârâul şiroia din nou potolit. Dar când
geologul se uită mai bine, observă că apa n-avea niciun loc de
intrare. Căldarea era închisă perfect.
„Foarte interesant 1” exclamă Cosmin. Avea în faţă unul din
fenomenele geologice mai rar întâlnite. Pârâul izvora direct din
stâneă, formând ceea ce localnicii numesc „o fântână”. După o
scurtă prospectare a „fântânii”, Cosmin sări de partea cealaltă a
pârâului, atras de versantul răsăritean. Cam pe la mijlocul
versantului se afla un strat gros de grohotiş, provenit, după
presupunerea geologului, dintr-o avalanşă. Ceea ce-i intriga, însă,
era producerea acestei avalanşe tocmai aici, pe un povârniş ce i se
părea foarte bine consolidat. Dar el ştia că natura are, pe lângă
perfecţiuni, şi o serie de anomalii, care pe un geolog cu experienţă
nu-l mai intrigă. Nu era însă cazul lui Cosmin. Acesta se mai afla
încă în faza entuziasmului, a „marilor descoperiri”. Ca să poată
avea o privire mai de asamblu asupra fenomenului, sări înapoi pe
malul stâng, unde se sprijini cu spatele de un bloc masiv de
piatră.
„Ciudat iucru”, îi scăpă geologului în clipa când descoperi spre
vârful versantului o scobitură mare, lenticulară. Nu-şi putea
explica ce fenomen natural putuse provoca o asemenea scobitură?
Bănuia mai curând intervenţia unei forţe nenaturale. O explozie
sau ceva similar. Dar cine să fi provocat această explozie şi-n ce
scop? Cine să se fi hazardat în capcana asta de piatră şi apă? Nu-
i venea a crede că o minte sănătoasă putuse întreprinde aşa ceva.
Umbrele serii se adunau ameninţător în văgăună. Cosmin îşi
propuse să amâne pentru altădată dezlegarea acestei enigme. Dar
înainte de a lua calea întoarsă, mai făcu o descoperire care-i
readuse în actualitate şi pe prima. Blocul masiv de piatră, de care
se rezemase cu spatele, i se păru şi el neobişnuit. Îngropat cam o
treime în pământ, părea căzut din cer, ca un meteorit.
„Cum naiba a aterizat ăsta aici?” făcu mirat geologul. Dintr-o
ochire îşi dădu seama că provenise din aceeaşi avalanşă întâlnită
pe versantul opus. Două lucruri, legate de acest bloc de piatră, îi
erau însă inexplicabile: cum reuşise acesta, în cădere liberă, să
parcurgă o distanţă atât de mare şi de unde avusese forţa
necesară să se afunde aşa de mult în pământ?
„în mod normal, cugetă el, blocul putea să ajungă până la albia
pârâului.” Dar îngroparea lui? Nu vedea altă explicaţie decât că
blocul nimerise într-o porţiune găunoasă. Dar nici această ipoteză
nu-l mulţumi.
„Foarte ciudat!” mai adăugă Cosmin în sine, grăbindu-se să
iasă din văgăună cât mai era lumină.
Capitolul XV
GEOLOGUL INTRĂ LA BĂNUIELI
La sfârşitul săptămânii, George Cosmin îşi încălcă propria
hotărâre şi porni către Cătun. Îl lăsă pe Ion să i păzească cortul,
iar el îşi aruncă rucsacul pe umăr, upucând voiniceşte în direcţia
stânii lui Mitu Bodea. Două erau considerentele care-i justificau
precipitata înapoiere în Cătun: un raport confidenţial, însoţit de
nişte săculeţe eu probe, pe care voia să le expedieze cât mai
repede la „centru” şi speranţa de-a găsi ceva veşti de la Ofelia.
Ce conţinea raportul confidenţial? O relatare amplă a
„ciudatelor” descoperiri de la Cascada Craiu VI. Se întoarse acolo
chiar a doua zi dimineaţă, după o noapte de nesomn. Felurite
gânduri contradictorii îl munciră în orele lungi petrecute cu ochii
deschişi în bezna cortului. Cele mai năstruşnice ipoteze îi
ciocăniră obsedant sub frunte. Era convins că nu va găsi linişte
până nu va verifica totul, până în amănunt.
ÎI luase şi pe Ion cu el, pentru a încerca o pătrundere în
văgăună prin partea versantului unde se produsese acea
neobişnuită avalanşă şi de unde plecase nu mai puţin ciudatul
bloc de piatră. În afara ustensilelor lui obişnuite, din care nu
lipsea ciocanul de geolog, scoase din fundul cortului şi nişte
lucruri ce stârniră mirarea lui Ion: un colac de funie, un piolet şi
alte accesorii ţinând de tehnica alpinismului.
— Ce faceţi cu ele, dom’injener? făcu Ion nedumerit.
— Ai să vezi tu.
Urcarea pe creastă fu mai lungă şi mai anevoioasă decât
bănuise Cosmin. Dar când ajunseră sus, avură satisfacţia unei
privelişti rare.
— Uhu! exclamase Ion plin de încântare. Parcă ar fi văgăuna
Iadului.
„Ar fi o idee – îşi zise Cosmin amuzat – s-o numesc aşa.” După
ce.şi fixă coarda bine, de un colţ trainic de stincă, geologul o dădu
în grijă lui Ion:
— Să fii cu ochii pe ea. Că de s-o desprinde şi mă duc de-a
berbeleacul, nu mai mâncăm deseară „pături” împreună.
Când păsi în gol, simţi o uşoară strângere de inimă. Nu mai
coborise pe coardă din anii studenţiei şi-şi pierduse obişnuinţa.
După câţiva metri de alunecare îşi recăpătă însă încrederea şi
siguranţa de sine. De altfel nici n-avea mult de coborât. După
calculele sale, distanţa dintre creastă şi scobitura lenticulară,
unde ţintea să ajungă, nu putea depăşi zece metri. Curând simţi
sub picioare tăria stâncii. Acoperită de-o vegetaţie destul de
bogată, scobitura părea o insuliţă verde pierdută într-o mare de
piatră.
„Prea multă vreme nu-i de când a avut loc deplasarea”, îşi zise
geologul. Dar acest „prea mult” trebuia raportat la scara geologică,
unde câteva decenii aproape nu contează. Răscolind scobitura
lenticulară, geologul desprinse printre altele o aşchie de piatră, pe
care o curăţi de pământ şi de muşchi. După ce-o cercetă cu lupa,
o vârî în buzunar. Nu mai avea nicio îndoială. Cu ani în urmă
avusese loc o explozie, care provocase avalanşa şi proiectarea
masivului bloc de piatră tocmai de cealaltă parte a pârâului. Mai
rămânea de stabilit un fapt: când avusese loc această explozie? O
asemenea precizare nu i-o putea da decât analiza de laborator a
depunerilor şi-a vegetaţiei apărute în scobitură. Tânărul geolog nu
mai stătu mult pe gânduri: începu să umple săculeţii cu probe.
După ce termină şi cu această migăloasă operaţie, îi strigă lui Ion
să tragă săculeţii sus şi să-i înapoieze apoi capătul corzii, pentru
a putea continua coborirea. Păşi iarăşi în gol, într-o coborâre mai
lungă, până la stratul gros de piatră sfărâmată, adunat la poalele
povârnişului. De aici, ajunse fără nicio dificultate până în fundul
văgăunii. Retrimise coarda sus, îi făcu semn lui Ion să se
înapoieze la cort, iar el continuă singur investigaţiile. Măsură
drumul parcurs de blocul de piatră, Juând o probă şi din această
bucată de stânca.
Calculele şi deducţiile făcute apoi de Cosmin în tihna serii,
lungit pe salteaua pneumatică din cort, duceau toate la aceeaşi
concluzie: cu ani în urmă, cam în perioada dispariţiei profesorului
Craiu şi-a însoţitorului său, cineva dinamitase cu bună-ştiinţă
stânca, provocase o avalanşă şi făcuse să dispară pentru
totdeauna urmele celor care s-ar fi aflat eventual acolo.
 „Numai un om de meserie putuse să facă isprava asta”, îşi zise
tânărul geolog. Unul care ştiuse să aleagă locul (în strâmtoarea
văgăunii nu se putea feri nimeni de-o avalanşă) şi calculase în aşa
fel totul, încât să pară o prăbuşire naturală.
Se întreba dacă profesorul Craiu şi însoţitorul său fuseseră
îngropaţi sub stratul gros de grohotiş, ori sub masivul bloc de
piatră aterizat tocmai de cealaltă parte a pârâului? apoi ce căuta
acest bloc acolo? Nu închidea cumva intrarea unei grote?
„Dacă aş avea certitudinea că sub această piatră s-a aflat
cândva o cât de mică intrare în grotă, aş jura că stânca a fost
dinamitată tocmai pentru a astupa această intrare, continuă el să
facă presupuneri… Să îngropi doi oameni de vii, e o ispravă într-
adevăr diabolică 1”
Îşi alungă însă din minte un asemenea gând.
Dar în nopţile următoare căzu şi mai mult pradă monştrilor
născuţi de fantezia lui.
„Mă destăinuiesc altora şi scap de ei” – îşi propuse Cosmin. Dar
se înşela. N-avea să afle linişte şi tihnă până când nu va limpezi
totul.
În drum spre Cătun, cu rucsacul în spate, încărcat cu probe
pentru laborator şi având în porthartă primul raport confidenţial
către şeful serviciului special, tânărul geolog păşea voios, plin de
încredere în sine.
„Tare aş fi curios să aflu ce ochi va face profesoral Cernat când
va auzi cu ce mă ocup eu aici!” îşi zise el, în timp ce se apropia de
stâna lui Mitu Bodea.
Capitolul XVI
UN CULEGĂTOR DE FOLCLOR INDISCRET
Baciul tocmai venea de la izvor, purtând cu sprinteneală
cobiliţa de care atârnau două găleţi cu apă. Când îl zări pe
Cosmin, îi strigă bucuros:
— Bine că aţi venit, dom’injener… Poate-mi luaţi de pe cap o
nevoie.
— Care-i aia? se interesă geologul, înveselit de figura înăcrită a
baciului.
— E unul care umblă după cai verzi pe pereţi… Mi l-a adus
învăţătorul ieri şi n-am scăpat nici azi de el. Az’ noapte mi-a
muncit băieţii până la miezul nopţii. I-a pus să cânte, să chiuie,
să joace… Cum veniseră obosiţi cu oile de la păscut numai de
jucat nu Ic ardea.
 — Un culegător de folclor? presupuse Cosmin.
— Parcă aşa-i zicea. Da’ amarnică fiinţă! îşi bagă nasul peste
tot şi de toate vrea să ştie: cum se face urda, ce mâncăm, ce
îmbrăcăm, ce citim şi cum dormim… M-a năucit cu întrebările…
Ca un copil.
George Cosmin se aştepta să găsească în colibă un tip de
şoarece de bibliotecă, neglijent îmbrăcat, cu nişte ochelari
caraghioşi pe nas, neîndemânatic şi enervant de insistent. Când
pătrunse înăuntru, zâmbi amuzat: nu se înşelase. La portretul
imaginat de el avu de adăugat doar vârsta: circa douăzeci şi cinci
de ani.
— Sunteţi cumva geologul George Cosmin? i se adresă
culegătorul de folclor, fără altă introducere.
— Aţi ghicit.
— Paul Vrăbete, de la Institutul de Folclor… Cercetător, ţinu el
să precizeze.
— Încântat, făcu geologul.
— Suntem într-un fel colegi, continuă Vrăbete dându -şi
importanţă. Dumneavoastră căutaţi comorile adâncurilor
pământului, iar eu pe cele ale adâncurilor sufletului omenesc.
— Poet! îl flată Cosmin căruia tânărul culegător de folclor îi
deveni de la prima vedere simpatic. Vă felicit, colega, pentru
nobila dumneavoastră meserie.
— Aş numi-o mai curând pasiune… Ca şi pe a dumneavoastră,
de altfel.
— Adevărat, recunoscu geologul. Pentru cei care n-o fac cu
pasiune, meseria asta poate fi un calvar.
— După cum tot pasiune aş numi şi îndeletnicirile gazdei
noastre, făcu Vrăbete către Mitu Bodea, care moşmondea
morocănos pe lângă vatră.
Baciul, însă, îi răspunse cu o privire atât de neprietenoasă,
încât îi dădu de gândit lui Cosmin.
„Ce-or fi având de împărţit?” se întrebă nedumerit. Faptul îl
mira cu atât mai mult, cu cât baciul era o fire blajină şi
primitoare, iar culegătorul de folclor un tânăr binecrescut,
manierat şi instruit. „L-o fi jignit cu ceva”, presupuse Cosmin,
urmărind cu interes evoluţia relaţiilor dintre cei doi, care se
anunţau sub semnul unei iminente ciocniri. Conflictul izbucni la
prima sămânţă aruncată de Vrăbete, care-i ceru lui Mitu Bodea,
pe un ton imperativ, să-i vândă un caş proaspăt.
 — La mine nu-i prăvălie, îi replică baciul, grosolan. Dacă vreţi o
bucată aşa, de poftă… cu plăcere.
— Te-aş ruga să nu mă tratezi ca pe-un milog, făcu Vrăbete
ofensat.
— Ce v-a căşunat, fraţilor? interveni geologul împăciuitor.
— Dumneata nu ştii ce-a păţit vulpea eu ariciul? insinuă Mitu
Bodea.
— Sunteţi oameni în toată firea, insistă Cosmin.
Dar baciul, care mocnea de mult, nu se mai putu abţine:
— În stâna asta numai eu sunt stăpân. Şi nimeni n-are a-rni
porunci. Destui ani am ascultat de porunci, cât am fost slugă şi
ordonanţă… M-am jurat, chiar de-oi trăi singur, ca un schimnic,
să nu mai îngădui nimănui să-mi poruncească.
— Dumnezeu să vă înţeleagă, se resemnă Cosmin. Abia v-aţi
cunoscut şi v-aţi şi luat la harţă… N-aveţi decât să vă scărmănaţi,
dacă asta vă face plăcere. Da’ eu nu mai am vreme de pierdut…
Trebuie să ajung în seara, asta în Cătun. Se ridică de pe laiţă şi-şi
trecu pe după umeri curelele late ale rucsacului. Dumneata ce
faci? i se adresă înainte de plecare lui Vrăbete. Nu mergi?
— Nu, îi răspunse hotărât acesta. Aştept ca baciul să revină la
gânduri mai bune şi să-mi vândă un caş… Am poftă să mănânc în
seara asta un caş proaspăt, cum numai baciul Mitu Bodea ştie
să-l prepare,
— Mai puneţi-vă pofta-n cui! făcu baciul ieşind furios din
colibă.
Descumpănit, geologul porni şi ei către ieşire.
— Aşteptaţi-mă! Merg şi eu, îl auzi pe Vrăbete.
În drum spre Cătun, George Cosmin îl iscodi:
— Chiar nu mai poţi trăi fără caşul lui Mitu Bodea?
— Aiurea! îi răspunse Vrăbete râzând. Nu pot suferi brânza…
Am făcut-o numai aşa, de-al naibii. Am vrut să-l văd pe cheagul
ăsta de baci cum îşi iese din pepeni. Am stat aproape două zile pe
capul lui şi n-am reuşit să mi-l apropii.
— De ce ţii neapărat să ţi-l apropii?
— E un tip interesant… Un fel de Pintea al acestor locuri. E şi
normal să mă intereseze.
— Procedeul, însă, nu-i prea indicat, îi reproşă Gosmin.
— Deşi sunt ceva mai tânăr ca dumneata, am impresia că mă
pricep la firea oamenilor, îi replică Vrăbete. Fac prinsoare că Mitu
Bodea îmi aduce mâine un caş în Cătun şi că vom deveni prieteni
la toartă. Lucrurile se vor petrece ca între doi beţivani, care se iau
întâi la harţă, apoi beau împreună până la ziuă, ca să se împace.
— Baciul are o fire foarte mândră, îl avertiză Cosmin.
— Are o anumită personalitate, recunoscu Vrăbete.
Până în Cătun îl analizară pe Mitu Bodea pe toate feţele.
Sub poarta de lemn, bogat ornamentată, de la curtea
cojocarului, George Cosmin fu întâmpinat de zâmbetul complice
al nevestei acestuia:
— Aveţi un răvaş de la drăguţă.
Tânărul geolog tresări de bucurie:
— De unde ştii că-i de la ea?
— E un plic tare frumos şi miroase a parfum de la o poştă.
— Nimic nu-ţi scapă, o dojeni Cosmin fără răutate.
Desfăcu iute plicul şi parcurse cu nesaţ slovele înşirate de
mâna Ofeliei. Aceasta îi scria că trecuse cu succes primele
examene şi că era nerăbdătoare să ajungă la sfârşitul acestei
sesiuni. „Dacă aş putea, aş da câte două examene pe zi, numai să
mă văd odată plecată din Bucureşti.”
Ofelia punea nerăbdarea ei pe seama mai multor factori: nu
mai putea suporta viaţa alături de cei doi Iuga; mi ştia ce face el,
George Cosmin, omul care i-a deschis o portiţă spre evadare.
„Deşi nu-mi este dar ce speranţe mi-aş putea pune în fragilele
noastre legături de amiciţie, îi aruncă ea prima nadă. N-am niciun
fel de certitudine în privinţa intenţiilor tale. Şi-aş fi absurdă să
pretind certitudini, când răgazul pe care l-am avut pentru a ne
cunoaşte a fost atât de scurt… Las ca răspunsul la aceste
întrebări – care mă chinuiesc într-un fel – să mi-l aducă Iler
Doktor Zeit… De câte ori îmi rememorez întâânirea noastră în
tren, ca şi tot ce-a urmat (în fapt foarte puţin), în mintea mea se
naşte o nebuloasă, care se tot învârte şi se învârte, până mă
cuprinde o ameţeală dulce şi sfâşietoare în acelaşi timp.”
Tânărul geolog se opri din lectură, simţind un nod în gât şi
cerul gurii uscat ca iasca.
„S-o cred oare?” se întrebă el înduioşat până la lacrimi. Reciti
pasajul, pentru a se convinge de prezenţa acelor fraze în cuprinsul
scrisorii. Îşi simţi mâinile tremurând uşor. Nu mai încăpea nicio
îndoială: totul era scris acolo, negru pe alb.
Îşi aplecă din nou privirea împăienjenită asupra rândurilor
Ofeliei. După evidenta ei declaraţie de dragoste, fata îi servi apoi
nişte duşuri reci. „îmi scrii ca un om lipsit de fantezie şi
sentiment, îi reproşa ea. Doar ştii că pe mine mă interesează în
cel mai înalt grad tot ce faci şi ce simţi tu acolo, singur, în valea ta
sinistră. Te rog nu mă lăsa pradă aşteptărilor zadarnice.”
„N-am să te las, iubito”, îi promise el pe loc.
Scrisoarea avea şi un post-scriptum, care-l intrigă pe Cosmin.
Soţii Iuga, îndeobşte dezinteresaţi faţă de fiica lor adoptivă, se
arătau dornici să afle conţinutul corespondenţei dintre cei doi
tineri. „Neruşinata de Ivona mi-a dezlipit plicul, l-a citit şi l-a lipit
la loe”, îl informă fata. Pentru viitoarele lui scrisori, Ofelia îi indică
post-restantul oficiului poştal din cartier.
În aceeaşi seară George Cosmin îi răspunse cu o scrisoare
lungă, dovedindu-i Ofeliei că nu-i lipseau nici fantezia şi nici
sentimentele.
Capitolul XVII
PAUL VRĂBETE ClŞTIGĂ PRINSOARE A
Duminică dimineaţă George Cosmin nu-şi sfârşise bine micul
dejun când se trezi plocon cu tânărul culegător de folclor.
— Mai ţii prinsoarea? îl iscodi acesta.
— Care?
— În legătură cu Mitu Bodea.
— Aa!… îşi aminti Cosmin. Ţi-a adus caşul?
— Nu… Dar îl aştept.
— Dacă nu l-ai primit până acum!… făcu geologul sceptic.
— Hotărăşte-te, îl îmbie Vrăbete. Par iezi ori nu?
— Pe ce să pariem? se lăsă Cosmin tentat.
— Dacă pierd, plătesc un chef la restaurantul „Pietrosul”.
— Nu, te rog. Fără chef la „Pietrosul”, refuză Cosmin. Nu-mi
prieşte restaurantul ăsta.
— Atunci alege alt restaurant şi alt oraş, eventual.
— În cazul ăstate-ai ars… Pentru că am să rabd până mă întorc
în Bucureşti şi-o facem acolo lată!
— De acord, acceptă Vrăbete.
— Şi dacă pierd? se interesă geologul.
— Mergi cu mine prin Cătun şi mă ajuţi să pătrund în casele
oamenilor. Dumneata îi cunoşti mai bine.
— Atât? făcu geologul mirat.
— Sunt modest, îi replică Vrăbete.
— Atunci batem palma… Tot aveam nişte treburi prin sat.
— Cu atât mai bine, conchise Vrăbete.
Geologul era grăbit să ajungă la Moş Frâncu, un octogenar
mărunţel şi slăbuţ, cu glasul piţigăiat, o adevărată cronică vie a
Cătunului.
— Acolo poţi găsi o adevărată comoară folclorică, îi atrase
atenţia Cosmin lui Vrăbete.
Culegătorul de folclor îşi potrivi din mers magnetofonul mic,
grăbind pasul.
Ajungând în dreptul casei vădanei lui Florea, unde-şi găsise
Vrăbete găzduire, nu mică fu bucuria culegătorului de folclor
când îl zări pe Mitu Bodea aşteptându-l în pragul porţii.
— Trişezi! protestă Cosmin. Ştiai că baciul este aici.
— Nu ştiam… Pe cinstea mea! se dezvinovăţi
Vrăbete.
— Acum am picat, confirmă Mitu Bodea. Am avut oleacă de
treabă în sat şi mi-am zis să trec şi pe la „clienţii” mei… Sunt aşa
de pofticioşi, că mi-a fost teamă să nu „chiardă”, ca muierile grele.
— Te porneşti că mi-ai adus caşul? se prefăcu Vrăbete
neştiutor.
— V-am adus, rosti baciul cam în silă. Da’ nu numai de asta
am venit. Îl căutam şi pe dom’ injener…
— Ia zi, baciule, il îndemnă Cosmin nerăbdător,
— Voiam să vă spun de ieri, da’ n-am mai apucat… De câteva
zile tot dă târcoale prin preajma Văii Moarte unul care nu-mi pare
întreg la minte. Zice că-i tot geolog.
— Cum îl cheamă? se interesă Cosmin.
— Floriceanu.
— Ce caută zăpăcitul ăsta pe aici? făcu George Cosmin
surprins.
— Nici mie nu mi-a plăcut, insistă baciul. Se bagă în sufletul
meu, gândind c-o afla mai multe despre dumneavoastră… Da’ şi-a
găsit omul; i-am înşirat nişte basme, de-o să mă ţină minte toată
viaţa.
— Cine-i ăsta? se interesă Vrăbete.
— Un fost coleg de facultate, îi preciză Cosmin.
Vestea îl intrigă de-a binelea pe geolog. Nu se dumerea ce căuta
Floriceanu în zona Văii Moarte, la o distanţă mărişoară de cea
unde făcea el obişnuit prospecţiuni. Faptul că nu-l vizitase nu-l
intriga. Intre ei exista un conflict mai vechi, pe care nu-l
stinseseră încă. Cosmin îl acuza pe Floriceanu de invidie
profesională, iar celălalt îl socotea un carierist notoriu. Motivul?
Un ziarist îi întâlnise cândva pe amândoi prospectând în aceeaşi
zonă. Cosmin reţinuse atenţia reporterului, iar celălalt ba. Când a
apărut reportajul într-un cotidian bucureştean, Floriceanu a
început să spumege, învinuindu-l pe Cosmin de „aranjamente11
cu reporterul. Văzând că n-o mai scoate la niciun capăt, cu
colegul său, Cosmin i-a întors spatele şi nu i-a mai vorbit.
7 – Răzbunarea Ofeliei
97
„Ce caută însă pe aici? Îl se întrebă nedumerit tânărul geolog.
Să-l fi repartizat profesorul Cernat şi pe el în Valea Moartă?
Imposibil. Floriceanu era socotit unul din cei mai slabi geologi
prospectori din institut. „Da’ să nu-mi fac atâtea probleme, hotărî
el. Vom trăi şi vom vedea11.
Îi mulţumi baciului pentru vestea adusă.
— Iar dacă-l mai vezi, spune-i să-mi facă şi mie o vizită, adăugă
Cosmin formal.
— Cu dragă inimă, dom’ injener.
Despărţindu-se de baci, căruia Vrăbete îi achitase costul
caşului, cei doi „căutători de comori11 îşi continuară drumul
către Moş Frâncu.
— Observ că te preocupă colegul dumitale! îl iscodi Vrăbete pe
geolog.
— Ţi se pare, îl minţi Cosmin. M-a mirat mai mult Mitu Bodea.
Nu mă aşteptam să aplece capul aşa de uşor.
— E un om prudent, conchise Vrăbete, zimbind ghiduş. De ce
să-şi facă omul un duşman, când poate avea un prieten.
Casa bătrânului Frâncu era plină de suflete: feciori, nurori şi
mai ales nepoţi. Mic de stat, bătrânul trecea ca un om mare la
suflet. Generos, îndrăzneţ (în tinerele fusese unul din cei mai buni
vânători din Cătun), cunoştea oamenii şi locurile ca nimeni altul.
George Cosmin îi călcase pragul casei încă din prima zi după
sosirea lui aici. Informaţiile furnizate de localnici făceau parte din
decalogul geologilor prospectori. De data asta, însă, Cosmin dorea
nişte informaţii cu totul aparte. Îl lăsă pe culegătorul de folclor cu
femeile şi copiii din familie, iar el se retrase cu Moş Frâncu în
odaia de oaspeţi.
Înfruntând privirea iscoditoare a moşneagului, geologul făcu
glumeţ:
— Întinereşti, întinereşti!
— D-apoi cum, făcu moşul cu haz. Nu vedeţi? De câte ori mă
caută moartea pe acasă, mă găseşte plecat.
 Odată consumată introducerea cerută de protocolul local,
Cosmin îl informă fără ocol pe bătrân asupra scopului vizitei sale:
ce ştia despre văgăuna de la cascada Craiu VI şi ce legătură avea
eventual aceasta cu cercetările de acum douăzeci de ani ale
dispărutului profesor Craiu.
— Nu vă băgaţi în locul acela! făcu bătrânul agasat. Lăsaţi-l în
plata Domnului. Acolo nu-i loc curat. E plin de duhuri rele. Şi pe
sărmanu’ dom’ profeso. R Craiu l-am sfătuit să nu calce pe acolo.
Da’ el, fie-i ţărâna uşoară, tot într-acolo trăgea.
— Acolo a fost prins de pietre? îl iscodi Cosmin.
— Cine poate şti! răspunse bătrânul vag. Muntele când înghite
ceva, nu mai dă înapoi în. Vecii-vecilor.
— A fost pe acolo cândva vreo peşteră?… Vreo bortă mai mare,
mai adâncă?
— Se spune că ar fi fost, îi răspunse Moş: Frâncu. Povesteau
bătrânii că, de mult, trăia în Valeamoartăo ursoaică foarte
stricătoare. Era o namilă aşa de voinică, că rupea până şi boii.
Oamenii o tot pândeau să-i trimită un glonţ, dar n-o nimerea
nimeni. Parcă era fermecată. Un vânător a urmărit-o odată la
Valea Ursei, cum îi spunem noi, da’ acolo dihania l-a păcălit în
aşa chip, că omul s-a trezit cu ea drept în faţă-, de n-amaiavut
vreme să tragă. Dihania. I-a smuls puşca din mână., i-a rupt-o în
două, apoi a început să-l întrebe de neamuri. Când l-au găsit
oamenii, mare lucru nu s-a mai înţeles din el. Dacă au văzut aşa,
oamenii au urmărit-o iar, până au dat de bârlogul ei. Zice-se că
era chiar acolo „unde ai fost şi mata. Urca dihania pe săritoare în
sus, când. Era pârâul mai scăzut. Altfel se dădea de-a tavalul la
vale. Chiar în dreapta cum intri, unde se află acum un bolovan
mare se deschidea în stincă o gură neagră, num a’ bună pentru
bârlogul dibaniei.
— Mergea mult în adânc? se interesă Cosmin.
— D-apoi Dumnezeu ştie, că n-a dorit nimeni să inire acolo. E
un loc hâd, de care n-are nimeni trebuinţă.
— Când s-a astupat gura aia?
— Păi tot atunci, când. Au urmărit oamenii ursoaica. Ei
bănuiau că avea pui înăuntru, că prea umbla după carne. Şi cum
n-a cutezat niciunul să intre în bârlog, au cărat bolovani mari de
piatră şi-au astupat-o de vie.
— Deci când umbja profesorul Craiu pe acolo intrarea în grotă
era astupată?
 — De multă vreme, îi confirmă bătrânul. Şi pe vremea când
eram băietan, tot aşa am apucat-o… Crescuseră buruienile peste
ea.
În loc să-l ajute, spusele bătrânului mai rău îl încurcară pe
Cosmin. Una din ipotezele sale cădea: blocul de piatră, desprins
de pe versantul opus „nimerise deci întâmplător gura deja
astupată a grotei. Geologul căpătase explicaţia îngropării lui, în
schimb i se infirmase o bună parte din raportul confidenţial care
luase deja drumul Bucureştiului.
„Mă fac de râs”, îşi zise Cosmin înciudat. Îi mai rămînea însă
un lucru de lămurit: când şi de ce a fost dinamitată stânca?
Pentru că, în privinţa acestui fapt, n-avea nicio îndoială.
— Da’ bolovanul cel mare, continuă el să-l iscodească pe
bătrân, cum a ajuns de partea cealaltă a pârâului?
Moşneagul îl privi mirat:
— Cum să ajungă? De-a rostogolul.
— Voiam să zic de prăbuşire, se corectă Cosmin. Au fost ceva
lucrări pe acolo? S-a puşcat cu dinamită?
— Or tot umblat nemţii în vremea războiului… Da’ nu chiar pe
acolo… Oleacă mai la vale, spre Roşu. Da’ s-ar putea să fi fost şi
pe acolo. Ăştia scociorau şi-n găurile şobolanilor.
Mulţumesc, moşule,făcu geologul ridicându-se de la masă.
— Dacă vi-i de folos, bucuros şi altă dată, îi răspunse bătrânul.
Ieşind în curte, îl găsi pe Vrăbete înconjurat de tot neamul
Frânceştilor. Culegătorul de folclor făcea nişte crochiuri după
incrustaţiile în lemn din cerdacul casei,
— Gata?… Ai adunat destul?
— Termin imediat, îl asigură Vrăbete.
Geologul privi fără astâmpăr în jur. Pe canatul ferestrei
deschise, de la camera unde avusese loc discuţia dintre el şi moş
Frâncu, se afla portafonul lui Vrăbete.
„L-a lăsat întâmplător, sau cu bună ştke?” se întrebă Cosmin,
simţind cum i se ridică sângele la cap. Avea oroare de spionaj, în
general, iar suspectarea propriei persoane îl revolta. Ca să se
convingă, sări sprinten în cerdac şi puse mâna pe aparat.
Constată bucuros că nu era în stare de funcţionare. Culegătorul
de folclor, care-l urmărise cu coada ochiului, zâmbi pe sub
mustaţă.
— Îţi place?
— Pare să fie un aparat bun, îi răspunse Cosmin, simţindu-se
ruşinat de propria-i bănuială.
— Ai să mai ai ocazia să-l vezi în funcţiune, îl avertiză Vrăbete.
Prinsoarea e prinsoare. Până deseară nu scapi de mine.
Capitolul XVIII
FIRELE ÎNCEP SĂ SE ADUNE
Pe agenda colonelului Stelian Coman era prevăzut, pentru acea
dimineaţă de început de iunie, discutarea „cazului Cosmin”. După
părerea lui se adunase oarecare material la dosar pentru o analiză
mai temeinică. Îl aştepta nerăbdător pe locotenentul Cornel
Voinea, care trebuia să sosească dintr-o clipă în alta din nordul
ţării. Când îi auzi salutul în pragul biroului, chipul colonelului se
lumină. Tânărul său colaborator avea aceeaşi ţinută impecabilă,
ce contrasta cu zâmbetul ştrengăresc din colţul gurii.
Coman remarcă din nou dantura sidefie a lui Voinea şi se
întrebă cum reuşea tânărul să păstreze acelaib imaculat.
— Fumezi? îi oferi Coman pachetul de „Snagov” nelipsit de pe
biroul său.
— Nu. Mulţumesc, îl refuză Voinea.
„Ăsta-i deci secretul”, constată Coman cu oarecare amărăciune.
Dar îşi mai aprinse o ţigară, în timp ce-l sfătuia pe Voinea:
— Nici să nu fumezi… Fiecare ţigară e un cui bătut la sicriu.
Tânărul locotenent zâmbi în sine ghiduş. Ăsta era „papa”
Coman. Te sfătuia să te fereşti exact de năravurile de care nu se
putea dezbăra el.
— Ia zi, frăţie, trecu Coman imediat la subiect. Ai aflat cine-i
poartă „sâmbetele” lui Cosmin?
— N-am decât presupuneri, recunoscu Voinea sincer.
— Presupunerile sunt utile şi necesare în meseria noastră,
observă colonelul. Cu o condiţie: să fie susţinute de fapte, de
dovezi convingătoare.
— Mi-aţi citit raportul? arătă Voinea spre dosarul de pe birou.
— Lasă-l încolo de raport… Sigur că l-am citit. Vorba e ce
concluzii putem trage şi ce măsuri practice trebuie luate? Ia zi, ce-
ai mai aflat?
— Cei doi soţi Iuga se interesează în continuare de soarta lui
Cosmin, cenzurând corespondenţa Ofeliei Craiu.
— Care mai e stadiul relaţiilor dintre aceşt i doi tineri?
— Amor în toată legea, preciză Voinea.
— Le-ai „fotografiat” corespondenţa?
— Bineînţeles.
 — Şi? Care dintre ei e „fazanul”?
— Ca de obicei, bărbatul, făcu Voinea filosofai. Ea scontează în
ajutorul geologului în înfăptuirea propriilor proiecte.
— Ce fel de proiecte? îl iscodi colonelul, privindu-l pe sub
sprâncenele sale stufoase.
— Un plan unic, cu un obiectiv unie: răzbunarea! Fata vrea să
răzbune moartea misterioasă a tatălui ei.
— E un mobil foarte serios, observă colonelul, care ar putea să
ne fie de folos, dar tot aşa de bine să ne şi încurce. Ţi-ai pus
vreodată întrebarea dacă toată această tevatură a domnişoarei
Ofelia Iuga-Craiu nu-i cumva o înscenare?
Voinea rămase câteva clipe mut. La aşa ceva, într-adevăr, nu se
gândise. Şi i se părea cbiar absurd.
— Tovarăşe colonel! protestă el. Ar fi împotriva firii… Sângele
apă nu se face… O fiică nu-şi poate trăda tatăl, mai ales când e
un om a cărui amintire a căpătat în închipuirea ei aureolă de
legendă.
— N-aş vrea să ştirbesc cu nimic din nobila ta încredere în
tinerele fete, dar avem obligaţia să verificăm totul… Până şi faptul
dacă Ofelia Craiu e fiica adoptivă sau adevărată a soţilor Iuga.
— Puneţi la îndoială paternitatea acestei copile? izbucni tânărul
locotenent.
— Repet… Să verificăm.
Voinea se supuse şi-şi notă: „Verificarea minuţioasă a Ofeliei
Iuga-Craiu”. Asta însemna noi alergături, noi cercetări.
— Va trebui s-o căutăm şi pe mama profesorului Craiu.
Bătrâna mai trăieşte, într-un sat din Suceava, propuse Voinea.
— Cunosc, făcu nerăbdător colonelul. Ceea ce nu cunosc e
altceva: cum s-a nimerit domnişoara Ofelia Craiu exact în aceeaşi
zi, în acelaşi tren şi-n acelaşi compartiment cu George Cosmin? Şi
când? în momentul când acesta era chemat la Bucureşti pentru
muştruluială.
— Să nu excludem factorul întâmplare, se opuse Voinea.
— De acord, frăţie, numai fii atent ca întâmplarea asta să nu
încurce iţele. Şi, fiindcă veni vorba de întimplare, să-ţi povestesc
eu una autentică: Acu’ trei zile, o asemenea întâmplare a pus în
stare de alarmă organele de miliţie din ţară.
Începutul povestirii colonelului i se păru la început banal lui
Voinea. La Oficiul de valorificare a aurului şi pietrelor preţioase
din marele oraş C., se prezentase o l’emeie de circa 40 de ani, care
oferise spre vânzare 1111 superb colier de perle şi diamante.
Responsabilul oficiului o bănuia a fi „ţiitoarea” unui fost moşier
sau industriaş, pe care femeia frumoasă, dar „lipsită de maniere”,
îl storcea încet şi sigur.
A rugat-o pe femeie să aştepte câteva minute, până no
specialistul Oficiului îi va face evaluarea. Bucuros de noua sa
achiziţie, şeful Oficiului s-a şi îndreptat «pro micul laborator al
expertului. — un bătrân venerabil, trecut de vârsta pensionării.
„Uite ce frumuseţe ţi-am adus, Gyula-haci!” i-a arătat el
colierul.
Când a văzut bijuteria, bătrânul a făcut ochii mari:
„De unde o ai?”
Dar n-a mai aşteptat explicaţiile responsabilului. S-a repezit la
uşa ce dădea în magazin şi-a crăpat-o uşor. A cercetat-o câteva
clipe pe ofertantă, apoi a închis uşa la loc şi a rostit nedumerit,
mai mult pentru sine:
„N-o cunosc.”
„De ce te agiţi?” l-a iscodit responsabilul nedumerit.
„Minunea asta de bijuterie am făcut-o eu acum treizeci de ani! a
izbucnit bătrânul. Mi-a comandat-o nevasta unuia din cei mai
bogaţi negustori ovrei din oraş. În timpul războiului, familia
negustorului a fost deportată de fascişti într-un lagăr din Ucraina,
de unde n-a scăpat nimeni cu viaţă… Am sau nu dreptul să mă
întreb cum a ajuns minunăţia asta în mâinile acestei… acestei…”
„Crezi că?…”
„Eu nu cred nimic, se agită tot mai mult bătrânul bijutier. Eu
trebuie să ştiu cum a ajuns frumuseţea asta de colier la hoţoaică,
la criminală, la…”
„Gyula-baci!” a încercat responsabilul să-l liniştească.
„Niciun Gyula-baci!… Du-te şi pune mâna pe hoţoaică, pe
criminală… Eu anunţ numaidecât miliţia. Du-te repede şi n-o lăsa
să plece. Mori cu ea de gât, dar n-o lăsa.”
Responsabilul a revenit alarmat în magazin, dar „hoţoaica”,
simţind pesemne ceva, îşi luase tălpăşiţa.
— A preferat să piardă colierul decât să punem noi mâna pe ea,
observă colonelul.
— Semnalmentele? se interesă Voinea.
— Comune: faţă rotundă, trăsături regulate, părul şi ochii
negri… Ca mii de alte femei. Singurul lucru mai deosebit: după
gesturi, mers, culorile îmbrăcăîn iuţii lipsite de gust, aducea a
femeie de provenienţă mai dubioasă.
— Niciun fel de urmă? se interesă Voinea curios.
— Nimic… Numele şi adresa femeii erau fictive, ca şi locul de
origine. Venea din alt oraş sau sat – dracu’ ştie de unde – ca să-şi
vândă bijuteriile aici. Dar cum a venit, aşa a şi plecat. La acest
oficiu nu va mai călca în viaţa ei. Îşi va alege, probabil, alt loc
pentru plasarea mărfii… Poate chiar Bucureştiul.
— „Provenienţă dubioasă”, repetă Voinea mai mult pentru sine.
— Ei? îl îndemnă colonelul.
— Mă gândeam că şi precupeaţa lui Mitu Bodea e un asemenea
specimen de femeie… Cam acelaşi tip… Cam aceeaşi vârstă… O
muiere foc de isteaţă şi bună negustoreasă. De unde şi până
unde, însă, un asemenea colier la ea?…
— Pentru orice eventualitate, îl sfătui colonelul, verifică unde a
fost şi ce-a făcut în ziua respectivă precupeaţa lui Mitu Bodea.
„Alta”! oftă supus, în sine, tânărul locotenent.
— Apropo de bijuterii, continuă colonelul. Şi soţii Iuga au
început să le vândă pe ale lor.
— Nu mai spuneţi? făcu Voinea surprins. De ce? îşi cumpără
maşină?
— Probabil.
„Se încurcă treaba”, constată în sine Voinea, în timp ce
colonelul răsfoia dosarul din faţa sa.
— Ce-ţi mai face baciul? se interesă într-o doară colonelul.
— Nu proa i-s boii acasă… E mai nervos şi mai preocupat ea de
obicei.
— Zi… după părerea ta n-ar fi un cioban autentic?
— Vă spun… E o supoziţie… M-a surprins că un om care
citeşte cărţi, ziare, ascultă zilnic radioul nu lasă să se lipească
nimic de el… Foloseşte cu o anume grijă graiul neaoş local, deşi
nu s-a născut acolo.
— În douăzeci de ani şi mai bine avea timp să: i între şi-n sânge
graiul local, îi atrase atenţia Coman.
— Dar cum vă explicaţi atunci alt paradox, insistă Voinea: toţi
băieţii lui de la stână sunt adevărate enciclopedii folclorice, iar el
habar n are… Nu-i în stare să-ţi redea un cântec, cât de simplu,
ori măcar o strigă tură.
— Remarca ta nu-i de lepădat, constată colonelul.
— În schimb ascultă cu interesmuzica uşoară, de jaz…
— Ai verificat?
 — Mi-au spus băieţii lui… L-au surprins deseori… Când se
apropia vreunul de el, fie că închidea aparatul de radio, fie că
schimba postul.
— E şi ăsta un amănunt preţios, observă Coman. Te felicit că
nu ţi-a scăpat. Deşi „trecutul lui glorios” îl pune la adăpost de
orice bănuială, va trebui totuşi să-l avem sub ochi… Colonelul
deschise dosarul din faţa lui, răsfoi câteva file şi se opri la fişa
biografică a lui Mitu Bodea. Mi-a reţinut şi mie atenţia viaţa
acestui om, i se destăinui el lui Voinea. Citeşte: „Născut în anul
1915, în satul Frăsineni, de pe malul Prutului; localitate de
graniţă, cu arhivele distruse în timpul războiului; fraţi, surori, nu
mai are; rămas orfan de mic, a plecat din sat la o vârsta fragedă,
pentru a-şi face un rost în lume; a slujit pe la câteva stâni
boiereşti din Moldova şi Bărăgan, până a fost luat în armată, apoi
la concentrare; arma: jandarmerie; gradul: so1dat. În timpul
războiului din Răsărit a fost ordonanţă la un ofiţer de stat-major,
căpitanul Victor Mihalcea, din serviciul antonescian de contra
informaţii. Bineînţeles, ordonanţa nu cunoştea adevărata
îndeletnicire a celui pe care-l servea. În timpul retragerii din iarna
anului 1944, căpitanul de stat-major Victor Mihalcea a fost găsit
mort pe uliţa unui sat ucrainean, împuşcat de partizani”.
— De pedeapsă oricum nu scăpa, remarcă Voinea. Se pare că
avea mai multe crime pe conştiinţă.
— A trimis mulţi nevinovaţi în faţa plutonului de execuţie sau
la ştreang, fără a face vreo deosebire de origine etnică,
naţionalitate… Era omul Gestapoului, îi mai preciză colonelul.
— Victor Mihalcea şi-a găsit deci obştescul sfârşit într-o noapte
de iarnă, pe uliţa pustiită de război a unui sat ucrainean, iar
credincioasa sa ordonanţă, Mitu Bodea, l-a îngropat şi-a trimis
familiei toate lucrurile rămase de la căpitan. Larându-i, ordonanţa
fusese şi ea „scoasă din luptă” datorită unui t.b.e. Pulmonar.
Invalid de război, cu pensie I.O.V.R., Mitu Bodea s-ai retras la
munte, la o stână, pentru a-şi tămădui plămânii roşi de boală.
— Mai ştii şi altceva? îl iscodi Coman pe tânărul locotenent.
— Nu, tovarăşe colonel.
— Pe mine, însă, mă intrigă un lucru: Uită-te bine la aceste
fotografii. Căpitanul Victor Mihalcea, în frumoasa sa uniformă de
„stat-majorist”, şi ordonai ţa sa, amărâtul Mitu Bodea, care n-a
cunoscut altă viaţă decât pe aceea de slugă supusă… Nu observi
nimic?
 — Unde aţi găsit aceste poze? făcu intrigat Voinea.
— În albumul familiei Mihalcea.
— Teribilă asemănare! Parcă ar fi fraţi gemeni.
— Probabil că de aceea l-a şi ales Mihalcea ţie Mitu Rodea ca
ordonanţă, observă colonelul.
— Ce ştie bătrâna Mihalcea de fiul ei?
— Exact ce ştie toată lumea: a murit „eroic14, la datorie… îi
păstrează hainele ca pe nişte relicve sfinte, îi face la biserică
pomelnice, parastase etc., etc. Dar nu ţi se pare ciudat că un
căpitan de contrainformaţii s-a lăsat ucis atât de uşor pe uliţele
unui sat ucrainean?
— În general sunt dispariţii „ciudate11 în cazul de care ne
ocupăm, observă locotenentul Voinea. Eu, de pildă, nu cred în
gogoriţa despre sinuciderea atât de teatrală a celor trei bandiţi:
Şargu, Pletelungi şi Turcitu. Era imposibil ca într-o prăpastie ca
aceea să nu se fi găsit măcar trupul unuia dintre ei… Pe de altă
parte, mă întreb cum au reuşit să se facă nevăzuţi? Am cercetat şi
eu locul. Peste prăpastia aceea nu se putea trece decât având
aripi sau…
— Sau?… insistă colonelul.
— Având întinse dinainte nişte corzi.
— Deci exista şi această posibilitate, constată colonelul
satisfăcut. Şi unde se putea ajunge de acolo?
— În Valea Moartă, îi preciză Voinea.
— Cum facem, cum dregem, observă Coman, tot în Valea
Moartă ajungem. De aceea, personal, descoperirile lui Cosmin mi
se par cel mai preţios lucru realizat în această direcţie… De ştiu
că va trebui să mă bat nu cu un profesor îndărătnic, ci cu o sută,
tot am să-l ajut pe băiat să-şi continue cercetările.
— Sunt ceva divergenţe la Institut? se interesă Voinea.
— Pe ici pe colo, făcu colonelul vag. Dar să sperăm că nu ne vor
ţine în loc. Ceea ce ne revine nouă, însă, e asigurarea securităţii
băiatului. Repet: în ciuda „paradoxurilor11 tale şi a altor
ciudăţenii şi „paradoxuri11, s-ar putea să ne înşelăm amândoi.
Dar să probăm acest lucru, infirmând toate celelalte ipoteze. Până
atunci, însă, atenţie mărită! Grijă pentru geolog.
— Acordaţi atâta credit lui Cosmin? îl iscodi Voinea.
— Băiatul ăsta, după câte intuiesc, se află pe un drum care ar
putea duce la dezlegarea enigmelor ce înconjoară cazul de care ne
ocupăm… Nu-i exclus să dea de urmele defunctului profesor
Craiu şi, legat de aceasta, să capete indicii preţioase privitoare la
existenţa elementului „G” în Valea Moartă.
Un apel telefonic întrerupse brusc convorbirea.
— Dacă nu vă supăraţi, tovarăşul locotenent Voinea e la
dumneavoastră? auzi Coman în receptor.
— Este.
— O comunicare urgentă de la postul şaptezeci şi opt-nord.
— S-o facă aici, ordonă Coman.
După o scurtă aşteptare, în difuzorul postului de radio emisie-
recepţie se auzi vocea căpitanului Radu Tudor.
— Să trăiţi, tovarăşe colonel.
— Spune, frăţie. ’ *
— Voiam să-i comunic tovarăşului locotenent doi 8 lucruri
neplăcute. Primul: precupeaţa lui Mitu Bodtu Îl plecat din oraş.
— Interesant! observă Coman.
— Vecinii, continuă Radu Tudor, susţin că s-ar fi îmbolnăvit şi
s-ar fi dus la Iaşi, la doctori.
— Tocmai la Iaşi? făcu Coman mirat. Şi a doua „bucurie11?
— Adineauri s-a prezentat la noi geologul George Cosm în.
— Aşa! se arătă colonelul şi mai interesat.
— În noaptea precedentă a suferit un accident care era cât pe
ce să-l coste viaţa.
— Ei, drăcie! exclamă colonelul alarmat. Dar ce-a păţit?
— A fost surprins de o viitură de apă care l-a luat cu cort cu
tot.
— De unde şi până unde viitură? se revoltă colonelul.
— Asta se întreabă şi el, îi răspunse Radu Tudor.
— Cortul lui era aşezat într-un loc ferit, făcu Voinea surprins.
— E teafăr? se interesă colonelul.
— El da. Însă tot echipamentul s-a dus pe apa sâmbetei.
— Şi de ce-a venit la voi?
— Zice că cineva a deviat intenţionat viitura în direcţia cortului
său, îi preciza Radu Tudor.
— Dacă susţine acest lucru, puteţi să-l credeţi, îl sfătui
colonelul. Dar nu întreprindeţi nimic până la sosirea
locotenentului Voinea acolo.
— Am înţeles, tovarăşe coloiiei!
Cu urechea aţintită spre aparatul care-şi încetă emisiunea,
tânărul locotenent se făcuse mic, aşteptând izbucnirea
colonelului.
 — Frumos! începu Coman pe un ton calm. Pretinzi că i-ai
asigurat securitatea?
— Tovarăşe colonel, se apără Voinea. Am organizat posturi fixe
şi mobile…
— Ţi-aş spune vreo două vorbe, să mă ţii minte! îi strigă Coman
mânios. Ce-mi tot îndrugi aici de „posturi fixe” şi „mobile”?… Cită
vreme criminalii acţionează nestingheriţi, înseamnă că (posturile
tale nu fac nici cât o ceapă degerată… La el, în cort, ai un
asemenea post?
— Nu, tovarăşe colonel, recunoscu Voinea privind vinovat în
pământ.
— Âi-atunci cine vrei să-l păzească? Maica Precista?
— Ne-am gândit că…
— V-aţi gândit prost! spumegă Coman. Dovadă că băiatul a
scăpat ca prin minune… îţi dai seama ce înseamnă să fii surprins
noaptea, singur, în Valea aia blestemată, de uti puhoi de apă?
Realizezi sau nu acest lucru?
— Realizez, tovarăşe colonel, răspunse Voinea cu un aer de
şcolar vinovat. Şi vă promit să mor acolo, lângă el, dar nu se va
mai repeta aşa ceva.
