TERAPIA CU ÎNALTĂ FRECVENŢĂ

Terapia cu înaltă frecvenţă datează de peste 100 de ani, când Tesla, dArsonval şi Gildmeister au
arătat că în scop terapeutic se pot folosi semnale electrice care au frecvenţa mai mare decât 300
kHz.
Metodele de terapie în câmp de ÎF utilizează fie câmpul electric dintre armăturile unui
condensator, între armături interpunându-se, pe lângă izolaţia aparatului, părţi sau întregul
organism uman, fie câmpul magnetic al unei bobine care înconjoară părţi din organism.
În cazul utilizării unui condensator, puterea primită de organismul uman este

E2
P=k
r
în care E este intensitatea câmpului electric iar εr este permitivitatea relativă a porţiunii expuse.
În cazul utilizării câmpului magnetic al unei bobine, în scop terapeutic, puterea termică
dezvoltată în ţesuturi, datorită curenţilor turbionari care apar, este aproximativ următoarea
f 2 H2
P

unde f este frecvenţa câmpului magnetic creat, H – intensitatea câmpului magnetic, iar 
rezistivitatea porţiunii expuse.
Intensitatea undei electromagnetice plane, generată de aparatul de terapie, descreşte înspre
interiorul corpului, după o lege exponenţială, însă atenuarea undei electromagnetice depinde de
ţesutul întâlnit şi de tipul emiţătorului condensator, bobină sau ghid de unde.
Efectul principal al terapiei cu ÎF constă în creşterea temperaturii în muşchi sau ţesutul adipos
de aceea acest tip de terapie se foloseşte în tratarea unor boli ca poliartritele sau bolile reumatice.
Avantajele metodei constau în posibilitatea controlării duratei tratamentului, a valorii
temperaturii, precum şi faptul că mediul biologic nu este afectat de substanţe chimice străine care
pot produce aceleaşi efecte.
În funcţie de afecţiune, se pot atinge în interiorul organismului temperaturi de 38,5…42 C.
Aparatele de terapie cu unde scurte (f = 27,12 MHz) au puteri disponibile între 20 şi 500 W ele
sunt compuse dintr-un transformator de reţea care asigură creşterea tensiunii la valoarea tensiunii
anodice, un redresor şi un oscilator cuplat inductiv la un filtru în  care suprimă armonicile
frecvenţei fundamentale şi asigură cuplarea inductivă cu etajul de ieşire, care conţine în serie (în
circuitul electrozilor) un condensator variabil în trepte care adaptează circuitul de ieşire,
aducându-l la frecvenţa de rezonanţă pe sarcină.
Puterea de ieşire a aparatului se reglează acţionând asupra treptelor de tensiune ale
transformatorului de reţea care asigură după redresare tensiunea anodică a tubului.
Aparatele de terapie cu microunde posedă un oscilator de ultraînaltă frecvenţă (f = 2450 MHz),
realizat cu un magnetron, o capacitate rezonantă care preia funcţia de stabilizare a frecvenţei de
rezonanţă, un ghid de undă coaxial şi un radiator orientat către pacient.
Curenţii electrici de ÎF (30 kHz – 3 MHz) pot fi utilizaţi şi la tăierea şi coagularea unor ţesuturi
biologice, având în vedere faptul că la trecerea curentului electric prin celule, conform legii
Joule-Lenz, energia termică degajată va fi dată de expresia
Wc =   J 2  t
în care  este rezistivitatea ţesutului, J – densitatea de curent, iar t este timpul.
Utilizarea curenţilor de ÎF în electrochirurgie elimină efectele secundare nedorite ale curentului,
cum ar fi electroliza, electroforeza, electroosmoza etc.
Există două tehnici de aplicare ale electrochirurgiei, şi anume
- tehnica unipolară, utilizată în dermatologie şi stomatologie
- tehnica bipolară, utilizată în care acţiunea chirurgicală poate fi localizată la o zonă redusă,
cum ar fi în neurochirurgie, urologie şi chirurgie pediatrică.
La trecerea curentului electric prin ţesutul biologic, în apropierea electrodului sau a electrozilor
de tăiere, datorită densităţii mari de curent, lichidul celular se încălzeşte până la vaporizare într-
un timp extrem de scurt ca urmare a acestui fenomen exploziv, se practică o incizie în ţesut în
dreptul electrodului. Având în vedere temperatura locală obţinută ca urmare a trecerii curentului
electric, are loc şi coagularea ţesuturilor adiacente inciziei.
În cazul tehnicii unipolare, electrodul neutru utilizat trebuie să adere bine pe piele (de obicei se
utilizează şi pasta electroconductivă, ca la electrocardiografie) pentru a se evita arsurile care ar
putea să apară ca urmare a depăşirii densităţii maxime de curent. Acest electrod, funcţie de tipul
intervenţiei chirurgicale, se plasează pe braţ sau coapse. Atât forma curentului electric, cât şi
intensitatea acestuia determină acţiunea acestuia asupra ţesutului.
Schema-bloc a unui astfel de aparat de electrochirurgie cuprinde un oscilator cu un modulator
care asigură formele de undă a curenţilor etajul de reglare a puterii, care constă dintr-o sursă de
tensiune pentru tăiere şi coagulare, care alimentează etajul de comandă, acesta asigurând
semnalul util pentru amplificatorul din etajul final, având drept sarcină înfăşurarea primară a
transformatorului de ieşire spre pacient.

