Atunci cînd lui Caragiale i se joacă prima dintre piese, O noapte

furtunoasă. (Ghica intervine în acţiunea piesei, schimbînd finalul);

Caragiale este acuzat în general de imoralitate şi lipsă de patriotism şi
atunci cînd, în 1891 îşi depune volumul Teatru şi drama Năpasta pentru
a obţine un premiu.(Juriul îi este defavorabil). I se reproşa de către D.A.
Sturdza : “să înveţe a respecta naţiunea sa şi nu să-şi bată joc de ea.”
Caragiale este un personaj histrionic, cu o mobilitate
extraordinară de gîndire, cu schimbări frecvente de temperament şi
comportament, rezultatul unei inteligenţe sclipitoare, ba chiar cinice.
Caragiale s-a născut în 1852, pe 30 ianuarie, la Haimanale, în
judeţul Prahova. Existenţa sa este marcată într-un mod decisiv de
întîlnirea cu teatrul, cu politica şi cu presa.
Este neîndoielnic faptul că iscusinţa sa în plan dramatic, valoarea
sa, în cele din urmă, este consecinţa contactului timpuriu cu viaţa
teatrală; familia sa este o familie care trăieşte în interiorul teatrului
(Iorgu Caragiale, Costche Caragiale sînt implicaţi în teatrul românesc).
Singura şcoală pe care o urmează este Colegiul din Bucureşti, unde face
cursuri de declamaţie şi de mimică, apoi ajunge sufleor şi copist la
Teatrul Naţional din Bucureşti. Acest contact direct cu teatrul este foarte
important pentru formaţia sa ca scriitor şi ca dramaturg, întrucît piesele
sale sînt foarte departe de tot ceea ce se scrisese pînă atunci. În fond, s-ar
putea spune despre apariţia sa, cum s-a spus despre aceea a lui
Eminescu, că nu este explicată de nimic. Diferenţa pe care o propun cei
care vorbesc despre modernitatea lui Caragiale este legată în primul rînd
de faptul că autorul propune o nouă viziune asupra teatrului, fiind
interesat într-un mod decisiv de mişcarea scenică.
Caragiale a fost decisiv legat de gazetărie, fiind redactor, editor,
colaborator al multor ziare, gazete de orientări politice de cele mai
diferite, ba chiar a editat şi redactat el-însuşi “Cloponul” sau chiar în
colaborare “Moftul român”, avînd şi nişte rubrici permanente la anumite
ziare, ca “Universul”.
Opera sa este cauzată de acest contact cu gazetăria, Schiţele fiind
expresia obligaţiei pe care şi-o asumă de a oferi zilnic un text care
trebuie să aibă anumite particularităţi.
 Caragiale se şi înscrie în anumite partide politice : în 1908, într-o
vreme cînd se exilase la Berlin, participă la o campanie electorală a lui
Tache Ionescu; Caragiale a mers şi a ţinut nişte discursuri care seamănă
foarte bine cu cele ale personajelor sale din O scrisoare pierdută
. Prima etapă este cea a comediilor : O noapte furtunoasă, Conul
Leonida faţă cu reacţinea(1980), O soacră(1883),O scrisoare
pierdută(1883), D-ale carnavalului(1885). Prima dintre piese e boicotată
de partizanii şi autorul însuşi o retrage de pe scenă.
Conul Leonida faţă cu reacţiunea(farsă într-un act) trece nebăgată
în seamă.
Ultima dintre piese, D-ale carnavalului este considerată minoră.
Doar O scrisoare pierdută a avut şi succes de public şi succes de presă.
Cea de-a doua etapă este a literaturii analitice şi dramatice. În
1889 Caragiale publică O făclie de paşte,nuvelă cu elemente naturaliste,
care descrie seria acestor texte, incluzîndu-se aici şi drama Năpasta.
Al treilea moment este cel al Schiţelor, o revenire la comic care a
surprins. În 1891, cînd apare acest volum, D. Zamfirescu spunea că
I.L.Caragiale ar trebui oprit de-a publica fleacuri, în interesul său de
scriitor.
În ultimii ani de creaţie, Caragiale este atras de fantasticul
pitoresc cu coloratură balcanică.