— Eu n-am nevoie să mori, făcu Coman mai îmbunat. Cu pielea
ta de copil nepriceput nu fac nimic… N-are preţ, dacă nu înveleşte
un pic de glagorie… Du-te imediat acolo. Vezi cum s-a întâmplat
şi raportează-mi. Însă discreţie… Fără clopoţei la coadă.
— Fără, tovarăşe colonel.
— Deştepţi mni suntem! izbucni Coman înciudat pe sine. Noi
ne ţinem aici de panseuri, iar bietul băiat era cât pe ce să se
prăpădească.
Capitolul XIX PUHOIUL
George Cosmin stătea culcat în patul larg al colegului său
Mitică Şerban şi nu scotea nicio vorbă. Era frânt de oboseală şi
deprimat.
— Ce-i, mă Georgică? încercă Şerban să-l scoată din muţenie.
Ai călcat cu stângul în Valea Moartă. Întâi harta, acum nenorocita
asta de viitură…
Cosmin, însă, continuă să tragă cu sete din ţigară, de parcă
nici nu-i auzise. Văzând zădărnicia strădaniilor sale de-al alina,
Şerban îi ură „noapte bună”, se întoarse pe-o coastă şi-n curând
nu se mai auzi decât răsuflarea lui regulată, de om cu somn
sănătos. Asta aşteptase şi Cosmin: să rămână singur, cu
propriile-i gânduri.
Straniile peripeţii din noaptea precedentă îi mai stăruiau în
minte. Se întrebă dacă făcuse bine apelând la organele de miliţie?
Dacă nu era o dovadă de frică şi chiar de laşitate din partea lui?
Simţea însă că nu putea lupta singur împotriva unor forţe care
recurgeau la cele mai nemiloase mijloace de exterminare. Tânărul
geolog intuia că zgândărea în Valea Moartă nişte cicatrici vechi,
dar foarte dureroase pentru anumiţi oameni. Pe undeva poate
chiar fatale. Această constatare îl intriga şi mai mult. Şi cum avea
o fire tenace şi cam îndărătnică, nu obişnuia să renunţe la o
treabă începută, oricât de grea şi de periculoasă i se părea. Pe de
altă parte, nu era nici dispus să-şi vândă pielea pe un preţ prea
mic.
Reconstituia mintal (pentru a câta oară?) întâmplările din
noaptea trecută. Se culcase devreme în cortul său izoterm. Afară,
ploaia nu mai contenea. Pe la prânz îl trimisese pe Ion,
însoţitorul, în Cătun după provizii. Ropotul ploii, ca şi vuietul
pâraieior umflate peste măsură în loc să-i pară sâcâitoare, îl
delectaseră. La lumina slabă a micii sale lămpi, alimentată de o
baterie uscată, se simţise chiar bine: în sacul de dormit era cald,
iar salteaua pneumatică – moale şi odihnitoare. Cu o zi în urmă
primise a doua scrisoare de la Ofelia, pe care se apucase s-o
recitească. Veştile de la ea veneau mai rar, dar veneau totuşi.
Fata se afla în „focul examenelor”. Scrisoarea fusese adusă de un
cioban de la stâna lui Mitu Bodea. Într-un bileţel alăturat baciul
îşi ceruse scuze pentru starea deplorabilă în care ajunsese plicul
la Cosmin. „Băieţii mei au chimirurile cam unsuroase”, îi scrisese
Mitu Bodea printre altele. Tânărul geolog se arătase însă fericit
că-şi putuse plimba privirea încântată peste rândurile trimise de
cea care-i era tot mai dragă.
„în capitală este un iunie ploios”, îl informase Ofelia.
„Faţă de potopul de aici e floare la ureche”, îi replicase George
Cosmin în sine.
„Până acum am luat tot note bune, continuase să citească în
scrisoarea Ofeliei, încât mă voi prezenta cu fruntea sus la
decanat, când voi cere să fac practică în Valea Moartă.”
„Deci nu m-a minţit, constatase Cosmin bucuros. E hotărâtă să
vină la mine.”
Dar partea cea mai atractivă a corespondenţei i se păruse
capitolul rezervat soţilor Iuga: „îi intrigă faptul că nu mai primesc
scrisori de la tine… Ivona cotrobăieşte în fiecare zi prin cameră şi
turbă că nu dă peste niciun rând. Nu ştie că toată corespondenţa
ta se află într-un loc sigur, la o colegă, pe care ei nici n-o
bănuiesc… «Simi» – aşa-l alintă Ivona pe scumpul ei soţ
— De la o bucată de vreme e de nerecunoscut, mereu în
tensiune nervoasă, mereu pus pe ceartă. O repede pe Ivona,
înjură ca un şofer de taxi, bruftuluieşte pe toată lumea.
Bănuiesc că eu sunt pricina insomniilor sale. Pentru că mereu
îi amintesc de Valea Moartă, de dispariţia tatii şi de proiectul meu
de a face practica de vară acolo, doar cu tine. Într-o zi nu s-a mai
putut abţine şi m-a etichetat de «desfrânată». Când l-am auzit, am
apucat ce mi-a venit la îndemână şi l-am avertizat că, dacă mai
rosteşte o dată acest cuvânt, îi crăp capul. Dumnealui a înghiţit în
sec şi a plecat bombănind, îmi face o deosebită plăcere să-l văd cu
coada între picioare. De curând i-am jucat un renghi, pe care n-o
să mi-l ierte cât o trăi. Am observat că de la o vreme arăta
preferinţă unei singure cărţi: «Napoleon» al lui Târle. Îşi pierdea cu
ea ore întregi de noapte, conspectând cu multă minuţiozitate. Sau
aşa cel puţin mi se părea. «Ce l-a apucat pe «Simi» al nostru
pasiunea pentru Marele Corsican? mă întrebam. Vrea să se
reprofileze pe istorie?» I-am deschis biroul şi i-am luat cartea. Mi-
am amintit că şi tu eşti unul din admiratorii lui Napoleon.
«Reeitindu-l pe Târle, mă voi simţi mai aproape de tine», mi-am
zis. Iar când s-a întors «Simi» şi nu şi-a găsit cartea la loc, a
început să facă un tărăboi de-a alarmat toţi vecinii. Eu, însă, l-am
lăsat să se perpelească vreo trei zile, după care i-am înapoiat-o cu
scuze, motivând că s-a rătăcit printre cărţile împrumutate unei
colege. Se pare însă că pasiunea lui pentru Napoleon se topise tot
aşa de repede cum venise.”
Fără voia sa, Cosmin îşi amintise că şi pe baciul Mitu Bodea îl
interesase aceeaşi carte. Îi remarcase apariţia în mica bibliotecă
de la stână. Altă carte poate n-ar fi reţinut-o, dar Marele Corsican
făcea parte din slăbiciunile mărturisite ale tânărului geolog…
Continuase apoi lectura scrisorii:
„Mă bucură foarte mult că ai trimis raportul confidenţial
privitor la descoperirile tale de la Craiu VI. Nu-ţi mai spun că
modul în care cinsteşti memoria tatii m-a emoţionat până la
lacrimi. Ard de nerăbdare să fiu alături de tine, să continuăm
cercetările împreună… Nu ştiu de ce-mi spune inima că acolo voi
trăi cele mai frumoase, dar şi cele mai nefericite clipe din viaţa
mea. De ce oare mi-a fost rezervată o soartă atât de amară? De ce
trebuie să pătimesc înainte de-a fi început să greşesc?… Mereu,
mereu mă acuz că te-am făcut şi pe tine părtaş suferinţelor mele,
când ar fi trebuit să-ţi ofer numai bucurii.”
Bietul geolog, singur în mijlocul naturii dezlănţuite, se simţise
cu sufletul atât de încărcat, încât strivise câteva lacrimi între
gene.
„Fată dragă, fată dragă! îşi zicea el în gând. Te înţeleg poate mai
bine ca oricine. Durerile tale sunt şi ale mele… Dar cum să ţi le
alin? Cum aş putea să le trec pe toate asupră-mi?”
Răpăiala ploii se înteţise. Vuietul pâraielor crescuse asurzitor.
Rafale puternice de vânt voiau parcă să ia cortul pe sus. Cosmin,
însă, se arătase cu totul nepăsător. Stinsese lumina, îşi vârâse
capul în sac şi se lăsase pradă sentimentelor sale atât de
contradictorii. Când adormise? Nu-şi mai amintea. Cât dormise,
iarăşi nu-şi putuse preciza. Fapt e că în toiul unui vis, în care se
plimba alături de Ofelia, pe o pajişte presărată cu flori, primise o
izbitură atât de puternică în umărul stâng, încât se trezise
buimac. Pipăise în jur. Salteaua pneumatică începuse să
plutească pe apă, iar în cortul sfâşiat începuseră să bată stropii
reci de ploaie. Încercând să-şi mişte umărul lovit, îl simţise
ţeapăn. Auzise tot atunci cum se rostogolea spre el un puhoi de
apă scăpat din matcă. Geologul se încleştase instinctiv de
marginile saltelei pneumatice şi acest gest fusese salvator. Căci în
clipa următoare fusese măturat, cu cort cu tot, de o nestăvilită
viitură, care-l azvirlise deasupra păduricii de jnepeni
situatăcevamai la vale. Trezit de-a binelea, Cosmin începuse o
luptă pe viaţă şi pe moarte cu puhoiul năvalnic. Cu acea forţă a
disperării., înşfăcase două crengi groase de jnepeni, hotărât să nu
le lase din mâini cu niciun preţ. Înaltă de vreun metru şi mai
bine, deasă ca peria, păduricea rezistase bine asaltului apelor
spumegtnde, ferindu-l pe geolog de avalanşa ce izbea fără zăbavă
în rădăcinile jnepenilor. Spre norocul lui, puhoiul începuse să mai
scadă din tărie. Spre ziuă se liniştise’ de-a binelea. Abia la apariţia
zorilor realizase geologul dezastrul care se abătuse asupra lui. Nu
mai rămăsese decât cu nişte sfirtecături de pijama, care i se
lipiseră de corp, şi nelipsita porthartă, pe care la culcare şi-o
atârnase de git. Restul echipamentului, împreună cu frumosul lui
cort izoterm, fusese măturat de apele furioase.
Rebegit de frig, clănţănind din dinţi, Cosmin pornise tot într-o
fugă spre stâna lui Mitu Bodea. Pe baci îl găsise treaz, învârtindu-
se, ca de obicei, în jurul focului. Îl înfăşurase pe Cosmin într-o
sarică miţoasă şi aşteptase răbdător ca musafirul său să-şi revină
şi să-şi dezlege limba.
— Mare comedie! exclamase el, după ce ascultase laconica
relatare a păţaniilor lui Cosmin. Uite aşa am păţit şi eu. Era… Şi-i
povestise, la rându-i, o întâmplare asemănătoare.
Ca orice bun gospodar, Mitu Bodea avea la stână schimb de
straie curate, pe care le oferise lui Cosmin, împreună cu o pereche
de opinci.
— Alte încălţări nu ţinem pe aici, se scuzase baciul.
— Bune şi astea, făcuse geologul mulţumit că nu va trebui să
umble desculţ.
Tânăr şi robust, George Cosmin prinsese repede puteri. Când
ieşise din colibă, observase bucuros că, după potopul din cursul
nopţii, se anunţa o însorită zi de vară. Îşi alesese un toiag dintre
lemnele aduse de baci pentru foc şi pornise neîntârziat spre locul
dezastrului.
La locul unde-şi avusese „bârlogul” nu găsise decât mâl, pietre
şi rădăcini aduse de viitură. Bucăţi din cortul sfâşiat mai atârnau
pe câte o cracă a păduricii. Cercetând mai atent pe la rădăcinile
jnepenilor, dăduse peste aparatul de fotografiat. Era aşa de
bucuros că-l găsise, încât era gata să-l sărute. Încurajat,
reîncepuse căutările de-a lungul întregului drum străbătut de
viitură. Dar nu reuşise să recupereze decât ciocanul de geolog,
care nu se ştie prin ce împrejurare ajunsese tocmai în albia
pârâului Godacului.
„Asta-i situaţia”, îşi zisese Cosmin resemnat, aşezându-se
istovit de atâtea căutări zadarnice.
Îşi îndreptase apoi atenţia în altă d irecţie. Se întrebase cum de
se abătuse puhoiul tocmai asupra cortului său? Ce fusese greşit
în calculele sale atunci când îşi alesese locul pentru vremelnica
lui aşezare? De unde şi cum venise bolovanul care-i sfârtecase
cortul şi-l lovise în umăr? Când descoperise masivul bolovan
împotmolit între rădăcinile groase ale păduricii de jnepeni, lui
Cosmin i se făcuse părul măciucă.
„Dacă mă nimerea cu o palmă mai la dreapta, nu mai vedeam
lumina zilei”, constatase în sine tânărul geolog.
Parcurgând în sens invers dâra lată lăsată de viitură, ajunsese
la albia pârâului Godacului. În mod surprinzător, pârâul ieşise în
timpul ploii din albie, apoi revenise. Revărsarea fusese provocată
de-o surpare a stâncilor de pe versantul nordic al Văii Moarte.
Ochiului expert al geologului nu-i scăpase însă că bolovanul care.
Era cât pe ce să-l omoare nu provenise din aceeaşi surpare.
Sosise dintr-o direcţie perpendiculară pe cea asurpării. În afară de
aceasta, precedase doar cu câteva clipe năvala apelor. Ceea ce
însemna că fusese azvârlit anume, la un moment dinainte stabilit,
îri direcţia cortului său.
Pe Cosmin il nedumerise şi surparea care se produsese pe
versantul nordic. Sărind sprinten peste pârâu, începu să urce
povârnişul abrupt, presărat cu blocuri de piatră. Locul îi era
binecunoscut: fusese printre primele versante prospectate de el în
Valea Merartă. Dar nu-şi amintise ca în notaţiile sale să figureze
vreo însemnare de acest gen: „Pericol de surpare 1” Intâlnise într-
adevăr o serie de blocuri mâncate de şuvoaiele de apă, care i se
păruseră a se ţine încă destul de bine. Şi-n orice caz, nişte simple
şuvoaie, oricât de mare ar fi fost ploaia, n-ar fi fost în stare să le
urnească din loc.
„Şi totuşi s-au urnit”, constatase el cu nedumerire. Cercetase
apoi atent scobiturile de unde se desprinsesem masivii bolovani.
Să fi fost dinamitaţi? se întrebase el. Nici vorbă de aşa ceva. Ar fi
auzit exploziile. Valea Moartă era o veritabilă cutie de rezonanţă.
Şi-apoi nu zărise nici aşchiile de piatră, produse în mod obişnuit
de o explozie. Enigma i se păru de nedezlegat. Istovit de urcuşul
greu, se aşezase într-una din scobituri, închisese ochii şi se lăsase
mângâiat de razele atât de plăcute ale acelei dimineţi de iunie. Ba
chiar aţipise niţel, dar se trezise peste câteva clipe, tresărind.
Avusese senzaţia că cineva se apropiase tiptil de el. Scrutase
împrejurimile cu o privire iute. Dar Valea Moartă continuase să fie
tot aşa de tăcută şi enigmatică.
„Am. Început să am vedenii11, se dojenise el.
Voia tocmai să părăsească locul, când o mică porţiune de pe
marginea scobiturii îi atrăsese atenţia. „Ce-i asta? se întrebase el
mirat. Aş putea jura că-i strivită sub apăsarea unui obiect tare, de
metal… O rangă de fier sau ceva asemănător11… Regretase că n-
avea o lupă, dar şi cu ochiul liber văzuse foarte bine: jur
împrejurul scobiturii zărise numai porţiuni strivite. Provenienţa
lor, una singură: mâna omului. Cineva desprinsese cu o rangă de
fier blocurile şi le făcuse vânt la vale. Nu fusese deci o surpare
naturală, ci provocată. Asta era dar. După cum tot dar
considerase şi faptul că cel ce provocase surparea fusese un bun
cunoscător al muntelui şi al legilor sale. Urmărind drumul
parcurs de bolovanii din versant, până în albia pârâului, geologul
constatase că totul fusese calculat foarte bine. Dacă pârâul ar fi
fost barat ceva mai la deal sau mai la vale, viitura ar fi ocolit în
mod sigur micul platou unde se aflase cortul geologului.
„Bine ţintit! Îl exclamase Cosmin admirativ.
Nu mai avea nicio îndoială că „cineva11 intenţionase să-i facă
de petrecanie. Tânărul geolog nu era însă de acord cu soarta ce-i
fusese menită. Avea o viaţă de trăit, iar în Bucureşti îl aştepta o
fată cum nici nu-şi putea închipui cineva mai frumoasă şi pe care
şi-o dorea ca soţie. De aceea hotărâse să nu stea cu mâinile în
sân.
Pornind spre Cătun, făcuse un ocol ca să poată întâini pe unul
din ciobanii lui Mitu Bodea, care-i era mai apropiat. Îl trăsese de
limbă asupra felului în care-şi petrecuseră noaptea cei de la
stână. După spusele flăcăului, ploaia rece, torenţială, care ţinuse
până aproape de ziuă, îi obligase pe ciobani să-şi adăpostească
oile în pădure sub cetina deasă a brazilor. Grijuliu ca
întotdeauna, baciul Mitu Bodea fusese mereu cu ei, poposind
când la o turmă, când la alta. Pe altcineva, flăcăul nu mai zărise
în timpul nopţii pe la stină. Doar, în ajun, trecuse un domn, pe
care George Cosmin îl identificase în persoana fostului său coleg
Floriceanu.
„Ce se tot învârte zăpăcitul ăsta pe aici?” îşi zisese Cosmin
intrigat. Respinsese însă ideea de a-l implica pe Floriceanu în
tentativa de omor din cursul nopţii. Nu-l putuse crede capabil de
aşa ceva.
„Am fost totuşi colegi de an, de cămin, se dojenise Cosmin. Ne-
am avut aproape ca fraţii. Oricât de invidios ar fi, mx-l văd
mergând până la crimă.”
…Cu ochii larg deschişi, culcat lângă colegul său Mitică
Şerban, tânărul geolog îşi aminti de întrebarea căpitanului Radu
Tudor, după ce acesta-i ascultase răbdător întregul pomelnic al
proaspetelor întâmplări din Valea Moartă.
— Şi acum ce aveţi de gând să faceţi?
„Ce să fac?” se întrebă în sine Cosmin. Soluţia cea mai comodă
era să ceară profesorului Cernat altă zonă pentru prospectare.
Dar chiar şi simplul fapt că-i putu trece prin minte aşa ceva îl
umplu de revoltă împotriva propriilor sale gânduri. Fiu de mocani,
dintr-un sat din Garpaţii Răsăriteni, Cosmin fusese deprins de
mic să nu se lase înfrânt nici de cruzimea muntelui, nici de
asprimea vieţii din locurile natale. Avea un dispreţ total pentru
oamenii bicisnici. Se zbârlea la gândul că ar putea face şi el parte
din această catego: rie. Cu ce ochi l-ar privi colegii, oamenii care-l
cunosc şi mai ales Ofelia? Fata il preferase atâtor altor tineri, care
roiau fără îndoială în jurul ei, tocmai pentru dtrzenia şi tăria lui
de caracter.
„Cu niciun chip, dar cu niciun chip nu voi da înapoi”, hotărî în
sine tânărul geolog.
BĂNUIELILE BACIULUI MITQ BODEA
Aşezat comod la biroul căpitanului Radu Tudor, într-o poziţie
degajată, de tânăr lipsit de preocupări, Cornel Voinea era în fapt
mai mult decât preocupat de dosarul care conţinea declaraţiile
geologului.
— Familia Iuga, inclusiv fiica lor vitregă, era la Bucureşti,
rostea el tare, ca să fie şi mai convins de propriile concluzii; Mitu
Bodea se învârtea pe lângă turmele de oi, împreună cu ceilalţi
ciobani… Precupeaţa lui e de negăsit, dar în niciun caz nu putea
fi autorul atentatului din Valea Moartă… Floriceanu a dormit la
gazda lui de la Roşu… E adevărat că nimeni nu l-a păzit la uşă,
dar tot atât de adevărat e că nimeni nu l-a văzut ieşind noaptea
din casă… Şi totuşi cineva a încercat să-i facă de petrecanie
geologului… Cine?… Sfântul Duh!…
Pentru a asigura securitatea lui Cosmin, tânărul locotenent îi
propuse totuşi colonelului îndepărtarea lui Floriceanu din
regiune. Colonelul râse cu poftă şi puse totul pe seama
surmenajului tânărului locotenent.
— Mâine, când o să-ţi aminteşti ce mi-ai propus, ai să te
ruşinezi singur… După tine ar trebui să înfiinţăm şi nişte „sate
strategice”, ca în Vietman, în care să închidem toţi locuitorii din
jurul Văii Moarte.
Într-adevăr, a doua zi, Voinea se miră singur de ce fusese în
stare să îndruge superiorului său. Îşi explică aceasta prin panica
în care intrase, văzându-şi neputinţa de-a interveni eficace în
desfăşurarea evenimentelor. O oarecare logică găsi însă în
propunerea sa: eliminând pe rând pe cei suspecţi, poate dădea
peste adevăraţii vinovaţi. Îşi dădu însă seama că era o copilărie.
Nu avea nicio dovadă împotriva nimănui. Iar un bun detectiv Iasă
pe suspecţi să acţioneze liber, tocmai pentru a-i prinde asupra
faptului.
„Un lucru e limpede, îşi zise Voinea abătut. Geologul era gata-
gata. Să dea ortul popii, iar noi nu avem la ora actuală nicio
dovadă de vinovăţie… Până ia urmă tot hoţul de păgubaş va fi
devină. Cosmin, pentru că n-a ştiut să se ferească de puhoi, şi eu
pentru că n-am dormit în cort cu el… Fir-ar a dracului de treabă
1”
Câtă vreme îl ştia pe geolog în oraş, Voinea se simţea mai
liniştit.
„Nu vor îndrăzni să-l atace pe stradă sau acasă, la colegul lui,
cugetă Voinea. Ar fi o mare imprudenţă din partea unor oameni
care până acum s-au dovedit extrem de prudenţi.” Totuşi, îl
dăduse pe Cosmin în grija unui colaborator, care să-l aibă cât de
cât sub ochi.
Lăsă dosarul din mâini şi începu să se plimbe de la un capăt la
celălalt al încăperii, aşa cum obişnuia şi „papa” Coman. Nu-i prea
surâdea de loc această înfruntare în „câmp deschis” cu perfidia
celor care-l urmăreau pe Cosmin, dar n-avea încotro. Colonelul
preconiza înfruntarea deschisă ca procedeu tactic de urmat mai
departe.
„Să-i obligăm să scoată capul la drum”, susţinea Coman.
„Teoretic, «papa» Coman are dreptate, admitea Voinea… Dar
«practica te omoară»”. Simţi pe neaşteptate un gol, în stomac. Îşi
aminti că nu mai pusese nimic în gură din ajun. Ieşi pe culoar, cu
intenţia de a trimite pe cineva până la bufetul din colţ. Dar înainte
de-a pătrunde în holul de la intrare, se uită mai mult inştinctiv
prin geamlâcul uşii. Încremeni pe loc. Zărise doar pentru o
fracţiune de secundă profilul lui Mitu Bodea.
„Ce caută aici?” se întrebă Voinea uimit, ferindu-se prudent din
cadrul geamlâcului. Să fi încălcat Radu Tudor dispoziţia
colonelului şi să-l fi chemat pe baci la el? Nu-l credea în stare pe
căpitan de un asemenea act de indisciplină, care în ultimă
instanţă însemna o gravă greşeală. Tânărul locotenent reveni în
birou şi-l chemă pe Radu Tudor la telefon.
— Aveţi în hol un musafir mai deosebit, îl informă Voinea.
— Am auzit, îi confirmă Radu Tudor.
Voinea se linişti. Deci nu căpitanul comisese imprudenţa.
— Şi ce aveţi de gând să faceţi cu el?
— Vin imediat la dumneata şi stabilim împreună, îi preciză
Radu Tudor.
 „Tii! Mare noroc am avut, îşi zise bucuros Voinea. Era cât pe ce
să dau nas în nas cu baciul.”
Între timp, Mitu Bodea stătea ca pe ghimpi pe scaunul oferit de
ofiţerul de serviciu. Aşteptarea se prelungea enervant de mult,
deşi el anunţase că avea de comunicat căpitanului Radu Tudor
„ceva foarte important, care nu suferea amânare”. Mai mult decât
atât, îl văzuse pe căpitan străbătând holul, fără să-i arunce măcar
o privire, darămite o vorbă de scuză. Când nemulţumirea lui era
pe cale de a izbucni, auzi în sfârşit vocea ofiţerului de serviciu:
— Hai, taică, şi mata la tovarăşul căpitan.
Baciul se ridică sprinten şi păşi vioi în urma tânărului ofiţer,
care-l conduse spre biroul lui Radu Tudor,
— Bună, baciule! îl întâmpină căpitanul pe un ton familiar.
Gare-i năcazul?
Mitu Bodea se convinse mai întâi că în afara căpitanului nu
mai rămăsese nimeni în încăpere, iar uşile şi ferestrele erau bine
închise. Apoi rosti pe un ton * grav:
— Am venit a vă aduce la cunoştinţă o întâmplare, unde – după
mintea mea cea proastă – nu-i lucru curat.
— S-auzim, îl pofti Radu Tudor să ia loc.
Baciul se aşeză pe marginea scaunului, îşi potrivi pe genunchi
pălăriuţa rotundă, tuşi sec, emoţionat, după care se hotărî să
continue:
— Nu ştiu dacă aveţi la cunoştinţă, dar eu şi-nalte dăţi am
ajutat puterea statului să…
— Cunoaştem, îl întrerupse Radu Tudor. Noi nu-i uităm
niciodată pe cei care ne ajută.
— Atunci e bine, făcu baciul mai liniştit, deşi, în sinea lui, nu
prea era bucuros de întrerupere.
— Despre ce întâmplare zici că vrei să-mi vorbeşti? îl îndemnă
nerăbdător Radu Tudor.
— De alaltăieri noapte.
— Aa! făcu Radu Tudor dumerit. Povestea aia cu puhoiul care l-
a prins pe geologul din Valea Moartă?
— Văd că aţi şi aflat… Atunci e bine.
— Asta ni-i meseria, îi replică Radu Tudor.
— Şi ce părere aveţi de trebuşoara asta? îl iscodi baciul.
— Proastă, făcu Radu Tudor, sever. Dumneavoastră, ciobanii,
aveţi o vorbă: „Oaia care nu-şi ţine lâna s-o mănânce lupul.” Aşa
şi cu geologul ăsta: eu trebuie să-l învăţ unde şi cum să-şi pună
cortul? N-a deschis ochii, să deschidă punga.
— Cum vine asta? îşi arătă baciul nedumerirea.
— Simplu: o să plătească echipamentul şi aparatele care i-au
fost încredinţate de instituţie.
— Mare păcat s-ar face, observă Mitu Bodea.
— Dar cine vrei să suporte? continuă căpitanul pe acelaşi ton
sever. Noi? Doar sunt banii noştri, ai tuturor. Nu ne putem juca
aşa cu avutul obştesc.
— Îmi spunea mie inima că nu-i a bună, rosti baciul ca pentru
sine.
— De ce nu-i a bună? se miră căpitanul.
— Băiatul e nevinovat, zise baciul oftând.
Căpitanul tresări uşor şi-l sfredeli pe baci cu privirea.
— Hălăduiesc prin locurile acelea de vreo douăzeci de ani şi mâi
bine, continuă Mitu Bodea. Am văzut în vremea asta multe şi
felurite întâmplări, în care unii oameni şi-au găsit în blestemata
noastră de vale obştescul sfârşit. Da’aşa cumpănă, ca cea prin
care a trecut injenerul nostru, nu mi-a mai fost dat să aud. Vă rog
să mă credeţi, tovarăşe căpitan, că de douăzeci de ani nu fac
altceva decât să văd cum şi pe unde se adună şuvoaiele în Valea
Moartă şi pe unde ies pâraiele din matcă; după cum tot aşa de
cunoscute îmi sunt şi stân-
i iâe de acolo, pe care iarăşi le-am văzut cum şi-n ce parte se
prăvălesc. De aceea nu pricep cum de s-a făcut prăvălirea
bolovanilor în aşa fel, încât să vină în calea apei, taman în locul
cel mai potrivit ca să iasă din matcă şi s-o apuce drept spre cortul
injenerului?
— Ghinionul? făcu Radu Tudor.
— Nu, tovarăşe căpitan, il contrazise baciul. Ăsta-i ghinion cu
ochi şi cu sprâneene.
— Ce vrei să spui? îl iscodi sever Radu Tudor.
— Injenerul n-are nicio bănuială? fu rândul baciului să-l
iscodească.
— Pe cine să bănuiască? îi răspunse amuzat căpitanul. Zice
bogdaproste că a scăpat teafăr.
— Mă mir, făcu baciul dezamăgit. Da’ vorba dumitale: când se
vede omul scăpat, nu se mai uită înapoi. Eu, însă, care stau
deoparte, altfel văd lucrurile.
— Şi cum le vezi? se amuză căpitanul.
— Dumneavoastră râdeţi, da’ purceaua-i moartă în coteţ.
 — Dacă ai vreo bănuială, spune-o, omule, îl îmbie căpitanul,
care începuse să-şi piardă răbdarea.
— Părerea mea e că aici a fost mână de om, gemu Mitu Bodea.
— Te-ai gândit bine la ce spui? îl avertiză căpitanul.
— Am părul alb, tovarăşe căpitan. Şi nu-i în firea mea să
trăncănesc verzi şi uscate, ca o muiere.
— Mă mir, totuşi, că geologul nu ne-a spus nimic, se prefăcu
Radu Tudor surprins.
— Copil neştiutor, îl apără baciul.
— Sau ne ascunde cu bună-ştiinţă? se arătă Radu Tudor şi mai
bănuitor.
— De! Ce să zic?… Parcă nu-mi vine la socoteală… Mai degrabă
aş gândi că n-a judecat la cele întâmplate. Altfel, e un băiat isteţ,
în care noi, cei de pe-acolo, ne-am pus unele nădejdi. „Poate află
niscaiva aur, mai ştiu eu ce lucru de preţ şi dă norocul peste
amărî tul nostru de sătuc14, ne ziceam. De aia am şi venit la
dumneavoastră. Să-l ajutaţi, pe cât puteţi, ca să termine lucrul
început.
— Pe cine bănuieşti? îl readuse căpitanul la subiect.
— Ce să zic, tovarăşe căpitan? Uşor a bănui, greu a dovedi…
Da’ eu tot o fac, iar păcatul să cadă asupra mea… Mă gândesc
întâi şi-ntâi tot la un injener, ca tovarăşul Cosmin, pe nume
Niculae Floriceanu.
Luâudu-şi un aer grav, căpitanul îşi notă cu grijă numele
indicat.
De-o bucată de vreme dă mereu târcoale pe acolo, continuă
baciul, şi se fereşte ca de foc să dea ochii cu injenerul nostru, deşi
zice că-s prieteni buni.
— Nu se prea au bine, îl informă Radu Tudor.
— Ei? Vedeţi? făcu baciul bucuros. Am mirosit eu că e ceva
necurât la mijloc. Tot mereu îl văd cum adulmecă spre Valea
Moartă, ca lupul după mioare.
— Interesant, observă căpitanul, consemnând cu atenţie
declaraţiile baciului. Şi-al doilea suspect?
— Asta numai aşa, ca să vedeţi ce-i cu el, sugeră Mitu Bodea.
Altfel ar fi băiat bun, dacă n-ar căuta potcoave de cai morţi. Când
un om în toată firea umblă teleleu pe dealuri, trebuie să-ţi pui
întrebarea ce-i cu el? Ori e nebun, şi-atunei să stea la balamuc,
ori urmăreşte nişte lucruri pe care vrea să le ascundă de ochii
oamenilor şi atunci trebuie să vedem încotro se îndreaptă. Pentru
că – iertaţi-mă de vorba cea proastă
— Care om serios are azi vreme să se ţină de copilării?
— Pe ăsta cum îl mai cheamă? se arătă căpitanul interesat.
— Paul Vrăbete.
— Are un nume care i se potriveşte, se amuză căpitanul. După
ce îşi notă şi numele celui de-al doilea suspect, căpitanul se ridică
grav şi-i întinse mâna lui Mitu Bodea: îţi mulţumim, baciule…
Prima informaţie, mai ales, mi se pare deosebit de importantă.
Dar nici a doua nu-i de lepădat. Noi te rugăm să ne ţii la curent şi
pe mai departe cu tot ce ţi se pare suspect pe acolo. Şi,
bineînţeles, nicio vorbă nimănui.
— Îmi cunosc datoria, tovarăşe căpitan, făcu baciul bucuros.
— Ţii legătura numai cu mine, îl avertiză căpitanul. Treaba mi
se pare foarte serioasă şi trebuie să fim prudenţi.
— Să aveţi toată nădejdea, îl asigură baciul.
De îndată ce se închise uşa în urma lui Mitu Bodea, în birou
năvăli locotenentul Voinea.
Căpitanul Radu Tudor îl privi fix, gânditor.
— Ce părere aveţi, tovarăşe căpitan? îl iscodi Voinea
nerăbdător.
— Bănuielile baciului nu mi se par de loc lipsite de tenei…
Confirmă declaraţiile lui Cosmin şi ridică în acelaşi timp un nou
semn de întrebare.
— Vă gândiţi la Floriceanu?
— Exact, îi confirmă căpitanul. George Cosmin n-a suflat un
cuvânt despre colegul său, deşi acesta dă tot mai des târcoale Văii
Moarte, fără a avea vreo misiune deosebită pe acolo. Cum îţi
explici această tăcere a lui Cosmin? îl acoperă doar din simplă
colegialitate, ori mai e şi altceva la mijloc?
— Nu văd ce-ar putea fi? făcu nedumerit Cornel Voinea.
— Nu strică să vedeţi care sunt cu adevărat relaţiile dintre
aceşti doi colegi.
— Personal, adăugă Voinea, mai mult pentru sine, chiar dacă
mi-ar fi cineva frate şi-ar încerca să mă omoare, n-aş şovăi nicio
clipă să-i plătesc cum se cuvine.
— Relaţiile dintre oameni sunt un păienjeniş atât de încâlcit,
conchise Radu Tudor, încât oricând te poţi aştepta la o surpriză.
Cornel Voinea îşi vârî mâinile în buzunare şi privi absent prin
fereastră. La colţul străzii îl zări dispărând pe Mitu Bodea.
«Mare coţcar de baci, îşi zise în sine tânărul locotenent. Era
neliniştit nu atât de Floriceanu, cât de Paul Vrăbete… Acum însă
pare ceva mai mulţumit… A devenit „informatorul” nostru… Deci
un om în afara bănuielilor… Culcă-te, bătrâne, pe urechea asta».
Capitolul X X (
UN CIUDAT EMISAR BLOND
Echipat din nou, la şantierul „Cinci-Nord”, George Cosmin se
pregătea să se reîntoarcă în Cătun şi de acolo să apuce iarăşi
cărările întortocheate ale Văii Moarte, îşi propuse să mai rămână
o zi în oraş, aşteptând convorbirea telefonică stabilită eu Ofelia.
Hoinărea alene pe strada principală a oraşului, rumegând la
scrisoarea confidenţială primiiă prin şeful şantierului de la Marin
Rotaru, ca şi convorbirea telefonică pe care o avusese chiar în
acea dimineaţă cu profesorul Cernat.
Şeful serviciului special îl informă că analizele de laborator
confirmaseră ipotezele lui privitoare la dislocările de stânci de la
cascada Craiu VI. Îl ruga însă insistent să păstreze, ca şi până
acum, secretul acestor constatări.
„S-ar putea să beneficiezi curând de propriile dumitale
descoperiri”, îi scria Rotaru.
— Ce „sfinţi” ai pe la Bucureşti? îl. Iscodise, pe de altă parte,
şeful şantierului „Cinci-Nord”. Profesorul Cernat fulgeră şi tună
împotriva lor.
— De ce?
— Păi unde s-a mai pomenit, măi, să desc-liizi nitam-nisam rut
şantier în mijlocul anului?
— Ce fel de şantier? întrebă Cosmin cu sufletul la gură.
— N-o mai fă pe prostul, că doar tu ai propus… Zău! Eşti total
neserios! Cum ţi-ai putut închipui c-o să ne băgăm aşa, orbeşte,
în împuţita ta de văgăună? Şi pe ce bază… Ai terminat
prospecţiunile acolo? Ai nişte date certe?… Fii atent, că intri la
apă.
Cosmin nu-l mai asculta. Se simţea înaripat. Intuia că norocul
începea să-i surâdă… Prea avusese numai ghinioane până atunci.
Se şi vedea conducând, cu mână sigură, grupul de mineri menit
să întreprindă o acţiune unică în felul ei. Va debloca intrarea în
grota Ursoaicei, făcând o deschidere naturală în cristalinul din
Valea Moartă. Ce-şi putea dori mai mult un geolog prospector? Să
pătrundă în inima muntelui nu numai cu imaginaţia, ci aievea.
Să-i poată cerceta pe îndelete măruntaiele. Şi cine ştie dacă, la
capătul acestor cercetări, nu va da peste mult râvnitul element
„G”? Legănat de visuri, aproape nici nu auzise apelul telefonului
de pe biroul şefului şantierului.
— Cosmin, îi strigă enervat şeful şantierului. La telefon! Te
caută Cernat.
Abia când auzi vocea profesorului, tânărul geolog se trezi de-a
binelea la realitate:
— Vă ascult, tovarăşe profesor.
— Ce-i cu tine, bre? îi reproşă Cernat. Te-ai prostit di tătl ce
dracu faci acolo? Ai nevoie de dădacă? Nu mai ştii unde să aşezi
un cort? Dacă-ţi trebuie neapărat, spune-mi, şi-ţi trimit una grasă
şi lăptoasă care să te şi legene înainte de culcare.
— Tovarăşe profesor, se apără Cosmin. Am trimis un nou
raport confidenţial…
— Lasă-mă în pace cu „confidenţialele” dumitale! Doar n-am să
înfiinţez un serviciu special de detectivi. Ce dracu? Doar eşti om
în toată firea. Ia acolo, la faţa locului, măsurile de cuviinţă şi
apucă-te de treabă serios. „Confidenţialele” tale sunt palpitante la
lectură, dar nu ne ajută cu nimic la îndeplinirea planului de
lucrări.
— Aveţi dreptate, tovarăşe profesor, recunoscu George Cosmin.
— În vorbă văd că-mi dai dreptate, dar în fapt o iei razna,
băiete… Ce-i eu fantasmagoria aia despre grota… Cum îi zice?
— Ursoaicei, îl ajută Cosmin.
— Aşa… Ce mare scofală faci dacă-i deblochezi intrarea? Poale
suscita, în cel mai fericit caz, interesul speologilor. Or crede-mă
că, în clipa asta, numai de speologie nu-mi arde… N-am nici
vreme, nici oameni şi nici bani disponibili pentru pasiunea ta
speologică.
— Dar nu-i o grotă oarecare, insistă Cosmin. Ne-ar putea oferi o
excelentă deschidere în masiv.
— M-aş mira să ai tu norocul ăsta chior, făcu profesorul
neîncrezăt or. Dar să mă mai gând esc… Până atunci, i-aţi tot ce-
ţi trebuie de la şantierul „Cinci-Nord” şi apucă-te serios de treabă.
Ne-am înţeles?
— Da, tovarăşe profesor, făcu tânărul geolog bucuros.
„E, totuşi, un om minunat”, îşi zise Cosmin păşind alene pe
trotuarul larg din centrul orăşelului V. La un moment dat, însă,
se izbi de cineva:
— Scuzaţi!
— Sunteţi cam distrat, tovarăşe geolog, auzi el un glas plăcut
de femeie. Când întoarse privirea, rămase locului de uimire. O
frumuseţe blondă, cochetă, excesiv de fardată, il îmbia cu nişte
ochi mari, albaştri:
care îl fermecau. După aprecierea lui, blonda nu avea mai mult
de treizeci de ani, o vârstă deci când îşi putea etala cu maximum
de eficacitate arsenalul femenin. Tânărul geolog se simţi încântat
şi-n acelaşi timp tulburat de această apariţie blondă, care părea
a-l cunoaşte. De unde? Era tare curios să afle.
— Vă rog să-mi scuzaţi procedeul, continuă blonda să-l
sfredelească aţâţător cu tulburătorii ei ochi albaştri, dar n-am
avut altă posibilitate de-a vă face cunoştinţă.
— Cu ce vă pot fi de folos? bâigui Cosmin, vădit intimidat.
— Am să vă comunic ceva confidenţial.
Cosmin tresări, neplăcut surprins.
— Mie?
— Nu sunteţi dumneavoastră geologul George Cosiţi în?
— Ba da.
— Şi nu aveţi în Bucureşti o frumoasă logodnică, pe nume
Ofelia Iuga-Craiu?
— Sunteţi bine informată! constată el şi mai surprins. Dar
greşiţi. Domnişoara Craiu nu mi-i logodnică.
— Va fi, îl asigură necunoscuta.
— Şi ce doriţi? o întrebă brutal.
— Personal, nimic, îl asigură aceasta. Vreau doar să vă
comunic ceva în interesul dumneavoastră şi al frumoasei
domnişoare Craiu… Nu mă trataţi cu o prăjitură la cofetăria din
colţ? îl îmbie ea,
— Şi dacă refuz?
— Vă veţi căi. Glasul necunoscutei nu mai suna nici mieros,
nici amabil, nici îmbietor. Devenise rece, ca o lamă de pumnal.
Instinctiv geologul privi în jur după ajutor. Zări pe cealaltă parte a
străzii un tânăr ofiţer de miliţie îmbrăcat în civil.
— Şi dacă vă dau pe mâna miliţiei? îi replică el cu un gest
semnificativ.
— L-am văzut şi eu, arătă ea discret spre ofiţerul în civil.
Calmul necunoscutei îl descumpăni pe Cosmin. După ce stătu
câteva clipe în cumpănă, hotărî s-o urmeze.
„Am timp şi mai târziu s-o dau pe mâna miliţiei, îşi zise el. Să
vedem ce vrea.Îl Cofetăria era goală. Ca şi strada de altfel.
Necunoscuta îşi alesese deci bine ora. Se aşeză la o masă mai
retrasă, pentru a sta de vorbă nestingheriţi. Cosmin comandă tort
şi citronadă, apoi i se adresă necunoscutei, fără altă introducere:
— Cine sunteţi?
— Nerăbdător şi curios ca o femeie, îi replică aceasta. Altfel aţi
fi un bărbat interesant… Abia acum, când mă uit mai bine la
dumneată, îmi explic de ce v-a preferat domnişoara Craiu
celorlalţi curtezani.
Tânărul îndrăgostit simţi o împunsătură în inimă, dar se
strădui să-şi ascundă ghimpele geloziei.
— Ce doriţi, totuşi, de la mine? insistă Cosmin.
— Parcă aţi fi o placă stricată, îl tachina ea. „Ce doriţi? Ce
doriţi? Îl Vocabu larul dumitale se reduce numai la atât?
— Vă fac atentă că nu mai am multă vreme la dispoziţie.
— Ce vorbiţi? făcu ea pe un ton batjocoritor. De aia umblaţi
fără rost prin oraş?
„Şi pe asta o ştie11, observă Cosmin în sine, nevoit să
recunoască meritele frumoasei necunoscute: farmec feminin,
isteţime, informaţie precisă.
— Să dăm totuşi cărţile pe faţă, îi propuse el. Zi! Ce vrei?
— Să fii băiat deştept, trecu ea brusc la un ton familiar.
— Adică?
— Acum câteva nopţi ai scăpat din Valea Moartă ca prin
urechile acului. A doua oară, însă… Necunoscuta îi sugeră, pr
într-un gest deosebii de grăitor, ce-l aşteaptă în viitor. Eşti bărbat
tânăr, bine făcut, continuă ea să-l sfredelească cu ochii ei
albaştri, şi-ar fi păcat să-ţi albească oasele acolo.
La auzul acestor cuvinte, tânărul geolog simţi o profundă
decepţie. În locul unei tinere femei, dăruită de natură cu ce avea
mai plastic şi mai armonios, Cosmin se trezi brusc în faţa unui
monstru. Era atât de revoltat, încât ar fi vrut s-o ia în pumni; s-o
bată până ce obrajii ei rotunzi şi rumeni, buzele roze, pline,
răsfrânte senzual, ca şi nasul fin, cu nările palpitânde, s-ar fi
transformat într-o masă informă de carne şi cartilage tumefiate,
sângerânde. Ca să nu facă vreun gest necontrolat, strânse pumnii
până îi intrară unghiile în carne.
— De ce mă priveşti aşa? îi zâmbi necunoscuta batjocoritor.
— Pe cine vrei să intimidezi? o întrebă el scrâşnind din măsele.
— Crede-mă, dragul meu, că am cunoscut mulţi bărbaţi
curajoşi, îl flată ea. Şi te admir. Dar curajul dumitale, în cazul de
faţă, înseamnă sinucidere.
 — Şi cum pot evita această „sinucidere’1? făcu el o bruscă
schimbare de ton şi atitudine.
— Aşa sună mai bine, observă necunoscuta. Cred că o să ne
înţelegem din preţ.
Se aştepta la o asemenea propunere. Şi voi să afle, mai mult
din orgoliu, la cât era preţuit.
— Ce mi se oferă?
— Persoana mea, îi replică ea fără jenă.
— Eşti într-adevăr o femeie superbă, îi mărturisi Cosmin, dar la
ora asta „locul e ocupat11.
— Ştiam, recunoscu diva, de aceea nici n-am să joc pe această
carte.
— Ai şi alt atu?
— Am… De pildă, o maşină la alegere, din cele puse ca premiu
la „Loto-pronosport11.
— Pentru a exista o acoperire legală? remarcă el mai mult ca
să-şi confirme deducţia.
— Totul se va face legal… Oricine şi oricând poate deveni peste
noapte norocos… Cu niţică bunăvoinţă.
— Cum ar trebui tradusă această „bunăvoinţă11?
— Să zicem: o îmbolnăvire subită. O boală mai lungă, de origine
nervoasă, care să necesiie un tratament de câteva luni…
— … Şi care să aibă drept consecinţă abandonarea
prospecţiunilor din Valea Moartă, o completă Cosmin.
— Vezi ce bine ne înţelegem? făcu necunoscuta cu satisfacţie.
Să n-ai nicio grijă… Aranjăm noi totul.
— Care „noi11?
— Am folosit „pluralul majestăţii11, îi tempera ea curiozitatea.
Acest joc începu să-l atragă pe Cosmin. Tulburătoarea blondă
era fără doar şi poate emisarul unor forţe interesate vital în Valea
Moartă. De ce se temeau acestea de scormonirea subsolului
regiunii? Fără îndoială, valea ascunde nişte taine a căror
dezvăluire ar face să cadă nişte capete. Dar cine erau cei în
pericol? Cine-şi putea îngădui luxul de a avea în serviciul lui o
femeie ca aceasta, care-l sfredelea cu superbii ei ochi albaştri?
„Asta costă bani, nu glumă11, presupuse Cosmin.
— Ce coace acum în căpuşorul tău cirliooţat? îi zâmbi ea
compătimitoare.
Tânărul geolog o gratifică în gând cu o înjurătură, înciudat că-
şi trădase Mm în tarea cu atâta uşurinţă.
 — Iar nu eşti cuminte? îl avertiză ea.
— Te înşeli, scumpa mea, schimbă el brusc tonul. Dacă ceea
ce-mi imaginez despre tine înseamnă necuminţenie, atunci sunt
vinovat.
— Pot să aflu şi eu ce-ţi rodeşte acum fantezia? îl îmbie ea.
— Mă întreb cum trebuie să fie o noapte cu dumneata.
Ea îi replică prinţ r-o glumă obscenă.
„Vulgară mai e”, constată în sine tânărul geolog. Dar sânii ei
tari, gurguiaţi, care se apropiaseră de el mai mult decât era
îngăduit, atenuară mult senzaţia de vulgaritate. „Asta duce în
păcat şi un înger”, continuă să cugete Cosmin vădit tulburat.
Întrebarea pe care şi-o punea viza o chestiune de procedură. S-o
înhaţe acum şi s-o dea pe mâna primului miliţian care i-ar ieşi în
cale, ori să meargă mai departe? Întâmplarea făcu să intre chiar
în clipa aceea în cofetărie acelaşi ofiţer de miliţie în civil întâlnit
ceva mai înainte. De îndată ce-l zări, ’ primul impuls al lui Cosmin
fu să-l cheme la masa lor. Dar glasul batjocoritor al necunoscutei
îl opri:
— Te lăudai că mă dai pe mâna miliţiei… De ce n-o faci acum?
Ai şi motive… E un prilej foarte bun,
— Acum? se prefăcu el mirat.
— Tare eşti naiv! îi râse necunoscuta în nas. Am să-ţi
demonstrez imediat. Spre surprinderea lui Cosmin, în clipa când
ofiţerul în civil întoarse „din întâmplare” privirea spre ei, frumoasa
blondă îi zâmbi cu toată faţa şi înclină capul într-un salut cochet,
neangajant.
Fâstâcit, ofiţerul de miliţie se înclină în semn de răspuns şi ieşi
din cofetărie ca din puşcă.
— Ce părere ai? îi dădu necunoscuta cu tifla lui Cosmin. De ce
n-ai făcut gogomănia să ceri arestarea mea?
„Joacă tare!” îşi zise Cosmin, scăpând fără voia lui un oftat.
— Ce-i aşa greu, domnule geolog? il zeflemist ea. Nu ştii cum să
scapi de mine? Nici să nu încerci, că n-ai să reuşeşti.
— Numai un prost poate să dea norocului cu piciorul, o linişti
el.
— Tare aş vrea să te cred… Dar nu pot. Acum, de pildă, ce te
mai nelinişteşte? făcu ea enervată de căutările lui prelungite prin
buzunare.
— Mi-am uitat portofelul acasă, la gazdă…
— De asta nu duce dumneata grijă… Un emisar are
întotdeauna asupra lui un fond de rulare. Şi, ca să fie mai
convingătoare, scoase din poşetă o revistă ilustrată, pe care o
întinse lui Cosmin. Răsfoieşte-o, te rog, cu grijă. E un exemplar
foarte scump.
„Totul e aranjat ca la carte”, îşi zise Cosmin, preluând cu
atenţie preţiosul exemplar, între filele căruia erau distribuite
numai bancnote de o sută de lei.
— Un aconto, îi preciză ea.
„În sfârşit, o am la mână”, îşi zise bucuros Cosmin. Luă prima
bancnotă, o aşeză pe masă pentru a face plata, iar revista o
introduse cu un gest degajat în buzunarul larg al hainei. „Să ţin
minte seria”, îşi propuse el, netezind cică distrat bancnota de pe
masă. Ridică apoi ochii asupra ei. Văzându-l satisfăcut,
necunoscuta îl iscodi:
— Nu-ţi displace.
— Dacă vii cu asemenea argumente convingătoare?… Şi nu te
mai uita aşa la mine… Mă tulburi.
— Şi tu pe mine.
„Ah! făcu el scirbit. Caraghioasă situaţie. Ne minţim ca la
bordel. Dar dacă am intrat în joc, să merg până la capăt.”