Aparatul trebuie să fie dotat cu un circuit de protecţie care trebuie să întrerupă alimentarea în
cazul defectării izolaţiei unuia dintre conductoarele care alimentează electrozii (activ şi neutru)
acest circuit permite conectarea generatorului numai cu electrodul neutru cuplat la aparat.
Electrozii de electrochirurgie trebuie să îndeplinească următoarele funcţiuni cel neutru să se
poată mula pe corp în zona de contact, iar cel activ să nu reacţioneze cu mediul din zona inciziei,
să aibă o formă care să asigure pătrunderea uşoară în zona de interes, să asigure perfecta izolare
a tensiunii de lucru pentru personalul sanitar de deservire, să nu prezinte pericol de explozie
(având în vedere faptul că unele din gazele folosite în anestezie sunt explozive).
Electrozii de tăiere se realizează sub diverse forme de lance, tip pensetă, bisturiu, buclă din fir
de platină etc. Ca materiale se folosesc platina, wolframul şi oţelul inoxidabil.
Electrozii au mânerul ergonomic realizat dintr-un material izolant (sticlostratitex, teflon) cu un
microîntrerupător etanş situat pe mâner sau la picior. Etanşeizarea microîntrerupătorului se
realizează vulcanizându-se o membrană de protecţie din cauciuc pe întregul microîntrerupător.
Tot pentru a asigura o uşurinţă maximă la manipularea aparatului se prevede un întrerupător tip
pedală.
În scopul creşterii siguranţei în exploatare, electrodul activ este prevăzut cu un tub pentru accesul
unui gaz inert (azot) în zona inciziei, astfel evitându-se eventuala aprindere a gazelor în zona
inciziei.
 Stimularea neuromusculară

Stimuli
Probabil că cel mai simplu stimul poate fi reprezentat de către un impuls. Un asemenea impuls
poate fi descris din punct matematic ca având durată zero, amplitudine infinită. Acest impuls este
numit “funcţie delta“ ( (t )) . Această funcţie a fost prima folosită de către Dirac şi are o
proprietate interesantă, care poate fi exprimată în cele ce urmează.
Integrala Fourier a lui  (t ) este dată de:
+

  (t )  e
−2  j  f t
g( f ) = dt
−
În timp ce funcţia delta este zero peste tot, mai puţin la timpul t = 0 , integrala de mai sus devine:
+
g( f ) =   (t ) 1dt
−
Concluzia principală este aceea că transformata Fourier a funcţiei delta este aceeaşi la orice
frevenţă. Altfel spus, spectrul unui impuls foarte ascuţit este de amplitudine egală la orice
frecvenţă. Din acest motiv, un impuls foarte scurt reprezintă o cale uşoară de a afla informaţii
despre un sistem necunoscut, deoarece toate frecvenţele pot fi aplicate simultan.
În practică, nu se poate produce un impuls infinit de scurt, însă se pot stabili impulsuri cu durate
foarte mici.

Fig. 1. O funcţie delta  (t ) aplicată unui filtru “trece-jos”, ieşirea rezultantă V (t ) şi spectrul
asociat Fourier F ( ) .

Ideea de mai sus poate fi testată prin aplicarea unei funcţii delta asupra unui circuit cu filtru
“trece-jos”, prezentat în Fig. 1. Ecuaţia corespunzătoare este:
q dq
+ R =0
C dt
unde q reprezintă sarcina condensatorului C . Soluţia acestei ecuaţii diferenţiale este:
q = q0  e−t / RC
Integrala tensiunii de intrare este:
R  i  dt = R  q0 = 1
prin urmare
q(t ) 1
V (t ) = =  e−t / RC
C CR
Transformata Fourier poate fi rescrisă astfel:
 
1 1 1 1
F ( ) =   e −t / C R  e −2  j f t  dt =  =
CR CR  1  (1 + 2    j  f  C  R )
0
 + 2   j  f  t 
CR 
Se poate recunoaşte funcţia de transfer (1/ j    C )  ( R + 1/ j    C ) a circuitului din Fig. 1.
Măsurând răspunsul sistemului la funcţia delta  (t ) şi considerând transformata Fourier, se
obţine răspunsul în frecvenţă a sistemului. Aceasta este o metodă reprezentativă de caracterizare
a sistemului.
Din păcate majoritatea sistemelor biologice nu sunt lineare şi poate exista un timp de întârziere
impus între stimul şi răspuns.