— Când? se prefăcu el mistuit de pasiune.
Acum, dacă vrei, i se oferi ea fără jenă.
Cosmin îşi consultă ceasul.
— Acum rin pot…
— De ce?
— Trebuie să trec pe la şeful şantierului…
— Îi dai un telefon şi te scuzi.
— Bună idee, o aprobă Cosmin, încercând să se ridice.
Necunoscuta însă îl reţinu.
— Nu de aici, scumpule… Mergem într-un loc intim, la o
doamnă cu un apartament superb, de unde o să poţi telefona cui
pofteşti.
— Ai şi aranjat totul! se prefăcu mirat Cosmin.
— Femeie practică şi grăbită, scumpule… Poţi să te laşi cu
toată încrederea în mâinile mele. Sunt nişte mâini (îşi etală
degetele lungi, subţiri, cu nervuri fine), care ştiu să mângâie ea
nimeni, dar să şi sfâşie când sunt trădate.
— Eşti obsedată?
— Te-aş sfătui ca aşa-zisul şef al şantierului, căruia ţii atât
de’mult să-i dai un telefon, să nu se numească tovarăşul căpitan
Radu Tudor.
„E dracu gol!”, exclamă în sine Cosmin.
— Ar fi o acţiune de două ori zadarnică, continuă să-l avertizeze
ea. Întâi il cunosc foarte bine pe tovarăşul căpitan, în al doilea
rând, Radu Tudor nu e în oraş la ora asta.
— Vreau, totuşi, să mă conving, rosti el sec, însfucind-o de
mână. Mergem chiar acum la el.
— Nu mă strânge aşa de tare, bruto! îi şopti ea crispată de
durere. Şi nu face prostii, pentru că ai să te căiesti.
— Nu ştiu care din doi, făcu geologul hotărât să termine acest
joc periculos, care se prelungise şi aşa prea mult.
— Eşti mai prost decât mă aşteptam. Îi aruncă ea în faţă,
srnulgându-şi brusc mâna din strânsoare. Şi nu te mişca.
Geologul observă că necunoscuta vârâso iute mâna în
buzunarul larg al rochiei, pe care-l ridică ameninţător asupra lui.
— Ai şi pistol? făcu el mirat.
— Sunt în exerciţiul funcţiunii, îl avertiză ea. Te rog să mă
urmezi.
— Unde?
— La securitate.
— Vorbeşti serios?
— Ridică-te fără multă vorbă şi ia-o cuminte înainte. Să ştii că
ochesc foarte bine.
Cosmin împietri. Mintea lui refuză să creadă. În locul unei
şantaj iute avea în faţă o lucrătoare a securităţii.
— De unde sunteţi? întrebă el cu glasul scăzut, intimidat.
— De la Bucureşti… Direcţia Generală.
Obrajii tânărului geolog dogoreau de ciudă şi de ruşine. Era
indignat de procedeul la care recursese această lucrătoare a
securităţii şi nu ştia cum să-şi exprime revolta şi protestul. Îi
pierise graiul, iar cerul guri i se uscase ca iasca.
— Să ne grăbim, făcu blonda pe un ton poruncitor. N-am timp
de pierdut. Sper să fii om înţelegător şi să nu-mi faci greutăţi. Ar
fi păcat să apelez la organele locale şi. Să te port prin oraş ca pe
un borfaş, cu cătuşele la mlini.
Supus, Cosmin înclină capul.
— Tovarăşă, mai bâigui el cu glasul scăzut, aproape rugător. Vă
rog să mă credeţi că n-am avut intenţia să…
— Fără explicaţii, îi reteză ea vorba.
— Dar am dreptul să mă apăr! făcu geologul revoltat.
 — Cu ce să te aperi? Dovezile sunt foarte clare… Ţi-a băgat
cineva cu forţa sau fără ştirea dumitale banii în buzunar?
— Nu, recunoscu sincer Cosmin. Dar v-aş ruga să mă duceţi
mai întâi la căpitanul Radu Tudor.
— Nu cunosc niciun căpitan Tudor, îi replică ea sec. Dar dacă
ţii neapărat şi crezi că ar putea să-ţi ajute la ceva, putem să facem
o scurtă vizitaşi căpitanului Tudor. Cu toate că nu văd la ce ţi-ar
folosi. Căpitanul dumitale e subordonatul meu. Am împuterniciri
speciale.
— V-aş ruga, totuşi, insistă Cosmin. Tovarăşul căpitan mă
cunoaşte bine… M-am dus din propria iniţiativă la el.
— Nu cumva vrei să spui că eşti „informator11 al securităţii?
— Nu, dar în chestiunea aceea, cu viitura, de îndată ce mi s-a
părut ceva suspect, m-am dus şi i-am spus…
— Ce ţi s-a părut suspect?
Cosmin îi relată pe scurt declaraţiile pe care le făcuse
căpitanului Radu Tudor. Blonda, însă, îl asculta absent,
interesată mai curând de trecătorii care se perindau prin faţa
vitrinei cofetăriei. În clipa când acesta îşi încheie spusele, blonda
îi aruncă un zâmbet fermecător.
— Tot ai un pic de noroc, geologule, făcu ea pe neaşteptate. Am
vorbit încă înainte cu căpitanul Radu Tudor care garantează
pentru dumneata.
— Slavă domnului! răsuflă Cosmin bucuros.
— Se pare că ne-am înşelat asupra persoanei, continuă ea pe
un Ion de vădită scuză. E vorba de alt geolog, care lucrează toi în
regiune;» asia.
— Care? se interesă Cosmin.
— Iarăşi eşti indiscret, il avertiză ea, lipindu-şi şoldul de
umărul geologului. Bietul băieţel! începu ea să-l mângâie pe cap.
L-am făcut să transpire puţin…
— Am asudat chiar bine, recunoscu sincer Cosmin.
— Trece, îl consolă ea. Important e că nu mai ai nicio culpă.
Înapoiază-mi, te rog, revista şi banii.
— Bucuros! făcu tânărul geolog, care îi restitui imediat
buclucaşul dar, privind-o în acelaşi timp pe femeie cu o admiraţie
crescândă. Dar nu regret, mai adăugă Cosmin. A fost o experienţă
interesantă. În plus, am avut fericita ocazie de a vă cunoaşte…
Sunteţi o femeie formidabilă! exclamă el fără nicio rezervă.
— Credeam că mă urăşti!
 — Sincer să fiu, procedeul n-a fost leal.
— Asta ni-i meseria, dragul meu, îi replică ea privind tot mai
neliniştită în jur, fără a înceta să-şi exercite puterea farmecelor
asupra tânărului geolog. Aşa-i că nu regreţi cunostinta cu mine?
— Nu.
— Din păcate, oftă ea, trebuie să ne despărţim.
— Şi n-o să ne mai vedem de loc? îşi arătă el regretul.
— Dacă o să fii băieţel cuminte şi ascultător, s-ar putea să ne
mai întâlnim.
— Când? făcu el nerăbdător.
— Chiar azi.
— Tot aici?
— Nu. Aş prefera un loc ceva mai pitoresc… Crângul de pe
malul râului sau…
— Perfect!… Facem o plimbare prin crâng… La ca oră?
— Şase şi jumătate după-masă.
— Voi fi acolo cu o oră mai devreme, se entuziasma Cosmin.
— Şi acum Iii drăguţ şi condu-mă până la un taxi.
— Imediat.
Teşiră din cofetărie cu chipurile surâzătoare, fericite, ea de i
logodnici. Spre norocul blondei, se ivi, chiar atunci, unul din cele
două taxiuri ale orăşelului. Curtenitor, Cosmin o ajută să se urce
în maşină, apoi îi sărută mâna prelung, învăluit în tulburătoarele
ei priviri. Maşina dispăru curând după primul colţ, dar Cosmin
tot mai continua să privească în urma ei. O uşoară atingere pe
umăr îi trezi însă din visare.
— Pe când nunta, tovarăşe geolog, auzi el cu mirare glasul
căpitanului Radu Tudor.
— La ce nunta vă referiţi? îi replică geologul, nemulţumit de
prezenţa căpitanului tocmai în acel moment acolo.
— Nu era logodnica dumneavoastră? continuă să-i iscodească
Radu Tudor.
„Logodnica mea? repetă Cosmin în gând. Ar fi o idee. Scap de
indiscreţiile căpitanului… Dar dacă mă vede apoi cu adevărata
logodnică?… Nu. Tot adevărul e cea mai bună minciună.”
— E o cunoştinţă din Bucureşti, îi preciză căpitanu-
1 u i.
— Cu ce ocazie pe la noi?
Întrebările lui Radu Tudor începură să-l sâcâie.
Decise să le curme:
 — Să lăsăm gluma, tovarăşe căpitan… Doar ştiţi foarte bine
cine e şi cu ce se ocupă.
— Eu? făcu Radu Tudor surprins.
— Păi n-aţi vorbit azi cu ea?
Căpitanul se puse imediat în gardă:
— Vorbeşti serios?
— Dacă nu interveneaţi dumneavoastră, mă ducea legat la
Bucureşti.
— Extraordinar! izbucni căpitanul furios. Cu un gest repezit
făcu semn maşinii care staţiona prin apropiere, îl înliăţă pe
Cosmin şi-l trase după el în maşină. Din mers dădu dispoziţii de
urmărire a necunoscutei. Dar ştia că nu-i mai rămânea nicio
şansa. Aceasta avusese timp suficient să se facă nevăzută.
Capitolul XÂII
CĂINŢA GEOLOGULUI ŞI DILEMA LOCOTENENTULUI
George Cosmin aştepta nerăbdător întrevederea cu căpitanul
Radu Tudor. Trecuseră câteva ore de când scăpase ca prin
minune din cursa întinsă şi tot nu-şi revenise. Era într-o stare
vrednică de plins. Îşi aducea zeci de învinuiri, îşi punea zeci de
întrebări, toate învârtimlu-se în jurul a două chestiuni: cum de se
lăsase prins în mreje de o târfă, ca cel mai naiv liceean, şi cum
putuse trăda cu atâta uşurinţă sentimentele lui pentru Ofelia
Craiu?
„Dacă povestea asta ajunge la urechile ei, m-am ars”, îşi zicea
tânărul geolog. Spera, totuşi, că Radu Tudor va, fi discret. E şi el
bărbat… În maşină, în timp ce alergau pe urmele necunoscutei,
Cosmin îi făcuse căpitanului o scurtă relatare a faptelor. Dar
acesta, furios că-i scăpa femeia din mâini, nu prea înregistra ce i
se spunea. Sâcâit probabil de Cosmin, îl lăsă la şantierul „Cinci-
Nord”, spunându-i să nu părăsească sediul până la noi dispoziţii.
De aici il chemă la sediul securităţii raionale.
— Zi aşa, tovarăşe geolog, îl intimpină căpitanul. Te ţii de
aventuri galante? Dar ştii pe ce mâini încăpuseşi? Cosmin făcu
ochii mari. Superba dumitale blondă face probabil parte dintr-o
foarte periculoasă bandă din capitală.
Tânărul geolog simţi un fior rece de-a lungul spinării.
— Credeţi că?…
— După „stilul” în care a lucrat, cred că erahotărâtă să te
lichideze. Lartă-mă că sunt aşa de crud, dar e mai bine să ştii
adevărul… Şi-o să fii de acum încolo mai prevăzător.
 Tânărul geolog se răsucea mereu pe scaun şi-şi frământa
degetele;
— Ce situaţie idioată!
Na fi speriat, îl linişti căpitanul. Zi bogdaproste că eşti aici, viu
şi nevătămat, şi nu zaci în vreun canal sau vreo prăpastie, cu
dinţii rinjiţi la soare… De acum încolo, cu voia sau fără voia
dumitale, vei avea un însoţitor… Nu te mai putem lăsa singur.
Cum te scăpăm o clipă din ochi, faci pozne.
— M-am purtat copilăreşte, recunoscu geologul.
— Un semn măcar dacă ne făceai şi puneam mâna pe ea…
Apropo: ţ i-a dat vreo întâlnire?
— Da… În crâng… La şase şi jumătate.
— Să fii dumneata sănătos… Acum cred că-i la câteva sute de
kilometri depărtare de noi.
— Eram atât de convins că…
— S-o lăsăm baltă, îi propuse căpitanul.
— De acum înainte nu mă mai încred nici în mama care m-a
făcut, izbucni înciudat geologul.
— O să mai ai dumneata şi alte decepţii, filosofă căpitanul.
Sper, însă, că n-o să te mai laşi tot aşa de uşor dus de nas.
— Fiţi convins.
— Când te întorci la treabă?
— Mâine în zori.
— Ne-am înţeles cu şeful şantierului „Cinci-Nord” să-ţi dea un
culegător de probe ca însoţitor… Sper să n-ai nimic împotrivă?
— Faceţi cum credeţi că-i mai bine, făcu geologul supus.
— Dar înainte de toate, treci pe la telefoane… Ai o convorbire cu
Bucureştiul.
— Tii, fir-ar să fie! Am şi uitat de ea, îşi aminti el zorit. Porni
imediat, cu paşi iuţi, spre oficiul poştal.
Martor nevăzut şi la această întrevedere, locotenentul Cornel
Voinea îşi făcu imediat apariţia în biroul lui Radu Tudor.
— Ce facem, tovarăşe căpitan? întrebă el îngrijorat. Pe unde
scot cămaşa? Mă jupoaie de viu „papa11 Coman… Parcă-l şi aud:
„De sub nas v-a zburat, nătăfleţilor!:’
— Poate-o reţine vreun post de control pe drum!… Am dat
alarma pretutindeni.
— Aiurea!… O crezi aşa de proastă?
— Puteam să jur că târfa asta era logodnica lui Cosmin, se
dezvinovăţi căpitanul.
 — În primul riad logodnica lui e brunetă, îi preciză Voinea.
— Dracu’ le mai ştie azi cum sânt’ cu adevărat? Acu’ sunt verzi,
acu’ albastre…
— Ce să mai vorbim, se resemnă Voinea. S-a dus, s-a dus!…
Vorba e ce-i spun colonelului? Că sunt un nătăfleţ? Recunosc.
Sunt! Pentru că eu umblam aiurea. După Floriceanu, iar Cosmin
era atacat în plin centra… Mă las de meseria asia, tovarăşe
căpitan! Mă depăşeşte!
— Nu vorbi gogomănii, îl avertiză căpitanul. Aşa e totdeauna la
primul caz greu!… îţi vine să te dai cu capul de toţi pereţii.
— De unde dracu’ a mai apărut şi secătura asta blondă?
Lucrează singură? Plătită de cineva? Cine a angajat-o? Care dintre
cei suspectaţi de noi?
— Poate niciunul, presupuse căpitanul.
Un apel telefonic le întrerupse reflecţiile amare.
— Alo?
— Tovarăşe căpitan, se auzi în receptor vocea ofiţerului de
serviciu, a venit un copil cu un plic adresat geologului George
Cosmin.
— Şi de ce l-a adus aici?
— Aşa i-a spus „o tanti”, să-l aducă aici, la noi.
— Cine-i „tanti” asta? se interesă căpitanul.
— N-a mai văzut-o prin oraş… Plicul i l-a dat mai demult,
adăugă ofiţerul de serviciu, dar copilul s-a luat cu joaca şi abia
acum şi-a amintit.
— Trimite scrisoarea aici, încheie Radu Tudor discuţia.
— Ce e? se interesă Voinea.
— Un mesaj pentru Cosmin de la o „tanti”…
— Târfa blondă, presupuse Voinea.
— Nu-i exclus.
— Ce baftă şi pe geologul ăsta!… Numai femei frumoase se ţin
de el.
— Decât aşa baftă, mai bine lipsă, observă căpitanul.
Când primiră plicul, constatară că o mână grăbită de femeie
scrisese numele lui Cosmin.
— Îldescliidem? se consultă căpitanul.
— Musai.
Înăuntru se afla un simplu bileţel, pe care aceeaşi mână grăbită
de femeie astermise cu majuscule doar aceste cuvinte:
„IDIOTULE… COPOI AFURISIT!… A DOUA OARĂ NU-MI MAI
SCAPI”.
Drăguţ! Iaca Voinea în zeflemea.
— Asta-şi bate joc de noi, izbucni Radu Tudor.
— Aiurea, îl linişti Voinea. Târfa asta nu mai calcă pe aici în
vecii vecilor… Răvaşul ei de rămas bun nu-i decât o ultimă şi
disperată încercare de intimidare.
l-l arătăm lui Cosmin?
— N-are rost… E şi aşa destul de speriat . Să-l lăsăm să-i
tihnească convorbirea telefonică… în curând o să avem doi de
păzit.
Capitolul XXIII v NOAPTEA
Îndrăgostiţilor
La sfârşitul lunii, Ofelia Craiu îşi anunţă plecarea spre Valea
Moartă. Încheiase sesiunea de examene „cum laudae” şi se grăbea
să-l revadă pe „ursul” ei mofturos şi nerăbdător. Tânărul geolog îi
trimisese între timp numeroase apeluri patetice, care avuseseră în
inima Ofeliei un ecou mai puternic chiar decât se aştepta ea.
Însăşi.
George Cosmin îi ven i în întâmpinare la gara din V. Urmărea
cu înfrigurare defilarea vagoanelor acceleratului de seară, iar
inima îi batea tare de emoţie şi dorinţă. Câte nopţi nu visase la
această clipă? Dar vagoanele se scurgeau unul după altul,
scrâşnind din frâne, fără ca chipul fetei să se zărească la vreo
fereastră. Tânărul geolog începu să alerge de-a lungul garniturii,
oprindu-se la fiecare uşă. Nimic. Dezamăgit, se întoarse spre
peron, privind cu duşmănie la trenul care se pregătea de plecare.
Lăsă capul în jos, cu ochii împăienjeniţi de ciudă şi amărăciune.
Dar în aceeaşi clipă două mâini subţiri, cu degete lungi, delicate,
care-i aeoperică ochii, îi curmară dezamăgirea. Trecerea de la o
stare sufletească la alta fu atât de bruscă, încât nu-şi mai
putustăpâni emoţia. Cu mişcări încete, desprinse degetele de pe
ochi şi le coborî spre gura sa arsă de dor. Le sărută cu patimă. În
acelaşi timp simţi alunecarea trupului Ofeliei în jurul său.
— Aşa mă aştepţi? îi reproşă ea, nu mai puţin emoţionată.
Cosmin continuă s-o privească năuc, incapabil să scoată cel mai
slab sunet. De ce mă priveşti aşa? Ţi-a fost teamă că nu vin?
Cosmin îi confirmă mai mult din priviri. Şi dacă nu veneam?
— Plecam eu după tine, reuşi el să îngăimeze.
— Ce faci? Nu-mi ajuţi la bagaje?
— Ba da, îi răspunse el, deşi nu se îndura a-i lăsa mâinile
subţiri, pe care aproape le strivise în palmele sale mari,
butucănoase. Tot nu-mi explic cum de nu te-am văzut?
— Erai, probabil, cu ochii după alta, îl înţepă ea.
Pe drum, în muşina împrumutată de la şantierul „Cinci-Nonl”,
începură să sporovăiască în voie. Numai pridideau în întrebările
şi răspunsurile. Abia atunci îşi dădură seama câte aveau să-şi
spună.
— Dacă nu intervenea profesorul Cernat, nu mai apucam să viu
la practică în Valea Moartă, îl informă ea. „Simi” s-a dat peste cap
ca să împiedice plecarea mea. A recurs la insinuări, bârfă
murdară, intrigă… Dar un simplu cuvânt al lui Cernat i-a
destrămat întreaga ţesătură de păianjen scârbos.
— Cernat e un om de aur, remarcă George Cosmin. M-a frecat
ca pe hoţii de cai, dar mi-a aprobat deschiderea şantierului la
Cascada Craiu VI… Ce vânzoleală o să fie acolo!
— Mă bucură, făcu Ofelia sincer. Cu toate că era mai poetic în
doi.
— În munţi nu e greu să rămâi în doi, o linişti el.
— Ai început să prinzi glas? îl avertiză fata, devenind brusc
prevăzătoare. Undo voi dormi în noaptea asta?
— La gazda colegului meu, Mitică Şerban.
— Singură?
— Bineînţeles… Femeia ţi-a pregătit camera ei.
Ofelia păru mai liniştită. Când ajunse la gazdă, se arătă chiar
entuziasmată:
— E aproape ca la ţară… Şi tu unde o să dormi?
— Alături, la Mitică… El e plecat.
— Dar acolo?
— În Valea Moartă?
— Îhî!
— Tu în cortul meu, iar eu afară, în sacul de dormit..
— Iar când plouă?
— Am să mă duc în cortul comun, al minerilor. N-o să te
incomodez de loc, o asigură Cosm în.
— Bine… Ne descurcăm noi într-un fel. Şi. Te rog, să nu-ţi faci
griji în privinţa mea. Ştiam de la Bucureşti ce mă aşteaptă… Iar
dacă am venit, înseamnă că am acceptat toate riscurile… Aş avea
însă o rugăminte.
— Rugăminţile tale sunt legi, făcu el curtenitor.
— Atunci să stabilim următoarea lege, continuă ea, prinzându-l
amical de mâini. Iniţiativa, în relaţiile dintre noi, să-mi aparţină.
— Vrei să calculezi totul dinainte?
— Nu e calcul, ci precauţie.
— Draga mea, rosti el grav. Atâta vreme cât eşti oaspetele meu,
vei beneficia de toate prerogativele ospitalităţii, plus cele care
derivă din cavalerism. Iar dacă ai gândit cumva altfel, m-aş simţi
jignit.
Satisfăcută de răspunsul lui, fata îi mângâie mâinile cu gesturi
leneşe de pisică.
— Ne cunoaştem aşa de puţin! mărturisi ea. Şi mereu îmi spun
că nu poţi fi altfel decât aşa cum te doresc eu… Uneori, însă, îşi
mai bagă codiţa drăcuşorul îndoielii… Curios! Rolurile au început
să se inverseze: la Bucureşti erai tu suspiciosul, aici eu.
Se desprinse de el şi se întinse pe pat cu faţa-n sus.
— Eşti obosită? o întrebă el.
— Mai mult sufleteşte… Deşi ar trebui să fiu fericită… Mi-am
văzut visul cu ochii: sunt aici, lângă tine, departe de „iubiţii11 mei
părinţi vitregi, departe de toate necazurile şi frământările mele…
Şi, cu toate astea, nu ştiu de ce îmi vine să plâng ca o proastă.
Înduioşat, Cosmin se apropie de pat.
— Stai acolo, îl rugă ea.
— Nu te văd bine de aici, îi mărturisi el sincer.
— Atunci stai pe marginea patului şi să nu spui nimic.
El se aşeză cuminte şi încercă s-o învelească. Dar mişcările lui
stângace, mâinile lui mari, obişnuite mai curând cu duritatea
stâncii decât cu rotunjimile unui trup tânăr de femeie, o amuzară
şi totodată o înduioşară pe Ofelia.
— Intuiesc că eşti un om tare bun… îi apucă iarăşi o mână şi
începu să i-o inângâie cu aceleaşi gesturi leneşe de pisică. Dar o
bătaie discretă în uşă îi făcu pe amândoi să tresară.
— Domnule inginer, e gata cina. Nu poftiţi? se auzi de afară.
— Vin imediat, doamnă, se grăbi Cosmin să răspundă.
Ofelia se lungi din nou în pat.
— Uitasem că mai e şi foamea, căscă ea discret. De aseară n-
am mai mâncât aproape nimic… Dar mă simt aşa de bine culcată,
încât aş renunţa la cina ta aleasă.
— Ţi-o aduc la pat, îi propuse el. Iar înainte de-a ieşi, îi mai
spuse: Bătrâna e nerăbdătoare să te cunoască.
— Bănuiesc… Ce i-ai spus despre mine?
— Că eşti logodnica mea şi că… te iubesc.
 Fata deveni brusc serioasă şi-şi luă ochii de la el.
— Te-a crezut? îl iscodi ea după o scurtă ezitare.
— Bineînţeles… Iar după ce te-a văzut, s-a convins.
— Dar tu?
— Mi-o doresc.
— Mult?
— Enorm!
— Atunci adă ceva «ie-ale gurii, că sini ruptă de foame.
Izbucniră amândoi într-un râs atât de puternic, încât gazda îl
auzi tocmai din fundul curţii.
„Ale tinereţii valuri11, îşi zise bătrâna.
„NOAPTEA PROylpEN ŢI AL A”
Deschiderea şantierului din Valea Moartă stârni multa vilvă în
Cătun. Paul Vrăbete, care revenise pe aceste meleaguri după o
scurtă absenţă, află noutatea de cum păşi pe străzile sătucului.
Cele mai bogate date
i le furniza baciul Mitu Bodea, ini Unit de culegătorul de folclor la
„Bufet”.
— Pe unde aţi mai umblat? il iritâmpină baciul.
— Treburi pe la Bucureşti, îi răspunse laconic Vrăbete.
— Gândeam c-aţi terminat pe la noi, continuă să-l iscodească
baciul.
— Chiar de-aş sta un an încheiat şi tot n-aş reuşi să adun
întreaga comoară de folclor de pe aici, îi explică Vrăbete.
— E bun, atunci, remarcă baciul. Măcar atâta bogăţie avem şi
noi: folclor, cum zici dumneata, apă şi aer curat. Doar dom’
injener Cosmin dacă nu ne-c» blagoslovi cu niscaiva comori ale
pământului.
Şi astfel trecură la subiectul care-i interesa pe amândoi în egală
măsura.
— De când e cu fătuca aia, nu vrea să mai ştie de nimeni, se
căină baciul. Câtu-i ziulica de mare o duce numai de mână sau de
subţiori şi gânguresc într-una ca două turturele.
Ceea ce-l nemulţumea însă mai mult pe Mitu Bodea era noul
şantier.
— Vor să detune munţii şi să-i răscolească până-n măruntaie.
Şi unde gând eşti, mata? Tocmai într-o văgăimn îi ude culmile
sunt apropiate ca degetele de la mâna… Ducă se porneşte,
ferească sfântul, vreuna din loc. Nu i prăpădeşte pe toţi?
— Or şti ei ce fac, că de aia-s geologi, îi replică \ mbete.
 Geologi, nu zic, da’ tineri. S-au prăpădit acolo oameni bătrâni,
cum a fost profesorul cela.:.
— Acolo a dispărut? făcu Vrăbete brusc interesat.
— Vorba vine, relractă imediat baciul. Dumnezeu,. L ic cum
anume şi-n ce loc… Se zice că l-ar fi înghiţit muntele pe cealaltă
parte a Văii, înspre Roşu, darsigur nu ştie nimeni. A rămas o
taină, ca atâtea altele.
Culegătorul de folclor îşi exprimă dorinţa de a vedea hi el acest
şantier care afecta într-atâta pe oamenii din pârlea locului. După
spusele lui Mitu Bodea, părea să fie o lucrare cu totul deosebită.
Importanţa ei reieie, ’i chiar şi din faptul că aprovizionarea
şantierului ne făcea pe calea aerului, cu avionul sau elicopterul.
Valea Moartă nu era accesibilă nici măcar patrupedelor de povară,
iar ca să se taie un drum în stincă ar fi necesitat investiţii mari şi
timp mult. Or se pare că podul aerian era singura soluţie.
— Ne-am dat naibii, observă Vrăbete, ascultând pitoreasca
descriere a baciului privitoare la escaladarea aviatică a Văii
Moarte. Zi, amicul nostru Cosmin foloseşte ”tehnica cea mai
înaltă?
— Se vede că a dat peste ceva foarte important, remarcă baciul.
Altfel nu s-ar arunca aici atâta bănet.
— Posibil, făcu Vrăbete evaziv.
A. Doua zi, când coborî în Valea Moartă, culegătorul de folclor
privi şi el mirat la schimbările survenite în intervalul scurt de la
ultima sa vizită aici. Înpreajma pârâului Craiu era instalată o
adevărată tabără minieră, alcătuită din corturi mari,
burduhănoase, în jurul cărora zăceau lăzi şi saci încă nedesfăcuţi.
Corbii geologului era ceva mai izolat, cam la o sută de metri mai
sus, instalat pe o pajişte mărginită de-o pădurice de jnepeni şi-un
mic lac alpin. Tabăra părea pustie. Dar când se apropie cam la o
zvârlitură de băţ, Vrăbete se văzu somat de un paznic spătos, cu
nişte mustăţi mari şi groase, ca două vrăbii, îngălbenite de tutun.
— Căutaţi pe cineva?
Pe tovarăşul geolog Cosmin, îi răspunse \ răbete.
— V-a poftit el aici?
— Suntem prieteni buni, l-a liniştit Vrăbete. Am mai fost pe la
el.
— Se poate, făcu paznicul neîncrezător, da’ până nu dă el
ordin, nu trece nici pasărea mai departe de aiei.
— Unde este?
 — Nu ştiu.
— Când vine?
— Nu ştiu.
— E dar, făcu Vrăbete mai mult pentru sine. Pot să mă întind
pe iarbă şi să trag un pui de somn?
— Cel mai înţelept lucru, îl sfătui paznicul.
Obosit de drumul lung străbătut pe jos din Cătun,
Paul Vrăbete adormi repede, mângâiat de razele calde ale
soarelui, ca şi de-o briză uşoară. Visa că se plimba -u o barcă pe
lacul cristalin din apropiere. Şi-n timp ce tăia oglinda de jad a
apei, barca începu să se clatine ameninţător. Speriat, Vrăbete
deschise ochii.
— Hei! Culegătorule de cai verzi, se auzi el apostrofat. Cu ce
ocazie pe aici?
Vrăbete se frecă repede la ochi şi-şi puse ochelarii pentru a
privi mai bine la eei trei oameni care-l înconjuraseră, il recunoscu
doar pe Cosmin, căruia-i zâmbi bucuros.
— Credeam că ai dat bir cu fugiţii! continuă gă-l. Iscodească
geologul.
— Nu scapi aşa uşor de mine, îi replică Vrăbete. Uiţi că mai ai
de plătit un pariu?
— Tu o să mă ţii toată viaţa dator, observă Cosmin. Tânărul
geolog i-o recomandă apoi pe logodnica sa. De după ochelari
Vrăbete o cercetă fără jenă pe Ofelia.
— Cum de-ai păcălit dumneata o fată aşa de frumoasă?
exclamă el admirativ.
— Vedem noi până la urmă cine-i păcălit, făcu George Cosmin
plin de sine.
Lezată oarecum de replica geologului, Ofelia îl ameninţă cu
degetul.
Celei de-a treia persoane, un zdrahon de bărbat înalt, spătos,
cu înfăţişare de boxer de categorie grea, trecui de treizeci de ani,
Vrăbete îi întinse o mâna rece, indiferentă. Apoi îşi îndreptă din
nou ochii săi miopi asupra chipului irezistibil al fetei.
— Îţi place? îl iscodi Cosmin în şoaptă.
Când o văd, vorba lui Topârceanu, „zău că-mi vine să las baltă
toate interesele”, îi strecură el.
Izbucniră spontan în râs. Ofelia îi interpelă intrigată:
— Cu ce vă amuzaţi acolo?
— L-ai dat gata pe acest strângător de cai verzi care, deşi e
miop, te-a ochit bine, îi explică George Cosmin.
Vrăbete căpătă brusc o roşeaţă feciorelnică.
— E un intrigant, stimată domnişoară, se apără el.
Cum aşa? Vrei să spui că nu-ţi place? îl incită Cosmin.
— Dimpotrivă, bâigui încurcat Vrăbete.
— Deci o placi, il atacă vehement Cosmin. Frumos din partea
ta.
— Lasă-te, domnule, de chestii de astea, se apără Vrăbete.
Vreau să mă explic: cu un văd niciun păcat în a admira o creaţie
feminină atât de izbutită. E ca şi cum m-ar condamna cineva că
am rămas mut. De admiraţie în faţa Mona Lisei sau altei
capodopere…
— Ai timp să-l crezi? făcu George Cosmin către Ofelia.
— Unele lecţii de curtenie ai putea totuşi să iei de la dârisul, îi
sugeră Ofelia geologului.
— Sâc! îi dădu Vrăbete cu tifla.
Culegătorul de probe, care-şi făcuse de lucru prin preajma lor,
râdea pe înfundate, cu toată faţa lui mare de boxer.
În timpul prânzului, care avu loc la cortul geologului, Vrăbete
constată o oarecare răceală a relaţiilor dintre cei doi logodnici.
Geologul făcea tot posibilul să intre în graţiile Ofeliei, dar fata îl
ţinea făţiş Ja distanţă.
„N-au ajuns încă la sfatul popular, dar certurile au şi început,
îşi zise el. Nu-i nimic. Împăcările sunt cu atât mai plăcute.” Se
întrebă însă dacă cei doi logodnici ocupă acelaşi cort, ori geologul
era expediat în cortul comun?
— Pot rămâne peste noapte aici? aruncă el undiţa.
— Fireşte, îi răspunse Cosmin. O să dormi în locul meu, în
cortul comun.
— Şi dumneata?
— Voi face de strajă la poarta cetăţii stăpânei inimii mele.
— Fii atent, că iar începi să debitezi prostii, îl avertiză Ofelia.
Amicul Vrăbete mi-e ca şi un frate, o linişti geologul, încât
poate fi iniţiat şi în problemele intime ale vieţii noastre de aici.
— Intuiesc că vi s-a întâmplat ceva neplăcut, interveni Vrăbete.
t Depinde cum o iei, fău geologul evaziv. Pentru mine,
întâmplarea a fost providenţială.
— Te iau de urechi, îl ameninţă Ofelia.
— Vă ajut şi eu, făcu Vrăbete glumeţ.. Dar fata se supărase cu
adevărat. Mi se pare că am adus niţică sămânţă de gâlceavă, mai
adăugă Vrăbete pregătindu-se de plecare.
— Nu. Dumneata n-ai nicio vină. Alţii vor suferi consecinţele de
rigoare, il ameninţă Ofelia pe Coşmin.
— Se pare că cineva va dormi la noapte cu ochii la stele,
presupuse Vrăbete.
— Păi, tocmai asta e şi vina ce mi se atribuie, preciză Cosmin.
I-am cerut ca, pentru mai multă siguranţă, să dorm în sac, lângă
cortul ei… N-aş vrea să mai fie expusă, ca astă-noapte, unor noi
pericole.
— Fleacuri, făcu Ofelia nepăsătoare.
— Îmi pare rău, dar nu sunt de aceeaşi părere: să auzi cum
borfăiesc mistreţii, în puterea nopţii, lângă cortul tău, nu-i un
fleac.
Ofelia nu-i mai asculta. Pe ea o deranja mai puţin spaima prin
care trecuse în timpul nopţii decât insistenţa lui Cosmin de a
dormi lângă cortul ei.
„Nu vreau să fiu compromisă, hotărî ea în sine. Chiar dacă mă
las sfâşiată de mistreţi.” N-avea prejudecăţi le domnişoară de
pension, dar nici nu admitea să i se impună o anumită situaţie.
Pe de altă parte se întreba daciî ar mai avea tăria să îndure încă o
noapte singură, în cortul izolat. Din mândrie nu accepta să-şi
mute cortul lângă celelalte din tabără. Locul unde era insta lat
micul ei cort i se părea de un pitoresc fără seamăn. Şi-i părea rău
să-l schimbe. Dar nicio noapte de coşmar, ca cea precedentă,
intuia că n-ar mai putea îndura. Deşi nu fusese numai coşmar…
Adormise devreme. Ştiindu-se singură, avea un somn uşor,
încărcat de teamă şi precauţii. La prjmul zgomot mai deosebit de
afară se trezise. Auzise, înlemnită de frică, nişte pocnete de crăci
uscate. Fata a simţit că-i sare inima din loc. A aşteptat încă o
dată repetarea acelor zgomote. Dar afară se lăsase o linişte
înspăimântătoare. Ofelia îşi îmbrăcase încet halatul şi ieşise tiptil
din cort. Afară o întâmpinase o lună plină, care-şi oglindea în lac
strălucirea feerică. Cu auzul încordat, Ofelia urmărise orice
mişcare din jur. În păduricea de jnepeni i se păruse că foşnea o
sălbăticiune. Cuprinsă de panică, scosese un ţipăt scurt, gâtuit.
Un grohăit de mistreţ, nu mai puţin speriat, îi răspunsese
spontan. Fără a mai aştepta alt îndemn, Ofelia o rupsese la fugă
spre corturile mari, protectoare, ale taberei undo dormea şi
Cosmin. Se strecurase în primul cort şi, spre norocul ei, un
fascicul de raze de lună căzuse chiar pe chipul adormit al
geologului. Ofelia se aplecase şi-l clătinase uşor. Cosmin
deschisese imediat ochii şi-o întrebase îngrijorat:
„Ce-i, iubito?”
„Nu dormi?” l-a întrebat ea mai liniştită.
„Aţipisem un pic.”
„Mie nu mi-i somn de loc, l-a minţit ea. Afară e o noapte
superbă. Hai să ne plimbăm.”
„Mă îmbrac şi vin imediat”, a acceptat el.
Când ieşiseră din cort, geologul observase îmbrăcămintea
sumară a fetei.
„Aşa nu merge, o dojeni el. Ai să răceşti.”
„Ştiu, îi şoptise ea lipindu-i-se tandru de piept. Dar n-am avut
încotro… M-am speriat şi…”
Cosmin o cuprinsese protector în braţe. Fata tremura de frig ca
varga.
„Of, sărăcuţa de tine, continuase el s-o căineze. Eşti îngheţată
bocnă. Şi pantofii ţi-s uzi leoarcă de rouă.” O înfăşurase în
canadiana lui călduroasă şi-o săltase în braţe ca pe un copil.
„E aşa de bine, îi destăinuise ea cuibărindu-i-se la piept. Cred
că nici în leagăn, ca prunc, n-am avut un culcuş mai bun. Iar tu
eşti aşa de bun şi de puternic!”
„Taci!” îi şoptise Cosmin rugător.
Impresionată de intonaţia gravă din glasul lui, fata scosese
capul de sub gluga canadianei şi-l privise mirată. Chipul lui radia
atâta fericire, încât şi fata se simţise mişcată până în adâncul
inimii. Începuse să discearnă şi ea cromatica nocturnă a acelui
veritabil „coli de rai”. Cosmin se oprise. Privirile lui extaziate
păreau că vor să absoarbă tot ce era în jur. Întreaga poezie a
nopţii căpătase în sufletul lui rezonanţe nebănuit de puternice.
„Niciodată, i se destăinuise el după o lungă tăcere, niciodată nu
mi-am simţit cugetul mai curat şi mai uşor ca acum. Parcă m-aş
afla într-o lume ireală, suspendată undeva, în imponderabilitatea
cosmică.”
„Tu ai suflet de poet, iubitule”, remarcase încântată H’elia.
„Dacă aş fi într-adevăr poet, ţi-aş închina acum cea mai
frumoasa odă care s-a scris vreodată.”
„Tu eşti mai mult decât poet, iubitule. Pentru că ma faci nu
numai să aud, dar să şi simt fiecare vers al neasemuitei tale ode.”
(n loc de orice răspuns, Cosmin o strânsese la piept şi porn isc
cu paşi mari, în neştire, prin iarba mare, peste care razele lunii şi
picurii mari de rouă presărau puzderii de diamante.
„Şi acum, il certă Ofelia în gând, totul n-a fost pentru el decât o
întâmplare providenţială.”
— Era într-adevăr un mistreţ? se interesă Vrăbete.
— Am cercetat a doua zi păduricea şi am găsit nişte urme
proaspete, îi preciză Cosmin.
— Curios, făcu Vrăbete mai mult pentru sine. Oamenii de pe
aici spun că sălbăticiunile astea, când simt miros de om, se
îndepărtează imediat. Or uristreţul acesta s-a apropiat, după câte
spui, foarte mult de cort.
— Şi. Pe mine mă miră apucăturile mistreţilor din această vale.
Când aveam cortul în Valea Godacului, înainte de a mi-l mătura
puhoiul, un misivei vagabond mi-a întors totul cu fundul în sus…
Ziua în amiaza mare.
— L-ai văzut?
— Nu… Nu i-am găsit decât urmele întipărite în vadul pârâului.
— În Valea asta totul e cam anapoda, conchise Vrăbete.
Seara, după cină, Paul Vrăbete se retrase spre tabără lăsând pe
cei doi logodnici într-o atmosferă de loc prielnică. Ofelia era
evident pusă pe harţă. Dar geologul, om aşezat şi cumpătat, nu se
arătă dispus a lua în seamă hachiţele logodnicei sale. Scoase
sacul de dormit din cort şi-l aşeză peste un strat gros de crengi de
jnepeni şi muşchi verde, pufos, de munte. Preparativele lui erau
urmărite de Ofelia cu priviri batjocoritoare. Cosmin, însă, nu le
luă în seamă. După ce dispăru în întregime în sacul său de
dormit, îi zise Ofeliei:
— Aşa, draga mea, să ne culcăm… Mâine trebuie să ne sculăm
devreme. Mergem la Roşu.
— Ce facem acolo?
— Vreau să reconstitui ultimul traseu străbătut de tatăl tău.
Propunerea o bucură pe Ofelia. Tânărul geolog arăta tot mai
multe dovezi de credinţă faţă de memoria tatălui ei. Dar asta nu-i
scuza însă purtarea faţă de ea, pe care o găsea cam grosolană.
— Noapte bună, îi ură ea sec.
— Noapte bună, draga mea, îi răspunse el cu o voce caldă.
În scurtă vreme liniştea cuprinse întreaga vale. Luna încă nu
răsărise, iar stelele se ascundeau după o perdea străvezie de nori.
Virât în sacul său de dormit, Cosmin încercă să adoarmă. Dar, cu
toate că „avea Iu picioare1, ca-n fiecare zi, mulţi kilometri de
poviruişuri de munte, tânărul geolog nu se simţea obosit.
Dimpotrivă, părea mai treaz caoricând, cu auzul mereu aţintit
asupra cortului care o adăpostea pe Ofelia. După foşnetele ce
răzbăteau până la ei, reconstituia în imaginaţie preparativele de
culcare ale fetei. Încercă iar să închidă ochii. Dar vuietul
îndepărtat al cascadelor şi susurul pârâiaşelor întreţineau un
„fond muzical11 are n. U-l deranja, dar nici nu-l îndemna la
somn. Dinspre cortul Ofeliei nu se mai auzea nicio mişcare. „Să fi
adormit aşa repede? Îl se întrebă el neîncrezător. Dar tot atunci îi
ajunse la urechi vocea înfundată a fetei:
— Cum te simţi, tovarăşe geolog?
— Mulţumesc, bine, îi răspunse el bucuros. „Prima noapte sub
spânzurătoare e mai grea.Îl
Ofelia chicoti înăbuşit şi continuă să-l iscodească:
— E răcoare afară?
— Suficient. Şi, pentru a fi mai convingător, slobâzi un strănut
puternic.
160
161

— Nu eşti cumva răcit? se îngrijoră ea.

— Eu? făcu el fălos. Am o rezistenţă de bivol.
— Îmi pare rău că te ţin afară, continuă ea, dar singur ţi-ai ales
această soartă, prin purtarea ta necuviincioasă.
— Nu-i nimic, draga mea, se resemnă Cosmin. Şi’ Napoleon
făcea „de strajă” la uşă Iosefinei.
Remarca lui, făcută pe un ton de copil pedepsit, declanşa râsul
fetei. După ce-şi mai ogoi hohotele, aceasta adăugă îmbunată:
— Măcar de ţi-ai fi cerut cât de cât scuze!
— Cel de sus primeşte pocăinţa păcătosului chiar şi-n ceasul al
doisprezecelea, îi sugeră el.
— Şi eşti pregătit pentru pocăinţă?
— Trup şi suflet.
Se lăsă iarăşi o tăcere de câteva clipe, care lui Cosmin
i se părură veacuri, apoi auzi hârşâitul fermoarelor de la intrarea
în cort.
— Te laşi de prostii? veni până la el glasul limpede al fetei.

1 — Răzbunarea Ofeliei
 — Mă las, făcu el supus.
— Nu te mişca, îi porunci ea.
Tânărul îndrăgostit încremeni. Nu-şi purta decât privirea,
urmărind cu emoţie şi nerăbdare fiecare pas al fetei, care se
apropia de sacul său de dormit. În clipa când Ofelia se aplecă
asupra lui, Cosmin scoase un geamăt scurt. Fata îi înfipse
genunchii ei rotunzi în – abdomen, supunându-l la o apăsare
continuă, neiertătoare.
— Juri că n-o să mă mai superi?
— Jur! rosti el icnind.
— Şi că mă iubeşti?
— Pentru asta… (icnet) nu trebuie să jur. (Oftat.) Te iubesc
împotriva oricărei voinţi. Ultimul cuvânt îl strigă eu un glas care
trăda teama de-a nu mai putea rezista nemiloasei apăsări. Ofeliei i
se făcu milă şi începu să-şi retragă genunchii, culcându-se încet
de-a lungul sacului. Tânărul geolog începu să răsufle mai uşurat.
— Nu te mişca, li porunci ea din nou.
El se supuse. Fata îi luă atunci capul în mâini şi începu să-l
răsucească într-o parte şi-n alta. Tânărul geolog îşi umezi buzele
arse de dorinţă. Dar în locul buzelor catifelate ale fetei, simţi pe
obraz usturimea unei palme zdravene.
— Asta-i pentru’\întâmplarea providenţială”, îi preciză fata.
Cosmin strânse din ochi, pentru a-şi ogoi usturimea, apoi îi
răspunse liniştit:
— Am luat act.
Ofelia îi întoarse şi celălalt obraz, pregătindu-l pentru o nouă
palmă. Prevăzător, Cosmin închise ochii şi strânse pleoapele tare.
Dar mâna fetei se opri la jumătatea drumului, împiedicată de-o
cascadă de risete.
— Eşti aşa de caraghios!
— De ce? deschise el ochii intrigat.
— Eşti delicios de caraghios! continuă ea să râdă. Zău, merită
să te sărut.
Capitolul XXV
O PARTIDĂ DE SAH FĂRĂ PARTENER, ÎNTRERUPTĂ PE
NEGÂNDITE
Printre pasiunile recunoscute ale colonelului Coman era şahul.
Dar nu partidele obişnuite, cu parteneri de joc, ei dezlegarea
problemelor de şah. Îşi elabora sân gur câte o problemă, pe care
se apuca apoi s-o dezlege. Era în stare să stea ore în şir în faţa
tablei de şah, fără a părea câtuşi de puţin obosit sau plictisit. La
reproşurile soţiei sale. Care ţinea să-l dezbare de acest „obicei
prost11, el răspundea invariabil: „E cel mai bun mijloc de
destindere”. În fapt, însă, nu se destindea. Dimpotrivă. Tabla de
şah îi aduna şi-i ordona gândurile. Era o izolare cu sine însuşi.
Piesele de şah aveau nume şi caracterizări precise. Albele
reprezentau colaboratorii săi şi, în general, oamenii aflaţi de
partea legii, iar negrele – cei în culpă ori suspectaţi de-a fi în
culpă.
În „cazul Cosmin14, colonelul procedă la fel. Regele negru era
mai curând o noţiune, decât un nume: reprezenta acel „ceva11 pe
care celelalte piese negre se străduiau să-l păstreze nedescoperit
în Valea Moartă. Regina nu avea nici ea o identitate precisă.
Intuia mai mult, decât putea dovedi, căo anumită persoană
„forte11 se temea în cel mai înalt grad de o eventuală descoperire
a rămăşiţelor defunctului profesor Craiu în Valea Moartă. Coman
nu excludea posibilitatea ca lângă osemintele lui Craiu să se
găsească unele dovezi ale uciderii acestuia. Pentru că nici el nu
credea că profesorul fusese victima unui simplu accident. Dintre
toţi oamenii pe care-i tria prin filtrul minţii sale, colonelul credea
cel mai mult în intuiţia Ofeliei. „Mamă sau fiică, intuiţia femeii
rareori înşală11, îşi zicea el. Fata apărea pe tablă sub chipul unui
căluţ nărăvaş, cu nările în vânt, de culoare albă, strecurat în
dispozitivul pieselor negre.
Purtările acestei fete frumoase, care păreau unora cam stranii,
colonelului i se păreau normale. Ofelia, după opinia sa, urmărea
un ţel precis: răzbunarea misterioasei morţi a tatălui ei în Valea
Moartă. Da» pe cine voia să se răzbune? Fata era pornită în mod
evident împotriva părinţilor ei vitregi. Această aversiune era, în
bună măsură, justificată. Cei doi soţi Iuga îi înlocuiseră părinţii
buni, moştenind de la profesorul Craiu întregul „inventar11, viu şi
mort. Or, fata, devenind majoră, nu se putea împăca de loc cu
această situaţie. Dar erau oare suficiente aceste fapte pentru a-i
aduce pe cei doi soţi Iuga pe banca acuzării? câţi oameni din
lumea largă nu beneficiază de împrejurări similare fără a fi comis
vreun delict juridic!
Până una-alta, colonelul il fixă totuşi pe conferenţiar pe tablă,
sub chipul unui turn negru, iar soţiei lui îi atribui un rol mai mic
– de pion.
Când veni rândul celui de-al doilea turn negru, Coman stătu
câteva clipe în cumpănă: cine putea fi omul care acţiona acolo, la
faţa locului, cu atâta precizie? Avea de ales între doi oameni:
Floriceanu şi Mitu Bodea. Nici împotriva solitarului baci din Valea
Moartă n-avea vreo dovadă. „Paradoxurile11 lui Voinea, ori
asemănarea, oricând contestabilă, cu fostul căpitan de
contrainformaţii Mihalcea, căruia-i fusese ordonanţă, constituiau
doar simple supoziţii. Dar pentru a continua partida, Coman avea
nevoie şi de cel de-al doilea turn negru. De aceea, îl atribui, cu
oarecare şovăială, lui Mitu Bodea. Iar pe Floriceanu îl aşeză
alături, în chip de nebun. În faţa turnului se afla şi un pion
negru, pe care Coman era tentat să-l scoată din joc. Neînsemnata
piesă reprezenta ţiitoarea baciului, precupeaţa care se
îmbolnăvise subit.
Colonelul verificase prin organele regionale dacă precupeaţa se
afla, într-adevăr, într-un spital din Iaşi, la tratament. Răspunsul
pe care-l primi fu negativ.
„Asta nu mai revine probabil în joc11, conchise colonelul.
Se întreba, totuşi, ce legătură exista între femeia care se
prezentase la Oficiul din C., cu acel faimos colier, şi ţiitoarea lui
Mitu Bodea. Semnalmentele corespundeau. Dar erau nişte
semnalmente comune, care puteau duce lesne în eroare.
Colonelul puse totuşi pionul negru în faţa celor două turnuri
negre, asupra cărora mai stărui câteva clipe.
„Se cunosc ori nu se cunosc?… Sunt sau nu sunt în legătură?
41 Fapt cert era că, în perioada dispariţiei profesorului Craiu, atât
Simion Iuga cât şi Mitu Bodea se aflau în regiunea Văii Moarte.
În cursul dimineţii colonelul cercetase atent chipul acelei
frumoaso necunoscute, care încercase să-l şantajeze pe Cosmin la
cofetăria din oraşul V. Fotografia fusese făcută de căpitanul Radu
Tudor, „pentru orice eventualitate44, când supraveghease
întâlnirea dintre Cosmin şi presupusa sa logodnică. „Singurul
lucru bun pe care I-au făcut şi ei44, îşi zise colonelul. La început,
bănuise că frumoasa blondă era o delincventă periculoasă, care
ieşise nu de multă vreme din închisoare, în criză de bani, aceasta,
probabil, acceptase, în schimbul unei sume „grase44 de bani, să-l
dea pe Cosmin pe mâna perseverenţilor săi urmăritori. Dar
ipoteza lui căzu la prima verificare. Frumoasa necunoscută nu se
afla în niciunul din caziere.
„Va trebui, totuşi, să punem mâna pe ea4’, conchise colonelul
aşezând pe tablă alt pion. Atât pentru a-şi primi ceea ce merită
pentru delictul comis, cât şi, eventual, pentru a-l ajuta să prindă
măcar un căpeţel al aţei atât de viclean răsucite şi împletite. În
sinea lui, Coman se îndoia că ar putea scoate mare lucru de la ea.
Fusese angajată, probabil, de o terţă persoană, la fel de străină de
acest caz. Ceea ce-l preocupă însă cel mai mult pe colonel era
viitoarea acţiune a negrelor. Unde vor ataca şi cu ce mijloace? îi
era limpede că aceştia nu se vor astâmpăra. Intuia că, pe măsură
ce lucrările de organizare a şantierului d în Valea Moartă se
apropiau de sfârşit, iritarea lor va sjKri.
„Singura satisfacţie pe rare o am, rumegă Coman în liniştea
nopţii, e faptul a am impus deschiderea imediată a şantierului din
Valea Moartă… Chiar dacă morocănosul cela de Cernat tună şi
fulgeră împotriva mea 1” mai adăugă el în sine cu vădită
mulţumire, în clipa următoare, însă, i se strecură în inimă
ghimpele îndoielii. „Dar dacă toată povestea eu grota astupată de
stânca dinamitată se dovedeşte a nu fi până laurmădecât rodul
fanteziei lui Cosmin?! Generalul atrăsese în mod deosebit atenţia
lui Coman: «Bagă de seamă!… Nu te faci de râs numai tu. Ne
compromiţi pe toţi».
„Norocul e totdeauna de partea îndrăzneţilor44, îi replicase
colonelul.
Reamintindu-şi această replică, Coman se opri mai încrezător
asupra pieselor albe. De la bun început constată că acestea erau
mai mult în apărare. Le-ar fi trecut cu dragă inimă la atac dacă ar
fi ştiut unde şi cum să atace? Datele pe care le poseda nu-i
îngăduiau decât să arunce momeala şi să aştepte răbdător
înghiţirea ei de către răpitor. Dar era oare suficientă nada
aruncată în Valea Moartă? N-ar mai fi trebuit şi alte momeli? Oare
zăbăucul cela de Floriceanu, pe care „negrele44 îl aruncaseră lor
ca momeală, n-ar putea fi folosit în acest scop?
N-apucă bine să însăileze ceva pe această urzeală, când soneria
telefonului tulbură liniştea camerei sale de lucru. Coman ridică
nedumerit receptorul şi privi în acelaşi timp mirat la ceas: era
douăsprezece şi jumătate noaptea. Recunoseu vocea ofiţerului de
serviciu.
— Tovarăşe colonel! Mă iertaţi că vă deranjez la această oră, dar
locotenentul Cornel Voinea a insistat foarte mult.
Un fior uşor îl făcu pe Coman să strângă din umeri.
— Ce dracu au mai făcut acolo? se îngrijoră el brusc.
— Geologul a fost victima unui nou atac.
 — Ce fel? strigă Coman disperat.
— I s-a introdus o viperă în cort.
— Colosal! îi scăpă lui Coman fără voie. Spune-i lui Voinea să
revină peste douăzeci de minute şi trimite-mi urgent o maşină.
Puse receptorul la loc, se strecură în dormitor, de unde-şi luă
hainele pe furiş. Şi-n timp ce se echipa „în doi timpi şi Irei
mişcări11, ca pe vremea milităriei, auzi murmurul nemulţumit al
soţiei sale:
— Iar pleci iri puterea nopţii?
— De douăzeci de ani fac la fel, îi răspunse colonelul iritat, şi
tot de al il în ani îmi pui invariabil aceeaşi întrebare.
— Şi tot de atâţia ani Ic superi de pomană pe mine, observă
nevasta mai îmbunată.
Dar Coman dispăruse între timp pe uşă, minat de presimţiri
dintre cele mai negre.
Capitolul XXVI
O NĂLUCĂ MÂNATĂ DE VISCOL ÎN PLINĂ varA
— Fă-mi legătura, ordonă Comun radiofonistului. Iar când auzi
glasul lui Voinea, il inl rebă fără a cere alte lămuriri: Ce face
Cosmin?
— Destul de prost, tovarăşe colonel, îi răspunse Voinea cu o
voce sugrumată. E foarte» agitat, are dureri de cap, greţuri,
palpitaţii…
— Şi ce-i faceţi?
— Nimic… Ne uităm neputincioşi 3a el.
— Frumoasă ispravă! conchise colonelul. Se întoarse către
ofiţerul de serviciu şi-i ceru să ia legătura cu Aviaţia Sanitară.
Reluă convorbirea radiofonică: Povesteşte-mi cum s-au petrecut
lucrurile… Dar să nu-mi scapi niciun amănunt, îl avertiză el pe
tânărul locotenent.
Pe scurt, lucrurile se petrecuseră în felul următor, în dimineaţa
zilei precedente, George Cosmin pornise împreună cu Ofelia şi
Paul Vrăbete spre Roşu. Acest drum era o dorinţă mai veche a
geologului. Spera ca, cercetând zona dinspre Roşu, sădecopere
obârşia pârâului Craiu, care ţâşnea atât de spectaculos, direct din
stincă, cu câteara zeci de metri înainte de-a se arunca în cascada
Craiu VI. Traseul pe care-l alesese geologul era dintre cele mai
accidentate. Şi nici cerul încărcat de nori plumburii nu prevestea
o zi bună. Dar atât Ofelia cât şi Vrăbete insistaseră să-l
însoţească.
 — Mergeţi, dar să nu-mi bombăniţi după aceea, îi avertiză
geologul.
În drum, se abătură pe creasta ce mărginea spre nord cascada
Craiu VI. Grupul de mineri din fundul văgăunii îi salutară
zgomotos.
— Ciudat lucru, se destăinui Ofelia celor doi tineri. Locul ăsta
mă atrage, şi-n acelaşi timp mă înspăimântă.
— Să mergem, îi îndemnă Cosmin la drum. Paul Vrăbete
remarcase în glasul geologului o anumită asprime, sub care
acesta îşi ascundea emoţia provo cată de destăinuirea Ofeliei. În
intonaţia fetei parcă şi Vrăbete simţise un fel de prevestire.
„Să presimtă oare că aici zac osemintele părintelui ei? Îl se
întrebă acesta. Continuau să meargă în tăcere, fiecare absorbit de
gândurile proprii. La un moment dat, Vrăbete rupse tăcerea cu o
exclamaţie puţin obişnuită la el:
— Ei, drăcia dracului!… Ala nu-i un om?
Cam la un kilometru în faţa lor, printre blocurile presărate pe
povârnişul muntelui’, se strecura o mogildeaţă. Părea că-i zărise şi
căuta să scape din raza lor vizuală. Geologul scoase iute binoclul
şi încercă să-l identifice. Dar mogâldcaţa îşi ţinea capul între
umeri, sărind sprintenă din piatră în piatră. După ce străbătu aşa
o bună bucată a povârnişului, se piti după un colţ de stâncă
pentru a-şi I rage suflet ui şi a-i pândi pe urmăritori-.
— De ce se ascunde de noi? întrebă Ofelia intrigată.
— O fi având motivele Iu i, făcu Vrăbete. Pot să-l văd şi. Eu?
Cosmin îi oferi binoclul.
— Nu pare să fie de prin părţile aslea. E echipat ca un alpinist,
observă Cosmin.
— Sau ca un geolog, sugeră Vrăbete.
— N-ar fi exclus, rosti mai mult pentru sine Cosmin. Deşi mă
întreb de ce se tot învârte fără rost pe aici?
— Cine? se interesă Ofelia.
— Un coleg cam într-o ureche.
Între timp, mogâldeaţa îşi reluase goana furişată printre
blocurile mari de piatră, ajungând curând pe creastă, de unde se
lăsă la vale şi dispăru definitiv.
Pe măsură ce urcau, Cosmin observă că previziunile lui
începeau să se adeverească. Bura de ploaie, care-i însoţise chiar
de la poale, se înteţea. Cerul era complet acoperit de nori grei,
apăsători.
 — S-a răzbunat a ploaie, îşi plasă Vrăbete una d în glumele sale
obişnuite.
Dar cei doi logodnici nu-i gustară umorul. Cosmin era încă sub
impresia apariţiei şi dispariţiei ciudatei mogâldeţe.
Îl recunoscuse pe colegul său Floriceanu. Şi faptul îl intrigă cu
atât mai mult, cu cât în urmă cu trei zile avusese cu acesta o
discuţie neplăcută. Cosmin se afla singur într-unul din birourile
şantierului „Cinci-Nord’ unde completa nişte note de comandă
pentru materialele necesare lucrărilor din Valea Moartă. La
unmoment dat auzise deschizându-se uşa. Întoarse capul şi-l
zărise, surprins, pe Floriceanu. Acesta îl privea din prag cu nişte
ochi tulburi.
„Ce doreşti? Îl îl întrebase Cosmin aspru.
„Şterge-o de aici! Îl îi aruncase Floriceanu ameninţător.
„De ce? făcuse George Cosmin, nedumerit. E biroul tău? Îl
„Nu la birou mă refer, ci la Valea Moartă”, îi precizase
Floriceanu.
„Ei, nu mai spune, s-a amuzat Cosmin. De ce s-o şterg? E
moşia lui taică-tu?”
„Este, a susţinut Floriceanu cu încăpăţânare. Ideea de a
prospecta această zonă e a mea. Şi mie mi-a fost repartizată
iniţial… Dar tu, lingăule, te-ai dat bine pe lângă Cernat şi mi-ai
suflat-o.Îl
„Ce spui? a continuat Cosmin să se amuze. Şi chiar dacă ar fi
aşa, aş avea un motiv în plus să nu plec.Îl
„Dacă nu te cărăbăneşti de bună voie, ai s-o faci de nevoie’*, l-a
ameninţat Floriceanu.
„Şi cine o să mă oblige? începuse Cosmin să-şi iasă din fire. Tu,
mă neputinciosule? Şi-n timp ce măsura cu nişte priviri
dispreţuitoare statura slabă, deşirată, a colegului său, adăugă
sec: Cară-te imediat din faţa mea, până nu-ţi dau una de zbori pe
fereastră… Şi te mai avertizez că, dacă nu te astâmperi, anunţ şi
conducerea Institutului.”
„Mă… pe conducerea Institutului şi pe toţi lingăii de teapa ta”,
îi replicase Floriceanu cu faţa schimonosită de ură şi dispreţ.
„Ai terminat? Îl se ridicase George Cosmin ameninţător.
„Nu… Abia am început, făcu Floriceanudând înapoi. Şi dacă nu
te grăbeşti să-ţi iei tălpăşiţa din Valea Moartă, s-ar putea să nu
mai pleci niciodată de acolo.Îl
„Fii om serios, îi mai aruncase George Cosmin în urmă.
 Zărindu-l acum din nou strecurându-se printre stânci ca o
nălucă, George Cosmin se întrebă dacă Floriceanu, în nebunia lui,
nu punea ceva la cale. Nu se temea atât pentru el, cât pentru
Ofelia.
„Mare-i grădina lui Dumnezeu11, conchise el, grăbind pasul.
Alături de el păşea Ofelia.
Fetei nu-i plăcea în general să trăncănească la drum. Când
ajunseră însă pe creastă, îşi ieşi din muţenie, exclamând mirată şi
încântată totodată:
— Fulguieşte!
Un curent rece de aer, care venea dinspre nord, transforma
picurii mici de ploaie în fulgi albi de zăpadă.
— Pe vârful muntelui cred că viscoleşte, pronostica geologul.
— Viscol în toiul verii? făcu neîncrezător Vrăbete.
— În regiunea asta te poţi aştepta la orice, susţinu Cosmin. Nu
uita că ne aflăm în nordul ţării. Cercetă apoi echipamentul sumar
al culegătorului de folclor, în ai cărui bocanci apa chiftea la
fiecare pas. Eu zic să ne înapoiem, propuse Cosmin.
— Eeee! Da’ uşor te mai sperii, protestă Vrăbete.
— Nu prea are spirit de aventură, îl ironiza şi Ofelia pe Cosmin.
— Dacă-i pe aşa, se simţi Cosmin ofensat, atunci vă rog să
grăbiţi pasul. Şi dădu exemplu pornind întins spre o nouă culme,
complet golaşă. Din mers, Cosmin cercetă împrejurimile, sperând
să mai zărească mogâldeaţa. Dar nu dădu decât de nişte urme
abia vizibile, pe care fulguiala din ce în ce mai deasă le acoperea.
Amiaza îi ajunse aproape de vârf. Geologul căuta un loc mai
adăpostit pentru refacerea forţelor. Dădeau cu toţii semne de
epuizare. Îngrămădiţi unul în altul, ca oile la strungă, încercară
să-şi dezmorţească mâinile ca să poată duce mâncarea la gură.
S-a făcut umbră, glumi Vrăbete sullând de zor în pumnii
îngheţaţi.
— Mâncaţi mai repede, îi zori Cosmin. Dacă mai stăm, nu ne
mai mişcăm din loc.
Se zice că moartea prin îngheţare nu-i chiar aşa de rea,
continuă Vrăbete să-şi debiteze glumele, nu lotdeauna potrivite.
Prefer să las altora această plăcere, îi replică geologul acru,
privind îngrijorat chipul învineţit de l’rig al Ofeliei. Fata i se păru
pentru o clipă urâţită şi îinbătrâmtă. Cosmin se scutură ca de un
fior, inhăţă rucsacul şi îndemnă la drum.
— Curios lucru, pălăvrăgea în urma lui Vrăbete.
 Deşi continuă să ningă, bocancii mei se usucă văzând cu ochii.
Cosmin aruncă o privire înnegurată spre culegătorul de folclor.
El ştia ce înseamnă acea uscare „văzândcu ochii” a bocancilor.
Frigul se înteţise într-atât, încât îngheaţă şi apa din încălţăminte.
„Rău am făcut că m-am luat după. Ei şi n-am apucat calea
întoarsă”, îşi reproşă în sine geologul. Era însă prea târziu. Nu se
mai puteau înapoia. I-ar fi prins noaptea pe drum. Nu mărturisi
nimic din îngrijorările sale celorlalţi, în schimb îi grăbea fără
zăbavă. Dar înaintarea era tot mai anevoioasă. Fulgii de zăpadă
erau transformaţi de vântul rece în alice albe, de diferite
dimensiuni, care-i plesneau fără milă peste fală.
— Al dracului vânt, dom’le, se căină Vrăbete. Trece prin
mantaua asta de ploaie ca prin silă.
Ofelia strângea din măsele şi finea pasul voiniceşte. Respiraţia
ei, însă, devenea tot mai grea.
— Îţi îngheaţă aerul în plămâni, o auzi Cosmin la un moment
dat.
— Te-aş lua în spate, îi propuse Cosmin. Fata refuză. Ai
dreptate, admise geologul. Dacă nu te-ai mişca, ai îngheţa şi mai
repede.
Cu chiu, cu vai, atinseră piscul muntelui. Aici, însă, înaintarea
deveni imposibilă. Vântul sufla cu atâta tărie, încât se chirciră
imediat ca să nu fie aruncaţi în prăpăstiile care se căscau în toate
părţile. Cosmin privi disperat în jur, în căutarea unei soluţii
salvatoare. Dar vizibilitatea era redusă la zero. În afară de
aceasta, locurile îi erau complet necunoscute. Ca să înainteze pe
muchia îngustă, singura cale ce li seoferea în faţă însemna
sinucidere sigură. Un pas greşit, o rafală mai puternică a vântului
sălbatic şi cutezătorul s-ar fi prăbuşit în genune.
— Nu ştiam că e o trecere atât de periculoasă, se dezvinovăţi
Cosmin către Vrăbete.
— Şi ce facem? întrebă îngrijorat culegătorul de folclor.
— Să mă uit pe hartă.. Poate e vreun drum spre stâna lui Mitu
Bodea… Singura noastră scăpare, li preciză Cosmin.
Încercă să deschidă portharta, dar vântul era cât pe ce să i-o
smulgă din mâini. Căută atunci un loc mai ferit, ocolind ţancul
care stătea ca o căciulă pe vârful muntelui. Nu făcu însă decât
doi-trei paşi când mogâldeaţa, de care aproape şi uitase, se ivi pe
neaşteptate pe după ţanc, scoase un hârâit ce voia să aducă a
râs, şterse aproape cu umărul pe Cosmin şi se aruncă fără nicio
şovăială spre trecătoarea îngustă bântuităde viaturi năprasnice,
din care nu mai avea scăpare. Îngrozit de această vedere, Cosmin
strigă în urma moeâldeţei:
— Înapoi!… înapoi!…
Vântul îi aduse strigătele îndărăt, iar mogâldeaţa se lăsă
înghiţită de perdeaua deasă, de nepătruns, a viscolului. Câteva
minute statură toţi cu urechile aţintite spre trecătoare. Vântul
însă nu le aduse nicio chemare de ajutor, niciun strigăt de groază.
Jur împrejur nu se auzea decât vâjâitul neistovit al vijeliei.
— Nenorocitul! îi scăpă lui Cosmin.
— L-ai recunoscut? se interesă Vrăbete.
— Tot el era… Floriceanu!
— Să mergem după el, propuse Vrăbete. Poale-! sa I văm.
— Nu pun eu în primejdie de moarte trei oameni săi ătoşi
pentru o minte bolnavă! rosti hotărât Cosmin.
Scoase apoi harta şi-o cercetă cu atenţie. Singura salvare era să
o apuce pe calea cea mai scurtă spre stâna
lui Mitu Bodea. Seara se apropia neînchipuit de repede, iar
viscolul se înteţea. Dar calea cea mai scurtă nu era şi cea mai
uşoară. Aveau de străbătut un circ glacial, care, după curbele de
nivel de pe hartă, se arăta dintre cele mai prăpăstioase. Cosmin se
apropie de marginea uriaşei căldări care se deschidea la picioarele
lor şi privi înfiorat. Stratul de zăpadă se aşezase cam de-o palmă,
acoperind smocurile de iarbă şi puzderia de 1) locuri de piatră
presărate pe întregul povârniş. Ofelia il iscodi cu priviri
întunecate:
— Pe aici va trebui s-o apucăm?
— Ai ghicit, făcu geologul cu un calm care se transmise pe loc
şi celorlalţi. În două-trei ore suntem la adăpost. Şi, fără a mai sta
în cumpănă, se aruncă primul în căldare, strigând cât îl ţineau
plămânii: Avanti, ragazzi!
Ofelia îl urmă imediat, iar Vrăbete, după o scurtă ezitare,
închise ochii şi se lăsă la vale pe turul pantalonilor.
— Ce sistem de coborâre mai e şi ăsta? Li întrebă amuzată
Ofelia când făcură prima oprire.
— Patent propriu, îi răspunse culegătorul de fol’ clor. L-am
intitulat „tur-alpinism11… în împrejurări vitrege, scopul scuză
mijloacele.
Curând, însă, aveau să apeleze toţi la acest „patent11.
Coborârea devenise primejdioasă. Se bucurau, însă, şi de un
avantaj: circul glacial le oferea un adăpost sigur împotriva
crivăţului care bântuia crestele munţilor. Cosmin constată
bucuros că Ofeliei îi reveniseră bujorii în obraji, iar apa din
bocancii lui Vrăbete începu iarăşi să chiftească. Alicele albe, care
le săgetaseră feţele cu atâta furie, se transformaseră în fulgi mari,
liniştiţi. Ceva mai jos reveniră chiar la starea lor iniţială, de picuri
de ploaie.
„Cel puţin nu vom muri îngheţaţi11, îşi zise Cosmin în sine.
Grija lui era acum ca Ofelia sau Vrăbete să nn se accidenteze.
— Fii atentă să nu calci pe alături, i se adresă fetei.
— Avertismentul tău e tardiv, dragul meu, îi replică ea. Primul
pas greşit J-am făcut chiar în clipa când am pornit spre Valea
Moartă.
Răspunsul fetei îl bucură. „Stăm bine cu moralul, constată el.
Asta-i important de ştiut.Îl Atenţia lor se îndreptă apoi către
vuietul unei cascade ce se auzea tot mai distinct. Cosmin se opri
şi cercetă din nou harta. Curbele de nivel nu-i dădeau nicio
speranţă. Cascada se anunţa mare şi nu se întrevedea nicio
posibilitate de ocolire. Iar ei erau după aproape o zi de marş
neîntrerupt, bătuţi de ploaie, zăpadă şi vânt.
— Nu cumva ne-am rătăcit? îi cercetă Ofelia pe Cosmin.
— Ai drept ghid, draga mea, un geolog care ştie nu numai să
atragă fetele pe căi greşite – cum insinuai adineauri – ci să le şi
scoată la drumul cel bun.
— Vedea-m-aş! se căină Vrăbete, care-i ajunse iarăşi din urmă.
Cu „tur-alpinismul11 meu nu mi-a mai rămas nioi un oscior
întreg.
— Nu-i nimic, îl consolă Cosmin. Facem acum un duş rece ea
gheaţa şi ai să vezi cum te refaci.
— E vreo baie prin apropiere? se interesă culegătorul de folclor
cu un aer vădit naiv.
— N-o auzi? îl făcu atent geologul la vuietul cascadei.
Vrăbete se scutură ca de frig:
— Brrrr! Şi-i obligatoriu să facem „un duş rece11?
— Vrind-nevrând, conchise Cosmin, rostoglindu-se spre
cascadă.
Căderea de apă era întreruptă la intervale de praguri. „O
cascadă tipică a acestor munţi”, constată Cosmin în sine. Deşi
ştia că-i inutil, cercetă totuşi în dreapta şi în stânga cascadei.
Nicio posibilitate de evitare a „duşului rece”.
 — Dacă ştiam, luam ustensilele pentru alpinism şi făceam o
coborâre pe coardă, rosti el necăjit după ce văzu pragurile înalte şi
primejdioase care li seânfăţişau la picioare.
Înainte de a începe coborârea, făcură din curele şi bucăţi de
sfoară mai groasă o coardă ad-boc, care abia atingea o lungime de
trei metri.
— Dacă mai adăugăm lungimea fiecăruia dintre noi, asigurăm o
coborâre de vreo cinci metri, conchise el. Dă-i drumul, Ofelia!
Susţinută de Cosmin şi Vrăbete, Ofelia coborî fără mari
dificultăţi. Stropii mărunţi şi deşi, pulverizaţi de cascadă, o
pătrundeau până la piele.
— Am apă şi-n urechi, se căină ea după ce ajunse jos şi-şi
scutură pletele ude.
Yeni apoi rândul lui Vrăbete. Coborârea merse ca pe strună
până la ultimul prag, şi cel mai înalt de altfel. Aici, însă, una din
curele cedă şi nefericitul culegător de folclor se prăbuşi cu un
strigăt de groază în viitoarea de la picioarele lui. Amuţită şi
înlemnită de spaimă, Ofelia se uita neputincioasă la zbaterile lui
Vrăbete în vijelioasele ape ale cascadei. Abia când auzi urletul
furios al lui Cosmin, se dezmetici şi pătrunse sub pânza de apă,
pentru a întinde mâna lui Vrăbete. Era şi timpul. Cu ultimele
forţe acesta se cramponase de un colţ de stâncă, luptând
împotriva nestăvilitului şuvoi de apă care-l trăgea la vale. Dar o
pală de apă o izbi pe Ofelia în plin, ameţind-o. Îşi reveni imediat
şi, adunându-şi forţele de care mai era capabilă, se propti bine în
picioare şi apucă din nou mâna lui Vrăbete. Puterile ei slabe de
femeie începură să scadă însă în mod îngrijorător. Şi-n clipa când
strigă disperată „îi dau drumul, nu mai pot” se simţi înlăturată cu
putere de braţul vânjos al geologului, care coborâse pragul cu o
iuţeală de neînchipuit. După ce-l scoase pe Vrăbete din viitoare,
Cosmin se prăbuşi epuizat.
— Nu-mi imaginam că în stomacul meu pot intra alilia litri de
apă, făcu Vrăbete după ce-şi mai reveni în fire. Îmi ajunge pentru
zece ani.
— În rest, eşti teafăr? se interesă Ofelia, fluturându-şi pletele
ude.
— Mi-a cam înţepenit genunchiul drept, constată Vrăbete. Cred
că, în cădere, m-am lovit în rotulă.
— Asta-i prost, conchise Cosmin. La coborâre, mai ales are să-ţi
fie un adevărat chin.
 — Ce să fac? făcu Vrăbete resemnai. Aţa de unde-i mai subţire,
de acolo se rupe.
— Proastă inspiraţie şi cu plimbarea asta de agrement, îşi
reproşă Cosmin.
— Eu n-o regret, se destăinui Ofelia. Abia în asemenea
împrejurări simţi că trăieşti.
Nu ştiu cum se face, îi replică geologul, dar de o Inicată de
vreme trăiesc prea din plin. O pală de vânt il trezi la realitate. Sus,
copii, comandă el. Nu-i timp de trăncăneală.
Porniră din nou, pe un povârniş ceara mai domol. După cum
prevăzuse Cosmin, rotula lovită a lui Vrăbete il împiedica serios
pe acesta la mers. Curând, însă, le apăru în faţă conturul
întunecat al pădurii de brazi. Izbucniră cu toţii, ca la comandă, în
chiote de bucurie. S*ţ puteau considera scăpaţi de orice primejdie.
Dinrul geolog nu bănuia că cea mai grea cumpănă a zilei abia de-
acum îl aştepta.
Capitolul XXVII
UN OASPETE PERFID ÎN CORT
Când pătrunseră în coliba primitoare a lui Mitu Bodea, se
înnoptase binişor. Baciul îi ajută să se debaraseze de rucsacurile
grele, ude de parcă fuseseră scoase din fântână. Le înteţi apoi
focul şi-i pofti la câte o cupă fierbinte de lapte.
— Dumnezeiască băutură! făcu Vrăbete sorbind cu vădită
încântare lichidul alb şi gras, a cărui căldură îi pătrundea prin
toate mădularele.
— Când o bei în fiecare zi nu ţi se mai pare „dumnezeiască11, îi
replică baciul. Da’ unde aţi hălăduit, oameni buni, pe o vreme aşa
afurisită? continuă să-i iscodească Mitu Bodea, în timp ce înşira
pe grinzile afumate ale colibei pulovere, cămăşi, pantaloni,
ciorapi, din care storsese în prealabil litri de apă. Parcă v-aţi
scăldat îmbrăcaţi într-o ştioalnă.
Înfăşuraţi fiecare în câte o sarică miţoasă şi călduroasă, pe
măsură ce se dezmorţeau, cei trei tineri îi povesteau peripeţiile „de
pomină11 din acea zi.
— Drept să vă spun, observă baciul, nici oamenii care trăiesc
aici nu se încumetă să treacă creasta pe o vreme aşa de
păcătoasă… Mă uit la domnişoara subţirică şi gingaşă ca o floare.
Cum de-a răzbătut prin urgia de acolo?
— Am să propun o rectificare în dicţionare, interveni Vrăbete.
„Sexul slab11 s-a dovedit astăzi foarte tare.
 — Nu numai azi, îi preciză Ofelia. Femeile au în genere o
Rezistenţă superioară.
— Unu la zero, culegătorule de cai verzi, se auzi glasul lui
Cosmin.
Deşi nu se îndurau să plece de lângă foc, cei trei tineri se
ridicară totuşi şi începură preparativele de plecare spre tabără.
— Sunt, fără îndoială, îngrijoraţi de lipsa noastră, zise geologul.
Ofelia şi Vrăbete nu protestară. Doar Mitu Bodea insista să
mâie toţi, peste noapte, în modesta lui colibă.
— Până la vale, vă udă iar leoarcă, îi avertiză baciul. Cosmin,
însă, nu era omul care să se abată de la o hotărâre luată. Ieşiră
din colibă şi se lăsară înghiţiţi de noaptea neagră. Mitu Bodea
înmânase fiecăruia câte o torţă de răşină şi-i condusese personal
o bună bucată, de drum.
Când fură văzuţi din tabără, răzbătură până la ei câteva chiote
răzleţe. Culegătorul de probe şi artificierul le ieşiră în
întâmpinare.
— Dacă mai întârziaţi, porneam în căutarea dumneavoastră,
răsuflă uşurat culegătorul de probe.
Se retraseră la culcare destul de târziu. Micul cort al geologului
i se păru Ofeliei maprimitor şi mai confortabil ca oricând.
— Ar fi bine să intri în sacul de dormit, o sfătui Cosmin.
Noaptea e destul de răcoroasă.
Geologul nu bănuia cât avea să valoreze peste câteva clipe
sfatul său.
Frântă de oboseală, dar bucuroasă că înfruntase bărbătoşte
încercările grele ale zilei, Ofelia se strecură grăbită în căldurosul
sac de dormit. Cosmin îi închise cu grijă fermoarele înainte de a-i
ura „noapte bună11, o sărută lung, cu dor. Fata primea dovezile
de dragoste ale tânărului geolog cu ochii închişi şi cu o expresie
de deplină fericire pe faţă. Iar înainte de a se cufunda în somnul
care se anunţa adânc, fără vise, mai deschise o dată ochii pentru
a arunca o privire furişă spre chipul aspru, din ce în ce mai drag,
al logodnicului ei. Prin nu se ştie ce simţ de prevedere, în loc să se
uite la Cosmin şi să-i şoptească, la rându-i, „noapte bună,
iubitule11, Ofelia îşi roti mai înfâi privirea prin cort şi, spre
nedumerirea lui Cosmin, se zvârcoli brusc în sac, apoi se chirci şi
rămase pentru câteva secunde cu ochii ieşiţi din orbite, aţintii i
spre colţul din stingă al cortului. Tar în clipa când geologul voi s-o
întrebe ce s-a întâmplat, fata scoase un ţipăt puternic, care sfâşie
tăcerea întregii vă i.
— Ce-i cu tine, draga mea? insistă el cu glasul sugrumat de
teamă.
În loc de orice răspuns, Ofelia continuă să privească
hipnotizată spre acelaşi colţ al cortului. Presimţind pericolul,
Cosmin se răsuci cu iuţeală şi, la luni ina slabă a micii lor lămpi
de noptieră, descoperi capul sinistru, cu limba despicată, al unei
mici reptile. „V”-ul de pe capul respingătoarei târâtoare nu lăsa
nicio îndoială asupra speciei din care făcea parte. Printr-o
întâmplare cu totul inexplicabilă pentru cei doi tineri, în cortul lor
închis etanş se strecurase o viperă. Cu mişcări lente, periculoasa
reptilă îşi căuta victimile. Cosmin era conştient de pericolul
iminent care-i pândea. O simplă şi aparent inofensivă muşcătură
a acestei bestii putea fi fatală. Prima lui grijă fu să găsească cel
mai bun mijloc de-a o feri pe Ofelia de atacul veninoasei târâtoare.
Cu glasul liniştit, de parcă i-ar fi spus ceva banal, Cosmin îşi
sfătui logodnica:
— Întoarce-te cu faţa-n jos şi bagă-ţi. Capul în sac. Nu lăsa
nimic descoperit.
În acest timp nu scăpa nicio clipă vipera din ochi. Fata şovăi
câteva clipe. Geologul îi strigă atunci pe un ton răstit:
— Întoarce-te odată!
Ofelia se supuse, scâncind înăbuşit:
— Dar Iu?… Tu ce-o să faci?
— Eu ştiu să mă apăr, o linişti el. Am mai avut de-a face cu
spurcăciuni de astea. Fără a-şi lua ochii de la reptilă, Cosmin
pipăi sacul de dormit, verificând dacă Ofelia nu lăsase vreo
porţiune a corpului ei descoperit. După ce fu convins că fata era
în afară de orice pericol, începu să cugete la ce avea de făcut. Prea
bine nu ştia cum ar putea scăpa de nedoritul musafir nocturn. O
minţise pe Ofelia că mai avusese de-a face cu asemenea
„spurcăciuni11. O înfruntare directă cu o viperă, într-un ioc atât
de strâmt, cum era cortul, nu mai avusese şi nici nu-şi dorise. De
vreme, însă, ce întâmplarea
ii adusese această năpârcă în cort, trebuia să scape într-un fel
de ea. Singurul atu al tânărului geolog îl constituiau mişcările
neobişnuit de lente ale micii hostii. Vipera părea că abia atunci se
trezea dintr-un somn lung şi greu. Profiţind de răgazul ce i-l
dădea reptila, Cosmin schiţă un plan de contraatac. Îşi făcu mai
iutii socoteala care părţi ale corpului său erau mai expuse
muşcăturilor. Spre norocul lui, încă nu apucase să se descalţe.
Picioarele, aflate doar la câteva palme d’e viperă, erau deci la
adăpost în bocancii şi pantalonii groşi de schi. „Trebuie să-mi
păzesc capul şi mâinile11, conchise el. Văzuse de câteva ori aceste
mici bestii făcând salturi iuţi, mari, neaşteptate. În micul său
cort, reptila era fără îndoială în avantaj. Se putea mişca mult mai
în voie decât el. „Dar şi eu o voi prinde mai uşor”, îşi zise Cosmin.
Ca să prevină un eventual atac, îşi luă haina de la capătul saltelei
pneumatice şi-o desfăşură în faţă. De după acest original
paravan, pândea mişcările viperei, îndemnând-o să treacă odată
la atac. Aceasta însă continua să se mişte surprinzător de încet…
— Ce mai face? auzi Cosmin glasul înăbuşit al Ofeliei.
— Stai cuminte acolo, îi porunci Cosmin. Sfârşesc imediat cu
ea.
Scurtul dialog îl hotărî să t reacă la acţiune. Cu mişcări încete,
precaute, îşi (rase pic ioarele sub el şi începu să se apropie de
viperă, care părea a-l privi nepăsătoare. Cosmin prinse atunci mai
mult curaj şi-ntr-o clipă de hotărâre supremă se aruncă asupra
reptilei cu haina larg desfăcută. Dar mişcarea lui bruscă trezi
vipera din somnolenţă. Cu un salt acrobatic, aceasta ajunse
tocmai în partea cealaltă a cortului, izhindu-se de peretele
lunecos şi căzând chiar lângă capul ascuns în sacul de dormit al
Ofeliei. Ameţită de lovitură, reptila păru o clipă descumpănită.
Geologul trecu iarăşi la atac. Dar abia avu vreme să ridice haina,
când se văzu nevoit să se apere el de atacul fulgerător al viperei.
Spre norocul lui, aceasta nimeri într-o mânecă a hainei, unde
începu să se zvârcolească. Cosmin apucă cele două capete ale
mânecii, imobilizând periculoasa târâtoare. Mişcând însă mai
încet mâna stingă, permise viperei să-şi strecoare capul prin
deschizătura mânecii şi să-şi înfigă veninoşii ei colţi în degetul
gros al geologului. Simţind înţepătura, Cosmin strânse furios
capătul mânecii şi slobozi o înjurătură.
— Ce-ai păţit? auzi iarăşi glasul înăbuşit al Ofeliei.
— M-a muşcat, fir-ar ea să fie de spurcăciune. Dar e ultima ei
muşcătură. De aici nu mai are scăpare.
— Pot să scot capul? se interesă fata. Mă înăbuş în sac.
— Nu mai e niciun pericol, îi preciză Cosmin.
Când se uită la Cosmin, Ofelia nu-şi mai recunoscu logodnicul.
Avea faţa schimonosită de furie.
— Aşa, îndemna el vipera care se zbătea zadarnic în capcană.
Mai muşcă dacă-ţi dă mâna… Curând n-o să mai ai cu ce muşca,
fiindcă am să-ţi scot colţii spurcaţi.
Chipul crispat, ochii ieşiţi din orbite, gesturile mînioase,
necontrolate ale geologului speriară fata. Aceasta ieşi cât putu de
iute din sacul de dormit şi se furişă spre ieşire, cu intenţia de a
chema pe cineva în ajutor. De afară se şi auzeau însă voci şi paşi
grei, bărbăteşti.
— Ce-ai păţit, domnişoară? răzbătu până la ea glasul îngrijorat
al lui Vrăbete.
— Vă deschid imediat, îi răspunse Ofelia, trăgând disperată de
fermoarul înţepenit. Ptcuşi în cele din urmă să-l deschidă şi-n
intrarea triunghiulară a cortului apăru capul zburlit al lui
Vrăbete.
— Ce-i, fraţilor?
— Ne-a atacat o viperă, îi strigă Ofelia disperată.
— O viperă? Aici?… În cort? făcu Vrăbete uluit.
— Uite-o, mititica, îi arătă Cosmin satisfăcut periculoasa
captură. Priveşte numai ce voinică e. Şi eu o credeam leneşă,
somnoroasă…
— Ucide-o odată 1 îi strigă Ofelia îngrozită de zbaterile
neputincioase ale reptilei.
— De ce s-o omor? îi rup colţii şi-o păstrez… E un exemplar de
toată frumuseţea.
— N-are cumva febră? se interesă Vrăbete în şoaptă la Ofelia.
Uitaţi-vă la ochii lui.
— L-a muşcat de mână, Îl informă fata.
— N-am nici pe dracu, le replică George Cosmin. Căutaţi-mi, vă
rog, în fundul cortului trusa medicală… Luaţi seringa şi-o fiolă de
ser antiviperin. După ce-mi fac injecţia, nu mai am nimic… Mă
bucură, însă, că am prins-o vie… Ia uitaţi-vă la ea ce voinică e. O
vedeţi?
— Termină odată jocul ăsla idiot! izbucni Ofelia. Nu mai pot
suporta. În cort se lăsă o clipă de tăcere grea. Nu mai pot suporta,
repet fi fala mult mai încet, ca un scâneet.
— Bine, se supuse Cosmin. Am s-o omor. Deşi-mi pare rău.
— N-o omorâţi, interveni pe neaşteptate glasul culegătorului de
probe, care-şi vârâse chiar atunci capul în cort. Vă rog să mi-o dat
i mie. Şi iu să umblu cu viperele.
— Terminaţi odală, îi ruga Ofelia, izbucnind într-un plâns
nervos.
 Ruşinată de nestăpin ireu ei, fala ieşi din cort şi trecu ca o
nălucă prin grupul de mineri adunai în jurul cortului. Singurul
om care arăta un calm englezesc era Cosmin. Doar în clipa când
auzi întrebarea lui Vrăbete tresări uşor.
— Unde zici că ai pus serul antiviperin?
— Cred că nu l-am pus nicăieri, rosti geologul resemnat.
Îşi aminti că, refăcâmlu-şi echipamentul la şantierul „Cinci-
Nord”, nu găsise ser ani iviperin. Fiind un preparat special,
farmaciile diii oraş nu-l aveau, iar la şantier se terminase rezerva
şi se aştepta reîmprospătarea ei. Cosmin nu se mai interesase de
atunci. Delăsarea lui se datora şi faptului că, până în seara
aceasta, nu întâlnise urmă de viperă în Valea Moartă. În regiune
existau, însă, şi geologii prospectori erau înzestraţi obligatoriu cu
câte o seringă şi ser antiviperin.
„Totdeauna aşa mi se întâmplă”, îşi zise Cosmin înciudat. Se
considera ghinionist fără leac. Ghinionul din seara aceasta, însă,
se anunţa cel mai grav. Poate şi sub impresia neputinţei de-a
împiedica veninul care
i se strecura în vine, simţi un val de căldură care-i umezi
tâmplele şi fruntea.
— Apucă dumneata de capele şi ţine sirius, se adresă el
culegătorului de probe cu o linişte care-l răscoli pe Vrăbete. După
ce se debarasă de viperă, se întoarse către Vrăbete şi-i întări: Pur
şi simplu am neglijat, ca un dobitoc, să am ser antiviperin.
Închipuieşte-ţi ce mă făceam dacă spurcăciunea asta de năpârcă
o muşca pe Ofelia şi nu pe mine?… Cred că-mi zburam creierii!
izbucni el în cele din urmă.
— Care-i cel mai apropiat dispensar? se interesă Vrăbete.
— La dracu! făcu geologul cu obidă. Până ajungi acolo dai ortul
popii.
— Şi ce facem atunci? se întrebă Vrăbete cuprins de panică. Nu
putem sta cu mâinile în sân.
— Dacă nu-ţi place cum stau în sân, bagă-le în buzunare,
glumi Cosmin amar.
— Mă întreb dacă şi peste o oră-două are să-ţi mai ardă de
glume, îl avertiză Ofelia revenind în cort.
— Nu e moartea cel mai rău lucru de pe lume, îi replică George
Cosmin. Cu o singură condiţie: să nu te chinui prea mult.
— Încetează cu glumele tale sinistre, îl rugă fata.
— Nu vrei să ţi-o legăm? arătă Vrăbete spre mâna muşcată de
viperă.
— La dracu!… E prea târziu. Dar legaţi-o totuşi… Mai sus de
cot şi cât mai strâns. Căutaţi ceva rezistent prin boarfele mele.
În timp ce Vrăbete îi lega mâna, Cosmin il întrebă:
— Mergi cu mine?
— Unde?
— În iad.
— Ia-mă şi pe mine, se asocie Ofelia.
— Îngerii n-au ce căuta acolo, îi replică George Cosmin cu alâta
tandreţe, inc îl, ochii fetei se umplură de lacrimi.
— Vorbind serios, unde zici să mergem? il iscodi Vrăbete.
— Oriunde!… N-am de gând să putrezesc de viu aici, rosti
Cosmin răspicat, în Cătun sau mai degrabă îa Roşu… Acolo este
un dispensar.
— Şi ce-o să-ţi facă? Ai urgentă nevoie de ser antiviperin. Şi
trebuie să facem rost de acest ser, decise Vrăbete.
— Ai vreo idee? se interesă Ofelia, în sufletul căreia începu să
înmugurească speranţa.
— Trăim în secolul douăzeci, dragii mei, făcu Vrăbete radios. Şi
noi posedăm aici una din minunile sale: radioul. Avem doar un
post de emisie-reeepţie… Pasiunea culegătorului de probe… Ca să
vezi… Şi pasiunile pot fi utile eâteodată. E imposibil să nu dăm
peste un post de radio amator, care să ne pună în legătură cu
Aviasanul.
— Adunătorul ăsta de cai verzi are idei puţine, dar bune, făcu
geologul înviorat de această unică speranţă.
Era într-adevăr singura posibilitate de a i se veni în ajutor. Paul
Vrăbete şi porni, împreună cu culegătorul de probe, spre cortul
magaziei unde se afla mica staţie de emisie-recepţie.
Capitolul XXVI TI ZBORUL DE NOAPTE
— De unde a apărut în cortul geologului nitam-nieam o viperă?
se interesă colonelul Coman.
— Nu ştiu, tovarăşe colonel, recunoscu sincer Cornel Voinea.
— A fost în timpul zilei cineva pe acolo?
— Nu s-a apropiat nici măcar o pasăre… în privinţa asta am
luat măsuri foarte stricte.
— Văd rezultatele, il zeflemisi colonelul. Totuşi vipera n-a fost
adusă de Duhul Sfânt şi nici n-a putut să se strecoare singură
într-un cort închis etanş… Cineva a introdus-o. Aţi cercetat
împrejurimile? Niscaiva urme?
 — Neam de picior de om… Doar nişte urme de mistreţ.
— Iarăşi mistreţ? observă Coman intrigat. Ce tot trag mistreţii
ăştia la cortul lui Cosmin ca muştele iu miere?… Tare curios… Şi
zici că vipera era ameţită?
— Ăsta a şi fost norocul… Altfel mai făcea o victimă.
— Sper că aţi omorî t-o şi-aţi aruncat-o!
— Nu, tovarăşe colonel, îi răspunse Voinea roşu de mânie. C)
avem vie.
— Mă mir că v-a dus capul s-o păstraţi… S-o trimiteţi urgent la
analiză.
— Bănuiţi că a fost narcotizată?
— Altfel nu stătea cuminte în cort până la sosirea lui Cosmin…
Constat că „amicii” noştri arată predilecţie pentru narcotice. Tare
mai sunteţi nătăfleţi, măi băieţi, adăugă Coman. Ăştia lucrează
cum vor sub nasul vostru. Tânărul locotenent înghiţi în sec şi nu
răspunse. Nici n-avea ce să zică. Adversarii lui dovedeau o viclenie
şi-o subtilitate care-l puneau mereu în inferioritate. Fiţi atenţi, il
avertiză colonelul în continuare pe Voinea. Vă mai vine un
„musafir” acolo:
Simion Iuga.
— Aici? făcu Voinea surprins.
— Exact. Pe domnul conferenţiar l-a apucat subit dorul de
Valea Moartă. Ţine să facă o vizită împreună cu o grupă de
studenţi.
— Şi ce facem? făcu Voinea îngrijorat.
— Îl primiţi cu onorurile cuvenite.
— Îl lăsăm pe şantier?
— Bineînţeles… Are autorizaţia profesorului Cernat. Nu-l putem
opri şi nici n avem interes s-o facem.
E dar?
— Clar, tovarăşe colonel.
— Te las… Am legătura cu Aviasanul… Vă trimit un avion de la
aeroportul cel mai apropiat… Linişteşte toată lumea de acolo.
Geologul era însă din ce în ce mai greu de liniştit, îşi pipăia
mereu mâna umflată de strangulare şi înjura cum îi venea la
gură.
— Te doare? îl întrebă Ofelia.
— Numai când râd, îi servi el poanta unei cunoscute anecdote.
Singurul lucru care mă deranjează e afurisitul ăsta de garou: mă
strânge de-mi ies ochii din cap.
 — Să-l mut mai sus? îi propuse Ofelia.
— Soarta mi-i oricum pecetluită, îi răspunse el înciudat. Am să-
l scot de tot.
— Nu! Te rog! îl imploră Ofelia.
— Atunci du-te şi vezi ce mai fac ăia cu zdrăngănitoarea lor…
Au vorbit sau nu cu Aviasanul?
Ieşind din cort, Ofelia găsi întreaga tabără în alarmă. În afară
de culegătorul de probe, aflat lângă postul de radio, toată lumea
era răspândită în jurul unui platou larg, din mijlocul Văii Moarte.
Pregăteau ruguri pentru a delimita locul unde urma să fie
paraşutat serul antiviperin. Spre mirarea Ofeliei, Paul Vrăbete
dovedea o energie şi un spirit organizatoric cu totul remarcabile.
— Ni s-a anunţat plecarea avionului, o linişti el pe Ofelia.
— Dacă nu vine mai repede, înnebunesc şi eu, se jelui fata.
— Îi merge aşa de rău?
— Nu te mai poţi înţelege cu el.
Pe chipul ei Vrăbete văzu adunate la un loc oboseala din timpul
zilei şi zbuciumul din aceste sinistre ore de noapte. Fata abia dacă
mai avea putere să clatine capul într-o parte şi-n alta, ca o
păpuşă chinezească, şi să rostească mecanic: Nu ştiu ce să fac!…
Nu ştiu ce să fac!
Paul Vrăbete o privea neputincios, încercând s-o consoleze atât
cât se pricepea. O conduse înapoi spre cortul lui Cosmin,
încercând să-i abată atenţia cualte subiecte. Iar când ajunseră
cam la jumătatea drumului, liniştea nopţii fu sfirtecată de un
chiot prelung.
— Ce-i asta? făcu Ofelia speriată.
— Semnalul de aprindere a focurilor, o linişti Vrăbete. Se
apropie avionul.
Peste câteva minute, în jurul platoului începură să pâipâie
flăcări la început timide, apoi din ce în ce ’mai viguroase şi mai
strălucitoare. Era un spectacol rar.
Un foşnet mai puternic al pădurii de jnepeni din iapropiere le
atrase atenţia, îi urmă curând altul, mai intens. Când priviră din
nou spre platou, văzură flăcările răsucite de palele vântului.
— Semn prost, constată Vrăbete. Când incep să se „mănânce”
viaturile din Valea asta, nici păsările nu se mai apropie.
Mai făcură ciţiva paşi în direcţia cortului în care zăcea Cosmin,
atenţi la vânt şi la zgomotele Văii Moarte. Obişnuitului vuiet al
cascadelor şi răbufnirilor tot mai violente ale vântului se adăugă
curând un zbârnâit de bondar, care nu putea fi altceva decât
uruitul motorului avionului.
— Auzi? o făcu el atent’pe Ofelia. Fata îşi încorda auzul, dar nu
înregistra nimic deosebit. E totuşi zgomot de motor!… Se apropie!
… Vino! strigă el bucuros, zbughind-o înapoi spre corturi. Chiotele
lui se răspândiră în întreaga vale. Ji răspunseră cei de la focuri.
Singurul om care stătea în aparenţă impasibil la postul lui era
culegătorul de probe. Când Vrăbete năvăli în cort şi-i anunţă
sosirea avionului, acesta-irăspunse calm:
— Ştiu… Am intrat în legătură cu ei.
— ţie spun?
— Se interesează de configuraţia locului… Din cauza reliefului
foarte accidentat şi a întunericului, sunt nevoiţi să zboare mai sus
ca de obicei şi să arunce paraşuta de la mare înălţime.
— Asta-i rău, constată Vrăbete. Vântul ăsta dracu’ ştie unde
poate purta paraşuta… Ar trebui să-i avertizăm.
Intre timp, avionul şi apăruse deasupra Văii Moarte.
Culegătorul de probe încercă să intre din nou în legătură prin
radio cu pilotul, dar primi din partea acestuia un refuz categoric.
— Scuzaţi-mă! Acum nu am timp de discuţii.
— Catâr e, domnule! făcu Vrăbete înciudat.
Ieşi din cort şi urmări avionul care se învârtea deasupra văii ca
un vultur în căutarea prăzii. Din faţa cortului unde zăcea Cosmin,
Ofelia urmărea şi ea plină de speranţă aceste manevre. După o
scurtă recunoaştere, avionul făcu un viraj lung, apoi se îndreptă
în viteză asupra platoului delimitat de ruguri. Cu răsuflarea tăiată
de emoţie, cei de jos urmăreau clătinările aripilor sub bătaia
puternicelor rafale de vânt. Din clipă în clipă urma să-şi facă
apariţia ghemotocul alb al paraşutei. Dar, spre dezamăgirea
generală, avionul zbură nepăsător mai departe. Vociferări, strigăte
de protest şi chiar câte o înjurătură însoţiră pasărea metalică ce
se făcea nevăzută în noapte. Cu spaima în suflet, Ofelia alergă
spre cortul culegătorului de probe.
— Ce face ăsta? E nebun? strigă ea furioasă.
— Aveţi răbdare, o linişti culegătorul de probe. Se întoarce.