Stimularea neuromusculară
Deoarece corpul este un bun conducător de electricitate şi datorită faptului că nervii şi
musculatura au funcţii electrice, este de aşteptat să se observe efecte fiziologice la aplicarea unui
curent asupra corpului. Aceste efecte pot fi o sursă de risc, dar ele pot fi de asemenea utilizate
pentru diagnosticul şi tramentul unor boli. Cele mai importante trei efecte fiziologice ale
electricităţii sunt electroliza, stimularea nervoasă şi încălzirea. In continuare se va face referire la
stimularea neuromusculară.
Dacă un curent de amplitudine suficientă este transmis între suprafaţele unei perechi de electrozi,
atunci muşchii se vor contracta, deoarece este introdus un stimul în fibra neuromusculară, care
alimentează muşchii.
Dacă curentul folosit este un curent alternativ, atunci poate fi trasat un grafic care va arăta
amplitudinea curentului în funcţie de frecvenţa necesară pentru a cauza contracţia musculară.
Fig. 2 prezintă un asemenea grafic şi ilustrează faptul că pragul de funcţionare pentru stimulare
este între 50 Hz si 20 kHz. Peste o valoare de 200 kHz (fiecare ciclu durând 5 s ), stimularea
este aproape imposibilă. Pentru stimularea fibrelor nervilor este necesar un curent care durează
cel puţin 50  s şi cel mult 20ms .

Fig. 2. Curentul necesar pentru a cauza stimularea musculară sub suprafaţa unei perechi de
electrozi aplicaţi braţului.

Dacă în locul unui curent alternativ, se foloseşte un scurt impuls de curent, poate fi trasat un alt
grafic, în care curentul necesar producerii stimulării este trasat în funcţie de durata impulsului de
curent. Acest grafic (Fig. 3) arată că, numai dacă un curent excesiv de mare este aplicat, un
impuls care să dureze cel puţin 50  s şi cel mult 2ms , este necesar pentru stimularea fibrelor
nervilor. Acest rezultat este consecvent cu concluzia trasă din aplicarea unui curent alternativ.
Totuşi, există o diferenţă: aceea că stimularea se produce numai pe una dintre suprafeţele
electrozilor. Stimularea se produce sub electrodul la care impulsul este văzut ca un impuls
negativ.
Un nerv va fi stimulat atunci când potenţialul transmembranar este inversat prin aplicarea unui
curent extern. Dacă curentul pătrunde în nerv, curentul extern aplicat trece din partea negativă
spre cea pozitivă, apoi potenţialul transmembranar va fi crescut, iar acolo unde curentul părăseşte
nervul, potenţialul transmembranar va fi redus. Stimularea se va produce acolo unde curentul
părăseşte nervul; stimularea începe sub catod.

Fig. 3. Un grafic similar cu cel din Fig. 2, dar folosind stimularea impulsională.

Reobaza reprezintă curentul minim care va stimula muşchiul, indiferent de mărimea impulsului
de stimulare. Este notată cu R în Fig. 3. Cronaxia, notată cu C , reprezintă durata impulsului
astfel încât curentul de prag este de două ori reobaza.
Studiile efectuate pe nervii periferici au demonstrat valabilitatea relaţiei intensitate-durată:
I0
I=
1 − e− D /
în care: I este valoarea de prag, evaluată din câmpul magnetic indus;
I0 este reobaza, independentă de ţesut;
D – durata efectivă a excitaţiei;
 - constanta de timp, puternic dependentă de ţesut.

Consideraţii energetice
Pentru ca un nerv să fie stimulat, trebuie ca un curent să treacă în afara nervului pentru a iniţia
inversarea potenţialului transmembranar. Potenţialul trebuie să fie redus cu aproximativ 30 %
pentru ca să fie generat un potenţial de acţiune. Deoarece membrana are capacitanţă, va fi
necesară o sarcină finită pentru a modifica potenţialul trasmembranar; acesta este motivul pentru
care curentul de stimulare trebuie să treacă într-un timp minim, înainte ca stimularea să aibă loc.
Energia necesară pentru stimularea nervoasă va depinde de rezistenţa prin care curentul trebuie
să treacă; pentru o pereche de electrozi aplicaţi direct pe nerv, energia necesară este de
aproximativ 10−4 J . Aceasta corespunde la 10mA trecând timp de 100 s prin rezistenţa unui
electrod de 10k . Această energie poate fi comparată cu energia stocată într-o mică baterie, care
are o capacitate de 500mAora şi o ieşire de de 9V .
Energia în baterie = putere  timp = 9V  0.5 A  3600s = 16200 J .
Energia necesară pentru stimularea nervoasă prin suprafaţa electrozilor = 10−4 J .
 Stimularea magnetică a ţesuturilor - introducere

Celula (compusă din membrană, citoplasmă si nucleu) reprezintă unitatea elementară a materiei
vii; nucleul conţine intreaga informaţie genetică a organismului.
La nivelul membranei celulare se realizează interfaţa dintre interiorul celulei si lichidul
interstiţial din mediul exterior.
Comportarea electrică a membranei este descrisă de variaţia concentraţiilor principalelor tipuri
de ioni (Na+, K+). Datorită permeabilităţii selective a membranei (mai ales faţă de Na+si K+) se
menţin concentraţii diferite de ioni, care produc polarizarea membranei; apare o diferenţă de
potenţial la nivelul membranei, numită potenţial de repaus.
Prin intervenţia unui stimul electric exterior celulei, se obţine o variaţie substanţială a tensiunii
de membrană, care este influenţată de permeabilitatea selectivă a membranei pentru anumiţi ioni.
Acest potenţial (= potenţial de acţiune) caracterizează proprietatea de excitabilitate a membranei
celulare.
Generarea unor potenţiale electrice de către materia vie = bioelectrogeneza.
Ca urmare a interacţiunii materiei vii cu stimuli din mediu, are loc modificarea tranzitorie a
polarităţii electrice transmembranare.
Stimulii pot fi:
- mecanici, chimici, termici, sonori – pentru celule senzitive;
- electrici, pentru celule nervoase si musculare.
Pentru un stimul excitator (care determină modificarea electrică locală a tensiunii de membrană)
care tinde să micsoreze in valoare absolută potenţialul de repaus, membrana devine permeabilă
pentru ionii de Na+, iar caracteristicile de permeabilitate pentru K+ rămân aproape neschimbate
faţă de starea de repaus.
Dacă durata sau intensitatea stimulului depăseste un anumit prag de stimulare, are loc o crestere
rapidă a permeabilităţii membranei pentru ionii de Na+.
 Efectele fiziologice ale curentului electric