În gând îl felicita pe pilot că nu aruncase paraşuta. Datorită
înălţimii mari la care era nevoit să zboare avionul şi a rafalelor
puternice de vânt, paraşuta, odată aruncată, ar fi putut nimeri în
cine ştie ce’prăpastie şi atunci tot zbuciumul lor ar fi fost
zadarnic, iar geologul… pierdut.
 — Ce au totuşi de gând? se interesă Ofelia îngrijorată.
— Nu vă pot spune, recunoscu sincer culegătorul de probe. Cel
mai sigur lucru ar fi să trimită un om jos cu paraşuta. Deşi eu nu
m-aş aventura pe o noapte ca asta aici, în Valea Moartă.
— Dar dacă ne lasă aşa? Dacă pleacă şi nu ne mai aruncă
nimic? se agită Ofelia. Transmite-le, te rog, să arunce paraşuta
oricum.
— De vreme ce au bătut atila cale până aici, fa ei ceva, o linişti
din nou culegătorul de probe.
— Tare sunt curios să văd ce-or să facă, zise Vrăbete, urmărind
avionul care, după ce luase înălţime, viră din nou spre micul
platou înconjurat de focuri. Când ajunse în apropiere, avionul
păru că se opreşte o clipă în loc, bătând aerul cu aripile. Apoi
ţâşni brusc în jos, într-un picaj care-i înlemni de spaimă pe toţi.
Vrăbete abia reuşi să scoată din gâtlej un sunet disperat.
— Asta-i sinucidere curata, se auzi şi glasul culegătorului de
probe.
Chiar şi pentru necunoscători, picajul în plină noapte, într-o
vale îngustă şi prăpăstioasă, mărginită de culmi sălbatice, se
înscria printre actele de suprem curaj. Erau cu toţii înfioraţi de
presentimentul unei iminente catastrofe aeriene. Dar pilotul se
dovedi până la urmă un acrobat iscusii al aerului. Când ajunse la
înălţimea minimă, aruncă paraşuta şi tot în acea clipă întoarse
aparatul cu botul în sus, urcând vertiginos.
— Excepţional! exclamă Vrăbete plin de încântare.
A riscat totul, observă fostul radiotelegrafist.
Si-a câstigat. Bravo lui!
3 s o în timp ce Ofelia alerga spre platou, dornică să intre în
posesia sacului salvator paraşutat cu atâta precizie, Vrăbete şi
culegătorul de probe se repeziră la aparatul de radio, unde se
auzeau apelurile pilotului.
— Vă felicit, tovarăşe pilot! îi strigă Vrăbete în microfon. Aţi fost
excepţional.
— Să fiţi sănătoşi, îi răspunse bucuros glasul de bariton al
pilotulu i. A doua oară, însă, nu mă mai prindeţi în gaura asta
afurisită. Însănătoşire grabnică bolnavului.
— Vă mulţumim din suflet.
A doua zi dimineaţă, locotenentul Cornel Voinea comunica la
centru:
Geologul George Cosmin se află în afara oricărui pericol…
Pilotul s-a purtat eroic. Şi-a riscat propria-i viaţă pentru a o salva
pe a geologului.
Deşcă bătrână şi curajoasă, observă Coman mai mult pentru
sine. Aveţi însă grijă să nu fie nevoie şi de alte acte de eroism
pentru salvarea lui Cosmin.
Tânărului locotenent nu-i rămânea altceva de făcut docil să
înghită iarăşi în sec.
Capitolul xxtx VIZITA
DOMNULUI CONFERENŢIAR
George Cosmin şi-a petrecut scurta convalescenţă în cort sau,
când era vremea frumoasă, culcat pe pajiştea de lângă pitorescul
lac alpin. Locul lui pe şantier il luase Ol’olia, care-şi împărţea
vremea între atribuţiile de geolog şi de infirmieră. Dacă în privinţa
tratamentului aplicat lui Cosmin era hotărâlî şi neînduplecată, pe
şantier experienţa ei se dovedea uneori insuficienlă. Şi atunci fata
apela la logodnicul ei.
Artificierul zice că o să avem buclucuri atacând galena din
direcţia blocului de piatră. Presupune că în palele acestuia sunt
prăbuşiri, şi se va înainta mai pren decât dacă s-ar săpa o galerie
din nou.
Şi ce vrea? se burzului Cosmin. Să atacăm prinir îi galerie
laterală? Nici nu mă gândesc. Chiar dacă-i m. Îi greu şi mai
periculos, aşa vom merge. Eu n-am timp de pierdut eu galerii
laterale… Pe mine mă interesează ce se ascunde în spatele
blocului de piatră.
— Atunci îl aruncăm în aer?
— Fără nicio discuţie… Chiar mâine, când voi fi şi eu acolo.
— Poate că n-ar trebui!… încercă Ofelia să-l reţină.
— Mă simt foarte bine, draga mea. Azi am mai zăcut aici,
fiindcă mi-a fost lene să mă scol. Simţi câteodată nevoia să
leneveşti.
Ca să-i dovedească cât e de sănătos, Cosmin o cuprinse
drăgăstos de mijloc. Fala, însă, i se strecură ca o şopârlă printre
mâini şi-o zbughi spre şantier.
— Mă aşteaptă oamenii, so scuză ca.
A doua zi, de diminolă, pilit sub o cornişă de stâncă, Cosmin
aştepta prima explozie de la cascada Craiu VI. Lipită de el, Ofelia
tremura uşor. Zgomotul înfundat al cascadei, caro îndeobşte îi era
familiar, acum o enerva. Întregul şantier ora de altfel în aşteptarea
acestei prime explozii. Motorul compresorului fusese oprit, iar
motoristul alerga şi el iepureşte să se pună la adăpost. Peste
câteva clipe se auzi şi cunoscutul strigăt de alarmă care o înfiora
pe Ofelia:
— Aaarrdee!
Mai urmară câteva clipe de încordare, după care imensa
căldare de piatră fu zguduită de-o bubuitură atât de năprasnică,
încât părea că se clatină din temelii. Ofelia aproape că se contopi
cu George Cosmin.
— Ce e, draga mea? Te-ai speriat?
— Un pic, recunoscu ea.
Voi să se desprindă din îmbrăţişarea lui, dar geologul o preveni
autoritar:
— Nu te mişca.
O nouă explozie, mai puternică, izbucni tot atunci. Ofeliei i se
păru că sosise sfârşitul lumii. Privi înspăimintată în sus, către
stâncile ascuţite care zgâriau cerul, şi se miră că nu se
prăbuşiseră încă asupra lor. O smuci tură uşoară o trezi la
realitate. Când se uită spre locul unde fusese blocul de piatră, nu
mai distinse decât fum şi nori groşi de praf de piatră. Bucăţi de
stâncă, aruncate sau dislocate de explozie, serostogoleau
primejdios pe versanţi. Cu toate acestea siluetele minerilor
începură să se desprindă din ascunzişuri. George Cosirtin o luă
pe Ofelia de mână şi-o îndemnă:
— Să mergem şi noi.
Când văzu rămăşiţele falnicului bolid de piatră aterizat atât de
ciudat pe versantul nordic al văgăunii, pe geolog îl cuprinse o
uşoară compasiune. Pentru el, un bloc de piatră nu era ceva inert.
Fiecare rocă avea o viaţă proprie, măsurată în ere geologice. Cu
priviri înfrigurate, Cosmin îşi făcu loc printre minerii care şi
începuseră să cureţe locul. Cercetă presupusa intrare în grotă. Se
aştepta să găsească porţiuni de rocă dură, şlefuite de vânturi,
ploi, zăpezi. Spre dezamăgirea lui, nu găsi decât muşcăturile
proaspete ale dinamitei în stincă.
— Nimic deosebit? îl iscodi Ofelia.
— Nimic, draga mea, i se destăinui el ama rit.
Li se alăturară artificierul şi culegătorul de probe.
— Credeţi că a fost aici cândva intrarea unei peşteri? zâmbi
uşor ironic artificierul.
Geologul privi mohorât la patul de piatră pe care zăcuse până
atunci bolidul şi rosti sec:
 — Sondaţi mai departe.
Epuizat de eforturile şi emoţiile prin care trecuse până atunci,
Cosmin se sprijini de peretele de stâncă şi-şi şterse fruntea
asudată.
— Nu te simţi bine? se îngrijoră Ofelia.
— Sunt niţel obosit, recunoscu geologul, îşi îndreptă totuşi
spatele şi se adresă celor din jur: Continuaţi săpăturile cu multă
precauţie. Armaţi bine. Curând vom da de surpări. Fiţi cu băgare
de seamă. Eu mă duc şi… Nu-şi termină fraza. Pierzându-şi brusc
cunoştinţa, începu să alunece uşor de-a lungul peretelui de
stâncă. Şi s-ar fi prăbuşit la pământ, dacă n-ar fi întâlnit în cale
braţele vânjoase ale culegătorului de probe.
Tot cam în aceeaşi vreme, Paul Vrăbete era şi el dispus să se
prăbuşească, dar în braţele unei oacheşe studente, pe care o
întâlnise la Roşu. Tânărul hoinar fusese descoperit prin comună
de grupa de studenţi condusă de Simion Iuga. Înainte de a porni
pe drumurile prăpăstioase ce duceau la Valea Moartă,
conferenţiarul hotărâse un scurt popas aici. La rându-i, Paul
Vrăbete îndeletnicindu-se cu ocupaţia lui preferată
— Culegerea de folclor atrăsese imediat atenţia studenţilor.
„Simpaticul caraghios11, cum îl botezaseră, făcuse totul pentru a
le fi pe plac. Scotea ca dintr-un sac fără fund glume şi
calambururi, adresate mai cu seamă unei oacheşe, cu sinii mici,
gurguiaţi, ce-i împungeau bluza ca nişte vârfuri de lance. Şi cine
ştie cât ar i’i durat această atmosferă de bună dispoziţie
tinerească, dacă n-ar fi fost curând destrămată de apariţia lui
Simion Iuga, conducătorul grupului de studenţi.
— Ce se petrece aici? se interesă acesta vădii nemulţumit.
Ştiind că nu comiseseră ceva nepermis, studenţii tăcură
ostentativ. Nici Vrăbete nu se lăsă intimidat.
— Eu sunt vinovatul, se prezentă el.
Conferenţiarul il cercetă cu ochii săi reci, inexpresivi.
— Cu cine am plăcerea?
Paul Vrăbete îşi spuse numele şi calitatea, susţinândn-şi
identitatea prin documente.
— Nu sunt de la miliţie, se împotrivi fuga în vorbe. Pentru că, în
fapt, cercetă insistent actele ce-i fuseseră oferite. Bun, păru Iuga
mulţumit. Şi ce legătură există între îndeletnicirile dumitale şi
”studenţii mei?
— Ca să fiu sincer, nu pot aduce în apărarea mea decât atracţia
firească dintre tineri.
— De ce „apărare11? remarcă Iuga. Vă simţiţi vinovat cu ceva?
— În măsura în care nu v-am cerut autorizaţia de-a fi oaspetele
lor.
— E vina noastră, interveni un tânăr înalt, cu părul vil voi.
Simion Iuga îl reduse la tăcere cu un gest autoritar.
— „Autorizaţie11 e un termen cam pretenţios, se adresă
conferenţiarul lui Vrăbete. Era de ajuns să fiu numai informat că
avem printre noi un oaspete atât de distins.
— Onoarea e de partea mea, se înclină Vrăbete în zeflemea.
Izbucniră râsete înfundate. Totuşi, cu îngăduinţa dumneavoastră,
am să-mi iau tălpăşiţa.
— Tovarăşe profesor, interveni acelaşi tânăr, despre care
Vrăbete aflase că era secretarul U.T.C. Pe an. În numele întregii
grupe vă cer scuze pentru abaterea de la disciplină, dar nu ne
obligaţi să fim neospitalieri.
— Ce cuvinte mari pentru o nimica toată, observă Iuga. Bine,
dragii mei. Dacă ţineţi cu tot dinadinsul, n-aveţi decât să-l purtaţi
şi în braţe pe acest simpatic culegător de folclor.
Astfel deveni Vrăbete oficial „copilul adoptiv11 al grupei de
studenţi. Dar pe Simion Iuga această adopţiune il indispunea din
ce în ce mai vădit. Aversiunea lui izbucni în clipa când grupa de
studenţi, gata să pornească la drum spre Valea Moartă, se pomeni
eu Vrăbete în mijlocul ei.
— Ce s-a întâmplat, tovarăşe? îl iscodi nemulţumii Simion
ruga.
— Mi-am terminat treaba aici şi mă întorc în Cătun… Dacă n-
aveţi ceva împotrivă, v-aş însoţi… Singur, prin pustietăţile astea,
nu-i prea surâzător.
Studenţii îl acceptară bucuroşi. Conferenţiarul, însă, îi şopti
secretarului U.T.C.:
— Ce-ar fi să mă scut îţi de prezenţa acestui tercheaberebea?
De ce? făcu tânărul nedumerii. Nouă ni-i foarte simpatic. Şi
dacă are de făcut acelaşi drum, zău nu ştiu cu ce drept l-am
împiedica să meargă alături de noi?
— Nu-mi plac oamenii oare se agaţă de tine ca râia… Apoi prea
se ţine de fustele Aureliei… Crezi că şi-a terminat treburile aici?
Basme de adormit copiii!
Dându-şi însă seama că suspiciunile sale ar putea părea
exagerate, îşi repară greşeala încuviinţând ca Vrăbete să se
alăture grupului lor. IV drum, însă, nu scăpă prilejul să arunce
culegătorului de folclor câte o vorbă mai batjocoritoare ori să-l
pună în inferioritate. Studenţii se întrebau dacă Simion Iuga nu
era cumva gelos, pentru că Vrăbete se bucura de graţiile celei mai
frumoase fete din grupă. Pe seama acestei gelozii puseră şi-un alt
incident, care ar fi avut consecinţe ireparabile, dacă tânărul
culegător de folclor, al cărui instinct de apărare funcţiona fără
greşeală, nu s-ar fi dovedit deosebit de sprinten şi prevăzător.
Crupul ajunsese tocmai la poalele unui pripor stâncos şi
abrupt, a cărui escaladare cerea oarecare iscusinţă. Doi studenţi
se luară spontan la întrecere: cine ajunge mai repede sus?
Văzându-i, Simion Iuga se simţi cuprins pe neaşteptate de un
elan t ineresc, îi organiză pe tineri în serii dfe câte doi, înfiinţă
două posturi de arbitri la plecare şi sosire, înscriindu-se şi el
printre concurenţi. Ca adversar direct, conferenţiarul şi-l alese pe
Vrăbete. Acesta acceptă. Şi originalul concurs animă astfel
întregul grup. Cea mai aşteptată evoluţie era, fireşte, a seriei
alcătuite din „bătrâni”. Studenta cea oacheşă le dădu startul. Din
primele clipe, conferenţiarul se dovedi un căţărător încercat. Pe la
mijlocul priporului avea un avans apreciabil faţă de Vrăbete. Dar
tânărul culegător de folclor, încurajat frenetic de studenţi, începu
un asalt puternic, micşorind văzând cu ochii distanţa care-l
separa de Iuga. Simţindu-se pe cale de a fi ajuns şi chiar depăşit,
conferenţiarul tăie calea lui Vrăbete şi începu să se caţere cu
mişcări repezi, necontrolate. Gâfâind, zgrebţănându-se şi cu
mâinile, călcă pe un pietroi acoperit de muşchi. Sub apăsarea
bocancului, pietroiul se desprinse şi porni ca un bolid în direcţia
capului lui Vrăbete. Iuga se clătină, dar reuşi să-şi ţină echilibrul.
Strigătele de alarmă ale studenţilor atraseră atenţia lui Vrăbete,
aflat în pericol şi mai mare. Sub privirile îngrozite ale tuturor,
pietroiul se opinti, cu un zgomot surd, tocmai în direcţia capului
lui Vrăbete. Tânărul culegător de folc-lor scoase doar un icnet
scurt şi rămase nemişcat, cu trupul lipit de stâncă. Primul ea.ro
ajunse lângă el fu, fireşte, cel mai aproape de el Simion Iuga.
Conferenţiarul, care urmărise drumul pietroiului, se aştepta să-l
vadă pe Vrăbete cu capul strivit. Dar nu zări niciun fir de sânge.
Doar. Spatele celui lovit era scuturat de nişte spasme. „Plânge?”
se întrebă Iuga nedumerit. Îl întoarse cu faţa-n sus şi, spre
stupefacţia generală, „mortul” izbucni într-un râs nestăvilit.
Auzindu-i hohotele bezmetice, conferenţiarul presupuse că, în
urma loviturii primite în cap, Vrăbete făcuse un şoc nervos,
demenţial. Dar se înşela. Era numai o izbucnire spontană, mai
bine zis o deconectare, după o puternică tensiune nervoasă. După
ce-şi mai ogoi râsul, Vrăbete le explică mijlocul prin care izbutise
să scape nevătămat. În clipa când văzuse bocancul lui Simion
Iuga îndreptându-se spre pietroiul cu pricina, Vrăbete intui
imediat că acesta ar putea să se desprindă şi să se prăvălească
asupra lui. Căută atunci instinctiv un mijloc de apărare. Spre
norocul lui, zări ceva mai sus un colţ de stâncă după care-şi
putea ascunde eventual scăfirlia.
— În spate, mi-am zis, chiar dacă mă loveşte, nu-i niciun bai.
Ara rucsacul. De aceea când v-am auzit lipind, m-am şi săltat în
sus şi mi-am ascuns capul, ca struţul… Da’ greu bolovan,
dom’le… Când s-a proptit în mine, mi-a luat răsuflarea.
Văzându-l teafăr, studenţii se lăsară contaminaţi de râsul tonic
al lui Vrăbete. Numai Simion Iuga nu lua parte la această bucurie
generală, l’aţa i se schimonosi într-un rinjet crispat.
— Eu tot nu înţeleg cum ai scăpai? îşi mărturisi acesta
nedumeri re a.
— Nici eu, izbuti Vrăbete -să-i răspundă printre hohote de râs.
— Şi n-ai de gând să te scoli?
— Mă… mă simt excelent aici.
— Când ajungi în Cătun să dai un acatist la biserică, îl sfătui
Simion Iuga. Iar cu îmi cer scuze pentru cele int. Împlate.
— Se putea întâmpla oricui, observă Vrăbete.
— Dacă eşti mai atent, nu se întâmplă, conchise Iuga.
Învăluindu-şi grupa de studenţi într-o privire protectoare, adăugă
pe un ton didactic: Sper că nu ne veţi urma exemplul şi veţi fi mai
prudenţi. Tinerii il priviră lung, în tăcere. Doar studenta cea
oacheşă se aplecă spre Vrăbete şi-i şopti:
— Eu tot n-am priceput de ce te-a apucat râsul ăsta isteric?
— Fi… fiindcă n-ai avut cum să-l vezi pe domnul conferenţiar
căţărindu-se ca o maimuţă şi… şi-n clipa când i-a… i-a alunecat
piciorul cu bolovan cu tot, a făcut nişte exhib iţ i i… pe care n-am
cum să ţi le descriu.
Grupa îşi reluă drumul, dar în rândul studenţilor nu mai
domnea aceeaşi atmosferă tinerească.
Între timp, lucrările de deblocare a intrării în presupusa grotă
de la Craiu VI înaintau, după părerea lui Cosmin, destul de încet.
— N-avem ce face, încercă să-i astâmpere nerăbdarea
artificierul. E stânca tare. Merge greu.
Dezamăgit, Cosmin nu mai dădu a doua zi pe la şant ier. Porni
împreună cu Ofelia în noi prospectări prin Valea Moartă. Era
tocmai ziua în care grupul de studenţi, condus de Simion Iuga, se
îndrepta către ei. După ce colindară până în amurg felurite
coclauri, cei doi logodnici se întoarseră în tabără rupţi de foame şi
de oboseală. Artificierul le ieşi în cale şi le anunţă cu necaz:
— Am dat peste o mare surpare… O să avem bucluc, nu glumă.
— Vorbeşti serios? făcu geologul bucuros. Păi asta şi aşteptam,
omule. Nici nu ştii ce veste bună mi-ai adus.
— Vorba aia, observă artificierul făcând haz de necaz. Tot răul
cu binele lui. Dar să ştiţi că înaintarea va fi şi mai grea.
— Să fii dumneata sănătos, il consolă Cosmin. Se aplecă apoi
asupi’a Ofeliei şi-i şopti: Suntem pe calea cea bună. Surparea îmi
confirmă ipoteza… Am dat peste grota Ursoaicei.
În timpul cinei luate în comun, în jurul unui foc mare, tânărul
geolog arătă o bună dispoziţie molipsi-’ toare. Spunea glume,
făcea calambururi reuşite şi se purta cu Ofelia mai atent şi mai
drăgăstos ca oricând. Şi-n timp ce el povestea celorlalţi o anecdotă
mai lungă despre o femeie frumoasă şi un călugăr, Ofelia, care o
mai auzise de două-trei ori, începu să se joace absent cu
butoanele aparatului special folosit de geolog la prospectarea Văii
Moarte. Dar nu puse bine aparatul în funcţiune, când scoase un
ţipăt scurt. Celor de faţă le îngheţă sângele în vine. Ţipătul ci
amintea de noaptea de coşmar când se treziseră cu vipera în cort.
— Ce-i, draga mea? privi Cosmin speriat spre ochii bulbucaţi ai
fetei.
— Se mişcă, ţipă ea conlinuând să privească fix în direcţia
aparatului.
— Ce se mişcă? se interesă Cosmin cercetând cu privirea atent
în jur. Nu văd nimic.
— Acul! arătă Ofelia spre aparat.
— Care ac? făcu geologul din ce în ce mai nedumerit.
— Se mişcă, tovarăşe inginer, izbucni bucuros şi culegătorul de
probe. Priviţi la aparat. Se mişcă acul.
Cosmin rămase şi el cu ochii pironiţi pe cadran. Într-adevăr,
acul tremura uşor.
— Excepţional! strigă el fericit. Aveţi dreptate. Se mişcă.
Se apropie de aparat şi începu să-l sucească în fel şi chip, ma,
nevrându-l cu înfrigurare. Acul cadranului continua să tremure
uşor. Geologul se apucă atunci să înlăture tot ce se afla în jur,
inclusiv smocurile de iarbă, dr parcă era o sălbăticiune care-şi
pregătea culcuşul. Când consideră că locul e suficient de bine
pregătit, puse aparatul din nou în funcţiune, lipindu-l bine de
pământ. Dar, spre uimirea generală, acul rămase inert.
— Formidabil! exclamă el nedumerit. Nimic. Lărgi aria de
cercetare, dar acul rămânea mai departe inert. Frumoasă
păcăleală ne-ai tras, domnişoară, îi reproşa ol Ofeliei.
— Nu mai înţeleg nimic, se dezvinovăţi fata. Doar aţi văzut cu
toţii! Se mişca!
— E drept, îi luă apărarea culegătorul de probe. Aruncând
priviri furioase în jur, Cosmin se străduia să dezlege enigma.
— Ce lucruri erau înainte lângă aparat?
— Jacheta mea, puloverele, mantăile de ploaie… îi preciză
Ofelia.
— Şi rucsacurile, adăugă culegătorul de probe. Geologul iscodi
cu privirea fiecare rucsac în parte.
Al lui şi al Ofeliei ştia e conţin. Aveau fiecare probe culese de pe
teren, roci fără vreo importanţă. „Să le cercetez, ’totuşi*4, îşi zise
el prevăzător. Apropie aparatul de fiecare rucsac, plimbându-l jur-
împrejur, dar acul se încăpăţina să rămână nemişcat.
— A fost şi rucsacul dumitale lângă aparat? il întrebă el pe
culegătorul de probe.
— S-ar putea, îi răspunse acesta nesigur.
— Adu-l la control.
Când apropie aparatul de rucsacul culegătorului de probe acul
începu să tremure din nou.
— Formidabil! izbucni el din nou.
— Aţi găsit? întrebară mai multe voci curioase. Geologul
rămase câteva clipe mut de uimire, apoi îşi reveni. Aruncă o
privire furişă în jur şi, constatând că nu observase nimeni
devierea acului, închise aparâtul, rostind pe un ton forţat, ce voia
să pară intriga I:
— Nu mai înţeleg nimic… Cred că s-a defectat aparatul.
Se ridică alene de lângă foc, îşi aruncă rucsacul pe umăr, o
pofti şi pe Ofelia să-l urmeze şi ură celorlalţi „noapte bună”. După
ce făcu câţiva paşi, se întoarse şi spuse într-o doară culegătorului
de probe:
— Să-mi aduci, te rog, la cort probele de roci adunate azi din
galerie. Trebuie, sortate, uşa cum am făcut şi ieri.
 Ofelia îl urma pe Cosmin intrigata. Logodnicul ei găsise ceva.
Altfel nu-şi explica muţenia care-l apucase aşa de brusc. Şi apoi
văzuse cu ochii ei cum se mişcase acul cadranului. „Se fereşte de
mine?” se întrebă ea. Se simţi jignită. Se apropie totuşi de Cosmin
şi-l luă de braţ. Ajunseră tocmai pe malul pitorescului lac alpin.
Luna îşi reflecta razele în apele de cristal.
— Ai găsit ceva în rucsac? îl îmbie ea la vorbă.
George Cosmin îi zâmbi îngăduitor.
— Eşti nerăbdătoare… ca o femeie.
— Termenul exact este „curioasă-l, îi atrase atenţia Ofelia.
— Regret, dar nu-ţi pot satisface „curiozitatea14 până când nu
văd ce are amicul nostru în rucsac.
— Şi ce bănuieşti?
— Nu-i exclusă… o minune.
— Ad ieă?
— Una din probele culese de el azi să aibă urme de element „G”,
mărturisi Cosmin în cele din urmă.
— Şi ăsta-i un lucru de nimic? îi reproşă Ofelia.
— Dimpotrivă: e un indiciu foarte preţios. Dar… să mă conving
mai întâi.
Gonit din urmă de aceeaşi nerăbdare, culegătorul de probe nu
întârzie să se prezinte cu rucsacul său încărcat de probe. George
Cosmin deşertă încărcătura pe salteaua pneumatică din cort şi
începu să sorteze rocile, căutând-o cu înfrigurare pe cea bănuită a
conţine preţiosul element „G”. Ochiul său format pentru o selecţie
rapidă descoperi curând un bulgăraş cu luciri aurii, rotunjit şi
curăţat de culegătorul de probe cu multă grijă.
— Proba asta ţi-a plăcut mai mult ca toate? il iscodi Cosmin pe
culegător.
— Am găsit-o aproape aşa cum o vedeţi, îi preciză acesta.
— Nu vorbi! făcu Cosmin surprins. Puse imediat aparatul în
funcţiune şi presupunerile lui se confirmară. Acul începu iarăşi să
tremure. Eşti sigur că ai găsit-o aşa, gata rotunjită? insistă
Cosmin.
— Doar nu sunt copil, îi întări culegătorul de probe. N-am făcut
altceva decât s-o curăţ niţel.
— Şi unde ai găsit-o?
— Sub surpare. Era o rocă deosebită de celelalte şi mi-a atras
atenţia.
— E singura?
 — Singura.
— Bine, tovarăşe Arhire. Poli să pleci… Şi cred că nu-i nevoie
să-ţi atrag atenţia asupra discreţiei.
— Nu de mine trebuie să vă feriţi, îi răspunse culegătorul de
probe. Şi fiindcă veni vorba, nu v-a crezut nimeni.
— Deci mi-am jucat prost rolul?
— Ca un începător, interveni şi Ofelia.
— Aveţi grijă, îi atrase Cosmin atenţia culegătorului de probe,
să nu se afle în afară.
— Ne vom strădui, tovarăşe inginer.
UN „TATĂ:1 REVENDICATIV
Spre nedumerirea lui, colonelul Coman constată că în loc să
primească raportul de la Cornel Voinea, la. Celălalt post
radiofonic se afla căpitanul Radu Tudor.
— Dar ce-i cu Voinea? fu prima întrebare a colonelului.
— E într-un loc cam strâmt şi n-are cum să comunice… Altfel
v-ar fi raportat personal.
— Zi, frăţie, îl îndemnă Coman zorit.
— Lucruri importante, tovarăşe colonel, îi comunică Tudor
bucuros. Geologul nostru e pe orbita cea bună. Se pare că a dat
de urmele elementului „G”. A trimis proba la laborator spre
analiză.
— în sfârşil o veste bună, răsuflă Coman bucuros.—Ceea ce-i
curios, însă, e că aceste urme de element „G” se găsesc într-o
probă izolată, găsită sub surpătură. Cosmin presupune că pe
acolo a trecut când va un geolog oare ar fi lăsat-o, cu sau fără
intenţie. E rotunjită evident de ciocanul unui om de meserie.
— Deştept băiat, observă colonelul pe un ton glumeţ. Ipoteza lui
că prin această grotă a trecut cindva profesorul Craiu pare-se că
începe să se verifice. Bun lucru, frăţie! Poate împuşcăm doi iepuri
dintr-o dată: dezvăluim taina morţii lui Valeriu Craiu şi, o dată cu
ea, locul unde se află zăcământul de element „G”. Dară-mi
reuşeşte şi această acţiune, mă retrag la pensie. Dar ia spune-mi:
n-au aflat „amicii14 noştri ce se petrece acolo?
— Mi-e teamă cu da, tovarăşe colonel, recunoscu Radu Tudor.
Pe şantier sunt câţiva zileri din Cătun. E imposibil să nu fi
trăncănit vreunul.
— Asta înseamnă că lucrurile se vor precipita, presupuse
colonelul. „Amicilor” noştri nu le-a rămas altceva decât să
acţioneze direct asupra şantierului. Ce face domnul Iuga? Unde a
poposit în cursul nopţii?
— La stâna lui Mitu Bodea.
— Cu întreaga grupă?
— Da.
— Stranie această subită dorinţă a domnului conferenţiar de-a
vedea Valea Moartă după douăzeci de ani. Cum a decurs
întrevederea sa cu baciul?
— Cât mai oficial cu putinţă… Nu s-au mai văzut, nu s-au
cunoscut.
— Dar?…
— Domnul conferenţiar a arătat un deosebit interes micii
biblioteci a lui Mitu Bodea.
— Ceva schimb de „scrisorele11 cifrate?
— Nu.
— Întâln ire în vreun loc mai tainic?
— Nimic.
— Cu toate astea, s-ar putea să se fi întreţinut „cordial11 chiar
sub ochii voştri… Deci, în momentul de faţă, domnul Iuga are
cunoştinţă de cele descoperite în Valea Moartă. Şi bănuiesc că a
pornit neîntârziat într-acolo
— Aţi ghicit.
— Foarte bine face, rosti Coman încrezător. De când ŞI aştept…
Dar înainte de asta, aş vrea să fiu la curent cu tratativele dintre el
şi cei doi logodnici.
— Veţi avea un raport complet, îl asigură căpitanul.
— Sunt tare curios să aflu cum va decurge întâlnirea dintre ei,
încheie colonelul convorbirea.
Nu mai. Puţin curios era şi George Cosm în când primi vestea
sosirii lui Simion Iuga, cu grupa sa de studenţi, în Valea Moartă.
Ştirea i-o adusese un ziler. Trecând pe la corturi, acesta asistase
Ja un schimb de cuvinte nu prea protocolar între conferenţiar şi
paznicul cel mustăcios.
— Moş Haralamb îi ţine la o sută de metri departe de corturi, îi
comunicase zilerul. Nici pe dom’ Vrăbete nu-l lasă să se apropie…
„Reglementul e reglement”, mai adăugă acesta amuzat.
— Bine face, aprobă Cosmin. Dar ce caută scumpul tău „tătic”
aici? se adresă geologul Ofeliei. I s-a făcut dor de tine?
— Probabil, conveni fata.
— De ce se certa cu moş Haralamb? se interesă Cosmin la ziler.
— Ţinea să vină încoace cu toată liota de băieţi şi fete.
 — N-au ce vedea aici, hotărî Cosmin.
— Dacă are autorizaţie, va trebui să-l primim, interveni.
Culegătorul de probe.
— O să-l primesc cu nişte picioare în spate, făcu geologul
îndârjit.
Vestea sosirii lui Iuga turnă guz peste foc pe micul şantier,
unde şi aşa domnea o atmosferă încordată. Pe măsura înlăturării
surpării se găseau noi dovezi ale trecerii oamenilor pe acolo:
tuburi goale de cartuşe pentru pistoale automate, un bocanc din
piele groasă de bizon, cutii de conserve strivite sub apăsarea
masivelor blocuri de piatră. Toţi se întrebau cui aparţinuseră şi ce
soartă avuseseră posesorii lor? Nu lipseau nici ipotezele: un
mâner care luptase pe frontul celui de-al doilea război mondial
punea mâna în foc că atât tuburile de cartuş, cât şi cutiile de
conserve erau aidoma celor folosite de armata hitleristă. Deci se
putu stabili vechimea aproximativă a acestor rămăşiţe. Ofelia, în
schimb, părea obsedată de o gheată de bizon, pe care o răsucea
pe toate părţile şi-o curăţa de; parcă voia s-o încalţe. Observând
influenţa tot mai nefastă pe care o exercita această vechitură
asupra stării ei sufleteşti, Cosmin îi strigă pe un ton răstit:
— Arune-o dracului!
Fata tresări, surprinsă neplăcut de glasul lui, dar continuă să
se ocupe de gheata cu atâta grijă, de parcă avea un giuvaier în
mâini.
— Ai putea fi mai delicat, îi reproşă ea într-un târziu. Măcar în
asemenea sit.nl îi, care de altfel nici nu te privesc.
— Mă privesc la fel ca şi pe tine, rosti el abia stăpânindu-şi
enervarea. Nu mi-i indiferent dacă te laşi sau nu copleşită de
mâhnire înainte de a avea Areo cerlitud ine.
— Încetează, îi spuse ea rugător. Lasă-măcumâhnirile mele,
reale sau închipuite. Nu mă poate nimeni împiedica să plâng pe
mormântul adevărat sau imaginar al tatălui, meu… Măcar acum
să plâng. Glasul i se înecă în lacrimi. Nu ştiu, cont inuă ea, dacă
în momentul când îi voi vedea osemintele voi mai fi în stare să
plâng… Bietul meu tată! mai rosti ea înainte de-a se porni pe un
plâns surd, prelung.
Culegătorul de probe se apropie discret de Cosmin şi-i şopti:
— Lăsat, i-o! Femeile au mai multă intuiţie ca noi. Şi-apoi
plânsul uşurează.
După privirile pline de compasiune ale celorlalţi, se putea
deduce că tragica dispariţie a lui Valeriu Craiu nu mai era un
secret pentru nimeni. Când treceau pe lângă Ofelia, oamenii
călcau încet, cu fereală şi vorbeau în şoaptă. Or tocmai în
asemenea atmosferă neprielnică veni vestea sosirii lui Simion Iuga
în Valea Moartă.
— Ce ai de gând? îl iscodi Ofelia pe Cosmin privitor la tatăl ei
vitreg.
— Am să-l înşfac de guler şi-am să-i fac un vânt, de-o să se
ducă învârtindu-se de unde a venit. Strigă apoi către artificier:
Meştere! încetaţi lucrul. Mergem la masă.
— Nu-i cam devreme? făcu acesta surprins.
— După stomacul meu este exact ora prânzului, îi preciză
Cosmin sec.
Porniră cu toţii spre corturi, în Ir-o tăcere apăsătoare. Părea
fiecare apăsat de gândtiri grele. Când ieşiră din strâmtoarea Văii
Craiului, descoperiră, dincolo de corturi, grupul de studenţi
condus de Simion Iuga.
— E şi aiuritul de Vrăbete cu ei. Observă Cosmin, cercetând cu
binoclul grupul studenţesc.. Când îl prinse în vizor pe Simion
Iuga, geologul se adumbri. La rându-i, Ofelia păşea tăcută lângă
logodnicul ei, consumându-şi indignarea provocată de apariţia
tatălui ei vitreg. Nu-şi explica altfel „excursia documentară” a lui
Iuga decât ca o urmărire camuflată. Hotărî să nu-i îngăduie
„amicului Simi” niciun amestec în viaţa ei intimă.
— Cum e, iubito? o iscodi Cosmin. Nu prea eşti în apele tale?
Te înşeli, dragul meu. Abia aştept să încrucişez spada cu
„scumpul meu tătic”. Deşi e un spadasin periculos.
Cosmin o îmbrăţişa protector pe după umeri:
Dacă vrei, pot face în aşa fel ca să nu dai ochii cu el.
— Prefer să-l înfrunt direct, decise ea.
— Atunci… fruntea sus!
Pe măsură ce se apropiau de grupul lui Iuga, cei doi logodnici
observară o răceală pronunţată din partea noilor veniţi.
— E consemnul dat de domnul conferenţiar, îi strecură geologul
logodnicei sale.
Nici chiar Vrăbete, entuziast îndeobşte, nu le ieşi în
întâmpinare. Le făcu doar discret cu ochiul, iu semn de
nestrămutată amiciţie.
— Bună ziua! rosti Cosmin tare, ca să se facă auzit de toată
lumea.
 Drept răspuns îi veniră doar câteva murmure.
— Ce mai faceţi, dom’profeşor? se adresă tânărul geolog lui
Iuga.
Interpelat direct, „dom’profesor” îi „onoră” pe cei doi logodnici
cu o privire scurtă, tăioasă:
— Mulţumesc… Bine! Fac plajă şi-mi las privirile să se desfete
cu tonicul peisaj al acestei Văi. Serăsu ci brusc pe-o coastă şi
adăugă: Merita să bat atâta cale. Nu? Ce părere aveţi?
— Chiar de la Polul Sud să fi venit şi tot merita, îl zeflemisi
Cosmin.
Simion fuga nu-l luă însă în seamă. Privirile lui erau aţintite ca
nişte lănci de oţel asupra Ofeliei:
— Dumneata, domnişoară, nu găseşti de cuviinţă să-ţi saluţi
tatăl?
— Dacă-ţi face plăcere, poftim: Fii bine venit, tată vitreg, îi
replică Ofelia.
— Ţi-am fost chiar aşa de vitreg? o iscodi Iuga. Hai! Povesteşte
şi studenţilor mei cât de vitregită ai fost în casa mea.
— Vrei să spui a mea, îi preciză Ofelia ostentativ.
— Domnule profesor, interveni Cosmin împăciuitor. Să lăsăm
aceste chestiuni pentru un loc şi o oră mai potrivite.
— Bine, tinere coleg, conveni Iuga. Deşi m-ar îi tentat sa dau
acestor tineri un exemplu de nerecunoştinţa filială. Dar cum îmi
eşti şi dumneata un fel de rudă… (Ofelia tresări ca înţepată de o
viespe) îţi înţeleg şi-ţi respect dorinţa. Cu atât mai mult, cu cât
avem de discutat şi între noi, bărbaţii.
— La dispoziţia dumneavoastră, se înclină Cosmin protocolar.
— Fiindcă veni vorba de „dispoziţia dumneavoastră”, continuă
Iuga pe acelaşi ton ironic, cât ai de gând să ne mai ţii în
„carantină”? Am adus special grupa mea de studenţi până aici
pentru a vizii a această interesantă Vale, dar mai ales pentru a
aduce un omagiu celui care şi-a sacrificat viaţa pentru a scoale
din anonimat o regiune complet necunoscută.
— Tot ce ne este îngădui! vă vom arăta cu dragă inimă, îi
răspunse Cosmin sec.
Te înşeli, dragul meu, îi replică Liga plin de ofensă. Nouă ne
este îngăduit să vedem Lotul. Şi ca să te convingi, te rog citeşte
această autorizaţie. E semnată „mânu propria” de însuşi prea
iubitul dumitale profesor Petre Cernat.
Cosmin parcurse cu surprindere documentul prezentat de fuga
şi nu-i rămase decât să adauge:
— E dar… Deşi, sincer vorbind, n-a vel i ce arăta, pe micul
nostru şantier, studenţilor dumneavoastră.
— Nu ai căderea de a decide ce trebuie şi ce nu trebuie să vadă
studenţii mei într-o excursie documentară, îl apostrofă Iuga.
— Mea culpa, se dezvinovăţi i Cosmin.
— Te rog, deci, să iei toate măsurile ca să ajungem neîntârziat
pe şantier. Nu-mi surâde ideea de-a înnopta aici.
— De îndată ce termină oamenii masa, pornim… Până atunci v-
aş invita la modestul nostru prânz.
— Eşti prea amabil, îl refuză Iuga. Dar avem în sacii de voiaj tot
ce ne trebuie… Am să vă însoţesc doar eu. Voi profita de acest
răgaz pentru a discuta unele probleme de interes comun.
— Aş merge şi eu, se auzi glasul timid al lui Vrăbete.
Intervenţia lui stârni râsete înăbuşite. Studenta cea oacheşă îl
şi apostrofă:
— Paul! Nu ţi-i ruşine?
— Ruşinea înconjură, draga mea, iar foamea dă de-a dreptul,
mărturisi el sincer. Prin sacul meu bate vântul.
— Îţi dăm noi, continuă să-i reproşeze oacheşa.
— Vă mulţumesc, dar dinspre corturi vine un miros fie
mămăligă caldă şi mujdei, căruia nu i-ar rezista nici sfintul Daniil
Sihastru.
— Lăsaţi-l, interveni şi Cosmin. Ele „abonat” aici.
— Vine aşa de des? se interesă Iuga.
— Când se abate prin regiune trece şi pe la mine, îi preciză
Cosmin. Suntem amici.
— E un tip interesant, făcu Iuga mai mult pentru sine.
Cei doi logodnici il conduseră pe conferenţiar spre cortul lor, iar
pe Vrăbete îl lăsară în tabăra minieră.
Trecând pe lângă micul lac alpin, cu adâncurile sale de cleştar,
Iuga remarcă:
— V-aţi ales un cadru pitoresc pentru escapada voastră
sentimentală.
— La ce „escapadă sentimentală” te referi? făcu Ofelia ţâfnoasă.
Cosmin îi făcu semn să-şi păstreze calmul. Dar intervenţia lui
fu tardivă. Fata nu-şi mai putu stăpâni enervarea.
— … Ce vrei să afli, domnule?, se adresă ea direct lui Iuga.
— Pe când nunta?
— Nu te priveşte, îi reteză Ofelia vorba.
 — Consider, totuşi, că într-o oarecare măsură ne priveşte şi pe
noi, părinţii, chiar aşa vitregi cum ne consideri. De aceea aş dori
să mă laşi niţel între patru ochi cu acest tânăr domn.
— Dacă tema discuţiei dumnovoastră se referă la persoana
mea, mă opun.
— Şi eu, o susţinu Cosmin. Nu avem secrete unul faţă de altul.
— Mă bucură sincer, lo replică Iuga. Dar în ciuda „perfecte i”
înţelegeri dintre voi, eu am secrete faţă de această domnişoară.
— Mă rog, conveni Cosmin.
• — Să nu permit i nici măcar o aluzie ia relaţiile dintre noi, il
rugă Ofelia pe logodnicul ei.
— Fii pe pace, o asigură acosta.
Conferenţiarul îl invită pe tânărul geolog la o plimbare prin
pajiştea deasă d în spatele cor tu lui. Îşi îngădui chiar un gest
familiar, luându-l pe Cosmin de braţ. Acesta însă îşi retrase mâna
ostentativ.
De ce-li complici viaţa fără rost? îi reproşa
Iuga.
— Nu pricep la ce vă referiţi?
— Ca geolog, te-ai viril: până-n gât în nenorocita asta de vale.
Unde practic n-ai nicio perspectivă. Iar ca bărbat tânăr, te-ai
grăbit să-ţi bagi gâtul în laţul întins de această fetişcană
năbădăioasă.
— Nu vă permit să vorbiţi astfel despre logodnica mea… Cu ce
ne-am făcut vinovaţi? Că ne iubim, ne cinstim şi ne respectăm
reciproc? Nu ne e ruşine şi nici rin se poate ruşina cineva de acest
unic şi sublim sentiment. Ce vă deranjează? Că iubirea noastră n-
a primit încă o formă legală? O va primi.
— Când?
— În orice clipă. Sunt dispus…
— Nu-i de ajuns să fii dispus, îl făcu atent lugî. Trebuie să treci
şi la fapte. Un om de onoare aşa face… Nu-şi expune iubi ta
clevetirilor plebei din această Vale… Ce vă împiedică să vă
înfăţişaţi chiar mâine în faţa ofiţerului stării civile?… Numai aşa
poţi şterge, domnule Cosmin, noroiul cu care ai împroşcat numele
meu, cinstea acestei fete şi a familiei din care face parte.
— Aveţi o predilecţie deosebită pentru dramă, îi replică tânărul
geolog. V-ain spus că sunt un om de onoare şi-mi voi respecta
îndatoririle faţă de dumneata şi familia dumitale… însă nu acum,
nu azi şi nici mâine.
 — Dar când? La Sfântul Aşteaptă? îl zeflemisi Iuga.
— De îndată ce isprăvesc treaba începută aici, ne înfăţişăm la
primul sfat popular, îi promise Cosmin.
— E un răspuns, îl ironiză Iuga. „De îndată ce isprăvesc treaba
aici”… Pe cine vrei să îmbeţi cu apă chioară? Aici o să scormoneşti
ani în şir.
— Nu ani, îi scăpă lui Cosmin, ci zile.
Simion Iuga tresări văd it surprins:
— Zile ai spus?
Tânărul geolog îşi dădu imediat seama de greşeala făcută şi
încercă s-o repare:
— Am vrut să spun săptămâni, adică până le sfârsilul
campaniei din acest an.
Care în orice caz înseamnă luni, îi atrase atenţia Iuga. Dar era
vădit că nu-l mai interesa convorbirea în tânărul geolog. Ceea ce
dorise să ştie de la el aflase.
I’ierzându-şi răbdarea, Ofelia se apropie de ei:
Aţi terminat?
— Nu… Abia începem, îi răspunse Iuga privind semnificativ
spre Cosmin. Dar, până una alta, aş propune să pornim spre
şantier… V-am spus că n-am de gând să înnoptez în văgăuna
asta.
Ofelia nu prea înţelesese mare lucru din vorbele în doi peri ale
lui Simion Iuga şi nici nu se obosi să le descifreze. Singura ei
dorinţă era să scape cât mai repede de acest musafir nedorit. De
aceea il zori pe Cosmin să grăbească plecarea pe şantier.
Trecerea prin defileu şi mai ales escaladarea cascadei Craiu VI
oferi grupului de studenţi clipe de veritabilă delectare. Simion
Iuga era mereu în frunte, etalându-şi calităţile de căţărător
încercat. Iar spre coada grupului, domnea o bună dispoziţie
contaminantă. Cel care o genera era toi Pani Vrăbete, oferind
alesei inimii sale, studenta cea oacheşă, un adevărat recital de
clovnerie alpină: urca po genunchi sau în patru labe, aluneca pe
turul pantalonilor şi-şi însoţea fiecare „număr” cu ţipete, gemele,
cereri disperate de ajutor.
— Paul, îi reproşa oacheşa. Mă Iaci de ruşine.
— Parcă-i un IIopa-Mitică, remarcă George Cosmin amuzat. „Nu
se sparge, nu se strică şi u picioare se ridică.Îl
Singurul om care nu gusta giumbuşlucurile lui Vrăbete era
Simion Iuga.
 — Te rugasem să mă scuteşti de prezenţa acestui maimuţoi, îi
atrase el atenţia lui Cosmin.
— Mi-e imposibil, ’ îi. Răspunse geologul. Studenta dumitale
constituie pentru el o atracţie irezistibilă. Şi n-o să stau tocmai eu
în calea fericirii lor.
Lui Iuga nu-i mai rămăsese decât să bolborosească în barbă
nişte blagoslovenii la adresa „maimuţoiului11 şi să grăbească
ritmul urcuşului. Când ajunseră sus, sub arcadele de piatră ale
intrării în uriaşa amforă de piatră, rămaseră cu toţii locului,
copleşiţi de emoţie-
— Vă mai amintiţi? îl iscod i Cosmin pe Simion Iuga.
— Ce să-mi amintesc? se arătă mirat conferenţiarul.
— Am avut senzaţia că aţi mai fost pe aici.
Simion Iuga rânji batjocoritor:
— Insinuările dumitale sunt copilăreşt i… G răb i l i-vă, băieţi,
îşi îndemnă el studenţii.
Absent la explicaţiile didactice ale conferenţiarului, Cosmin îşi
roti privirea peste crestele ce mărgineau căldarea de piatră. La un
moment dat i se păru că se mişcă ceva printre blocurile de pe
culmea apuseană. Cu un gest reflex, Cosmin duse binoclul la
ochi. Nu se înşelase. Spre uimirea lui, îl văzu fur. Işându-se pe
fostul său coleg de facultate, Floriceanu.
„Excepţional! Îl exclamă el în sine. Îl crezuse mort. Victimă a
acelui viscol năprasnic. Dar Floriceanu îi reapăruse viu şi
nevătămat, pândind avid lucrările de pe şantier.
— Interesantă configuraţie are văgăuna asta, auzi el glasul
nepăsător al lui Simion Iuga.
Când se întoarse spre conferenţiar, constată că şi acesta îşi
aţintise binoclul în aceeaşi d irecţie. Ceva mai în urmă, îl observă
şi pe Paul Vrăbete scrutând crestele cu un binoclu.
— L-ai zărit? auzi el din nou vocea enervantă a lui Simion Iuga.
— Pe cine? se prefăcu geologul absent.
— Colegul dumitale, Floriceanu… De ce se ascunde? Se zice că
nu sunteţi în relaţii prea bune!
Aluzia conferenţiarului îl irită pe Cosmin. Dar se abţinu să-i
răspundă.
— Sau faco parte dintre „îngerii voştri păzitori”? continuă să-l
iscodească Iuga.
— Nu mă pricep la şarade, îi replică sicâit George Cosmin. Vă
rog să vă adunaţi studenţii şi să intrăm în galerie.
 — Fiindcă eşti expert în materie, te-aş ruga să le dai dumneata
explicaţii, îl invită conferenţiarul.
Cosmin acceptă. Şi-n timp ce vorbea grupului de tineri despre
scopul şi amplasarea galeriei, cviţind fireşte să pomenească de
elementul „G”, Simion fuga cercetă cu multă atenţie conturul
excavat.
— Studenţii mei au totuşi dreptate, observă conferenţiarul.
Amplasarea acestei galerii aici nu-i dintre cele mai fericite soluţii.
Ori aţi avut în vedere şi alte considerente?
De data asta tânărul geolog nu se, mai lăsă prins în laţul întins.
— Nu, domnule profesor, nu am avut alte raţiuni decât intuiţia.
Ea e cea care m-a determinat să atac masivul din această parte.
Or dumneavoastră ştiţi mai bine ca mine că în geologie intuiţia e
uneori mai „precisă’4 ca orice alt calcul.
Dialogul dintre ei era gustat de întregul grup.
— Mă surprinde, totuşi, că profesorul Cernat, care are un
deosebit simţ practic, a acceptat să investească bani în gura asta
de iad, continuă Iuga. Eu aş fi atacat masivul de pe celălalt
versant, cu eforturi şi cheltuieli incomparabil mai mici.
— Drumul cel mai neted nu-i întotdeauna şi cel mai bun, îi
replică tânărul geolog.
— Ai probe că te afli pe „drumul cel bun”?
— E cam devreme… Abia am deschis galeria.
— Mă înşel eu, ori aici a mai fost cândva o deschidere în masiv?
cercetă Iuga mai departe conturul excavat.
— Vă înşelaţi, domnule profesor, îl asigură Cosmin. Masivul e
cu totul virgin.
Între timp, în galerie se lucra din plin. Ceva mai înainte avusese
loc o „puşcare”, iar praful de piatră care plutea în aer îngreuna
respiraţia.
— La dumneavoastră nu s-a prea auzit de protecţia muncii,
observă Iuga pedant.
— Vom lucra curând cu foraj umed, îi replică George Cosmin.
Nu ne-a sosit încă instalaţia.
— Aşa-i la noi, continuă Iuga sarcastic. Când ai făină, n-ai
sare, când ai sare, n-ai gaz… Ei? Dar ce-i asta? făcu el surprins,
zărind îngrămădirea haotică de pietre din faţa sa.
— S-a produs o surpare, îi explică George Cosmin.
— Surpare aici, într-o rocă aşa de dură? se miră Iuga.
— Se mai întâmplă, făcu George Cosmin din ce în ce mai
agasat..
— Merge departe „surparea asta44? continuă să-l iscodească
Iuga.
— Nu.
— Curios, făcu Iuga mai mult pentru sine. Nu m-aş fi aşteptat.
Începu să scormonească cu vârful bocancului în mormanul de
steril. La un moment dat se aplecă, atras de o rocă asemănătoare
cu cea descoperită în ajun de culegătorul de probe. Dar când voi
s-o ridice, acesta i-o luă înainte.
— E o probă care mi-a căzut adineauri din sac, îi zise
culegătorul de probe înhăţând roca ostentativ.
— Şi n-o pot vedea? se intrigă Iuga.
— E lipsită de importanţă, îi răspunse culegătorul de probe,
făcând să dispară în sacul său încăpător bucata de piatră cu
luciri aurii.
— Vă înconjuraţi de atâta mister! se plânse Iuga lui
Cosmin.
— Vi se pare, făcu tânărul geolog nepăsător.
Fără a se sinchisi de suspiciunile celor care-l înconjurau, Iuga
reîncepu să scormonească în steril, folosindu-se şi de nelipsitu-i
ciocan. Un sunet metalic îi izbi curând timpanul. Conferenţiarul
aruncă o privire furişă în jur. Părea că scăpase de supraveghere.
Începu să înlăture iute sterilul sub care se afla obiectul cu sunet
metalic. Într-adevăr nu se înşelase. De sub pietre s? ivi ţeava unei
mici arme de foc. Iuga aruncă o nouă privire furişă spre Cosmin.
Acesta părea absorbit de ochii albaştri ai unei studente. Iuga se
aplecă iute, cu intenţia de a sustrage pistolul. Dar şi de astă dată
avu ghinion. Culegătorul de probe ora la posl.
— Îmi permiteţi? făcu acesta politicos, dar hotărât. Fără a mai
aştepta încuviinţarea lui Iuga, acoperi ţeava pistolului cu talpa
groasă a bocancului său.
— Eşti fenomenal, domnule! izbucni Iuga sufocat de indignare.
Te ţii de mine de parcă aş fi un criminal.
— Greşiţi, domnule profesor, îi răspunse netulburat culegătorul
de probe. \m fot respectul pentru dumneavoastră.
— Sunt convins, făcu Iuga malţios. Dar nu mai insistă.
Arătindu-se satisfăcut de vizita sa pe şantier, conferenţiarul dădu
dispoziţie de plecare. Iar când fu iarăşi lângă Cosmin, îi strecură:
Ai nişte „îngeri păzitori” foarte vigilenţi.
— Oameni, îi răspunse linărul geolog evaziv. Profitând de clipele
de relaxare de după ieşirea din galerie, Iuga se apropie de Ofelia
şi-i spuse discret:
— Insist, totuşi, să stăm câteva clipe de vorbă împreună.
— N-avem ce discuta, îl respinse Ofelia.
— Ai să regreţi, o avertiză Iuga.
— De-ar fi acesta singurul mare regret din viaţa mea.
— Pleacă repede de aici, îi strecură Iuga printre dinţi. Până nu-i
prea târziu. Te sfătuiesc ca un părinte.
— Nu ţi i silă să-ţi arogi mereu dreptul de a-mi fi părinte?
— Dumnezeu mi-i martor că de data asta îţi vreau numai
binele.
— Ai vreun dumnezeu? făcu Ofelia sceptică.
— Inconştienţa asta tinerească, conchise Iuga sincer dezarmat.
Capitolul XXXI
CAPCANA PENTRU „ŞOBOLANI11
A doua zi, pe înserate, locotenentul Cornel Voinea primi
indicaţia să se prezinte imediat la cabana silvică de la marginea
Cătunului. Deşi era mirat de această invitaţie, se conformă.
Ordinu-i ordin: întâi execuţi, apoi raportezi. Ştia că la cabană
sosise o echipă de silvicultori care studia condiţiile de amplasare
şi organizare a unei unităţi de exploatare a pădurilor din preajma
Văii Moarte. În cursul zilei, echipa întreprinsese primele cercetări,
făcând şi un scurt popas la stâna lui Mitu Bodea.
— Dacă aş avea în fiecare zi al iţ iu musafiri ca azi, îi întâmpiuă
baciul, aş putea deschide un han aici.
— Au fost chiar aşa mulţi? se interesă un silvicultor mai în
virstă, cu tâmplele cărunte şi faţa brăzdată de riduri adânci.
— D-apoi mai adineauri a plecai un profesor din Bucureşti cu
un ciopor de băieţi şi fete.
— Studenţi?
— Aşa-mi pare.
— Ce-o fi găsit să le arate pe aici? îşi exprimă nedumerirea
silvicultorul cel cărunt.
— Umblă şi ăştia după potcoave de cai morţi, îi blama baciul…
De unde înainte vreme stăteam aici într-unui din cele mai ferite şi
mai liniştite locuri, de câteva luni parcă-i un blestem… Nu mai
avem hod ină.
— Nu puteaţi rămâne la infinit în afara vieţii, observă un
silvicultor mai tânăr. Pretutindeni au loc prefaceri.
— Eu eram mulţumit cu nevoile şi sărăcia mea de stână. Dar
aşa-i omul: Niciodată nu-i mulţumit cu ce are şi de aceea nu-i
niciodată fericit, insistă baciul.
— Mie tocmai această permanentă nemulţumire îmi place,
adăugă mai mult pentru sine silvicultorul cel tânăr.
Disputa dintre baci şi tânărul silvicultor continuă şi pe drumul
de întoarcere spre Cătun. Dar, ca în orice discuţie de acest gen,
nici de această dată nu se ajunse i-t nicio concluzie. Se
despărţiră, totuşi, prieteni, iar
Mitu Bodea adresă tuturor invitaţia de-a nu-i ocoli nici pe viitor
modesta colibă de la stână.
— E un cioban cu totul aparte, observă mai mult pentru sine
silvicultorul cel cărunt.
Când sosi Voinea la cabană, echipa de silvicultori se culcase.
Doar într-o încăpere mai retrasă, de la etaj, ardea lumina.
Cabanierul Îl conduse pe Voinea tocmai spre acea încăpere,
bătând discret, de trei ori, în uşă. O voce groasă, bărbătească, îi
pofti înăuntru. Lui Voinea i se păru un glas cunoscut. Deschise
uşa şi zări spatele lat, îmbrăcat într-o tunică verde deschis, de
silvicultor, al unui bărbat care robotea atent la o masă scundă.
Cabanierul se retrase discret, lăsându-l pe Voinea singur şi
deconcertat, cu acest bărbat cărunt, care nu-i dădea nicio atenţie.
Intrigat, tânărul locotenent făcu doi-trei paşi spre masă şi tuşi
sec, pentru a atrage atenţia. Silvicultorul cel cărunt continuă însă
să-l trateze cu indiferenţă, dedându-se unei îndeletniciri care 1 ti i
Voinea i se păru pe undeva copilărească: făcea modelaje de
plastilină. Din curiozitate, locotenentul aruncă o privire fugară
asupra „jocului11 acestui om cărunt şi de loc ospitalier. Descifră
la început nişte ridicături şi adâncituri care voiau să aducă a
munţi şi văi, iar când cuprinse întregul modelaj într-o privire,
constată surprins că era o reproducere destul de fidelă a Văii
Moarte şi-a împrejurimilor ei.
— Îţi place? se auzi el brusc interpelat.
— Dumneavoastră sunteţi? biigui Voinea uimit. Recunoscuse în
silvicultorul cel cărunt pe colonelul Coman. Tânărul locotenent
remarcă în sineşi că superiorul său îşi întocmise o mască
„inspirată11. Pe lângă tâmplele şi sprâncenele mult încărunţite,
îşi împlanlase, şi sub nas, o mustaţă respectabilă. La ordin,
tovarăşe colonel, luă Voinea poziţia de drepţi.
— Lasă marafeturile, îl avertiză colonelul. N-avem vreme pentru
aşa ceva.
 — Nu mă aşteptam să veniţi dumneavoastră, în persoană,
recunoscu sincer Voinea.
— Se pare că „sosit-a ziua”, rosti Coman mai mult pentru sine.
Şi nu-mi dădea mâna să te las singur în momentele decisive. Ştii
ce fac aici? Voinea ridică nedumerit din umeri. O capcană pentru
prins şobolani. Şi mă întreb unde s-o pun?
— Credeţi că vor îndrăzni să atace?
— N-au încotro… Fiecare metru de galerie săpat de Cosmin
adaugă câte un nou paragraf la actul lor de acuzare.
— Am şi început să întocmim actul de acuzare? observă Voinea
mirat. Şi pe numele cui îl vom dresa?
Colonelul zâmbi ghiduş pe sub mustaţa falsă:
— Tu cine crezi că ne ţine în alarmă de atâta vreme?
— Nu avem dovezi decât împotriva acelei târfe blonde, care a
încercat să-l atragă pe Cosmin în cursă.
— Şi acestea nesemnificative, îi atrase atentia f …
colonelul. Cu toate că, azi, băieţii au pus mâna pe secătura
asta blondă.
Voinea se arătă brusc interesai:
— Au scos ceva de la ea?
— Nimic deosebit… Susţine că i s-a făcut „comanda” prin
telefon, iar banii i-a primit într-un plic strecurat în cutia ei de
scrisori.
— Nicio scofală deci, făcu Voinea dezamăgit. Şi cine-i asta?
— O duducuţă fără profesiune, care posedă o cochetă
garsonieră în centrul Bucureştiului şi o garderobă de invidiat.
— Cine o „ajută”?
— Mai mulţi.
— Şi atunci, de ce i-a mai trebuit să se bage în povestea asta? I
s-a oferit o sumă atât de tentantă?
— Nu cred că banii au fost determinanţi… E altceva la mijloc…
Sper să aflu încă în cursul acestei nopţi.
— Mi s-a părut totuşi hazardată încercarea lor de a-J. Atrage pe
Cosmin în cursă prin mijlocirea acestei blonde duducuţe… Nu
bănuiau că noi îl ţineam pe geolog sub pază?
— Precis bănuiau şi de aceea au şi scontat pe un eventual eşec.
— Ce rost a avut atunci?
— Un rost foarte precis: derularea noastră. Dovadă că ne-a şi
abătut, într-o mică măsură, atenţia spre Bucureşti.
— Dar asta nu v-a împedicat să fiţi acum aici, observă Voinea,
privindu-şi cu admiraţie superiorul.
— Şi cine credeţi că i-a făcut, aşa cum pretinde ea, „comanda
telefonică”? insistă tânărul locotenent.
— Cine alţii decât cei care acţionează şi aici, în A’alea Moartă.
— M-am săturat să-i tot numim „cei care” au făcut şi „cei care”
au dres, îşi trăda nerăbdarea tânărul locotenent. Ar trebui să
trecem mai hotărât la acţiune.
— De acord cu tine, îl susţinu colonelul. Do aceea am şi venit
aici. Dar ia să vedem pe cine propui să arestăm? Pe Cosmin?
— Vă bateţi joc de mine!
— Pe Ofelia Craiu? Comportamentul ei de până acum. Nu ne
îndreptăţeşte s-o situăm decât de partea noastră. E tot aşa de
nerăbdătoare să vadă ce ascunde muntele, în grota Ursoaicei, ca
şi noi. În afară de aceasta, pare-se că s-a prins în plasa lui
Cosmin. Nu? Ce părere ai? După câte mă pricep şi eu, sunt
semne că între aceşti doi tineri s-a legat o dragoste în toată
puterea cu vântului.
Voinea îi confirmă.
— Iată o nouă dovadă, continuă Coman filosofai, că niciodată
nu poţi şti ce se petrece în sufletul atât de complex al unei femei.
Atât de plin de neprevăzut şi de contradictoriu… Al doilea pe listă
e domnul conferenţiar, continuă Coman trierea suspecţilor. De ce
s-o fi „obosit” Simion Iuga phtă aici? Pasiune didactică? N-avea
nimic deosebit de arătat studenţilor săi. Cinstea. Fiicei sale
adoptive? Aş crede că-i ultimul lucru care-l preocupă acum. Tulul
nu-i decât o manevră nedibace. Şi, te rog să mă crezi, tocmai
„excursia lui documentară” m-a hotărât să trec la acţiune, dându-
mi oarecare certitud ine.
— Implicarea lui Simion Iuga are şi pentru mine o logică, îl
susţinu Voinea. E cel care a profitat din plin de pe urma
dispariţiei profesorului Craiu şi ar avea, bănuiesc, motive
temeinice ca să se opună la dezgroparea acestuia. Dar în acest
caz, mă întreb pe cine are el aici, în Valea Moartă. Cine-i omul lui
de legătură? Unealta docilă care-i îndeplineşte cu atâta precizie
comenzile? Floriceanu? Mitu Bodea? Precupeaţa?
— Să-i luam pe rând, îi propuse colonelul.
— Cel mai mult mă intrigă Mitu Bodea… Ce caută baciul în
acţiunea asta criminală? Ce profit a avut? Azi, ca şi acum
douăzeci de ani, are aproape aceeaşi situaţie… Tot un amărât de
baci a rămas. Şi-atunci ce l-a putut determina să fie – presupun –
principala unealtă a lui Simion Iuga aici?
— Îmi place, făcu Coman satisfăcut. Pui în sfârşit punctul pe i.
Trebuie să-ţi mărturisesc că şi pentru mine Mitu Bodea constituie
cea mai interesantă dintre enigmele oferite de „cazul Cosmin”.
Înclin să cred că motanul ăsta de baci a moştenit câte ceva de la
cei trei bandiţi: Şargu, Pletelungi şi Turcitu… Probabil că el le-a
făcut de petrecanie… Pentru că numai astfel îmi explic apariţia
acelei femei cu colierul şi dispariţia imediată a precupeţei…
Presupun de asemenea că ţiitoarealui Mitu Bodea se află pe
undeva, pe aici, redusă la tăcere. Am căutat-o peste tot şi nu-i de
găsit.
— Totuşi, pentru nişte bijuterii jefuite de la nişte bandiţi, nu-şi
pune omul pielea în joc, observă Voinea.
— ~ Asta mă face şi pe mine să cred, frăţie, că acest motan are
pe suflet ceva mult mai grav. Ce anume? O să aflăm poate
curând… într-o zi, cel mult două.
— Cât îl priveşte pe Floriceanu, continuă Voinea, zău nu ştiu ce
să zic?… E nebun, sau face pe nebunul? Acţionează independent,
minat de invidia şi ura sa demenţială, sau e împins din urmă de
cineva, poate tot Simion Iuga, care fie că-l hrăneşte cu nişte iluzii
deşarte, fie că-l are cu ceva la mână.
— După opinia mea, observă Coman, şi acest personaj e
introdus de ei în scenă ca să ne deruteze.
— Dar, şi aşa, e periculos… Vorba aia: fereşte-te din calea
nebunului. De aceea, eu nu aş fi chiar aşa de sigur în privinţa lui.
— Şi ce propui? Să-l îndepărtăm?
— Mai curând.
— Am strica totul, conchise colonelul.
— Când l-am zărit astăzi pe creastă, am rămas cu gura căscată,
mai adăugă Voinea. Credeam că l-a înghiţit viscolul.
— Nebunii, ca şi beţivii, au Dumnezeul lor, îi replică filosofai
Coman. A reuşit să se tiriie prin viscol până aproape de staţia
meteorologică, unde a fost găsit fără cunoştinţă, îngheţat sloi.
Dacă mai înt ir/ia meteorologul vreo jumătate de oră, îl găsea
mort.
— Nu ioai-aş fi închipuit niciodată c-o să-l mai văd viu…
— Nu numai că trăieşte, dar va servi probabil „amicilor” noştri
ca.. Ţap ispăşitor”.
— V-aţi hotărât, deci, să jucaţi pe aceste două atu-uri: Simion
Iuga şi Mitu Bodea, conchise Voinea.
 — N-am încotro, frăţie, i se destăinui Coman. Sunt singurele
cărţi pe caro ie am în ruină în momentul de faţă şi pe de voi juca.
— Şi aici ce faceţi? arătă Voinea spre mulajele din plastilină ale
colonelului.
— O capcană de prins „şobolani”, îi răpunse Coman zâmbind
plin-de sine. Dar tu ce mi-ai adus în traistă?
Cornel Voinea desfăcu nelipsitul lui sac de voiaj, de unde
scoase obiectele găsite sub surpătură: cutiile de conserve,
cartuşele goale, un revolver mic tip browning, gheata de bizon
care făcuse atâta impresie asupra Ofeliei.
— Sunt foarte bine conservate, observă Coman.
— Închiderea grotei a fost ermetică, îi preciză Voinea. Nu s-a
strecurat nici aerul, nici apa.
— În cazul că ipoteza lui Cosmin se confirmă, s-ar putea să
găsim nişte cadavre de oameni bine conservate.
— Nu-i exclus, îl susţinu Voinea.
Dar ceea ce-i atrăgeau în mod deosebit atenţia colonelului erau
probele de minereu, cu luciri aurii, care stârniseră vilvă pe micul
şantier din Valea Moartă.
— Cosmin pune mâna în foc că e element „G”? se interesă
colonelul. Voinea îi confirmă. Nu-i un lucru de colea, rosti mai
departe Coman, cântărind în mână preţioasele probe. Şi domnul
conferenţiar Iuga are cunoştinţă de toate acestea? arătă Coman
spre obiectele rânduite de el cu grijă pe masă, lângă mulajele de
plastil ină.
— Revolverul şi o probă le-a descoperit el însuşi sub surpătură.
— Clar, conchise colonelul. Acum ce face?
— S-a oprit deocamdată aici, în Cătun. Se plânge de oboseală şi
indispoziţie stomacală. A lăsat să se înţeleagă că va rămâne şi
mâine în sat.
— S-ar putea, deci, ea mâine seară să se producă atacul
împotriva şantierului. A venit şi Mitu Bodea în Cătun, pentru a
primi probabil ultimele dispoziţii. În noaptea asta vor căuta să se
întâlnească.
— Aşa am presupus şi eu. De aceea am pus sub supraveghere
atât casa unde locuieşte Iuga, cât şi pe cea a baciului.
— Fleacuri, îi râse colonelul în nas. Şi până acum cred că au
stat de vorbă cât au vrut şi unde au poftit. Mă întreb, însă, care
din ei doi va ataca? Domnul Iuga va zace mâine în pat, îngrijindu-
şi „preţioasa-i” sănătate, iar Mitu Bodea va pleca la oraş ca să mai
vândă câte ceva. Să fi năimit oare pe un al treilea? Parcă nu-mi
vine a crede. E o treabă prea delicată ca s-o încredinţeze unui
borfaş oarecare. Unul din ei va trebui să-şi pună mâine noapte
pielea în joc. Dar care din ei şi-n ce loc?
Colonelul reîncepu să studieze cu atenţie mulajele sale din
plastilină.
— Cum presupuneţi că vor acţiona? îl iscodi Voinea.
— Exact cum au făcut şi până acum… E un procedeu simplu,
sigur şi verificat. Cosmin şi oamenii lui sunt meniţi să dispară
înghiţiţi de-o nouă şi cumplită avalanşă. Dacă aş fi în locul lor, aş
prăvăli asupra şantierului stâncile de aci, aflate pe creasta
apuseană, chiar deasupra grotei. Mă mir că nu s-au gândit la
acest lucru şi acum douăzeci de ani. Dar nu mă mir. Atunci au
urmărit să inducă lumea în eroare şi au reuşit. Profesorul Craiu şi
însoţitorul său au fost căutaţi pe celălalt versant, sub avalanşă.
Nimănui’ nu i-a trecut prin minte să dea la o parte blocul de
piatră singurtic care astupa intrarea în grotă. Acum, însă, e cu tot
ul altă situaţ ie. Sini şi oameni mai mulţi, şi maşini… Ca să-i facă
dispăruţi pe toţi, trebuie să prăvălească asupra lor un potop de
ştirici. Prin urmare, numai aici pot să atace, se decise Coman,
înfigând vârful ascuţit al creionului în mulajul care întruchipa
versantul apusean al căldirii de piatră de la Craiu VI. Mâine
noapte vom fi şi noi aici.
— De ce noaptea?
— Pentru că George Cosmin, în nerăbdarea lui, lucrează cu
oamenii şi noaptea. Or „amicii11 noştri, aflând de acest lucru, vor
profita de întuneric şi de momentul când se vor afla toţi în galerie,
la ora schimbului, pentru a-i îngropa de vii.
Totuşi, nu pricep ce-ar putea rezolva cu această crimă? E de
presupus că, după dispariţia lui Cosmin, îi va lua locul alt geolog
şi taina va fi oricum dezvăluită.
— Au socotelile lor bine chibzuite, îl avertiză Coman. Iată ce-ar
putea câştiga. În primul rând o amânare serioasă a dezvăluirii
tainei pe care o păzesc cu atâta străşnicie. Până se deroşează
întreaga avalanşă, până se scot morţii şi se îngroapă, până se
organizează un nou şantier durează săptămâni şi poate chiar luni.
Vine toamna, vremea rea, şi treaba se amână până în cealaltă
vară. Trece aproape un an, î-ntâmplările încep să se uite, cel care
a susţinut cu atâta înfo care pătrunderea în grotă e mort şi altul
care să-i ducă treaba începută până la capăt s-ar putea să nu se
găsească aşa repede. Chiar şi eu, personal, mă îndoiesc că l-aş
mai putea convinge odată pe profesorul Cernat să investească alţi
bani într-o întreprindere care nu i-a adus decât pierderi în oameni
şi materiale. Ţi-e dar acum? conchise colonelul.
— De urmările penale nu se tem? făcu naiv tânărul locotenent.
— Urmări penale? se arătă surprins Coman. Dar ce dovezi
avem până acum împotriva lor? Niciuna, frăţie. Ne bazăm numai
pe ipoteze. Atât şi nimic mai mult. Spre ghinionul nostru, nu
putem dovedi nici măcar delictele petrecute sub ochii noştri. Cine
i-a furat harta lui Cosmin şi a trimis-o serviciului special? Cine a
prăvălit asupra lu i un bolovan mare de piatră şi-a abătut puhoiul
de apă? în numele cui a încercat să-l şantajeze secătura cea
blondă, ziua în amiaza mare, sub ochii lui Radu Tudor? Şi, în
sfârşit, cine i-a băgat în cort o viperă, care era cât pe ce să-l
scoată din „circulaţie11? Cine? Poţi să-mi dovedeşti? Atât Simion
Iuga cât şi Mitu Bodea au fost în toate aceste momente nişte
oameni paşnici, care-şi vedeau de treburile lor. Cum sunt de altfel
şi acum. Nişte oameni onorabili. Şi, totuşi, pentru mâine ori
poimâine noapte, nişte „onorabili11 domni pun la cale una din
cele mai monstruoase crime.
— De această dată cum se vor mai justifica? Ce alibi vor mai în
voca? Pe cine vor da vina? se întrebă Voinea,
— „Vinovaţi11, în ochii lor, sunt cei pe care i-au şi condamnat
la moarte: George Cosmin, logodnica sa şi restul trupei din Valea
Moartă, îi preciză colonelul.
— Deci mâine vor ataca? vorbi Voinea mai mult pentru sine.
— E o ipoteză, frăţie, îi răspunse Coman evaziv. O simplă
ipoteză. Şi cum până în prezent n-am colecţionai decât ipoteze,
poli s-o treci şi pe asta la dosar, fără alte comentarii…
Scepticismul abordat de colonel nu reuşi să-l înşele pe Cornel
Voinea. Tânărul locotenent ghici în glasul superiorului său mult
mai multă convingere decât lăsa Coman să se vadă. Cu gesturi. Şi
paşi siguri, de om pe deplin încrezător în sine, colonelul se
îndreptă spre masa pe care se aflau mulajele de plastilină, acea
fidela reproducere, l; i srără redusă a Văii Moarte şi a
împrejurimilor acesteia. InvifânduT şi pe Cornel Voinea să se
apropie, colonelul îi spuse:
— Llai, frăţie, să discutăm planul de acţiune pentru ziua de
mâine.
Capitolul XXXII
 O ZI NI M Al APARENT
LINIŞTITĂ
A doua zi dimineaţă, oamenii îşi reluară obişnuitele lor
îndeletniciri. Mitu Bodea plecă încă din zori la oraş cu desagii
plini de caş şi urdă dulce; echipa de silvicultori reîncepu
măsurătorile în pădurile din preajma Văii Moarte; minerii de la
cascada Craiu VI intrară în primul schimb, iar Paul Vrăbete se
îndreptă şi el spre casa unde era găzduit Simion Iuga, pentru a-şi
lua rămas bun. Conferenţiarul, cu o înfăţişare de suferind, zăcea
în pat. Îl primi totuşi pe Vrăbete, cu un zâmbet amabil şi scuzele
de rigoare. La rându-i culegătorul de folclor îşi exprimă regretul de
a-l părăsi bolnav, dar treburi urgente îl reclamau în altă parte.
— Dacă prin prezenţa mea v-am inoportunat cu ceva, ţinu să
adauge Paul Vrăbete, vă cer iertare.
— Pe mine personal nu m-a deranjat cu nimic prezenţa
dumitale. Din contră. Mi-ai fost o companie chiar plăcută. Doar
pe-o anumită tânără s-ar putea s-o fi deranjat cumva în echilibrul
ei sufletesc. Mai ales că numele dumitale, Vrăbete-Fluturete, nu
prea inspiră încredere.
— Sunt om de onoare, domnule profesor. Încât, în privinţa
aceasta, vă rog să nu vă faceţi nicio grijă.
— Te pomeneşti că eşti dispus să-i ceri mâna?
— De ce nu?
— I-auzi, domnule! O adevărată epidemie, făcu Iuga mai mult
pentru sine. Tinere dragă, se adresă el lui Vrăbete pe un ton
didactic. Pe vremea mea eram mai serioşi… Şi-n orice caz mai
discreţi. Nu ne afişam sentimentele cu atâta ostentaţie, cum faceţi
voi astăzi. Aveam mai multă demnitate.
— Sentimentele generaţiei mele sunt atât de curate, încât nu
simţim nevoia să le ascundem de ochii lumii, îi replică Vrăbete.
— Sentimentele tinereţii au fost întotdeauna curate, conchise
Iuga.
— Cu excepţia celor care au făcut târg cu ele, mai adăugă
Vrăbete pe picior de plecare.
Despărţirea de grupul studenţesc fu mai afectuoasă. Tinerii
regretau sincer plecarea „aiuritului’1 culegător de folclor, iar
studenta cea oacheşă îşi simţi, fără voie, ochii înrouraţi.
— Am să-ţi scriu în fiecare zi, o asigură Vrăbete, strângându-i
mâinile cu afecţiune.
— Pe ce adresă? se interesă ea neîncrezătoare.
 — În Bucureşti.
— Vorbeşti serios?
— Când revii din excursie ai să găseşti acasă un teanc întreg de
scrisori, îi promise Vrăbete.
— Minţi.
— Pe onoarea mea.
Atenţia organelor locale era îndreptată, în acest timp, şi spre
Mitu Bodea. Avertizat de plecarea lui spre oraş, căpitanul Radu
Tudor puse sub supraveghere bariera dinspre Valea Moartă.
Baciul sosi cu un autocamion, coborî în dreptul pieţii, de unde
porni cu marfa pe la clienţii săi obişnuiţi: medici, avocaţi, ingineri,
profesori, directori de mici întreprinderi sau magazine… în
general, o clientelă mai aleasă, la care baciul îşi trimitea obişnuit
marfa prin ţiitoarea sa. De când aceasta „zăcea prin spitale”
baciul era nevoit să umble singur din casă în casă. Treaba
aceasta nu-i făcea de loc plăcere, dar n-avea încotro. Era o
clientelă prea bună ca să-şi perm ită luxul de-a renunţa la ea.
În timp ce Mitu Bodea trecea de la o casă la alta, sub
supravegherea discretă a unui lucrător de la securitatea raională,
două convorbiri telefonice stârniră animozitate atât la I.F.E.T.-ul
din V., cât şi la şantierul
„Cinci-Nord”.
Prima dintre ele, relatată mai târziu de directorul întreprinderii
forestiere, avusese următoarea desfăşurare: obişnuitul apel
telefonic la aparatul din biroul directorului. Acesta a ridicat
receptorul şi a auzit o voce groasă, cam afectată:
Tovarăşul director?
— Da.
— Bună ziua… La telefon este corespondentul regional al
ziarului „România Liberă’1.
— Noroc, tovarăşe, a sunat răspunsul bucuros al directorului.
Cu ce vă pot fi de folos?
— N-a sosit la dumneavoastră o comisie de specialist i de la
minister şi de la regiune?
— Ba da. A plecat ieri spre Valea Moartă.
— Cine face parte din comisie?
Serviabil, directorul a prezentat nominal pe fiecare component
al comisiei, cu funcţia respectivă.
— E cumva printre ei şi unul mai în vârstă, cu o mustaţă
căruntă? s-a interesat corespondentul regional.
 Este… Tovarăşul Mihăilescu, de la minister.
— Mulţumesc. De el aveam nevoie. Vin mâine într-acolo. Vreau
să-i iau un interviu.
— Poftiţi. Vă aşteptăm, a încheiat directorul convorbirea.
Celălalt apel telefonic a răsunat în birourile şantierului „Cinci-
Nord”.
— Cu tovarăşul geolog Floriceanu, vă rog, s-a auzit în receptor
aceeaşi voce groasă, puţin afectată.
— Încă n-a venit, i s-a răspuns.
— Comunicaţi-i, vă rog, să nu plece d în sediu, pentru că voi
reveni.
— Dar cine sunteţi dumneavoastră?
— Miliţia regională.
— Am înţeles… îi voi comunica, a răspuns supus funcţionarul
contabil de la celălalt capăt al firului.
Guraliv, funcţionarul a răspândit vestea prin toate birourile. Iar
când a apărut Floriceanu, toată lumea l-a ocolit ostentativ.
— Ce mă priviţi aşa, de parcă aş fi o oaie riioasă?
i-a interpelat el.
— Să stai pe aici, că te caută unul de la miliţie-, i-a strecurat în
şoaptă un coleg.
— Bancuri, a făcut Floriceanu neîncrezător.
— Pe cuvânt de cinste! i-a întărit funcţionarul contabil. Chiar
eu am vorbit cu el la telefon.
În loc de alt răspuns, Floriceanu a slobozit un potop de
înjurături la adresa tul mor miliţiilor şi poliţiilor din lume, dar n-a
plecat din sediu. Revenirea celui de la „miliţia regională11 n-a
întârziat prea mult. Acelaşi apel telefonic, aceeaşi voce
bărbătească, niţel afectată, care, în clipa când a auzit în. Receptor
glasul lui Floriceanu, i-a mărturisii:
— Nu-i nicio miliţie la telefon, boule.. Şi nu te mai răţoi atâta la
mine, că nu-ţi vreau decât binele. Ascullă-mă atent şi nu-mi
răspunde decât cu „da11, sau „nu11. Preferabil să asculţi şi să nu
răspunzi de loc.
— Dar cine eşti? a făcut Floriceanu nedumerit.
— Ţi-am sjius, tâmpitule, să nu întrebi nimic… E în interesul
tău. Ai să afli mai târziu cine sunt şi-ai să-mi pupi mâna. E în
legătură eu Valea Moartă.
— Aha! a făcut Floriceanu interesat.
— „Amicul11 tău George Cosmin a dat peste zăcământul de
„G”. E un om făcut. Iar tu ai rămas un bleg şi-un bou. Când, de
fapt, Ivi eşti de o mie de ori mai capabil decât el. Cosmin ţi-a
suflat gloria de sub nas. El o să ciupească „Ordinul Muncii11 şi
„Premiul de Stat11, iar tu – ciuciu! Dar să ştii că nu-i încă prea
târziu. Vino într-acolo să stăm de vorbă. Am un plan straşnic,
care o să-ţi surâdă. Te aştept peste cinci ore la Piciorul Porcului.
Îmi pupi mâna. Ai să vezi. Vii?
— Da.
— Bravo! Eşti băiat deştept. Te-am pupat şi te aştept.
Floriceanu a rămas câteva clipe cu receptorul în mână, privind
fix, obsedant, într-un punct nedefinit.
— Ce vor de la tine? s-a interesat colegul lui.
— Mă chemă la regiune, minţi Floriceanu cu un aer senin.
Trebuie să dau nişte declaraţii în legătură cu un fost coleg de
şcoală, amestecat într-o afacere cam necurată. Spune-i şefului că
am plecat într-acolo.
A ieşit din birou, cu un zâmbet şi-o expresie pe faţă şi-n priviri
care-i făcu pe cei prezenţi să fie şi mai intrigaţi de purtarea lui.
*
★
…Ora prânzului. Specialistul silvicol Mihăilescu, care nu era
altul decât colonelul Coman, părăsi echipa de silvicultori sub
pretextul unei indispoziţii şi se îndreptă spre stâna lui Mitu
Bodea. Găsi coliba pustie. Ciobanii, conform poruncilor date de
baci, mulseseră oile mai devreme şi se reîntoarserî cu ele la
păscut. Colonelul profită de singurătate şi intră în legătură prin
radio cu Radu Tudor.
— Ce se aude, tovarăşe căpitan?
Radu Tudor îi raportă tot ce ştia în legătură cu Mitu Bodea.
— Acum e în casa precupeţei lui şi-şi numără probabil banii
încasaţi, îi preciză căpitanul.
— E de mult acolo?
— De vreo două ore.
— Înseamnă că a şters-o. Dar, ca să fiţi siguri, luaţi un ordin de
percheziţie de la procuratură şi faceţi o descindere, îi ordonă
colonelul. Să-mi comunicaţi rezultatul.
— Am înţeles, tovarăşe colonel, făcu Radu Tudor surprins în
sine de hotărârea lui Coman. Până acum, colonelul ocolise orice
acţiune făţişă. „Se îngroaşă gluma”, îşi mai zise căpitanul
notându-şi atent ora pe care i-o indică colonelul pentru viitoarea
convorbire prin radio.
Între timp, Coman luă legătură şi cu locotenentul
Cornel Voinea.
— Eşti la post, frăţie?
— La post, tovarăşe colonel.
— Vreo mişcare?
Nimic.
— E încă devreme… Ai luat măsuri să nu ne scape domnul
conferenţiar?
— E ca într-o colivie, il asigură Voinea.
— Măcar de-ar fi aşa, făcu neîncrezător colonelul. Care mai e
situaţia în Vale? Schimbul se va efectua la ora fixată?
— Fără nicio discuţie.
— Bine. Vin şi eu într-acolo.
Cei doi ofiţeri ochiseră din vreme nişte ascunzători bune, de
unde puteau supraveghea toate cărările şi potecile ce duceau spre
versantul apusean al văgăunii de la Craiu VI. Erau bine înarmaţi,
cu pistoale automate şi puşti cu lunetă, prin ale căror lentile
ţineau sub bătaie tot ce se mişca în acea zonă. Era o zi călduroasă
de vară, cu o atmosferă sufocantă. Spre norocul lor, cei doi ofiţeri
se aflau la adăpostul unor frunzare dese, prin care răzbătea la
intervale şi câte o pală de vânt. Spre chindie, Coman primi
raportul căpitanului Tudor.
— Aţi avut dreptate, tovarăşe colonel. Hoţomanul de baci a
şters-o. N-am găsit în casă decât nişte cenuşă proaspătă. A ars
nişte hârtii.
— A început să-şi şteargă urmele, observă colonelul. N-aţi aflat
în ce direcţie a apucat-o?
— Nu… Toate posturile noastre sunt în stare de alarmă. Cu
ocazia asta am aliat şi de plecarea spre Valea Moartă a
dementului acela de Floriceanu.
— Demult?
— Păi, trebuie să fi ajuns.
— Mulţumesc, tovarăşe căpitan, şi menţineţi în continuare
starea de alarmă.
După ce întrerupse legătura cu Radu Tudor, colonelul îi
comunică şi lui Voinea cele aflate. Atenţie mărită, frăţie, il sfătui
el. Actorii noştri vor intra probabil curând în scenă.
Lunetele celor doi ofiţeri începură să scruteze cu şi mai mare
grijă împrejurimile. At.it Coman cât şi Voinea se întrebau unde
fusese ascuns explozibilul cu care urma să fie aruncat, asupra
micului şantier, potopul de stânci. Cercetară amândoi cu atenţie
locul, dar nu găsiră nici urme de paşi, darmite cartuşe de
dinamită. „Probabil că vin cu dinamita de la oraş”, presupuse
Voinea. Colonelul, însă, era sceptic. Nu făceau „amicii”
imprudenţa să care explozibilul tocmai din oraş, pe un drum lung
şi obositor, riscând să fie descoperiţi prin cine ştie ce întâmplare
stupidă. „Ori au ascuns dinamita pe undeva, pe aici, ori le-o
aduce cineva”, presupuse Coman. Dar cine să le-o aducă? Simion.
Iuga? Exclus. Conferenţiarul se ştia urmărit şi-ar fi însemnat să
se dea singur legat. Altcineva? Vreun locuitor din Cătun? Vreun
cioban? Posibil. Şi-n timp ce Coman îşi formula aceste ipoteze
auzi dar, în micul difuzor al staţiei sale portative, exclamaţia
tânărului locotenent.
— Ce e, frăţie? se interesă Coman în şoaptă.
— Ori eu am orbul găinilor, ori cel din faţa mea e
Floriceanu.
Colonelul îşi îndreptă surprins luneta spre versantul sudic,
asupra căruia îi atrase atenţia Voinea. Îl descoperi, într-adevăr, pe
Floriceanu, care sărea, cu picioarele sale de cocostâre, peste
stâncile presărate în cale.
— Vine spre noi, constată stupefiat colonelul. Şi aleargă de
parcă ar fi. Gonit din urmă.
— Totuşi, nu văd pe nimeni venind după el, îl informă Voinea.
— Asta-i bună! exclamă colonelul dezamăgit. Pândim un leu şi
ne sare un iepure. Şi uite-l cum vine direct spre capcană.
— E cu mâinile goale, observă la fel de nedumerit şi Voinea.
— Nu mai înţeleg nimic, se recunoscu Coman învins.
— Ce facem? ÎI oprim? îl consultă Voinea.
— E de prisos, îi răspunse Coman dezumflat. Măi, ce cacialma
ne-au tras!
Intre timp, Floriceanu ajunse pe versantul apusean, unde se
opri şi privi nedumerit în jur. Se strecură apoi pe burtă până la
muchia versantului, de unde cercetă atent ce se petrecea în vale,
pe şantier. — Face impresia că a venit prea devreme, îi comunică
colonelul lui Voinea.
— Credeţi? făcu tânărul locotenent neconvins, urmărindu-l pe
Floriceanu, care se şi retrase de pe muchie, cercetând iarăşi
intrigat împrejurimile.
— E ca o ciută speriată, rătăcită de ciopor, îşi continuă
colonelul observaţiile.
Floriceanu se făcu apoi, nevăzut, lăsându-i pe cei doi ofiţeri în
mare dilemă.
„Să mă fi înşelat aşa de rău?” îşi reproşa colonelul. Nu-i venea
totuşi să creadă că toate deducţiile şi ipotezele sale erau greşite.
„E imposibil să nu dea ei şi alt semn de viaţă”, îşi zise colonelul,
recăpătându-şi un dram de speranţă. Rădbarea lui, pusă la grea
încercare în acele momente fu însă curând ajutată de o nouă
exclamaţie a tânărului locotenent. În vizorul lunetei lui Voinea
apărură mai întâi urechile mari, apoi botul caraghios,
disproporţionat faţă de trup, al măgarului de la stâna lui Mitu
Bodea. Bietul animal, încovoiat sub greutatea unor desagi grei,
păşea cu precauţie, lihnit de foame şi de sete-, spre o pajişte
bogată, cu un izvor răcoros, dintr-o mică depresiune din preajma
locului unde se aflau cei doi ofiţeri. Colonelul,. Care se afla cam la
o jumătate de kilometru depărtare de Voinea, auzi din nou, în
micul difuzor al radioului, exclamaţiile tânărului locotenent.
— Mai avem un musafir, îi comunică în şoaptă, cu oarecare
teamă, Voinea.
— Nu mai spune?… Unde e? Nu-l văd.
— Vine din direcţia stânii lui Mitu Bodea. E ascuns deocamdată
de ridicătura dintre noi. O să-l zăriţi însă curând, de îndată ce
urcă pe colină.
— Dar tot nu mi-ai spus cine-i? făcu colonelul răstit către
Voinea.
— Măgarul lui Mitu Bodea, încărcat cu doi desagi.
— Singur?
— Absolut singur.
— Auzi ce măgar? glumi colonelul, căruia începură să-i crească
din nou speranţele.
— Ard de nerăbdare să văd ce are în desagi, continuă Voinea.
— Şi eu… Dar, deocamdată, pune-ţi pofta-n cui. Nune mişcăm
din ascunzişuri chiar dacă dă şi ursul peste noi. Altfel ratăm
totul.
— Aş paria o mie contra unu că în desagii din spatele
măgarului se află dinamita.
— Tot ce-i posibil, îi răspunse Coman. Aaa! Uite-! ’ că apare şi-n
vizorul meu. Deştept măgar. Îl vezi cu câtă atenţie calcă? Dacă
face un pas greşit şi cade cu periculoasa lui încărcătură, se face
ţăndări… Unde s-o fi îndreptând?
 — Spre paj iştea de colo, d în dreapta dumneavoastră. L-am
văzut de câteva ori păscând. Probabil că-i locul lui preferat.
— Ingenios lucru… observă Coman. Nu mi-ar fi trecut prin
minte. Animalul a fost ţinut probabil închis toată dimineaţa în
Cătun. Apoi i. S-au pus desagii şi a fost minat către stână.
Negăsind pe nimeni la colibă, şi nu întâmplător, bietul animal a
pornit cu toată încărcătura spre pajiştea lui preferată. Până acum
calculele „amicilor” noştri sunt perfecte. Să vedem ce surprize ne
mai pregătesc? Sunt convins că n-a dat nimeni atenţie plecări i
măgarului din Cătun şi nimănui nu i-a trecut prin cap să-i
controleze desagii. Ai fi avut curajul să-ţi încarci propriul măgar
cu dinamită şt să-l trimiţi de capul lui prin munţi?
— Nu, recunoscu sincer Voinea.
Baciul nostru l-a avut, însă. Cred că ar fi un bun jucător de
pocher. Ştie să tragă cacialmale.
Urmăriră în acest timp drumul sinuos al măgarului. Animalul
se opri într-adevăr la pajiştea lui preferată şi începu să pască
hulpav. Soarele se apropia de asfinţit şi umbra patrupedului se
prelungea pe iarba grasă şi deasă, din care se înfrupta îndeobşte
numai el. Când ajunse în apropierea unui pilc de arbuşti aflat în
extremitatea sudică a pajiştei, animalul ciuli urechile mari şi
clăpăuge, adulmecând în jur.
— Ce-o fi cu el? îi atrase atenţia Voinea lui Coman.
— E cineva prin apropiere… Ori un animal, ori un om.
Atras parcă de ceva irezistibil, măgarul se apropie cu paşi lenţi
de arbuşti. Atât Voinea cât şi colonelul erau Ja o distanţă prea
mare ca să poată auzi vreun zgomot sau vreo chemare mai aparte.
Un fapt însă, era cert: animalul fusese îmbiat insistent din pilcul
de arbuşti, unde şi dispăru curând.
— Mă duc să văd ce se întâmplă acolo, făcu Voinea nerăbdător.
— Stai cuminte, îi ordonă colonelul. N-ai ce vedea. Cel care l-a
ademenit nu poate fi altul decât stăpânul său…
— Mitu Bodea?
• — Mai mult ca sigur… Şi-a luat în primire desagii cu dinamită
şi a legat măgarul de vreo tulpină.
— Nu ne-o fi simţit?
— Până acum, nu cred. Doar dacă nu faci tu vreo imprudenţă.
Te rog să nu te mişti până nu-ţi dau ordin. Ne-am înţeles?
— Am înţeles, tovarăşe colonel.
Dar, spre regretul celor doi ofiţeri, după dispariţia urechiatului
lui Mitu Bodea, alte întâmplări întârziau să se producă pe creasta
de pe versantul apusean al văgăunii de la cascada Craiu VI. Orele
se scurgeau, anevoie, iar nervii celor doi ofiţeri, aflaţi în
permanentă tensiune, începeau să dea semne de oboseală.
În vale, în schimb, oameniiaveaup cu totul altă stare
sufletească. Pe măsură ce înaintau în galeria surpată, conturul
acesteia se micşora, anunţându-i că în curând vor ajunge la
capătul eforturilor. Urme ale celor care trecuseră prin această
grotă, sau erau poate îngropaţi în ea nu se mai întâlneau. Faptul
nu-l îngrijora însă pe Cosmin. „S-au retras probabil mai în
adânc”, îşi zise. Presupunea că avea de-a face cu o grotă mai
mare, ceea. Ce-i sporea şi mai mult interesul şi nerăbdarea.
Împreună cu Ofelia şi culegătorul de probe, cercetă, porţiune, cu
porţiune, conturul galeriei curăţate de surpare rotunjită şi armată
cu grijă de mineri. Dar nu dădeau peste nicio urmă de element
„G” sau alte minerale care însoţesc îndeobşte acest preţios
minereu.
„De unde or fi scos probele pe care le-am găsit sub surpare?” se
întrebă intrigat tânărul geolog. Taina nu i-o puteau dezvălui decât
cei dispăruţi în urmă cudouăzeci de ani – profesorul Craiu şi
credinciosul său laborant, Vasile M. Vasile. Nerăbdarea lui
Cosmin era deci justificată. Iar echipa de mineri îl înţelegea şi-l
ajuta pe măsura puterilor sale. Dacă muncitorii se mai rânduiseră
în cursul zilei şi plecaseră pe la cori un să se odihnească, tânărul
geolog şi logodnica sa nu se clintiseră din galerie. Urmăreau cu
înfrigurare fiecare bolovan dislocat şi încărcat în vagonct, fiecare
lopată care aduna sfărâmăturile de piatră. Doar-doar se va ivi
ceva care să le confirme bănuielile şi aşteptările. Cea asupra
căreia se făceau simţite nopţile de nesomn şi eforturile susţinute
era mai ales Ofelia. Bluza şi pantalonii lungi atârnau pe ea de
parcă fata abia ieşise din spital. Rotunjimile obrajilor îi
dispăruseră, iar ochii j seduseseră în fundul capului.
— Du-te şi te odihneşte puţin, o sfătui Cosmin. De-ai şti cum
arăţi! Dacă te-ai uita în oglindă, te-ai speria de tine.
— De asta îţi pasă acum? îi răspunse ea pe un ton de reproş.
— Du-te, insistă el. În clipa când dăm de ceva mai deosebit, te
anunţ imediat.
— Nu, dragul meu, se împotrivi ea. Nu vreau să-mi scape nimic.
Ţin să-mi beau cupa până la ultima picătură.
— Atunci am să-ţi fac aici un culcuş, o imploră el.
 Să stai cât de cil întinsă. Cu I ine alături, în halul în care
l e-am adus, mi-e greu şi mie să suport toate aceste efor(un.
— Fă cum vrei, se lăsă ea convinsă, sprijinindu-se cu spatele de
peretele rece al galeriei.
Ieşiră afară, unde-i întâmpină briza răcoroasă ce venea dinspre
cascadă. Se înserase de-a binelea şi maşinistul de la compresor
aprinsese un foc viu. Cosmin adună două pufoaice groase, alcătui
din ele o saltea moale, pe care o aşternu în apropierea focului. O
ridică apoi pe Ofelia în braţe şi-o culcă în patul improvizat,
învelind-o cu o manta de protecţie.
— Dacă nu stai cuminte aici, mănânei bătaie, o avertiză el. Şi
ca să fie şi mai sigur de respectarea consemnului său, îi dădu
dispoziţie motoristului s-o ţină culcată cu forţa. Aşa nu mai
merge, domnişoară, conchise grijuliul logodnic.
Frântă de oboseală şi încălzită de pilpâirile vii ale rugului,
Ofelia aţipi. Cât dormi, nu-şi putu da seama. Se trezi în clipa când
motorul compresorului încetă să mai bată. Fata deschise ochii şi
privi speriată în jur. Noaptea căzuse grea în uriaşa căldare de
piatră.
— Ce-i? făcu ea cu frică spre motorist.
— Se pare că au ajuns la grotă. Perforatorul a pătruns în gol.
Tovarăşul inginer a trimis la corturi după toată lumea… Trebuie
să merg şi eu înăuntru.
— Pe mine de ee nu m-aţi trezit? ţipă ea furioasă la motorist.
O tuli în galerie, fără a mai aştepta răspunsul acestuia.
Capitolul XXXIII
PRIMUL „ŞOBOLAN”
INTRĂ ÎN CAPCANĂ
Ce s-a petrecut înt re I ini pe creastă? Piuă la lăsarea serii, cei
doi ofiţeri aşteptaseră zadarnic să se producă vreo mişcare din
direcţia unde dispăruse Floriceanu ori dinspre pilcul de arbuşti
care-l înghiţise pe măgarul lui Mitu Bodea. Colonelul luase în
această vreme legătura prin radio cu postul fix din Cătun, unde
era pus sub supraveghere Simion Iuga. Cât fusese ziua de lungă,
conferenţiarul nu se mişcase din casă şi nici din pat. Gazda îl
tratase cu ceaiuri de mentă şi sunătoare, îi făcuse o supă uşoară
de pasăre şi-l corcolise cum se pricepuse mai bine. Abia spre
seară ceru să nu mai fie deranjat, invocând o oboseală subită.
— Doarme de mult? se informă Coman.
— De vreo trei ceasuri, i se preciză.
 — Verificaţi dacă se mai află în cameră.
După o oră primi confirmarea presupunerilor sale:
conferenţiarul se făcuse nevăzut. Coman scăpă o sudalmă şi
porunci să se dubleze paza din jurul casei unde fusese adăpostit
Simion Iuga, cât şi la ieşirile din Cătun. Era însă convins de
ineficacitatea acestor măsuri.