Considerând corpul uman - mediu conductor, trecerea curentului electric poate produce următoarele
efecte:
- biologice, prin afectarea proceselor electrice interne, având ca efect contracţia fibrelor musculare;
- electrochimice, prin descompunerea fluidelor intra- şi extracelulare şi alterarea compoziţiei sanguine;
- termice, prin încălzirea excesivă a unor ţesuturi şi organe, determinând dereglări funcţionale, sau chiar
prin arsuri locale.
Curentul electric poate interveni indirect asupra ţesuturilor sau organelor, chiar neparcurse de curent, prin
intermediul sistemului nervos autonom; ca efecte ale curentului electric care depăşeşte o valoare limită, se
pot menţiona modificări funcţionale superficiale sau profunde, dintre care cele mai importante sunt
şocurile electrice.
Stimularea nervoasă este produsă de curenţi monoalternanţă sau bi-alternanţă, cu intensităţi mai mari de 1
mA. Când sunt stimulaţi nervi motori, se produce contracţia musculara, iar la stimularea nervilor
senzitivi, apare senzaţia de durere. Fibrilaţia ventriculara se produce pentru curenţi care depăşesc 0,1 A, la
valori mai mici (cca. 16 mA) apar contracţii persistente ale muşchilor scheletici.
Standardele SR EN 60601-1/2009 si SR EN 60601-2/2009 limitează curenţii care pot circula prin zona
cordului la 10 μA (condiţii normale de funcţionare) respectiv la 50 μA (condiţii de prim defect). Aceleaşi
standarde limitează puterea maximă de expunere la radiaţii de radiofrecvenţă la maximum 0,1 mW/mm2.
Deoarece în cazul unui act operator în care se foloseşte bisturiu electric, există şi alte căi de curent (cu
conexiuni la nivelul pacientului) care prezintă impedanţe echivalente mult mai mici decât calea principală
(care conţine si descărcarea electrică specifică bisturiului electric).
Dacă valoarea curentului prin pacient este limitată la cca. 30 μA, sistemele de măsurare a presiunii,
monitoarele de înregistrare a electrocardiogramei şi a altor parametri hemodinamici, ca şi aspiratoarele,
pot determina curenţi auxiliari de scurgere ce depăşesc 50 μA. Pentru evitarea condiţiilor periculoase,
trebuie ca toate prizele de împământare să se lege într-un singur nod (impedanţa conductorului de
împământare este de cca. 0,1 Ω).
La nivelul actelor electrochirurgicale, dacă contactul cu pielea al electrodului secundar este imperfect,
densitatea de curent prin suprafaţa comună va creşte invers proporţional cu reducerea secţiunii.

Puterea electrică la nivelul contactului electrod-pacient poate să crească de la ordinul zecilor de waţi la
sute de waţi, putând provoca arsuri locale.
Tehnicile utilizate in electrochirurgie sunt de două tipuri: monopolară si bipolară.
Intr-o comparatie intre tehnica monopolară si tehnica bipolară, aceasta din urmă este superioară din punct
de vedere al sigurantei in functionare.
Principii ale radiochirurgiei.
O utilizare medicala importantă, pentru tehnicile electrochirurgicale, este în chirurgia cancerului, în care
utilizarea electrozilor de tăiere cauzează o plajă vastă de distrugere tisulară pe fiecare parte a inciziei, care
este utilă pentru a distruge celulele canceroase care pot migra din regiunea afectată. Acțiunea de "tăiere"
și apariția culoarului de distrugere se datorează diferitelor tehnici de tăiere și electrozilor chirurgicali.
Deși mecanismul acțiunii de tăiere și al culoarului de distrugere este termic, acțiunea de tăiere nu este ca
in cazul electrocauterizării, care utilizează fire de nichel-crom încălzite pentru a arde țesutul.
Valorile tensiunii generatorului de RF sunt întotdeauna menținute suficient de mari în timpul intervenției
chirurgicale, astfel încât viteza de vârf prin țesut este limitată doar de rapiditatea cu care fragmentele de
țesut se rup (5 - 10 cm/s, de obicei).
Inciziile, atât pe termen scurt, cat și pe termen lung, sunt efectuate la această viteză, deși pentru confortul
chirurgical tăierile lungi pot fi împărțite în tăieri mai scurte, dar mereu la aceasta mare viteză.
Gama de frecvențe de interes în electrochirurgie este 2-10 MHz. Constanta dielectrică de țesut, de la 2 la
10 MHz, pare a fi mai mare decât câteva sute (500-1500.
Se consideră in calcule o constanta dielectrică aproximativ egală cu cea a apei (80), cu toate că eroarea
este neglijabilă atunci când se folosește o constantă dielectrică de 1000.
În cazul rezistivitatii, ρ, o valoare de 200 ohm/cm poate fi folosită; încălzirea țesutului datorită trecerii
curenților RF și distrugerea structurii țesutului nu vor modifica radical conductivitatea țesuturilor.

Sistemul de generare a undelor de radiofrecvenţă (RF) este compus dintr-un convertor static de frecvenţă,
iar la nivelul frecvenţelor foarte mari (de ordinul MHz) există amplificatoare şi sisteme adaptoare de RF
prin intermediul cărora se pot modifica forma şi amplitudinea undelor.
Dacă se utilizează tehnica unipolară, curentul electric se închide prin electrodul principal si un electrod
neutru (de suprafaţă mult mai mare) iar elementul rezistiv în circuit este constituit de către ţesutul cuprins
între cei doi electrozi, impedanţa echivalentă a acestuia generând căldură (prin efect Joule) în interiorul
celulelor. In acest caz, electrozii nu se încălzesc, iar modificările la nivelul ţesuturilor adiacente inciziei
sunt minime.
In cazul tehnicii monopolare, curentul de înaltă frecvenţă generează în celulă o încălzire intensă,
producând explozia acesteia (prin creşterea temperaturii, presiunea intracelulară creste, iar moleculele de
apă se dilată). Când temperatura in jurul electrodului activ ajunge pe la 90 grade Celsius, fluidul din
interiorul membranei celulare se evaporă, membrana celulară se rupe, formându-se vapori în jurul
electrodului, iar datorită acţionării rapide a electrodului se realizează acţiunea de tăiere, fiind implicate în
acest proces celule situate in calea electrodului.
Practic, simultan cu incizia se obţine şi coagularea sanguină la nivelul ţesutului (la temperaturi de cca. 70
grade Celsius în zona din jurul electrodului activ apare o fierbere lentă a fluidului intracelular; celulele se
micşorează, formându-se lanţuri celulare prin „sudarea” celulelor).
In cazul tehnicii bipolare, puterea electrică de lucru este mult diminuată în raport cu tehnica unipolară,
deoarece calea de curent este scurtă, zona de incizie şi de coagulare fiind redusă. Curentul de înaltă
frecvenţă nu mai trece prin corpul pacientului, ci se închide printr-un circuit limitat, care nu cuprinde
ţesuturi (în profunzime) sau organe.
Incizia prin curenţi de RF este netraumatică; acest tip de curent, transmis prin intermediul electrodului
activ apei intracelulare provoacă vaporizarea ei instantanee; astfel, incizia rămâne fără sângerare. Practic,
undele de RF sunt cele care produc incizia, nu vârful electrodului activ.
 Sisteme transcutanate de transmisie a energiei cu aplicaţii în asistenţa cardiacă

1. INTRODUCERE
În cadrul sistemelor de asistenţă cardiacă, variantele care implică sisteme de alimentare prin
conductoare care străbat pielea, determină complicaţii medicale postoperatorii, limitând,
totodată, autonomia pacientului. În consecinţă, în ultimii ani au fost dezvoltate sisteme
transcutanate de transfer a energiei electromagnetice, lăsând intactă pielea în zona implantului.
Necesitatea miniaturizării soluţiilor tehnice determină o analiză comparativă a variantelor de
transformatoare transcutanate cu miez de aer, cu miez de ferită şi cu inserţii de segmente
magnetice din materiale amorfe. Totodată, frecvenţa ridicată de lucru necesită utilizarea
convertoarelor statice, ceea ce determină distorsionarea formelor de undă ale tensiunilor şi
curenţilor. De aceea, este foarte importantă realizarea diminuării pierderilor în funcţionare, atât
din punct de vedere a maximizării randamentului, cât şi a diminuării încălzirii produse.
Realizarea sistemelor tehnice de asistenţă cardiacă, atât în varianta pompelor de deplasare, cât şi
în varianta sistemelor rotative de pompare, are ca punct de plecare evaluarea puterii dezvoltate
de ventriculul stâng
F V
P = p Q =   F v (1)
S t
Pentru o presiune medie de 100 mmHg şi un debit sanguin mediu de ieşire cardiacă de 5 l/min.,
rezultă o putere medie de cca. 1,1 W.
Sistemele de asistenţă cardiacă reprezintă o punte de legătură spre transplant, pentru pacienţii
cu afecţiuni cardiace severe.
Elementul activ este o pompă de deplasare acţionată electromecanic, sistemul fiind monitorizat
printr-un controler electronic, iar alimentarea de rezervă este asigurată de la un grup de
acumulatori. Controlerul este conectat la pompa implantată prin intermediul unui tub (care
conţine firele de alimentare a părţii de forţă şi a părţii de comandă), prin străpungerea pielii
pacientului.
Dezavantajele acestui sistem (favorizarea infecţiilor şi altor complicaţii medicale, limitarea
autonomiei pacientului) pot fi înlăturate prin utilizarea unui sistem transcutanat de transmisie a
energiei, realizat cu un transformator a cărui înfăşurare primară este în exterior, înfăşurarea
secundară fiind amplasată în interiorul corpului, subcutanat. Frecvenţa de funcţionare este
ridicată (zeci – sute de kHz), ceea ce permite miniaturizarea sistemului.
Schema transmisiei transcutanate a energiei este redată în Fig. 1.