„Mai bine să-mi pară rău că le-am luat de pomană; decât că nu
le-am luat de loc”, îşi zise în sine colonelul.
il puse şi pe Voinea în curent cu cele petrecute în Cătun,
slătuindu-l să-şi concentreze şi mai mult atenţia asupra pajiştei.
— Eu am să urmăresc dacă nu mai apare vreun „client11
dinspre Cătun, îi preciză colonelul.
Amurgul, însă, care se lăsă repede la munte, le îngreuna tot
mai mult supravegherea. Locotenentul Voinea se întrebă chiar
dacă mai era oportun să stea în ascunzătoare.
— Pot să treacă pe lângă noi fără să-i vedem, îşi transmise el
părerea superiorului. Lăsaţi-mă să mă furişez până la pilcul de
arbuşti.
— Te poftesc frumos să nu te mai foieşfi şi să nu mai
trăncăneşti atâta, îi răspunse colonelul agasat de nerăbdarea
tânărului său colaborator. Nu uita că ăşlia-s oameni de la munte,
cu auzul ascuţit. Nicio vorbă până nu-ţi dau eu ordin.
— Nici dacă văd mişcându-se un ram la marginea pilcului de
copaci? îi replică Voinea pe un ton vesel.
.
— Vorbeşti serios? făcu bucuros Coman.
— Uitaţi-vă acolo, unde a dispărut măgarul.
— Ai dreptate, exclamă satisfăcut Coman. Văd şi o mână… Uite
şi mutra „amicului11 nostru Mitu Bodea. Parcă-i un ogar care stă
la pândă. Priveşte-l numai cum adulmecă împrejurimile.
— Vă atrag respectuos atenţia, tovarăşe colonel, că vorbiţi cam
tare.
Colonelul amuţi brusc. Cu un salt sprinten, Mitu Bodea sărise
în clipa aceea în picioare, seru l înd cu şi mai măre atenţie
împrejurimile. Gonvingându-se că nu-l pândeşte nicio primejdie şi
că pe spinările şi povârnişurile munţilor, pe o rază de câţiva
kilometri în jur, nu se afla ţipenie de om. Baciul trase din tufiş
desaga adusă mai înainte de măgar şi începu să se furi-
—V
şeze spre muchia înălţimii care alcătuia latura apuseană a
văgăunii de la Craiu N I. Confirmind ipoteza colonelului Coman,
Mitu Bodea se opri în dreptul unei îngrămădiri de blocuri de
piatră, unele deja desprinse, altele abia ţinându-se de muchie. Nu
erau necesare prea multe explozii pentru a dezlănţui un potop de
sunei care să şteargă şanlierul de pe faţa pământului,
întâmplarea făcea ca această periculoasă îngrămădire de blocuri
să se afle chiar în dreptul galeriei unde lucra echipa de mineri
condusă de Cosmin. În prospectările sale anterioare, geologul
observase haotica stâncărie de pe creastă. Dar îşi zisese că nici
vinturile, nici ploile n-o vor putea clinti din loc. Iar eventualitatea
unor explozibile, puse de o mână criminala, n-o prevăzuse. La
aceasta se gândise, însă, după aparenţele de până acum, baciul
Mitu Bodea şi, probabil, Simion Iuga. Dar ceea ce nu prevăzuseră
cei doi criminali era prezenţa acolo a colonelului Coman şi a
locotenentului Cornel Voinea.
Ajuns pe muchie, baciul puse cu multă precauţie desaga jos şi
se strecură pe burtă, cât putu mai mult, spre buza versantului. În
vale, la intrarea în grotă, observă o activitate febrilă, în care era
atrasă întreaga suflare din Valea Moartă. Bucuros de cele
constatate, baciul se retrase tot de-a buşilea, revenind lângă
desagă, de unde începu să scoată cartuşe de dinamită, pe care le
implanta cu uşurinţă în blocurile de piatră. În aparatul lui
minuscul, locotenentul Voinea auzi exclamaţia de surpriză a lui
Coman.
— Ce-i, tovarăşe colonel?
— M-a păcălit, pezevenghiul, îi răspunse Coman în şoaptă. Deşi
am cercetat atent, n-am observat că au fost săpate dinainte găuri
pentru dinamită. Le-a astupat, probabil, cu nişte cepuri făcute cu
mare meşteşug.
— Ne e suficientă această dovadă, observă Voinea. Eu zic să
trecem la arestarea lui.
— Nu te pripi, îl sfătui Coman. Baciul nu şi-a terminat
recitalul. Într-adevăr, după ce socoti încheiate preparativele de
dinamitare, Mitu Bodea nu aprinse fitilul. Dimpotrivă. Acoperi
totul cu pietre, iarbă, muşchi şi ce mai găsi în jur, apoi se înapoie
la pâlcul de arbuşti unde ascunsese măgarul. Noaptea era senină,
cerul spuzit de stele, încât privirile color doi ofiţeri, obişnuite
treptat cu întunericul, distingeau destul de bine silueta
mişcătoare a lui Mitu Bodea. Din pâlcul de arbuşti, baciul reveni
curând cu isteţul său patruped, care ducea şi de astă dată o
povară.
— Pare să fie un om mort! îşi exprimă nedumerirea tânărul
locotenent. Cine-o fi?
— Floriceanu, presupuse Coman.
— Îl duce spre locul dinamitat, constată Voinea nedumerit. Ce
are de gând?
— Să-l lase acolo drept „corp delict11…
— Nu-i o socoteală proastă, constată Voinea. Dacă n-am fi noi
aici, vina dinamitării ar fi putut cădea asupra lui Floriceanu.
— Aşa vor fi plănuit, făcu colonelul mulţumit de deducţiile
tânărului său colaborator.
În acest timp, Mitu Bodea îşi continua nestingherit
transportarea victimei sale spre locul dinamitat. Urmărind atent
fiecare pas, colonelul se întrebă dacă omul care atârna cu capul
de-o parte şi cu picioarele de cealaltă parte a măgarului era mort
sau numai narcotizat. Din câte constatase şi până atunci, banda
care acţiona în Valea Moartă se pricepea la narcotice.
„Nu cred să-l fi omori încă, îşi zise colonelul. Baciul şi-a
rezervat această plăcere pentru clipele dinainte de explozie, când
mai indicat ar fi să-i spargă capul cu o piatră, şi să-l lase acolo, ca
şi cum ar fi căzut victimă propriei sale acţiuni demente. Te
pomeneşti că are noroc să scape viu şi zăbăucul ăsta de
Floriceanu.”
Ajungind în dreptul haoticei îngrămădiri de blocuri, Mitu Bodea
îşi eliberă măgarul de povara grea şi neplăcută. Văzându-se
slobod, urechiatul o şi zbughi spre pajiştea cea grasă, după care
jinduise toată ziua. Era tocmai momentul când jos, pe micul
şantier, motoristul oprise compresorul şi Ofelia se trezise speriată
din somnul ei scurt. Atât Mitu Bodea cât şi cei doi ofiţeri fură
intrigaţi de încetarea bruscă a bătăilor motorului. Dar în timp ce
baciul se putu strecura printre blocuri, ca să vadă cauza acestei
tăceri neaşteptate a compresorului, colonelul şi tânărul său
colaborator trebuiră să se mulţumească doar cu presupunerile.
Cele ce se petreceau jos, în fundul văgăunii, veneau se pare
tocmai în sprijinul planurilor criminale ale lui Mitu Bodea. Pentru
că acesta se retrase în grabă de la postul său de observaţie şi
începu să pregătească febril explozia care, după evaluarea
colonelului Coman, se anunţa năprasnică. La rându-le, cei doi
ofiţeri se puseră în gardă.
— Eşti gata, locotenent Voinea?
 — Gata, tovarăşe colonel.
— E momentul să trecem la acţiune. Porneşte încet, pe cât
posibil ascuns de privirile lui. Să-l luăm prin surprindere. Eu te
urmez imediat.
Voinea dădu cu mâna la o parte frunzişul care-l adăpostise
până atunci şi ieşi tiptil din tufiş. Pentru a nu atrage atenţia lui
Mitu Bodea, începu să se târâie în coate şi genunchi, înaintând
anevoie prin grohotişul care acoperea locul. Din când în când, se
oprea să vadă dacă nu l-a simţit baciul. Acesta, însă, preocupat
de cele ce punea la cale, părea că nu vede şi nu aude nimic.
Voinea prinse atunci mai mult curaj, se ridică şi începu să
înainteze mai repede, gheboşându-se atât cât îi permitea statura
lui înaltă şi zveltă. Se strecura pe după ridicături sau blocuri de
piatră, iar bocancii lui înfăşuraţi în cirpe nu făceau niciun
zgomot. Când ajunse cam la vreo cincizeci de metri de locul unde
se alia Mitu Bodea, se împiedică de o piatră. Zgomotul pietrei
rostogolite atrase atenţia baciului, care sări ca fript într-o parte şi
se puse la adăpostul unui bloc de piatră. Voinea zări ca o
străfulgerare lucirea unu i pistol. „O să-şi vândă scump pielea11,
îşi zise tânărul locotenent, ţinându-şi pe cât îi era cu putinţă
răsuflarea grea. Baciul stătu la adăpost preţ de un minut apoi,
nemaiauzitul nicio mişcare, ieşi imprudent, spre surprinderea lui
Voinea, în bătaia armei acestuia. „A crezut, probabil, că bufnitura
a fost provocată de măgarul lui, îşi zise tânărul locotenent. Cu
atât mai rău pentru el.” Fără a mai sta mult în cumpănă, se
ridică, îşi fixă bine patul pistolului automat şi mai făcu câţiva paşi
spre baci. De data asta, Mitu Bodea nu se lăsă înşelat. Se opri din
lucru şi întoarse iute privirea peste umăr. Dar în aceeaşi clipă
auzi glasul ameninţător al lui Voinea:
La cea mai mică mişcare te curăţ, baciule.
Mitu Bodea încremeni ca o stană. Voinea se apropie şi mai mult
de el, ţinându-l permanent sub bătaia pistolului automat. Când
ajunse doar la câţiva metri, se opri şi începu să-l interogheze:
— Cu ce ocazie, baciule, aici?
— Abia acum v-am recunoscut, deschise în sfârşit Mitu Bodea
gura. Al naibii m-aţi speriat! La ce vă foloseşte dumneavoastră, un
culegător de folclor, jucăria aia din mâini?
— Lasă-te de bancuri şi ridică braţele. Scurt! împins ca de un
resort, baciul săltă mâinile în sus. Acum întoarce-te cu faţa spre
mine. Mitu Bodea făcu stingă împrejur. La ce) mai mic gest de
nesupunere descarc toată încărcătura în tine, il avertiză Voinea.
— Cred că ai face-o… De frică! făcu Mitu Bodea batjocoritor.
— Şi-ţi mai atrag atenţia că nu sunt singur. Orice încercare de
fugă e zadarnică.
— Nu văd de ce-aş fugi! se prefăcu baciul nevinovat.
— Îmi explici mai târziu cu ce te îndeletniceşti pe aici, îi reteză
Voinea vorba.
— Pot să vă spun şi acum, tovarăşe Vrăbete, insistă baciul.
— Numele meu este Voinea, locotenent Cornel Voinea. Cred că
o să-l ţii minte.
— Îmi eraţi mai simpatic sub cealaltă înfăţişare, continuă
baciul cu un calm nefiresc pentru situaţia în care se afla.
— Şi dumneata îmi erai mai simpatic sub chipul paşnicului
baci Mitu Bodea decât srds acela al unui criminal.
— Vorbiţi cu păcat, respinse Mitu Bodea acuzarea. După ce-o
să se lămurească lucrurile, o să-mi mulţumiţi că v-am salvat
oamenii de acolo, din fundul văgăunii… Poate o să-mi daţi şi o
decoraţie.
— Ai umor, baciule, zâmbi Voinea fără voie. Zi, vrei şi
decoraţie? Mâinile sus! îi porunci el scurt, observând intenţia
baciului de a lăsa dreapta spre şold.
Întoarce-te cu spatele şi fă trei paşi înainte. Baciul execută
comanda fără şovăire. Stai! îi ordonă Voinea. Mâinile la ceafă şi
nu mai scoate o vorbă. Mitu Bodea încremeni locului, ţinându-şi
răsuflarea ca să poată auzi mai bine mişcările lui Voinea. Tânărul
locotenent se apropie eu paşi iuţi de el şi-i înfipse ţeava pistolului
automat în spate. Să ştii că jucăria asta se descarcă singură şi
foarte iute. E suficientă doar o uşoară apăsare.
— Tocmai de aceea v-aş ruga să umblaţi mai cu băgare de
seamă cu ea.
— Gura! ţipă Voinea la el, aplecându-se uşor spre şoldul
baciului. Mâinile mai sus, pe ceafa, îi strigă tânărul locotenent
smulgând de sub poalele cămeşoiului lui Mitu Bodea un pistol.
Baciul tresări uşor, dar nu scoase nicio vorbă. Voinea se
îndepărtă cu un pas, vârî pistolul capturat în buzunar şi-abia
după aceea se adresă celui prins: Te miră că ţi-am dibuit aşa de
repede locul unde ţineai pistolul?
— Nu, îi răspunse calm baciul. Cât m-aţi cercetat sub chip că
adunaţi folclor, cred că mi-aţi numărat până şi dinţii din gură.
Dar să ştiţi că degeaba mă bănuiţi cu pistolul, pentru că am
permis.
— Ne lămurim noi mai târziu, îi replică Voinea. Acum, însă, mă
interesează altceva: ce-i cu omul care zace acolo? E mort sau
numai adormit?
— E miruit, făcu baciul glumeţ. L-am găsit aici „jucându-se de-
a pomul de iarnă”… Voia să aprindă nişte artificii.
— Nu mai spune? făcu Voinea amuzat. „Jocuri de artificii!”
Drăguţ lucru. Şi cine e? Floriceanu?
— Cine putea fi altul? îi răspunse baciul cu cel mai inocent glas
posibil.
— Fiindcă tot i-ai l’ost popă şi l-ai „miruit”, ia-l te rog frumuşel
în spate şi să-l ducem în Cătun.
— E de ajuns până la stână, se auzi în întuneric glasul
colonelului.
Baciul întoarse brusc capul, dar fu ţintuit imediat locului de
porunca aspră a lui Voinea:
— Nu mişca!
— A mers destul de uşor, observă colonelul Coman. Credeam că
va opune mai multă rezistenţă!
— Şi-a făcut socoteala că sunt singur şi că-mi scapă pe drum,
presupuse Voinea.
— Pune-i cătuşele, ordonă Coman. E mai sigur.
— Am înţeles, tovarăşe colonel.
Când auzi c-uvântul „colonel11, baciul tresări ca scuturat de
un şoc electric. Besemnat, îşi lăsă capul în piept. Coman trecu în
faţa lui Mitu Bodea, ţinându-l mereu în bătaia pistolului său
automat. În timp ce îi punea baciului cătuşele la mâini, Voinea se
adresă superiorului său:
— De ce-aţi întârziat atâta, tovarăşe colonel?
— Ca să văd cum te descurci singur… Şi văzând că n-ai
dificultăţi, am dat nişte dispoziţii în legătură cu „asociatul11
domnului căpitan Mihalcea. Baciul tresări din nou.
— De ce-mi ziceţi aşa? se arătă el mirat.
— Fiindcă ăsta-i adevăratul dumitale nume, îi ripostă Coman.
— Ce dovezi aveţi?
— Faptul că te afli aici… De altă dovadă nu mai avem nevoie.
— Ar trebui să-mi mulţumiţi, reluă baciul vechiul şlagăr,
pentru că l-am împiedicat pe nebunul ăsta să facă o crimă.
Colonelul pufni pe nări a batjocură şi privi spre trupul inert al
lui Floriceanu.
 — Ce ţi-am spus eu? se adresă Coman lui Voinea. Vinovată în
toată povestea asta urma să fie nebunia acestui nenorocit. Baciul
aruncă o privire scurtă, disperată asupra colonelului. Abia în
clipa aceea intui că-i fuseseră urmărite toate manevrele: venirea
măgarului cu dinamita, dinamitarea stâncilor, aducerea lui
Floriceanu pe spatele măgarului…
Urmărind schimbul scurt de replici dintre colonel şi baci,
locotenentul Voinea privea încântat la superiorul său. Îi admira,
mai ales, tonul firesc, calm, cu care-l acuza făţiş pe baci de-a fi, în
fapt, fostul căpitan de contrainformaţii Victor Mihalcea. Lovitura
căzuse asupra baciului ca din senin. Incit acesta, luat prin
surprindere, nu putuse da decât o replică foarte slabă, fapt care-l
determină pe Voinea să nu mai aibă nicio îndoială în privinţa
veridicităţii îndrăzneţei ipoteze a colonelului.
Până-n seara precedentă, Coman nu destăinuise nimănui
gândurile sale privitoare la Mitu Bodea. Nu împărtăşise nimic nici
măcar lui Voinea, care-i era cel mai apropiat colaborator în „cazul
Cosmin11. De ce se ferise de tânărul locotenent? De teama
compromiterii. Ipoteza asupra lui Mitu Bodea era atât de
surprinzătoare, bazată pe atât de puţine fapte, încât
neconfirmarea ei l-ar fi făcut pe tânărul locotenent să-şi piardă
încrederea în reputatul spirit de deducţie al colonelului.
În ajun, însă, când făcuseră împreună planul de atac, Coman
hotărâse să-i împărtăşească lui Voinea presupunerea sa, atât de
fantezistă la prima vedere, privitoare la Mitu Bodea.
O POVESTE DE NECREZUT DESPRE UN CĂPITAN ŞI
ORDONANŢA SA
Pe tânărul locotenent îl surprinseseră, în seara aceea, nu
numai destăinuirile colonelului, dar şi intonaţia din vocea
acestuia, care contrasta flagrant cu obişnuitul lui ton aspru,
cazon, sau flegmatic, după împrejurări.
— Curând după ce am început să ne ocupăm de acest caz, am
avut un vis năstruşnic, începuse Coman cu glasul scăzut.
— Ce fel de „vis”? se arătase Voinea interesat.
— Sefăcea că mă aflam pe uliţa unui sat ucrainean, în timpul
retragerii din iarna lui patruzeci şi patru. Şi în locul căpitanului
de contrainformaţii Victor Mihalcea, zăcea mort, în mijlocul uliţei,
Mitu Bodea, îmbrăcat în uniforma căpitanului.
Voinea îl privise năuc.
— E prea de tot, tovarăşe colonel! Nici în romanele lui Edgar
Walace nu întâlneşti aşa ceva.
— Constat cu regret, frăţie, că ai lacune serioase în cultura ta
din acest domeniu. Citeşte cu mai multă atenţie literatura despre
Gestapou şi-ai să constaţi că ăştia aveau mai multă fantezie decât
oricare alt criminal confecţionat la masa de scris… Să nu uităm
că Victor Mihalcea era discipolul lor… De ce adică, în clipa când a
primit ordin să treacă în „conservare”, să nu fi recurs la cea mai
sigură şi mai „onorabilă41 soluţie: moartea eroică pe câmpul de
luptă? Cum îl avea îa îndemână pe amărâtul de Mitu Bodea, care-
i semăna leit, de ce să nu-l fi sacrificat, pentru a nu mai exista
nicio îndoială asupra morţii „eroice11 a căpitanului Victor
Mihalcea?
— Să fi mers până acolo încât să-şi fi omorât singur ordonanţa?
făcuse tânărul locotenent înfiorat.
— Front, retragere, partizani… Condiţii ideale pentru a face să
dispară un om.
— Nu-mi explic, totuşi – în ipoteza că Mitu Bodea a luat locul
lui Mihalcea şi invers – nu-mi explic cum a putut un fost agent al
Gestapoului să stea nereperat până acum de către foştii săi
„camarazi11? Să-l fi menţinut până acum în „conservare11? Mă
îndoiesc… Gândiţi-vă că în vremea aceasta Mitu Bodea nu s-a
mişcat din Cătun şi de lângă Valea Moartă decât cel mult până în
oraş.
— Faptul nu vine decât în sprijinul ipotezei mele, susţinuse
colonelul. Văzând că fasciştii pierdeau partida, domnul căpitan
Mihalcea şi-o fi zis: „De ce să nu intru în «conservare» pentru
toată lumea? Îl la scriptele serviciului antoneseian de
contrainformaţii figura ca mort sigur. De ce n-ar fi jucat „amicul”
nostru acelaşi renghi şi Gestapoului? Momentul era prielnic. Peste
câteva luni frontul avea să se dea peste cap, armata română avea
să întoarcă armele… Prinde orbul, scoate-i ochii 1
— Atunci ce-a aşteptat atâţia ani în Valea Moartă? se întrebase
Voinea nedumerit.
— „Vremuri mai bune11, care n-au mai venit.
— Dar toată legenda asta cu „oile neamţului” şi cu cei trei
bandiţi?
— Cu „oile neamţului” şi-a cucerit o poziţie trainică în partea
locului, iar de cei trei bandiţi trebuia să se scape oricum: şi dacă-l
identificaseră (fapt foarte probabil), şi dacă-i erau cu totul străini.
Prezenţa lor îl deranja.
 Rfememorându-şi discuţia din noaptea precedentă despre fostul
căpitan Victor Mihalcea, tânărul locotenent urmărea acum cu şi
mai mare atenţie gesturile şi vorbele baciului. Cine era de fapt
acest om? Fostul ofiţer sau ordonanţa sa? Care dintre ei pierise în
acel sat ucrainean şi cine stătea viu şi nevătămat în faţa sa? Era,
de asemenea, curios să vadă prin ce mijloace îl va determina
Coman pe baci să facă mărturisiri? Fie că fusese ordonanţă sau
ofiţer, baciul rămânea în continuare un criminal periculos, care le
putea pregăti şi alte surprize. De aceea nu-l miră faptul când îl
auzi pe Coman atrăgându-i atenţia să-l supravegheze pe baci cu
maximum de atenţie.
— Nu te încrede în cătuşele de la mâini. La cea mai mică
mişcare suspectă, trage în plin, îi ordonă colonelul. Avem
suficiente dovezi aşupra delictelor lui.
— Puteţi spune că ara fugit de sub escortă, le sugeră baciul în
batjocură.
— Dumneata te pricepi mai bine, domnule căpitan Mihalcea, să
faci oamenii „fugiţi de sub escortă11, li replică imediat colonelul.
— De ce-mi tot daţi numele ăsta? se arătă baciul din ce în ce
mai agasat.
Nu ţi l-am dat eu, păcatele mele. Aşa te-au trecut în actul de
naştere părinţii… Mama dumitale care, după cum ştii, mai
trăieşte.
— Biata mea mamă, îl întrerupse baciul cu glas tânguitor. Do
când e oale şi ulcele. Nici nu mai ţin minte cum arăta.
Minciuna i se păru lui Voinea mai evidentă ca oricând. Înainte
de a porni spre Valea Moartă, colonelul o vizitase, la Bucureşti, pe
mama fostului căpitan Mihalcea. Bătrâna trăia la câteva sute de
kilometri de fiul ei, dar acesta nu-i trimisese măcar o dală. În
douăzeci de ani, o sută de lei. Noroc că femeia avea pensioara ei.
Colonelul răsfoise cu această ocazie şi albumele de fotografii ale
familiei Mihalcea, remareând, printre altele, izbitoarea asemănare
dintre trăsăturile actuale ale baciului şi cele ale tatălui fostului
căpitan de contrainformaţii.
Ferindu-şi ochii de fasciculul puternic de lumină al lanternei pe
care Coman o îndreptă spre chipul său, hac iul mai rosti pe un
ton vădit de reproş:
— Vorbiţi de mama fostului meu căpitan? Rău faceţi că răscoliţi
durerea veche a unei nefericite bătrâne.
— E într-adevăr o mare nefericire să dai viaţă unui monstru ca
tine! îl acuză direct colonelul.
— Îmi îngăduiţi să vă întreb ceva? i se adresă baciul
netulburat.
— De când pui dumneata întrebări? se arătă Coman intrigat.
— Ce vă face să credeţi că sunt căpitanul Mihalcea? insistă
baciul.
Colonelul stătu câteva clipe în cumpănă, după care hotărî să-i
răspundă:
— Dacă-ţi mai faci vreo iluzie asupra lipsei noastre de dovezi, te
înşeli amarnic. De aceea te-aş sfătui să nu-ţi înrăutăţeşti situaţia
şi să fii sincer măcar acum, în ultimul ceas.
Voinea, care urmărea atent confruntarea, se aştepta ca baciul
să reacţioneze într-un fel. Dar pe chipul acestuia, cu trăsături
dure ca de piatra, nu văzu nici cea mai mică tresărire.
În sinea lui, tânărul locotenent îşi zicea că dovezile pe care le
deţineau ei nu erau totuşi cele mai concludente. Răscoliseră
zadarnic arhivele secrete ale servieiului de contrainformaţii
antonescian în căutarea amprentelor fostului căpitan Mihalcea,
pentru a le confrunta cu cele ale baciului. Dar cum nu găsiseră
nimic, nu le rămânea altceva de făcut decât săd constrângă pe
presupusul căpitan să-şi recunoască singur adevărata identitate.
— Dacă vă face plăcere, reluă baciul vorba cu calmul lui
obişnuit, eu pot să vă declar tot ce vreţi. Dar vă asigur că, orice
aţi face, nu veţi putea dovedi că sunt fostul căpitan Mihalcea.
Tăcu apoi subit, cu glasul înecat de ciudă. Iar faţa îi deveni
deodată pământie. Dacă nu vi-i cu bănat, continuă el, pot să vă
mai întreb ceva?
— Iar? se arătă Coman agasat.
— Cine m-a trădat? insistă baciul cu glasul înăbuşit de ură.
— Ştii foarte bine că o singură persoană te cunoştea.. /Iar
aceasta se află de dimineaţă sub stare de arest.
— Vă mulţumesc.
Văzându-l pe baci prăbuşit sufleteşte, tânărul locotenent privi
din nou plin de admiraţie la superiorul său. „Mare vulpoi, îşi zise
Voinea în sine. L-a prins bine în chingi şi nu-l slăbeşte de loc”…
Se întrebă, apoi, ce va urma? Baciul, după presupunerile lui, nu
va mai deschide gura o bună bucată de timp. După aceea, însă,
va face mărturisiri complete. Colonelul, însă, nu era chiar atât de
convins asupra docilităţii baciului. Şi nu se înşela.
Colonelul îşi îndreptă apoi atenţia asupra lui Floriceanu. Acesta
avea un aer fericit, de om transportat în lumea viselor. „Cred că i-
au administrat o doză mai măricică de morfină, presupuse
Coman. Ştiau, deci, că-i morfinoman.” Numai baciul, închis în
sine, refuza să privească spre cel adormit întru visare. Colonelul
se aplecă asupra lui Floriceanu, şi încercă să-i trezească. Dar
acesta nici nu se gândea să părăsească starea de beatitudine în
care se afla.
— Deocamdată o să-l lăsăm aici, hotărî colonelul. Avem altceva
mai urgent de făcut… Să adunăm „batoanele de ciocolată11 care
au căzut din desaga baciului şi s-au înfipt singure în stâncă.
— Nu de alta, Îl susţinu Voinea, dar dacă iau foc, se duce
dracului munca noastră de un an şi-o vară.
Auzind zarva care răzbătea din fundul văgăunii, Coman se
întrebă:
— Ce s-o fi petrecând jos?
— Întrebaţi prin radio postul nostru de acolo, îi sugeră Voinea.
— Să terminăm întâi treaba de aici, hotărî colonelul.
După ce adunară cartuşele de dinamită şi le puseră cu grija în
desagă, colonelul aduse cu chiu cu vai şi măgarul lui Mitu Bodea.
Îl aburcă apoi pe Floriceanu în spatele măgarului, il legă cu nişte
curele şi dădu ordin de plecare. În faţă fu împins baciul, după
care urma Coman, iar după ei venea măgarul dus de căpăstru de
către Voinea. Iniţial, hotărâseră să se îndrepte spre stâna lui Mitu
Bodea. Văzând, însă, că postul din Valea Moartă nu răspundea la
apel, colonelul decise să se îndrepte cu mica lui caravană într-
acolo.
Fostul căpitan Victor Mihalcea, alias Mitu Bodea, păşea tăcut,
cu capul între umeri, privind disperat în jur. Simţea că nu mai
avea nicio şansă de scăpare, dar nu-i venea totuşi la socoteală că
se lăsase prins cu atâta uşurinţă şi aproape fără împotrivire.
Fusese luat prin surprindere. Ăsta era adevărul. Despre trădarea
„asociatului” său nu credea o iotă. Chiar dacă fusese arestat, aşa
cum pretindea Coman, acesta nu avea motive fa trădeze. Şi-n
orice caz n-o făcea decât după prinderea baciului asupra faptului.
Deci colonelul îl minţise. Dar cum ghicise acest „gulerat” ziua şi
locul cu atâta precizie? Să-l fi urmărit? Exclus. Baciul îşi luase
toate măsurile de prevedere. Nici pe Floriceanu nud urmărise
nimeni. Iar la îiitâlnirea dintre ei nu avuseseră ca martori decât
cerul şi frunzişul pădurii. Baciul trăia doar de atâta vreme la
munte şi ştia să pândească şi să se ferească totodată. Totuşi cei
doi „guleraţi” îl pândiseră toată ziua. Cum de se fixaseră tocmai
aici şi nu mai la vale sau mai la deal? Cum de prevăzuseră cu
atâta exactitate ziua în care va pune el dinamita? Nu mai putu
răbda şid întrebă pe colonel. Mucalit, acesta-i răspunse:
— Cinci la sută calcul, cincisprezece la sută deducţie şi optzeci
la sută intuiţie.
Rău faceţi că dezgropaţi morţii, conchise baciul. Mai bine-i
lăsaţi să se odihnească în pace, cu păcatele lor.
— Iar păcatele celor vii să rămână nepedepsite?
— Faptul că le-au purtat atâta amar de vreme în sufletele lor
nu este cea mai grea pedeapsă?
— Mă îndoiesc că oameni ca dumneata ar putea avea mustrări
de conştiinţă, îi replică tăios colonelul. Poate de acum în colo,
când te vei înfăţişa în faţa oamenilor sub adevăratul chip, îţi vei
pune, poate, şi probleme de acest gen.
Baciul tăcu şi păşi mai departe cu mâinile aduse la spate,
închingat în cătuşe. Colonelul, însă, nu-l slăbi cu întrebările:
— Cum ai scăpat de „amicii” dumitale Şargu, Pleftelungi şi
Turcitu?
— Adică ce vreţi să spuneţi? se opri baciul vădit intrigat. Că tot
eu port vina? Asta ar mai lipsi, să dau socoteală şi pentru faptele
oamenilor dumneavoastră… Eu nu mi-am făcut decât datoria şi vi
i-am dat pe mână.
— Termină odată cu balivernele astea, i-o reteză Coman
enervat. Unde i-ai îngropat?
— Dacă nu mă credeţi, n-aveţi decât să-i căutaţi, se arătă
baciul ofensat.
— Asta şi facem acolo, jos, arătă colonelul spre micul şantier
de la Craiu VI. Îl împinse apoi pe baci cu vârful pistolului
automat. După alţi câţiva paşi, nu-l răbdă însă inima şi-l întrebă
din nou:
— Îţi mai aminteşti de flăcăul acela frumos, voinic şi curajos, pe
care l-ai atras în cursă şi l-ai asasinat mişeleşte în coliba
dumitale?
— Care flăcău? făcu baciul nedumerit.
— Sergentul de jandarmi Panţâru. L-ai adus la stână cică să-i
pândească pe cei trei bandiţi.
— Ce-i cu el?
— Poate-mi spui şi mie cum s-au petrecut lucrurile?
— Exact cum le ştiţi, îi răspunse baciul sec. În actele de la
legiunea de jandarmi stă scris negru pe alb.
Dar mersul lucrurilor avea să ia curând o întorsătură
neaşteptată provocată de-o întâmplare stupidă, ale cărei
consecinţe, după cum se va vedea, vor fi dintre cele mai tragice.
Floriceanu, care stătea într-o poziţie incomodă pe spatele
măgarului, zdruncinat la fiecare pas, se trezi din somnul lui
forţat. Deschise ochii buimac şi-şi dădu repede seama de situaţie:
era purtat în plină noapte, prin nişte locuri necunoscute, în chip
de desagă, de nişte oameni necunoscuţi, pe cel mai
compromiţător animal domestic de povară. Revoltat de asemenea
tratament, îşi făcu repede în minte un plan de evadare. Se prefăcu
mai departe adormit întru visare şi-şi desfăcu pe nesimţite
legăturile. Iar când Voinea slobozi frâul măgarului şi se apropie de
colonel, Floriceanu sări de pe spatele măgarului şi-o rupse la
fugă. Auzindu-i tropotul paşilor, cei doi ofiţeri întoarseră iute
capetele şi rămaseră o clipă uluiţi văzând „mortul înviat”, fugind
mâneând pământul. Colonelul se repezi imediat pe urmele lui,
somându-l să se oprească. Trase câteva focuri de pistol în aer, dar
nebunul nu se sinchisi şi-şi continuă goana iepurească, sărind
sprinten peste bolovanii întâlniţi în cale. Convins de inutilitatea
urmăririi, colonelul se opri după câteva zeci de paşi şi se întoarse.
Dar aici îl aşteptă altă surpriză. Cornel Voinea stătea covrig la
pământ, iar baciul – ia-l de unde nu-i. Coman începu să-şi
blesteme slăbiciunea pentru dementul de Floriceanu, din cauza
căruia îl lăsase singur pe Voinea cu periculosul bandit. Îşi
recăpătă însă repede calmul. Baciul, cu mâinile legate la spate,
nu putea fi prea departe. „Pun eu mâna pe tine, banditule”,
scrâşni Coman. Prima lui grijă fu să-l cerceteze pe Voinea.
Tânărul locotenent începu să-şi revină, gemând şi ţinându-so cu
mâinile de stomac.
— Te-a făcut knok-out? observă colonelul.
— O clipă de neatenţie şi s-a repezit cu capul, îi preciză Voinea.
— Încotro a apucat-o?
— N-aş putea să vă spun precis… Cred că la vale, pe povirniş.
— Vrea să se ascundă în jnepeni, presupuse Coman,
străduindu-se zadarnic să străpungă întunericul. Şi măgarul
unde-i?
— S-a speriat de împuşcături şi a rupt-o la fugă spre stână.
— Cu desagă cu tot, constată colonelul dezolat. Trebuie să-l
oprim, într-un fel, şi să-i luăm dinamita. Se poate întâmpla o
nenorocire. Tu urmăreşte măgarul, iar eu pe baci.
— Şi dacă nu pot pune mâna pe măgar? se interesă Voinea
îngrijorat.
— Îl sacrifici.
Fără a mai întârzia o clipă, porniră amândoi în urmărire. În
timp ce sărea peste bolovanii presăraţi în cale, colonelul îşi
reproşa: „Iar o luăm de la început… Şi-l aveam înmânăpebaci. Fir-
ar ea să fie de treabă… Acum nu mi-a mai rămas decât amărâta
asta de puşcă şi pistolul automat, care mai rău mă încurcă la
fugă”. Se opri o clipă din goană şi ascultă atent. Întunericul nopţii
era străbătut de zgomote diferite. În direcţia stânei, pe cărarea
care ducea chiar pe creastă, colonelul recunoscu tropăitul
măgarului şi paşii sprinteni ai lui Voinea. „Poate-l ajunge din
urmă”, se rugă în sineşi colonelul. Îşi aţinti apoi urechea spre
gura imensă, ascunsă în întuneric, a văii ce se deschidea la
picioarele lui. Din această parte nu-i parvenea niciun zgomot care
să trădeze în vreun fel prezenţa fugarului. „S-a pitit bine undeva,
sperând să trec pe lângă el fără să-l observ, presupuse Coman.
Dar n-o să-i meargă banditului”. Mai înaintă câţiva metri, păşind
pe vârfuri. Apoi se opri şi stătu la pândă. Îl simţea pe baci pe
undeva pe aproape. Dar acesta nu-şi trăda cu nimic prezenţa.
„Dacă o ia la vale, i se înfundă”, socoti în minte colonelul.
Cercetase atent în cursul dimineţii locurile şi ştia că povârnişul se
termina brusc într-o prăpastie. „Canalia ne-a atras cu bună
ştiinţă în această direcţie, socotind că fugind după el prin
întuneric, ne-am putea duce de-a berbeleacul în prăpastie”,
continuă colonelul să facă presupuneri. Minutel© treceau, fără ca
cel fugărit să dea vreun sen u de viaţă. Colonelul înregistra, însă,
o schimbare a ritmului şi tăriei tropotelor urechiatului patruped.
„S-a întors şi goneşte încoace?” constată Coman alarmat. Într-
adevăr, măgarul îi scăpase lui Voinea şi se îndrepta cu toată
încărcătura lui periculoasă spre creasta apuseană a văgăunii de
la Craiu VI, unde se afla şantierul. „Dece nu trage?” se întrebă
colonelul nedumerit. Dar nu-şi formulă bine gândul, când
întunericul fu spintecat de o rafală lungă de pistol automat.
Aproape în aceeaşi clipă se produse o explozie atât de puternică,
încât colonelul trăi senzaţia că se prăbuşesc munţii sub el. Bietul
urechiat, pe care stăpânul său il sortise iniţial acestui sfârşit
tragic, sărise în aer cu întreaga încărcătură de dinamită. Luminat
pentru o fracţiune de secundă de străfulgerarea exploziei,
versantul unde dispăruse baciul i se înfăţişă colonelului ca în
palmă. Dar nu zări nimic până la buza prăpastiei. „Şi totuşi e
aici,” îşi spuse cu încăpăţânare Coman. Hotărî să-l aştepte pe
Voinea şi să pornească împreună urmărirea. Tânărul locotenent
nu întârzie să-şi facă apariţia. Abia îşi mai trăgea sufletul.
— N-am avut încotro, se scuză el faţă de Coman.
Încăpăţânat animal.
— Ai făcut bine, îl aprobă Coman. Dar cum punem mâna pe
stăpânul lui? Eu zic să mergem în lanţ, cam la o sută de metri
depărtare unul de altul. Vom controla astfel o porţiune destul de
mare. El se află în perimetrul acesta. Vom folosi rachete ’şi
cartuşe-trasoare. Noroc c-arn fost prevăzători… E imposibil să nu-
l dibuim. Doar aripi să aibă ca să nescape… Şi nici aşa.
— Ce facem? Tragem în plin?
— Suntem obligaţi, îi preciză Coman. Altfel, chiar căne scapă.
Ăsta fuge noaptea prin prăpăsti i cum alergi tu pe pista de
atletism.
— Să-l somăm, totuşi, propuse Voinea. Poate că se predă.
— Încearcă, dar mă îndoiesc.
Încrezător ca orice tânăr, Voinea se ridică, puse pal mele pâlnie
la gură şi strigă:
— Hei! Baciule! Predă-te de bună voie! N-ai nicio scăpare. Îţi
uşurezi situaţia dacă te predai singur Altfel te eiuruim cu cartuşe-
trasoare!… Avem şi rachete la noi!
Aşteptară preţ de un minut, dar nu auziră niciun zgomot care
să trădeze bunele intenţii ale fugarului.
— Îmi pare rău, dar el ne obligă, conchise colonelul. Se
îndepărtară unul de altul la distanţa stabilită, după care colonelul
încărcă pistolul-rachetă şi lansă primele stele lucitoare în noaptea
neagră ca smoala. Povârnişul se lumină până în locul unde era
curmat brusc de prăpastie. Colonelul îşi dădu seama că le va fi
totuşi greu să-l dibuiască pe baci. În faţa lor se afla un jnepeniş
scund, des ca peria, străbătut de un adevărat păienjeniş de
canale săpate de viiturile deselor ploi care cădeau în această
regiune. Prin aceste canale un om se putea strecura lesne,
târându-se pe burtă Coman bănui că baciul îşi alesese special
acest labirint, unde cu greu puteai descoperi un om ziua, dar mite
în puterea nopţii. Singura soluţie era să treacă prin focul armelor
fiecare tufă. Îi comunică lui Voinea planul său de bătaie. Şi-n
curând începu una din cele mai ucigătoare vânători. Jnepenişul
era bătut pas cu pas, obligându-l pe fugar să se retragă mereu
spre buza prăpastiei. Daca încerca să iasă pe o latură sau alta a
păduricii pitice, risca să cadă imediat sub bătaia gloanţeâor, locul
fiind complet descoperit şi permanent luminat de rachete. Dacă ar
fi rămas pe loc, baciul ar fi fost iarăşi ciuruit de gloanţele ce
cădeau ca grindina pe fiecare palmă de loc. Singura soluţie era să
se târâie fără întârziere spre prăpastie, unde ori. Se preda, ori se
arunca singur în genune. Situaţia disperată în care se afla fugarul
îl făcu pe colonel să încline către cea de-a doua ipoteză.
— Ai observat ceva? îl întrebă din când în când pe
Voinea.
— Nimic, tovarăşe colonel.
Mai rămăseseră vreo sută de metri până la marginea prăpastiei,
când Coman îi comandă lui Voinea:
— Opreşte focul.
— L-aţi zărit? se interesă Voinea plin de speranţă.
— Priveşte la capătul jnepenişului. Colonelul mai lansă o
rachetă, mărind luminozitatea. Am impresia că se târâie o vietate
acolo.
— Aveţi dreptate. Îl văd bine, îi confirmă Voinea. Se îndreaptă
spre prăpastie.
— Du-te şi vezi ce-i acolo, îi ordonă Coman prudent. Eu ţin mai
departe jnepenişul sub supraveghere. Nu sunt chiar aşa sigur că-i
el.
Tânărul locotenent nu aşteptă să i se repete ordinul, îşi lumină
calea cu lanterna şi porni iute în urmărirea vietăţii care se târa
anevoie spre prăpastie. Când ajunse cam la vreo zece metri de
fugar, căci el era, auzi un hârâit scos din gitlejul uscat al
acestuia:
— Înghiţi-v-ar iadul! N-o să puneţi mâna viu pe mine.
Şi cu un ultim efort, cel care fusese căpitanul de
contrainformaţii Victor Mihalcea se rostogoli în genune. Voinea se
repezi după el, în speranţa că prin cine ştie ce minune va reuşi să
împiedice prăbuşirea baciului în hău. Dar gestul lui fu tardiv. Nu-
i mai rămase decât să urmărească bufniturile surde ale corpului
sinucigaşului însoţite de pocnetele seci ale pietrelor dislocate.
— Ne-a scăpat, făcu dezolat colonelul, care se ivi lângă Voinea.
— S-a dus, întări amărât tânărul locotenent.
După câteva clipe de reculegere, îşi atârnară armele de umeri şi
porniră tăcuţi spre Valea Moartă.
 — Ai văzut ce dâră mare de sânge a lăsat pe drum? observă
într-un târziu colonelul.
— Era de-o vitalitate colosală, îi răspunse Voinea. Nu se mai
târa decât într-un genunchi şi-n umeri.
— Să nu-ţi pară rău, îl avertiză Coman pe tânărul său
colaborator. A avut parte de moartea pe care o merita… Păcat însă
că ne’ întoarcem cu mâinile goale.
Până la tabăra din Valea Moartă nu mai scoaseră niciun
cuvânt.
Capitolul XXXV
JALNICA DESCOPERIRE DIN GROTA URSOAICEI
Când văzu burghiul perforatorului mergând în gol, George
Cosmin presimţi că sosise clipa mult aşteptată. Luă unealta din
mâna minerului şi probă singur. Nu încăpea nicio îndoială:
dincolo de peretele subţire de piatră, care le mai stătea în faţă, se
afla golul unei caverne. Geologul o simţea prin burghiul care
bătea aerul fără să întâlnească niciun obstacol în cale. Scoase
unealta şi-o plantă cu câteva palme mai jos: acelaşi rezultat. O
Înfipse cu câteva palme mai sus. Aici rezistenţa fu ceva mai mare,
dar de scurtă durată. Un mâner îl opri pe Cosmin.
— Lăsaţi-mă pe mine. Frontul de abataj e instabil. Poate să se
surpe.
Deşi stătea ca pe ace, Cosmin se învoi. Dădu, însă, imediat
dispoziţie ca toată suflarea din Valea Moartă să Vină de urgenţă
în galerie cu uneltele de săpat şi încărcat. Nu mai avea răbdare să
aştepte desfăşurarea normală a lucrărilor. Nerăbdarea lui se
transmise imediat tuturor şi-n curând galeria răsună de loviturile
răngilor şi cazmalelor, ca şi de scrâşnetele lopeţilor care înlăturau
piatra dislocată. Nu se mai lucra pe întregul front al abatajului, ci
se lărgeau doar găurile prin care burghiul perforatorului nimerise
în gol. Deschizătura creştea repede, permiţând curând trecerea
unui om de talie subţire.
— Intru eu întâi, auzi Cosmin glasul logodnicei sale. Ofelia
apăruse pe neaşteptate în spatele lui.
— Lărgiţi trecerea mai mult, indică geologul oamenilor neluând
în seamă cererea fetei.
— Ţii cu tot dinadinsul să scapi de mine? îi reproşa ea.
— Nu-i cel mai nimerit loc şi moment pentru ceartă, făcu
George Cosmin agasat. Daţi-mi o lanternă, strigă el către oamenii
care lucrau, şi lăsaţi-mă să trec.
 — Fiţi prudent, îl sfătui culegătorul de probe. Mai bine intru eu.
— De asta m-am chinuit atâtea zile şi nopţi? Ca să las pe altul?
respinse Cosmin propunerea. La o parte, strigă el. În afară de
mine, n-are nimeni voie să pătrundă. E descoperirea mea şi
numai cu autorizaţia mea se va putea intra.
Oamenii se dădură în lături cu teamă şi respect. Luni inându-şi
calea cu lanterna, Cosmin vârî mai întâi capul, apoi îşi strecură
umerii laţi. O dată trecut acest hop, se lăsă înghiţit cu totul de
misterioasa cavernă. Folosind clipa de descumpănire provocată de
dispariţia lui Cosmin în întunericul grotei, Ofelia inliăţă şi ea un
lămpaş de mâner şi, până să se dezmeticească unul sau altul,
porni pe urmele logodnicului ei.
— Tovarăşă!… Nu-i voie! încercă s-o împiedice culegătorul de
probe. Dar subţirica fată se strecură iute, ca o şopârlă. Pentru a
evita alte pătrunderi neîncuviinţate, culegătorul de probe acoperi
intrarea cu corpul său. Vă rog să fiţi oameni înţelegători,
răspunse el privirilor insistente ale celorlalţi.
— Dacă nu-i voie, nu-i voie, făcu resemnat artificierul. Haideţi,
băieţi, afară să fumăm câte o ţigară.
De îndată ce se văzu singur, culegătorul de probe v îrî şi el
capul prin gaură, încercând să destrame bezna cu ajutorul flăcării
plăpânde a lămpaşului de mâner. Desluşi o grotă obişnuită, cu o
deschidere mai mică decât a galeriei săpate de ei până atunci,
prin care trebuia să mergi aplecat. Ce n-ar fi dat să poată face şi
el câţiva paşi prin această misterioasă hrubă, în jurul căreia se
făcuseră atâtea presupuneri? Dar consemnul era consemn.
Geologul era aici comandantul suprem şi din cuvântul lui nu se
putea ieşi. Se întrebă, însă, unde dispărură cei doi tineri. Pentru
că nu zărea decât nişte sclipiri firave, care păreau a veni dintr-un
cotlon al hrubei, situat în dreapta. Se strădui să prindă măcar
zgomotele făcute de cei doi tineri. Dar în grotă domnea o tăcere de
mormânt. „Ce-o fi cu ei?” se întrebă el îngrijorat. Începu să regrete
că nu călcase dispoziţia lui Cosmin, însoţindu-l în sinistrul cavou
din inima muntelui. Se strecură cu jumătate de corp în grotă şi,
spre nedumerirea lui, flacăra lampasului pâlpâi de câteva ori şi se
stinse. Culegătorul de probe se trase înapoi în galerie, reaprinse
lampa, dar când reveni avu aceeaşi surpriză.
— Ei, drăcie! exclamă el cu glas tare. Aici nu-i lucru curat.
Ascultă atent. I se păru că aude unele zgomote şi-o intensificare
a sclipirilor de lumină. Un ţipăt scurt, de spaimă, îl făcu să se
înfioare. Recunoscu glasul lui Cosmin. Dar şi acesta amuţi
repede.
— Hei! strigă culegătorul de probe. Aţi păţit ceva? Nu-i
răspunse nimeni. Cuprins de panică, strigă către oei de afară: Hei!
Veniţi iute încoace!
Galeria începu să răsune curând de tropăiturile minerilor.
— Ce-i, tovarăşe? Ce s-a întâmplat? se interesară minerii
îngrijoraţi.
— Daţi-mi vă rog o lanternă. Cineva îi oferi un lămpaş. Nu. De
lanternă am nevoie! Lampa nu-i bună. Să vină cineva cu mine. Se
oferi artificierul, care se şi strecură în grotă, pe urmele
culegătorului de probe. Cei doi bărbaţi reveniră peste puţină
vreme, purtând în braţe atât pe geolog cât şi pe logodnica sa,
amândoi fără cunoştinţă. Îi împinseră afară cât putură mai repede
şi ieşiră şi ei, respirând greu.
— E iadul acolo, îngăimă artificierul. Lărgiţi intrarea ca să
pătrundă oleacă de aer. Altfel murim cu toţii. Sprijinindu-se de
pereţii galeriei, ieşiră cu toţii afară, purtând pe braţe pe cei doi
logodnici lipsiţi de cunoştinţă.
Colonelul Coman şi tânărul său colaborator, locotenentul
Cornel Voinea, găsiră şantierul de la cascada Craiu VI în această
stare jalnică. Ofelia şi Cosmin, cărora li se făcuseră între timp
respiraţie artificială, îşi mai reveniseră. Se plângeau însă de dureri
mari de cap şi de greţuri. Fata, mai ales, care zăcuse leşinată în
grotă,. Era într-o stare mai gravă. Abia dacă reuşea să î’ngăimeze
câteva sunete.
— Dar ce naiba e în porcăria asta de grotă? întrebă Coman
intrigat.
— Bioxid de carbon, îi răspunse Cosmin gem înd de durere.
Simt că-mi crapă capul. Nu mi-î puteţi prinde în cercuri? O să se
desfacă în bucăţi, încercă el să glumească.
— Şi pe fată de ce-ai luat-o cu dumneata?
— M-am trezit cu ea în grotă, se dezvinovăţi Cosmin.
— Am încercat s-o opresc, dar n-am reuşit, adăugă culegătorul
de probe, răsuflând greu din cauza apreciabilei cantităţi de bioxid
de carbon inhalate.
Luându-şi mâinile de pe tâmple, geologul îi făcu lui Coman un
semn discret, cerându-i o întrevedere mai tainică.
— Cine sunteţi dumneavoastră? îl întrebă Cosmin când îl văzu
pe noul venit aplecat asupra lui.