Fig. 1. Principiul transmisiei transcutanate a energiei.

Principalul dezavantaj al acestor variante cuplaj magnetic redus (k < 0,42), datorită dispersiilor
mari produse de întrefierul mare (între 1 – 2 cm) şi de posibilitatea abaterii de la coaxialitate a
înfăşurărilor.
2. MODIFICAREA PARAMETRILOR TRANSFORMATORULUI TRANSCUTANAT
Cele mai simple transformatoare transcutanate se realizează cu bobine spiralate, în aer. Deşi
oferă posibilitatea obţinerii celor mai mici întrefieruri, şi au volum redus, oferă o capacitate
limitată de energizare.
Alimentarea înfăşurării primare se realizează prin intermediul unui convertor static utilizând
elemente de comutaţie de frecvenţă ridicată (tranzistoare cu efect de câmp) (Fig. 2).

Fig. 2. Schema de principiu a utilizării transformatorului transcutanat.

Inductivităţile proprii şi mutuale ale înfăşurărilor spiralate sunt calculate urmând o procedură
mai complicată decât în cazul înfăşurărilor concentrate, utilizând funcţiile Bessel de prima şi a
doua speţă.
În funcţionare se manifestă modificări ale valorilor parametrilor datorită vecinătăţii pieselor
metalice [1]. Curenţii turbionari induşi în acestea influenţează valorile rezistenţelor şi
inductivităţilor (proprii şi mutuale).
Astfel, pentru o distanţă de 7 mm, se produc creşteri procentuale de 60 % pentru rezistenţa
primară, respectiv 200 % pentru rezistenţa secundară. Aceste modificări sunt intolerabile, dacă se
ţine cont de faptul că, o variaţie a rezistenţei de 10 m, pentru un curent de 10 A, determină o
creştere a pierderilor Joule de 1 W.
Trebuie menţionat şi faptul că înfăşurările spiralate au coeficientul de cuplaj magnetic mai puţin
sensibil la abaterea de la coaxialitate decât înfăşurările concentrate. De asemenea, valoarea
maximă a coeficientului de cuplaj, pentru o geometrie dată, se obţine pentru aceeaşi valoare a
diametrului înfăşurărilor primară şi secundară.
Transformatoarele transcutanate realizate cu miez din ferită permit o mai bună energizare,
datorită creşterii coeficientului de cuplaj magnetic, deşi, în acelaşi timp, utilizează întrefieruri
mai mari. În general, se folosesc miezuri în formă de oală.
Schema sistemului de acţionare realizat cu transformatoare cu miez din ferită este reprezentată în
Fig. 3.

Fig. 3. Schema sistemului de acţionare realizat cu transformatoare cu miez din ferită.

Utilizarea transformatoarelor cu inserţii din materiale magnetice amorfe
Varianta cea mai recentă a transformatoarelor transcutanate utilizează înfăşurări bobinate în aer,
cu inserţii de segmente magnetice realizate din materiale magnetice amorfe (Fig. 4), cu
permeabilitate magnetică foarte mare şi coercitivitate neglijabilă.

Fig. 7. Detaliu al asocierii segmentelor magnetice amorfe cu o înfăşurare spiralată.

Este necesară adoptarea unui compromis între posibilităţile limitate de transfer energetic
specifice transformatoarelor cu miez de aer (care permit, însă o maximizare a coeficientului de
cuplaj magnetic) şi mai buna stabilitate şi potenţialitate energetică specifică transformatoarelor
cu miez feromagnetic.
 Stimularea magnetică a ţesuturilor

Stimularea magnetică reprezintă o metodă de stimulare (a nervilor, muşchilor sau ţesuturilor

excitabile) prin aplicarea unui câmp magnetic variabil în timp, care induce curenţi electrici în
pacient, proporţionali cu variaţia în timp a câmpului magnetic.
Curentul electric de stimulare este produs de un câmp magnetic variabil în timp, având o
distribuţie diferită (în comparaţie cu cazul stimulării electrice); curentul penetrează mult mai
uşor regiuni ce au rezistenţa electrică crescută (craniul sau oasele) evitând densitatea mare de
curent în anumite zone cu receptori senzoriali (cum ar fi scalpul), deci şi senzaţiile de durere.
De aceea, stimularea magnetică se foloseşte frecvent în tratarea afecţiunilor SNC (sistemului
nervos central) sau a nervilor periferici.
Ţesutul nu are efect asupra distribuţiei câmpului magnetic, deoarece tesut = 0 .