 — Colonelul de securitate Stelian Coman.
— Şi dumnealui? arătă geologul spre însoţitorul colonelului.
— Locotenentul Cornel Voinea, colaboratorul meu
— Amicul Paul Vrăbete, făcu geologul mai mult pentru sine. Nu
mi-aş fi închipuit.
Gemu din nou şi se apucă mai strâns cu mâinile de cap.
— Groaznic mă mai doare, se plânse e). Ridică apoi spre colonel
o privire tulbure şi-i spuse: Aţi venit la timp. Până mă pun pe
picioare, vă rog să preluaţi dumneavoastră conducerea întregii
operaţii. În primul rând transportaţi-mi logodnica la corturi. Acolo
am o fiolă de cofeină… Sper ca intoxicaţia să nu fie aşa gravă.
Cum de nu v-aţi dat seama? îi reproşa colonelul.
Bioxidul de carbon nu se simte… Şi nu bănuiam ca grota să fie
atât de ermetic astupată. A fost una din cele mai sadice crime
puse vreodată la cale de-o minte omenească… E un spectacol
înfiorători
— Câţi sunt? se interesă colonelul, sorbind fiecare euvânt al
geologului.
— Cinci, îi preciză Cosmin.
— Deci profesorul Craiu, însoţitorul lui şi cei trei bandiţi?
— Aşa se pare… Eu nu l-am recunoscut decât pe Craiu… Sunt
conservaţi foarte bine.
— Aţi clintit ceva din loc?
— Nimic, îi răspunse Cosmin printre gemete.
— E în regulă, făcu mulţumit colonelul. Stai liniştit… Mă ocup
eu de toate.
— Vă mai rog un lucru, insistă Cosmin. Nu intraţi acolo decât
după ce săpaţi până jos, la nivelul inferior al galeriei, ca să puteţi
evacua puternica aglomerare de bioxid de carbon. E mai greu ca
aerul şi se evacuează anevoie. Oamenii să fie prudenţi. Să se
lucreze în schimburi de foarte scurtă durată… Nu vă grăbiţi, că n-
aveţi de ce. Tot ce-a fost important s-a făcut… Eu mă culc niţel
aici… Poate-mi liniştesc scăfârlia asta fieroadă… Vă rog încă o
dată să aveţi grijă de Ofelia… Duceţi-o la corturi…
Închise imediat ochii şi amuţi.
— Stai liniştit, îl asigură colonelul. Voi face întocmai cum mi-ai
spus.
Experimentatul colonel se dovedi nu numai un iscusit detectiv,
ci şi un bun organizator. Încropi o targa, cu care o expedie pe
Ofelia la corturi. Organiză apoi pe toţi cei de faţă în câteva echipe,
în rândul cărora intră şi el cu locotenentul Cornel Voinea.
Respectând întocmai indicaţiile lui Cosmin, se apucară să înlăture
şi ultimul obstacol care mai împiedica intrarea în grota Ursoaicei.
Când se trezi geologul, stăteau cu toţii în jurul unui foc maro,
povestind pe un ton scăzut felurite întâmplări. La intervale,
artificierul făcea câte un sondaj în grotă, măsurând concentraţia
de bioxid de carbon.
— Perfid gaz, observă Voinea.
— Este una din cele mai îngrozitoare morţi, interveni pe
neaşteptate Cosmin.
— Ai făcut ochi? exclamă bucuros colonelul.
— Mă simt ceva mai bine, îi răspunse geologul. Aerul ăsta de
munte face minuni. Se apropie de foc. Aţi fost înăuntru? îl iscodi
Cosmin în şoaptă pe colonel.
— Nu, îl asigură colonelul. Deşi, să fiu sincer, muream de
curiozitate. Dar n-am vrut să dau, ca alţii, un exemplu prost şi să
expun oamenii fără rost.
— Păţania mea a fost totuşi de folos, remarcă geologul.
— Nu contest.
— Ei? Ce s-aude? se adresă Cosmin culegătorului de probe,
care tocmai ieşea din galerie.
— Mai sunt ceva urme slabe la nivelul solului, îi răspunse
acesta.
— Atunci putem intra fără frică, conchise Cosmin. S-aveţi însă
grijă să nu vă aplecaţi prea mult.
Nu intrară decât Cosmin, Coman şi locotenentul Voinea. Se
înarmară cu lanterna, cu un aparat de fotografiat prevăzut cu un
mic flashaparţinând culegătorului de probe şi cu o doză mare de
curaj. În timp ce străbateau prima porţiune a galeriei, Cosmin îi
strecură lui Coman:
— Isteţ băiat mi-aţi dat drept culegător de probe. Ce grad are îa
dumneavoastră?
— V a deranjat prezenţa lui? iî zâmbi înţelegător colonelul.
— Nu. Dimpotrivă. Mi-a fost un adevărat „înger păzitor’1… Ga
şi presupusul meu amic Paul Vrăbete, de altfel
Tânărul locotenent zâmbi complice.
— Ţ? Trebuie să remarc că ţi-ai jucat foarte bine rolul,
i se adresă Cosmin direct.
Din păcate n-a reuşit să înşele vigilenţa duşmanilor dumitale
cei mai periculoşi, observă colonelul.
 Voinea înghiţi în sec. Dojana era întru totul meritată, Intre timp
ajunseră la vechea galerie a grotei. Geologul remarcă treaba
gospodărească făcută în timpul somnului lui chinuit de
insuportabile cefalee.
— Aici era, mi se pare, un perete masiv de stâncă, îşi aminti
Cosmin.
L-am sfărâmat cu dinamita, îl informă colonelul. Geologul
cercetă atent plafonul galeriei. Deasupra lor se căsca o scobitură
mare.
— De aici s-a desprins peretele care le-a spulberat ultima
speranţă de scăpare.
— Pieconstitui tragedia de acum douăzeci de ani? se interesă
Coman.
— Încerc… E de presupus că cei trei bandiţi care i-au prins
probabil pe Craiu şi pe însoţitorul său, dacă ar fi ascultat de
profesor, n-ar fi acţionat aşa haotic şi poate ar fi reuşit să răzbată
la lumina zilei. Deşi mă îndoiesc. N-au avut la îndemână alte
unelte decât un ciocan de geolog şi unghiile. Praful de puşcă, pe
care l-au folosit ca explozibil, i-a îngropat mai mult, viciind şi
puţinul aer pe care-l aveau.
După alţi câţiva paşi făcuţi în tăcere, ajunseră în dreptul unei
nişe. Când iluminară interiorul acesteia, simţiră că li se zbârleşte
părul de groază. Scena era de neimaginat. Şi cu atât mai greu de
descris. Colonelul Stelian Coman văzuse multe cadavre în viaţa
lui. Făcuse războiul, lucra de ani şi ani de zile în securitate, dar o
asemenea moarte, de care avuseseră parte în urmă cu douăzeci
de ani aceşti oameni, nu mai văzuse. Şi nici nu-şi dorea să mai
vadă. După poziţiile contorsionate ale celor morţi se puteau lesne
ghici chinurile nebănuite prin care trecuseră înainte de a-şi da
duhul. George Cosmin, care făcuse recent cunoştinţă cu bioxidul
de carbon, simţise pe propria-i piele câte ceva din aceste chinuri.
Îngropaţi de vii în această grotă mică, a cărei unică ieşire şi
posibilitate de aerisire fusese închisă etanş, cei cinci condamnaţi
la moarte îşi consumaseră treptat puţina rezervă de oxigen,
inhalând în loc bioxid de carbon. Trăiseră pe rând lipsa de aer,
senzaţiile insuportabile ale înăbuşirii, halucinaţiile, apoi veniră
convulsiile şi… moartea.
Cele cinci cadavre se deosebeau, totuşi, în felul lor. În timp ce
Şargu, Pletelungi şi Turcitu aveau nişte poziţii chinuite, profesorul
Craiu şi însoţitorul său păreau mai senini şi mai resemnaţi în faţa
morţii.
Era de-a dreptul impresionant modul în oare această grotă
conservase până la detaliu încălţămintea, îmbrăcămintea şi, în
general, toate obiectele i’are aparţineau morţilor. Păreau nişte
oameni căzuţi din picioare de oboseală, care adormiseră
îmbrăcaţi: cu şepci sau pălării pe cap, cu bocanci în picioare, eu
pantaloni bufanţi, după croiala din vremea războiului, cu pulovere
sau vindiacuri din aceeaşi vreme. Lângă fiecare dintre cei trei
bandiţi zăcea câte un pistol automat nemţesc.
— Nici în clipa morţii nu şi-au lepădat armele, observă
colonelul. Teribil instinct al criminalităţii.
Profesorul Craiu, în schimb, îşi odihnea o mână pe ciocanul
său de geolog, iar cu cealaltă părea a-şi apăra o comoară: o
porthartă mare, burduşită. Pielea de pe mâini era întinsă ca
pergamentul, conturând precis fie1 care os. Fenomenul de
deshidratare completă se observa, de altfel, pe chipurile tuturor.
Erau perfect mumificaţi.
— Nu vă atingeţi de nimic, îi sfătui Coman. Să facem întâi nişte
fotografii.
Locotenentul Voinea puse aparatul de fotografiat în funcţiune,
aruncând fascicule puternice de lumină în toate colţurile
întunecoasei nişe.
— Nu-mi explic totuşi această asociere, îşi arătă Cosmin
nedumerirea. Ce legătură putea fi între profesorul Craiu şi aceşti
trei bandiţi?
— Portharta lui, păzită cu atâta străşnicie, poate ne va dezvălui
misterul, presupuse colonelul.
— Nu vreţi să vedem ce-i înăuntru?
— Nu, respinse Coman propunerea. Mâine vor sosi organele de
justiţie. Să respectăm legea.
— Dar dacă, în contact cu aerul, toate acestea încep să se
degradeze?
— Cu mijloacele de laborator de care dispunem astăzi nu-mi fac
nicio grijă. Mai curând am strica noi dacă am atinge cadavrele şi
obiectele. Să-i lăsăm pe cei în drept să-şi facă meseria. Rolul
nostru s-a terminat. Singura obligaţie ce ne mai revine e de-a păzi
să nu pătrundă nimeni aici.
Oarecum dezamăgit, geologul îşi plimbă lumina lanternei prin
nişă. Când ajunse la peretele din fund, făcu ochii mari. Se apropie
cu paşi iuţi şi începu să pipăie stânca.
 — Excepţional! exclamă el plin de uimire. De aici au fost
recoltate probele găsite de noi. Colonelul şi Voinea se apropiară
curioşi. Păcat că n-am la mine aparatul, continuă Cosmin. Dar nu
mă înşel. Este absolut aceeaşi compoziţie.
— Elementul „G”? îl iscodi colonelul.
— Fără discuţie, confirmă Cosmin. Aici e numai un cuib, dar pe
undeva, prin apropiere, trebuie să se afle un filon mai mare.
— Asta explică prezenţa profesorului Craiu şi-a însoţitorului
său în grotă, observă Voinea.
Stimulat de această descoperire, geologul continuă să cerceteze
palmă cu palmă pereţii grotei. Purtat de apriga dorinţă de-a
descoperi noi dovezi ale existenţei elementului „G”, uitase pentru
moment de cele cinci cadavre care zăceau acolo.
„Viaţa îşi continuă cursul ei neabătut”, remarcă în sine
colonelul, urmându-l pas cu pas pe Cosmin. Ieşiră din nişă şi
porniră spre fundul grotei. Aici, însă, cercetările geologului se
dovediră infructuoase. În schimb, pentru colonel şi pentru tânărul
său colaborator fură binevenite. Descoperiră un adevărat depozit
de muniţie şi alimente: benzi de cartuşe, grenade, o puşcă-
mitralieră, multe, foarte multe cutii de conserve, făină de porumb
şi de grâu şi alte resturi alimentare.
— Aici îşi aveau, deci, bârlogul, constată colonelul.
Mai puţin interesat de aceste rămăşiţe, Cosmin continua să
ciocănească pereţii grotei, în căutarea elementului „G”. Înfigând
mai adânc vârful nedespărţi tului său ciocan de geolog, desprinse
o bucată mărişoară de stâncă. Surprins de uşurinţa cu care
cedase roca, geologul cercetă locul mai atent. Şi nu mică-i fu
surpriza când îşi simţi degetele alunecând pe nete zimea unei
sticluţe. O desprinse din ascunzătoarea ei, ti scoase dopul de
plută şi-i cercetă conţinutul: o bucată de kârtie făcută sul. Când
desfăcu micul sul, constată că era un mesaj. Cosmin străbătu cu
înfrigurare literele stingaee, de om cu puţină carte, înşirate eu
creion chimic înmuiat în gură:
„Dumnezeu să-i pedepsească pe paginii care ne au făcut răul
ăsta mare. Cine va găsi această scrisoare să spună la toată lumea
că am fost zidiţi aici de păginul care-şi zice Mitu Bodea şi se
preface cioban. Dar el nu-i altul decât un căpitan cu numele de
Victor Mihalcea, fugit de pedeapsa cuvenită după lege. Şi mai
spuneţi că părtaş la această nelegiuire a fost şi numitul Simion
Iuga, asistentul domnului profesor Craiu. Dumnezeu mi i martor că
acum, în ceasul morţii, spun adevărul adevărat. Amin. Vasile M.
Vasile, laborant şi însoţitor până în clipa, morţii al scumpului meu
profesor, Valeriu Craiu. Dumnezeu să ne ierte!’1’
Tânărul geolog mai parcurse o dată mesajul. Îşi simţi ochii
împăienjeniţi de lacrimi. În simplitatea ei, scrisoarea lui Vasile M.
Vasile i se părea unul din cel© mai zguduitoare mesaje de dincolo
de mormânt. Cosmin era atât de mişcat, încât aproape nici nu
simţi când colonelul Coman îi desfăcu degetele şi-i luă htrtia din
mână. După ce-l citi, Coman trecu mesajul lui Voinea. Totul se
desfăşura în tăcere, ca într-un altar,
— Să-l punem la loc, rosti Coman în şoaptă.
Deşi avea părul cărunt, iar viaţa nu-l prea cruţase cu
încercările ei, colonelul nu-şi putu învinge slăbiciunea care-l
cuprinse în acca clipă. „Bietul om, gândi el. A murit nevinovat ca
un prunc”… Colonelul îşi zise atunci că nu şi-ar fi iertat niciodată
dacă n-ar fi izbutit să facă lumină în acest caz. Ucigaşii celor doi
nevinovaţi trebuiau să-şi primească pedeapsa,
Bandiţii care-i sechestraseră aici pe Craiu şi Vasile M. Vasile,
fiindcă le descoperiseră probabil din întâmplare bârlogul, se
prinseseră în propria lor capcană, zvircolindu-se în chinurile
morţii chiar în faţa victimelor lor. O pedeapsă mai cumplită,
morală şi fizică, era greu de închipuit. Era, însă, mare păcat, era
strigător la cer că şi cei doi martiri împărtăşiseră aceeaşi soartă.
„Dar principalii vinovaţi nu vor scăpa”, îşi zise Coman. Unul îşi
primise deja pedeapsa. Pe celălalt, colonelul era sigur că va pune
repede mâna. De aceea, se adresă cu glasul scăzut celor doi tineri:
— Voi continuaţi-vă treaba aici. Eu mă duc. Mai am de pus
nişte lucruri la punct.
Capitolul XXXVI… ŞI ULTIMUL
În zori, colonelul se afla deja în oraşul V., unde transformase
biroul căpitanului Radu Tudor într-un adevărat stat-major al
viitoarelor sale operaţiuni. Era în legătură radiofonică şi telefonică
cu toate posturile de securitate şi de miliţie. Luase de asemenea
toate măsurile ca să poată acţiona repede şi prin surprindere.
Grija lui cea mai mare era Simion Riga. După presupunerile sale,
conferenţiarul se mai afla ascuns în munţi.
„în timpul zilei încă, va încerca să iasă la drum şi s-o şteargă
din regiune”, îşi zise colonelul.
Pentru a-l forţa să iasă mai repede din bârlog, colonelul ordonă
unor echipe înarmate, alcătuite din oameni sprinteni şi buni
cunoscători ai locurilor, să-l hăituiască atât dinspre Roşu cât şi
dinspre Cătun.
Concomitent, ordonă postului din Cătun să facă o descindere la
locuinţa baciului Mitu Bodea, alias fostul căpitan Victor Mihalcea,
unde spera să dea de urmele fostei ţiitoare a acestuia, precupeaţa
din V., dispărută de câteva săptămâni fără urmă. Presupunerile
lui Coman se confirmară şi de această dată. Cadavrul femeii fu
găsit îngropat în beciul adânc al casei locuite de baci. Dar nimeni
din Cătun 11-0 văzuse pe precupeaţă venind în sat. Când şi cum
fusese suprimată? Doar autopsia dovedi administrarea unei
otrave puternice, în urmă cu vreo două săptămâni.
„Femeia ştia prea multe”, conchise Coman. În plus, se
demascase cu acel faimos colier la oficiul din oraşul C.
Colonelul era îngrijorat, în acelaşi timp, şi de soarta altei femei:
Ivona Tuga. Aceasta ieşise în ajun în oraş şi nu mai revenise
acasă. „Mi-e teamă că şi ea a fost suprimată”, îşi zise Coman
necăjit.
După opinia colonelului, Ivona Iuga era mai puţin implicată.
Slabă de înger şi nici prea deşteaptă, fusese atrasă fără voia ci în
această poveste jalnică.
Ea nu-şi dorise probabil decât o viaţă comodă atât lângă
profesorul Craiu, cât şi lângă Simion Iuga. Dar cel de-al doilea soţ
a forţat-o să-i fie complice. Să-i fie alibiu şi paravan totodată.
Conferenţiarul încercase să facă o unealtă docilă şi din Ofelia. Dar
vindicativa fiică a profesorului Craiu, moştenind de la tatăl ei un
caracter d irz, neînduplecat, nu numai că i-a scăpat din mâini, ci
dimpotrivă i-a săpat cu mâinile ei mici şi del icate mormântul.
În timp ce sorbea o cafea tare, colonelul luă legătura cu Valea
Moartă. De aici i se transmise că starea Ofeliei nu se îmbunătăţise
şi fata fusese transportată cu elicopterul la cel mai apropiat spital,
pentru a fi supusă unui tratament de dezintoxicare. Colonelul îşi
notă să ia legătura cu spitalul pentru a se interesa de soarta
bolnavei.
— La căpătâiul ei se af lă şi Cosmin, îl informă Voinea. Am
urcat-o aproape cu forţa în elicopter. În zori ne-am pomenit cu ea
târându-se spre grotă. A trebuit s-o luăm în braţe şi s-o ducem
înăuntru. Ţinea să-şi vadă tatăl… Cu orice chip şi-n orice condiţii.
— Era dreptul ei, o aprobă colonelul. Şi cum a reacţionat?
— Ne-a rugat s-o lăsăm jos, apoi a luat o lanternă, s-a oprit
lângă tatăl ei şi i-a cercetat atent cadavrul. Nu scotea niciun
suspin, nu i se zărea nicio lacrimă în ochi. Părea un mecanism
acţionat de-o forţă interioară cu totul aparte.
— Aşa sunt marile dureri, observă colonelul. Fără bocete şi
lacrimi.
— Ne-a cerul apoi s-o scoatem de acolo, continuă Voinea. Iar
când am ieşit la lumina zilei, am constatat că-şi pierduse din nou
cunoştinţa. Era complet epuizată.
— Cum merg cercetările?
— Bine… Dar acum vă rog să mă iertaţi. S-a întors elicopterul.
Îl aduce pe profesorul Cernat. M-a rugat Cosmin să-l întâmpin în
locul lui.
În timp ce întrerupea legătura cu Voinea, Coman îşi zise în
sine: „E frumos din partea morocănosului ăsta de Cernat că ţine
să aducă personal un omagiu celui care i-a fost la rându-i dascăl.”
Un semnal radio atrase în clipa aceea atenţia colonelului. Una
din echipele trimise în urmărirea lui Simion Iuga îi transmitea că
descoperise într-o prăpastie, nu departe de locul unde se
prăbuşise baciul Mitu Bodea, alias Victor Mihalcea, încă un
cadavru. Nu-i putură încă identifica pentru că era teribil de
mutilat.
— După cât îi de lung şi deşirat, observase şeful echipei, parcă
ar aduce cu Floriceanu.
— Nefericitul, făcu colonelul mai mult pentru sine, L-a întâlnit
probabil azi noaptepe Simion Iuga şiacest» l-a liniştit pe veci.
Dar nu sfârşi bine vorba când un nou semnal radio li solicită la
alt post. Chemarea venea de la una din maşinile care patrulau pe
şoseaua dintre Roşu şi oraşul V,
— Zi, frăţie, îndemnă Coman.
— Vă raportez din Roşu, tovarăşe colonel, auzi Coman glasul
unui tânăr ofiţer. Aici este aşteptată maşina „Salvării” pentru un
caz grav şi nu mai vine, Am telefonat la spital şi mi s-a spus că,
după socoteala lor, maşina trebuia sa fi ajuns de mult. Nu e nici
pe drum în pană. Am controlat personal.
— Curios, făcu mai mult pentru sine Coman. Din oraş a ieşit?
— Sigur, tovarăşe colonel. A fost înregistrată de postul de
control al circulaţiei.
— Rine, tovarăşe sublocotenent, il conced ie colonelul, Am să
verific şi’ eu. Mulţumesc pentru informaţie,
Coman studiase bine harta regiunii, dar nu se baza niciodată
doar pe memorie. De aceea mai desfăcu o dată sulul gros. În birou
pătrunse tot atunci şi căpitanul Radu Tudor.
— În ce direcţie o fi apucat-o? îi ceru Coman sfătui,
— Vă referiţi la maşina „Salvării”? Şi mie mi se pare suspectă
această întârziere. La volan se afla unul din cei mai conştiincioşi
şi mai cinstiţi şoferi din oraş. De bună voie nu s-ar fi abătut din
cale,
— Opreşte pe drum ca să ia oameni?
— În cazuri cu totul excepţionale… Şi numai când e liber. Dacă
are un caz grav, nu opreşte nici pentru Dumnezeu din cer.
— Şi totuşi, cu voia sau fără voia lui, s-a abătut din drum. Nu
ştiu ce mă face să cred că aici e mâna lui Simion Iuga… Maşina a
ieşit, deci, prin bariera asta, dinspre Roşu. Iuga putea să se
strecoare prin porumbişti până la drum şi să-i iasă înainte cu o
armă. L-a legat pe şofer fedeleş, ca şi pe soră, i-a culcat frumos în
spate, pe tărgi, i-a învelit până peste cap cu cearşafuri şi… tulio,
băiete! Dar pe unde a apucat-o? Drumul ăsta, din dreapta, iese
cumva la şoseaua naţională?
— Iese, îi preciză Radu’Tudor.
— Atunci pe aici a luat-o. Precis.
Fără a mai sta pe gânduri, colonelul ceru să i se facă legătura
cu toate comandamentele raionale şi regionale de pe traseul
şoselei naţionale, comunicân’d tuturor semnalmentele maşinii şi
ale lui Simion Iuga.
Preţ de un ceas, Coman stătu ca pe ghimpi. Se temea ca Iuga
să nu scape în marele oraş C. „După aceea va fi mult mai greu să
pui mâna pe el”, îşi zise colonelul. Dar sistemul de urmărire al
organelor aflate în raza şoselei naţionale îşi dovedi curând
eficacitatea. O comunicare din oraşul C. Veni să spulbere temerile
lui Coman.
— V-am interceptat maşina, tovarăşe colonel. Se îndreaptă în
mare viteză către noi.
— Şi ce faceţi? se interesă îngrijorat Coman.
— Trei maşini ale noastre l-au şi luat „sub escortă”. La barieră
punem mâna pe el.’.. Procedeul clasic.
— Aş vrea să-l prindeţi viu, insistă Coman.
— Ne vom strădui.
Într-adevăr, la ultima barieră de cale ferată, înainte de intrarea
în oaşul C., maşina „Salvării” din oraşul V.
fu nevoită să oprească forţat, ciocnindu-se uşorde automobilul
din faţă. Bariera fusese lăsată brusc, deşi nu se anunţase sosirea
vreunui tren. Şoferul maşinii din faţă deschise portiera şi se
repezi la cel de pe „Salvare41, care nu era altul decât Simion Iuga.
— Eşti chior? îi strigă şoferul, îndreptându-se cătreIuga. N-ai
văzut semnalul de frânare?
— Vezi-ţi de treaba dumitale, îi replică Iuga, privind îngrijorat
către barieră.
— Să-mi plăteşti reparaţia, insistă primul şofer. Uite cum irii-ai
strâmbat bara?
Şi fără a mai sta pe gânduri, deschise portiera „Salvării”.
Înfuriat, Iuga încercă să reîncliidă portiera, dar şoferul îl apucă de
mână. În aceeaşi clipă se deschise şi cealaltă portieră a maşinii,
prin care se repezi în cabină alt bărbat voinic.
— Ce doriţi? întrebă Iuga intrigat.
Să-i plătiţi omului reparaţia, îi răspunse noul venit.
— Vorbiţi serios? făcu Iuga neîncrezător. Cu o mişcare bruscă
îşi smulse pumnul din mâinile primului bărbat. Dar o lovitură
seacă, scurtă, dată de cel de-al doilea bărbat, îl făcu inofensiv.
Gând auzi de prinderea lui Iuga, colonelul răsuflă uşurat. Abia
aştepta să-i ia interogatoriul. Acest lucru se petrecu peste două
ore, în acelaşi birou al căpitanului Radu Tudor.
Colonelul apăru la interogatoriu voios, împrospătat de un duş
rece. După atâtea ore de încordare, îşi îngăduise şi el acest lux.
Simion Iuga, însă, era dărâmat. Stătea gheboşat, îmbătrânit mult
peste noapte.
— Ne-am mai întâlnit vreodată? il întrebă colonelul pe
neaşteptate.
Iuga ridică asupra lui Coman nişte priviri grele, întunecate.
— Nu cred, se hotărî el să răspundă.
— Îmi face totuşi impresia că vă cunosc de undeva! Nu cumva
de la catedra unui Institut de învăţământ superior? Iuga înghiţi în
sec, dar nu răspunse. Şi ce-aţi făcut cu grupa de studenţi pe care
aţi târât-o în Valea Moartă? Iuga nu răspunse nici de această
dată. Halal pedagog, conchise Coman.
— Sunt în mâinile dumneavoastră, încât puteţi să-mi spuneţi
orice, îi replică Iuga, hi înd o poză de om jignit.
— Lasă fasoanele, se înfurie Coman. Iuga se închise în sine.
Spune-mi, i se adresă colonelul, eşti dispus să faci mărturisiri, ori
vrei să lungim povestea şi să te pun în faţa dovezilor?
— Ce înţelegeţi prin „a mă pune în faţa dovezilor”?
— De pildă, să te duc în Valea Moartă pentru reconstituirea
crimei de acum douăzeci de ani… Asta, bineînţeles, în faţa
oamenilor, inclusiv a studenţilor care te aşteaptă în Cătun,
nedumeriţi de dispariţia fără urme a „profesorului” lor.
— Şi altceva?
— Să te duc la spital, la Floriceanu. Îl credeai mort, dar ăsta
are şapte vieţi în ol. E pentru a treia oară când scapă de o moarte
năprasnică… Şi va muri probabil în chipul cel mai banal,
lunecmd pe asfaltul unui trotuar şi făcând o fractură de bază.
— Ce legătură e între mine şi acest… cum îi spuneţi?
— Fostul dumitale student, Floriceanu… Ai o memorie chiar
aşa de scurtă?
— Mă rog.
— Apropo? De ce-ai vrut să scapi de el? Ştia ceva despre
plănuita voastră crimă? Sau… Ia stai niţel.
Dumneata l-ai narcotizat… Deci, oricum era sortit pieirii.
— Baliverne, respinse Iuga acuzarea.
— Bine, domnule „conferenţiar”, se prefăcu colonelul resemnat.
Dacă asta vi-i voinţa, vom folosi procedura clasică. Dar înainte de
a vă expune oprobiului public-, vreau să vă informez că avem
împotriva dumitale dovezi zdrobitoare. Prima: am deblocat
intrarea în grota Ursoaicei şi am găsit ideal conservate atât
trupurile cât şi însemnările victimelor dumitale. Iuga făcu un
semn de neîncredere, pe care Coman îl combătu imediat. Ca să te
convingi, uită-te la această fotocopie. Este mesajul lăsat, puţin
înainte de a-şi da sfârşitul, de acest om excepţional care a fost
Vasile M. Vasile.
Iuga îşi aruncă ochii în fugă peste fotocopia scrisorii al cărui
conţinut l-am reprodus în capitolul precedent.
Nu-i aşa că-i scrisul lui? îl iscodi colonelul.
— Basme, făcu Iuga neîncrezător. În afară de folosirea abuzivă
a unei maşini, alt cap de acuzaţie n-aveţi împotriva mea.
— Vom vedea, făcu colonelul sigur pe sine. Şi de ce-ai furai
maşina „Salvării”? Fiindcă ăsta-i termenul coreei: furt.
— Mă grăbeam să prind trenul de Bucureşti şi şoferul n-a vrut
să meargă de bună voie.
— Şi de ce atâta „grabă”?
— Treburi „personale11, care mă privesc.
— Curat „personale11, îi replică Coman în batjocură. Dar pe
Mihalcea de când îl cunoşti?
— Cine-i ăsta?
 — Presupusul baci Mitu Bodea.
L-am văzut prima oară alaltăieri, în treacăt, când am poposit cu
studenţii mei la stână.
— Zi, habar n-ai ce-a învârtit atâţia ani pe aici?
— Dacă ştiţi dumneavoastră, poate-mi spuneţi şi mie.
Chipul colonelului se împurpură uşor de mânie. Se stăpâni
însă repede.
— Zi, habar 1l-ai de nimic? continuă Coman să-l străpungă cu
privirile sale pătrunzătoare. Atunci o să apelăm la altcineva, o
fiinţă mult mai docilă şi mai slabă de înger, pe care n-ai avut
prevederea s-o reduci la tăcere.
— Cine? Fiică-mea adoptivă? se arătă Iuga interesat.
— Nu, st imabile. Ea e parte civilă în acest proces. E vorba de
complicea dumitale, fosta soţie a profesorului Craiu şi actuala
dumitale soţie. Te anunţ că în clipa asta se află sub stare de
arest, în drum spre Valea Moartă. Am „invitat-o11 să-şi
recunoască fostul soţ. Fu singurul moment când Iuga avu o
scurtă tresărire. Te surprinde că am dat de ea? continuă să-l
informeze Coman. E adevărat că putea să ne „scape11, ca şi
precupeaţa lui Mihalcea, dar în acest caz am fost noi mai
prevăzători… Nu numai că am interceptat mesajul pe cărei l-ai
trimis, dar l-am şi descifrat. Apropo! Ei ce soartă îi rezervaseşi?
Un „banal11 accident auto. Când a aflat cât de mult o „iubeai11,
a spus mai mult decât aveam nevoie. Ce zici de asta? E pionul
care te-a făcut mai.
— Mai aveţi pregătită şi altă mişcare? făcu Iuga batjocoritor.
— Nouă ne ajunge, î i preciză Coman.
— Atunci vă avertizez că de la mine nu Areţi afla nimic… Pentru
că nu ştiu şi n-am făcut nimic. Totul e o invenţie… O înscenare
monstruoasă căreia i-am căzut victimă fără voia mea. Am fost
atras în cursă… Sunt o victimă! Sunt o victimă! Sunt o victimă!
repetă el mecanic, pierzându-şi cumpătul.
— Este adevărat că eşti o victimă, recunoscu colonelul. Dar nu
a noastră. Printre noi ai făcut dumneata victime. Piăspunzători
pentru dumneata sunt stăpânii pe care i-ai avut în tinereţe… Pe
trei din ei i-ai îngropat devii o dată cu cele două fiinţe, care într-
adevăr au murit nevinovate. Dacă ar exista pe undeva un cer, ei
ar trebui să stea neapărat printre îngeri… Cu ce ţi-au greşit de le-
ai hărăzit o soartă atât de cumplită? Numai prin crimă puteai
parveni?
 — Aveţi o fantezie bogată, îl ironiză Iuga recăpătându-şi calmul.
— În meseria noastră nu faci nimic fără fantezie, îi atrase
atenţia colonelul.
— Şi ce-aţi mai „însăilat” împotriva mea?
— Eu, nimic, îi preciză Coman. Prefer să las pe alţii să
vorbească. Colonelul ridică tot atunci receptorul şi întrebă la
telefon: A sosit avionul-curier din Bucureşti?… Da? Bun. A adus-o
şi pe arestata Ivona Iuga?… Bine… Nu… Să n-o trimiteţi încă în
Valea Moartă. Am nevoie de ea aici…
— Pentru ce-aţi arestat-o? făcu Iuga intrigat.
— E acuzată de complicitate.
— N-are nicio vină… E total nevinovată… N-aveţi dreptul!…
— Uiţi că legea pedepseşte şi pe tăinuitori?
— Ce aveţi de gând? întrebă Iuga în vădită panică.
— Să vă pun faţă-n fată.
— Când?
— Acum.
Iuga se frământă câteva clipe pe scaun, apoi rosti cu glas
rugător:
— V-aş ruga să-mi lăsaţi un scurt răgaz.
— De acord, acceptă colonelul. Dar cu o condiţie: să-mi
răspunzi la câteva întrebări.
— La ce v-ar folosi? Doar aveţi toate atu-urile în mână.
— Pentru documentarea mea proprie… Mai bine zis pentru a-
mi verifica ipotezele.
— Sunteţi un estet, observă Iuga în batjocură. Vreţi să faceţi
artă din această meserie!
— Orice meserie trebuie făcută cu artă, îi replică Coman.
— Terminaţi mai repede cu mine, făcu Iuga agasat, întrebaţi-
mă I
— De ce l-ai sacrificat pe Floriceanu? Mi s-a părut un act
gratuit.
Simion Iuga tăcu câteva clipe, apoi mărturisi:
— Nu ştiam că-i el… Abia după ce l-am lovit, pe întuneric, mi-
am dat seama că am greşit.
— Credeai că-i Mihalcea, îl completă Coman. Dar nu ţi-ai
închipuit că baciul ar putea fi prijis?
— M-au indus în eroare explozia, schimbul viu de focuri… Mă
aşteptam ca baciul să se descurce mai bine… Ca în tinereţe.
— A mai îmbătrânit şi el, constată Coman. A doua întrebare: de
ce i-aţi îngropat de vii pe Şargu, Pletelungi şi Turcitu?
— Nu eu i-am îngropat, ci Mihalcea… Nu putea scăpa altfel de
ei… îl şantajau mereu… Risca să cadă o dată cu ei.
— De unde-l cunoşteai pe Mihalcea?
— De aici… Ne-am întâlnit întâmplător… El şi-a amintit…
— Că ai purtat cămaşă verde, îl completă Coman. Dar pe cei
trei bandiţi?
— Eu nu i-am cunoscut, iar pe Mihalcea l-au dibuit singuri.
— Dar cei doi nevinovaţi? Cum au nimerit în grotă?
— Profesorul Craiu descoperise încă înainte de război urme de
element „G” – cum îl numiţi dumneavoastră – în grota Ursoaicei.
Şi ca acest preţios minereu să nu încapă în mâini străine, n-a
spus nimănui nimic. După război, însă, a vrut să-l pună în
valoare. Or… dispoziţia de la „centrală” era ca zăcământul să nu
ajungă în mâinile comuniştilor.
— Deci n-au căzut din greşeală în cursa întinsă „camarazilor”
voştri?
— Nu… Mihalcea a făcut în aşa fel, încât să-i aibă pe toţi la un
loc. I-a sfătuit pe cei. Trei partizani…
— Vrei să spui bandiţi?
— Mi-e indiferent cum îi numiţi… Spuneam că i-a sfătuit să se
ascundă în grota Ursoaicei, un loc neştiut de nimeni, nici măcar
de localnici… Grota avea o intrare foarte strâmtă şi camuflată.
Era o ascunzătoare ideală… Tot atunci a nimerit şi profesorul
Craiu în grotă. Cei trei l-au sechestrat, cu intenţia de-al face să
dispară. Lui Vasile M. Vasile i se rezervase aceeaşi soartă.
— Ştii câţi copii avea omul ăsta?
— Cinci.
— Şi toţi mici, îl completă Coman.
— Oricum erau condamnaţi, se apără Iuga.
— Cu ce te are ta mână Ivona?
— De ce?
— Fiindcă ai vrut să te scapi de ea.
— De vreme ce v-a făcut declaraţii, ce rost are să mă întrebaţi?
— Vreau să le verific.
— Verificaţi, făcu Iuga cu indiferenţă.
— Cine a furat harta lui Cosmin? trecu Coman la altă
întrebare.
— Un borfaş plătit de Mihalcea.
— De unde avea Mihalcea bani?
 — Fusese om strângător prin lagărele de concentrare din timpul
războiului. A mai rămas cred şi acum ceva aur şi bijuterii de pe
urma lui… Dar ticălosul începuse să-mi pună unghia în gât.
— De aceea ai început să-ţi vinzi bijuteriile? Iuga îi confirmă. Şi
cine plasa marfa lui Bodea? Precupeaţa? Iuga confirmă din nou.
Dacă puneam mâna pe ea atunci, când a venit cu colierul, poate
că acum era în viaţă, zise Coman mai mult pentru sine. Dar pe
Cosmin? Cine a încercat să-l suprime? Tot Mihalcea?
— Da!
— Şi-n cazul abaterii puhoiului, şi-n povetea cu vipera? Iuga îi
confirmă.
— Cum reuşea să se strecoare banditul până la cortul lui
Cosmin fără să lase urme? se interesă plin de curiozitate
colonelul.
Simion Iuga zâmbi, arborând un aer de superioritate.
— Nişte urme lăsa el… Dar nu de om…
— … ci de mistreţ, îl completăComan dumirit. Bănuiam eu că
nu-i, lucru curat cu aceste vizite dese ale sălbătăciunilor…
Trebuie să recunosc că lucraţi „frumos”, îl lăudă Coman sincer.
Nu lăsaţi nicio urmă, niciun corp delict… Mereu ne găseaţi pe
picior greşit.
— Pot să vă pun şi eu o întrebare?
— Te rog.
— Cine m-a trădat?
— Întrebarea asta mi-a pus-o şi Mihalcea.
— Şi ce i-aţi răspuns?
— Ca să fiu sincer, până aseară, când şi-a făcut Mihalcea
apariţia pe creastă, cu desaga plină de dinamită, nu aveam prea
multe dovezi împotriva voastră. Ne bazam mai mult pe ipoteze şi
bănuieli. Singurul nostru merit e că am mers consecvent pe
această pistă. Şi nu ne-am înşelat… Să-ţi dau un exemplu, cel
mai proaspăt de altfel. Mi s-a comunicat că, în cursul nopţii, pe
şoseaua Bucureşti-Ploieşti, a fost găsită moartă soţia dumitale.
— Nu se poate! făcu Simion Iuga dezorientat.
— Şi totuşi ăsta-i adevărul: a fost găsită moartă. Izbită din felin
de o maşină în mare viteză.
Simion Iuga se clătină de parcă primise o lovitură puternică în
moalele capului. Holbă spre Coman nişte ochii mari, asasini, se
făcu roşu ca focul şi strigă ca un ieşit din minţi:
— Nu se poate!… Nu vă cred!… Nu vă cred!…
 — Te-ai liniştit? rosti Coman pe un ton sever.
— Vă rog din suflet… Care-i adevărul? A fost sau n-a fost
omorâtă?
— Spre nenorocul ori poate spre norocul ei, aceasta i-a fost
soarta.
Frânt în două, Simion Iuga îşi rezemă fruntea de marginea
biroului, iar vorbele lui Coman alunecau pe lângă el fără să-l mai
poată atinge.
L
Conferenţiarul îşi muşca pumnii de necaz. Se lăsase prins prea
uşor în capcana întinsă de colonel şi făcuse mărturisiri. Coman,
pe de altă parte, jubila. Jucase iarăşi tare, pe o singură carte şi
izbutise. Ideea de a miza pe acest atu îi venise în cursul dimineţii,
când i se transmisese de la Bucureşti că Ivona Iuga fusese găsită
moartă pe şoseaua Ploieştiului. De la bun început, colonelul
respinsese ideea ’că ar fi o întâmplare. Intuise că înainte de a
trece la atacul decisiv din Valea Moartă, Iuga luase măsuri pentru
a avea spatele acoperit. Căci soţia lui, care-i servise în ultima
vreme tot mai dese crize de isterie, cauzate de o justificată teamă,
devenise pentru el un adevărat pericol.
„Dar ce ştia Ivona Iuga? se întrebă colonelul. Ca secret dusese
cu ea în mormânt?” Rememorându-şi dosarul dispariţiei
profesorului Craiu, Coman se opri din nou asupra depoziţiei din
urmă cu douăzeci de ani a Ivonei. Femeia se recunoscuse adulteră
chiar de la bun început.
„O soţie nu se declară adulteră decât în cazuri extreme, îşi zise
colonelul. Or, cine altul putea fi acest «caz extrem» decât Simion
Iuga.”
— Din depoziţia dumitale de până acum reiese că singurul
vinovat e… mortul, adică Mihalcea, reluă Coman interogatoriul.
Dumneata nu eşti decât victima unei rătăciri din tinereţe, cu
cămăşi verzi şi diagonală, pe care Mihalcea a speculat-o,
obligându-te să-i fii complice. Am reţinut bine?
— Aţi reţinut foarte bine, susţinu Iuga. Şi vă asigur că aceasta e
singura mea vină.
— În noaptea când Mihalcea îi îngropa de vii pe cei cinci în
grota Ursoaicei, dumneata pretinzi că erai în oraş, împreună cu
soţia profesorului Craiu.
— Eun fapt recunoscut şi de ea, se grăbi Iuga să adauge.
— Nu ţi se pare anormal ca o femeie să-şi calce în picioart, cu
atâta uşurinţă, cinstea şi mândria? De ce a fost nevoie să-şi
recunoască public adulterul? Altcineva nu te-a văzut în seara
aceea în oraş? Nici măcar gazda, care vă adăpostea?
— Eram obligaţi să fim foarte discreţi… Situaţia delicată în care
ne aflam nu ne îngăduia să ne afişăm în public împreună.
— Ti. Înclin totuşi, să cred că în noaptea aceea nu erai
împreună cu frumoasa doamnă Ivona Craiu, ci alături de
Mihalcea, în Valea Moartă, unde dinamitaţi împreună stânca.
— Resping o asemenea acuzaţie, îşi arătă Iuga indignarea.
— Respingi? Bine. Colonelul ridică din nou receptorul. Alo! Vă
rog s-o aduceţi pe inculpata Ivona Iuga. Auzindu-l, Simion Iuga îi
râse obraznic în nas. Crezi că glumesc? făcu către el colonelul.
— Prea vă jucaţi cu mine de-a „baba oarba”, îi reproşă fuga.
— Nu ştiu dacă o să-ţi mai ardă de râs când ai să-ţi vezi
nevasta aici, vie şi nevătămată..
Simion Iuga il fulgeră cu o privire ageră, pătrunzătoare. Dar pe
chipul de piatră al colonelului nu putu descifra nimic.
— La ce v-a folosit atunci să inventaţi o poveste atât de
copilărească despre accidentul de pe şosea? făcu Simion Iuga
nedumerit.
— Ca să-ţi servesc, indirect, o altă pastilă, mult mai amară
pentru dumneata. În locul soţiei dumitale am trimis, la locul
întâlnirii, o altă blondă – în paranteză fie spus ai o slăbiciune
aparte pentru blonde.
— De gustibus… îi replică Iuga.
— Şi trebuie să recunosc că ai avut gust, continuă Coman
netulburat. Margot a dumitale era o blondă superbă şi pe
deasupra mult mai tânără.
Tresărirea lui Iuga fu de această dată mai puternică.
— De ce „era”? rosti el cu glasul uşor sugrumat.
— Pentru că am făcut imprudenţa s-o trimitem la întâlnire pe
şoseaua Ploieştiului în locul soţiei dumitale.
— Ce minciună! izbucni Iuga într-un râs isteric.
— Minciună zici? îi replică Coman calm. Dumneata vorbeşti de
minciună? De câţi ani o duci cu vorba pe această femeie
frumoasă? Ţi-a fost studentă, nu? Ai hrănit-o la început cu iluzii,
apoi ai făcut din ea o eocotă… Chiar proxenet nu mă aşteptam să
fii, domnule conferenţiar universitar.
— Cum aţi dat de ea? se interesă Iuga, aruncând în jur nişte
priviri împrăştiate.
 — Când ai trimis-o aici, ca să-l corupă pe Cosmin, un
colaborator al nostru i-a făcut o poză.
— Iar Ivona trăieşte? se interesă fuga, fulgerând cu ochii în jur.
— Şi va trăi, îi preciză colonelul.
— Ce v-a declarat?
— Exact ce-am bănuit… în noaptea asasinării profesorului
Craiu, şi-a celorlalţi, dumneata nu te aflai lângă ea, ci în Valea
Moartă, împreună cu Mihalcea.
— Idioata! izbucni I’uga… Cârpă! Suflet laş de târfă! Eram sigur
c-o să trăncănească.
— Era şi de aşteptat, îi preciză Coman. O femeie
— Îţi iartă orice, în afară de infidelitate… Or, când i-am povestit
că mai trăieşti cu o blondă, dar cu douăzeci de animai tânără ca
ea, scumpa dumitale soţie nu mai ştia cum să se răzbune.
Imbecila! rosti Iuga pe un ton mai curând deresemnare decât de
mânie. Ea trăieşte! Şi eu m-am lăsat prins ca un dobitoc. Toţi
sunt morţi în jurul meu… Iar eu continui să trăiesc!… La ce naiba
să mai trăiesc? strigă el brusc, fulgerându-l pe Coman cu nişte
priviri demente.
Auzind de afară urletele lui Iuga, căpitanul Radu Tudor se grăbi
să intre.
— Aveţi nevoie de mine, tovarăşe colonel? îşi explică el apariţia
nechemată.
— Nu… Dar cred că am terminat, îi răspunse colonelul. Puteţi
să-l duceţi în celulă.
Frânt în două, Simion Iuga îşi rezemă fruntea de marginea
biroului. Vorbele celor doi ofiţeri alunecau pe lângă el fără să-l
mai poată atinge.
„Cui a folosit o asemenea viaţă?” se întrebă Coman, privind
capul mult încărunţit peste noapte al lui Iuga. Conferenţiarul îşi
încheia în clipa aceea ciclul vieţii sale duplicitare, lăsând în urmă
o dâră groasă de sânge.
Când i se comunică arestarea tatălui ei vitreg, Ofelia rămase o
clipă tăcută, apoi rosti grav:
— Ar trebui să mă simt bucuroasă. Sunt pe deplin răzbunată…
Totuşi, îmi vine să plâng în hohote!
— Ţi-e milă de el? făcu surprins George Cosmin, care se afla
lângă patul ei de spital.
— Nu… De mine mi-e milă. Omul ăsta duce cu el copilăria şi
adolescenţa mea. Oare nu trebuie să le plâng?
 Colonelul Coman era şi el în bună măsură dezamăgit. Dintre
toţi inculpaţii, doar pe Simion Iuga reuşi să-l aibă viu în mâini.
Ivona Iuga, după cum se ştie, fusese omorâtă de-o maşină încă
neidentificată pe şoseaua Bucureşti-Ploieşti. Toată istoria cu
trimiterea la locul întâlnirii a celeilalte blonde, Margot, fusese
ticluită anume de colonel pentru a-l zdruncina pe Iuga şi a-l
determina să facă mărturisiri complete.
E adevărat că şi blonda Margot rămăsese în viaţă. „Dar ăsta e
un pion oarecare14, continuă colonelul cu vădită amărăciune. Se
urcă apoi în avionul-curier şi se îndreptă spre Bucureşti. A doua
zi, la birou, luă toate dosarele privitoare la „cazul Cosm în” şi
începu să le claseze. Pe coperţi, înscrise cu litere mari, întâlnea
numele celor care-l obsedaseră, în ultima vi’eme, zi şi noapte:
George Cosmin, Ofelia Craiu, Mitu Bodea, Simion şi Ivona luga…
Ce soartă ciudată îi adunase împreună? înfruntarea dintre ei
dăduse câştig de cauză tinereţii… „Generaţiei care vine”, conchise
Coman, Din această generaţie făcea parte şi tânărul său
colaborator Cornel Voinea. Amintindu-şi de chipeşul locotenent,
colonelul zâmbi satisfăcut. „A mers binişor… Pentru el a fost o
bună şcoală”. Primi apoi un telefon şi de la Marin Rotaru, şeful
serviciului special, care-i transmisese felicitări din partea
Institutului geologic pentru reuşita acţiunii din Valea Moartă.
— De acum înainte i se va zice Valea Craiului, îl informă
Rotaru. Se va deschide şi un mare şantier.
— Mă bucur, îi răspunse Coman cam absent.
Şeful serviciului special nu-i comunica nimic nou.
Colonelul era informat cu promptitudine de către Voinea
asupra celor ce se petreceau în Valea Moartă. Aflase dorinţa
Ofeliei, susţinută de profesorul Cernat, ca rămăşiţele lui Valeriu
Craiu şi ale lui Vasile M. Vasile să fie îngropate chiar acolo, la
intrarea în grotă, urmând să li se facă şi un monument funerar.
Fuseseră anunţate, de asemenea, rudele apropiate ale celor trei
bandiţi. Osemintele acestora urmară să fie ridicate de acolo şi
îngropate după dorinţa fiecărei rude în parte.
— Aţi procedat foarte bine, îl aprobă colonelul pe Voinea. Dar
când vom putea citi jurnalul de zi şi carnetul de teren al
profesorului Craiu?
— Mai durează niţel, îl informă Voinea. Cei de la laborator le
supun unui tratament cu vitamine, raze şi naiba mai ştie cu ce.
Abia după aceea vom primi o fotocopie.
 — Mai nerăbdători ca noi sunt probabil Cernat şi Cosmin!
— Era cât pe ce să ne luăm cu ei de piept, îi confirmă Voinea.
— Pentru ei reprezintă un studiu valoros privitor la
prospectarea şi explorarea zăcământului de element „G”… Şi când
te gândeşti că totul a poi’nit de la o hartă pierdută „întâmplător”
în restaurantul „Pietrosul11 din…
În sinea lui, ’ânsă, colonelul Stelian Coman ştia mai bine ca
oricine că nimic sau aproape nimic din toată istoria asta încâlcită
nu fusese rodul purei întâmplări. Nici chiar deznodământul ei,
încheiat cu două căsătorii, a lui George Cosmin cu Ofelia Craiu şi
a lui Cornel Voinea cu studenta cea oacheşă… nu era
„întâmplător”. Ceremonia a avut loc în aceeaşi zi şi la acelaşi sfat
popular, fiind aranjată de „coţcarul” de Paul Vrăbete.
Privind chipurile fericite ale celor patru tineri căsătoriţi,
colonelul Coman şopti profesorului Cernat, prezent şi el la
ceremonie:
— Viaţa îşi continuă mersul ei neabătut.