Realizarea bobinelor de stimulare

Pentru ca bobina să genereze un câmp magnetic puternic, cu variaţie rapidă, se utilizează un
condensator încărcat la tensiune mare, iar apoi acesta se descarcă, prin intermediul unui tiristor,
prin bobină.

di
ei = − L (1)
dt
di
Variaţia curentului depinde de viteza de descărcare a condensatorului C.
dt

Modele tipice de bobine

A. Bobină cilindrică cu straturi multiple

  r2 0,3  r  g 
L    N 2  − (2)
 h + 0,9  r l 
 
Exemplu: Pe baza următorilor parametri N = 19 spire, r = 18mm , sCu = 2.5mm2 , l = 22mm ,
s = 6mm , rezistenţa şi inductanţa bobinei  R = 14m , L = 169 H .
B. Bobină-disc cu straturi multiple
  r2
L  N2  (3)
0,8  r + 1,1  g
Exemplu: Pe baza următorilor parametri N = 10 spire, r = 18 36mm , sCu = 2.5mm2 , rezistenţa
şi inductanţa bobinei  R = 10m , L = 9.67  H .
C. Bobină cilindrică cu un strat lung

 r2
L  N2  (4)
l
unde, L = inductanţa bobinei [H], μ = permeabilitatea miezului bobinei [Vs/Am], N = numărul
înfăşurărilor bobinei, r = raza bobinei [m], l = lungimea bobinei [m], s = înălţimea bobinei [m].
Stimulatorul experimental conceput de Irwin (1970) avea o grupare de condensatoare cu
Cechiv = 4760 F , care a fost încărcată la 90  269V şi apoi descărcată, utilizând un grup de 8
tiristoare, prin bobina de stimulare  B = 0.1  0.2T la 5 mm de bobină, cu durata de
150  300 s .
Stimulatoarele magnetice folosite astăzi utilizează o energie de 500 J şi folosesc o tensiune de
3  5kV pentru încărcarea condensatorului C.
 dB 
Valorile de vârf ale inducţiei sunt de circa 2T, iar    5 10 T / s .
4

 dt max
Energia necesară pentru stimularea ţesutului:
W  B 2  E 2  timp
2
(5)
Prin urmare, E  W / t imp , în care timp este durata impulsului.
Stimularea ţesuturilor excitabile rezultă din fluxul curentului indus prin membrană, fără de care
depolarizarea şi excitarea nu ar avea loc.
Funcţia de stimulare depinde de derivata lui E pe direcţia fibrei  pentru un sistem uniform,
excitaţia va avea loc în zona variaţiei maxime a stimulului.
Cu cât diametrul electrodului este mai mic, cu atât mai mare este tensiunea electromagnetică
indusă.
 De la prima încercare de a implanta o proteză totală cardiacă la câini, în 1958, problemele
majore hemodinamice întâlnite în astfel de experimente au fost: 1) debit cardiac scăzut, 2)
obstrucție de întoarcere venoasă și 3) a scăzut sensibilitatea debitului cardiac la modificările de
presiune venoasă comparativ cu o inimă naturală, care funcționează pe principiul lui Starling.
Există multe dificultăți asociate cu proiectarea unei inimi protetice de o capacitate
suficientă pentru a menține circulația întregului corp pentru că dimensiunea sa este limitată de
spațiul disponibil în cavitatea toracică. Experiența a demonstrat că animalele nu pot supraviețui
mai mult de 24 ore la un debit mai mic de 50 ml / min / kg greutatea corporală. Takano și colab.
au arătat prin experimente de înlocuire a inimii că un debit de 80 ml / min / kg a fost nivelul
minim pentru supraviețuirea animalelor și că acele animale care au supraviețuit mai mult de 10
zile au avut un debit de 100 - 150 ml / min / kg. In experimentele conduse de alți cercetători, cele
mai multe animale care au supraviețuit mai mult de o săptămână, de asemenea, au debite de peste
100 ml / min / kg.
Chiar și o inimă artificială, care ar putea furniza suficiente cantităti de sânge în limitele
normale de presiune venoasă, nu ar fi considerată potrivită, cu excepția cazului în care există un
mecanism autoregulator care a fost atașat pentru a menține debitul de sânge la nivelul potrivit în
condițiile unor modificări continue în circulația periferică. Stabilizarea sistemului circulator
natural este realizată prin sensibilitatea atât a debitului cardiac (mecanismul Starling), cât și a
întoarcerii venoase la modificările presiunii venoase.
Fig. 1 și Fig. 2 reprezintă modele ale sistemelor de asistență ventriculară utilizate. Fig. 1
prezintă un model cu un ventricul de tip sac sferic. Acesta este compus dintr-un atriu, o supapă
de intrare, un ventricul sferic compus dintr-o membrană elastică, locașul său și un sistem de
conducere. Sistemul de evacuare este exclus în această reprezentare.

Fig. 1. Modelul unui sistem de asistență ventriculară cu un ventricul de tip sac. Ps, Pi, și Pp sunt presiunea
venoasă, intraventriculară și pompa (de aspirație) negativă; "r" este raza ventriculului; RL reprezintă
rezistența supapei de admisie către fluxul laminar și RT este rezistența supapei de admisie către fluxul
turbulent; E este modulul de elasticitate al membranei ventriculare.

Fig. 2. Un model al unui sistem de asistență ventriculară cu ventricul

de tip diafragmă. X este abaterea diafragmei de la centrul său. Pentru
alte abrevieri, vezi legenda Fig. 1.
Sisteme artificiale de asistenţă ventriculară stânga
Un sistem de asistenţă ventriculară stânga (LVAS), implantabil, funcţionează de obicei în serie
cu ventriculul stâng, furnizând suportul circulator pentru multe din sarcinile ventriculului natural,
atunci când funcţionalitatea inimii este alterată. În acest caz, sângele este preluat din apexul
ventricular, inima (cu activitate deteriorată) rămâne la locul ei, iar activitatea sa va fi preluată de
o pompă.
Asistarea ventriculului stâng. Precum o inimă artificială, acest dispozitiv este implantat, dar
ventriculul natural rămâne intact (unele tipuri rămân in afara corpului). Alimentat de un
compresor sau de o baterie exterioară, mecanismul este o pompă care extrage sânge din atriul sau
ventriculul stâng şi-l întoarce la aortă. Dispozitivul este mai mic decât inima artificială, iar de
vreme ce ventriculul stâng este prima sursă de afectare cardiacă, unii medici preferă acest
dispozitiv inimii artificiale.
Soluţii tehnice în realizarea asistenţei ventriculare
1. Introducere
Scopul utilizării temporale a dispozitivelor de suport este de a dobândi o ameliorare a funcţiei
inimii naturale. Dacă îmbunătăţirea este mai puţin probabilă, atunci, trecerea de la transplant de
inimă sau la un dispozitiv de asistenţă cronic poate fi singura soluţie pentru dobândirea
supravieţuirii pe termen lung.
Primele demersuri serioase privind protezele cardiace au avut loc în perioada anilor 1955-1958,
o dată notabilă fiind 12 decembrie 1957, când la Cleveland, Wilhelm Kolff (constructorul
primului model de rinichi artificial) şi Tetsuzo Akutsu au menţinut în viaţă timp de 90 de minute
un câine a cărui inimă a fost înlocuită cu o pompă mecanică, de fapt un ventricul pneumatic cu o
diafragmă acţionată cu aer comprimat.
Alt eveniment notabil, la 2 decembrie 1982 (Salt Lake City): în cadrul Universităţii din Utah tot
W. Kolff împreună cu o echipă de chirurgi înlocuiesc inima lui Barney Clark cu o proteză din
aluminiu şi poliuretan, ce a supravieţuit 112 zile. Proiectantul acestei inimi artificiale, Robert
Jarvik, îşi va continua tentativele, devenind celebru în următorii ani.
Prima abordare a sistemului artificial s-a referit (tipul Jarvik 7) la o modalitate externă de
pompare cu acţionare electromecanică şi un control riguros al parametrilor sângelui transportat.
Ulterior aceste sisteme s-au perfecţionat, devenind instrumente obişnuite în timpul operaţiilor de
cord, înlocuind pe perioada intervenţiei chirurgicale sistemul biologic. Dar, gabaritul şi masa (de
la câteva zeci de kilograme până la suta de kilograme) impuse de sistemele de siguranţă şi
control au limitat, pentru o perioadă, experimentările.
Este tot meritul lui Jarvik că şi-a propus şi proiectul unui sistem autonom cu posibilităţi de
implantare. După Didier Lapeyre, cel care a conceput primul prototip al unei proteze cardiace
franţuzeşti, se estimează că există cinci puncte critice în abordarea sistemelor implantabile:
- biocompatibilitatea materialelor;
- structura pompelor;
- construcţia valvelor;
- miniaturizarea sistemelor care acţionează pompele;
- sursa de energie sau modul transcutanat de transmisie al energiei.
Principiul cel mai revoluţionar, apărut în anul 1989 se apreciază a fi hemopompa. Principiul,
elaborat în Japonia, constă într-o sondă, în care se află o turbină cu elice antrenată electric a cărei
turaţie este de peste 20.000 rot/min. Această micropompă, introdusă până în apropierea inimii
prin intermediul unei artere periferice (este vizată artera femurală) aspiră sângele din ventricul
pentru a-l reinjecta în aortă.
În ciuda vitezei de rotaţie deosebite, hemopompa nu distruge globulele roşii, iar implantarea sa
se face printr-o mică arteriotomie practicată sub anestezie locală. Soluţia este competitivă şi
datorită preţului, de 10 ori mai mic decât un sistem Jarvik, debitul fiind mai mare: 5 litri/minut
faţă de 3 litri/minut în sistemele actuale.
Oricum, tendinţa şi obiectivul principal sunt miniaturizarea elementelor componente ale
sistemului artificial şi identificarea sau crearea tehnologiilor aferente.
Un alt obiectiv al cercetărilor, în confruntarea cu afecţiunile cardiace, este dezvoltarea şi
îmbunătăţirea sistemelor auxiliare circulatorii. Acestea utilizează energia externă fie pentru a
pune sângele în mişcare, fie pentru a modifica rezistenţa vaselor sanguine, controlând astfel
debitul de sânge.
Scopul acestor sisteme este de a susţine circulaţia când inima nu mai poate asigura debitul
necesar pentru satisfacerea nevoilor metabolice ale corpului.
Există mai multe criterii după care se clasifică aceste sisteme auxiliare circulatorii: după gradul
de intervenţie asupra corpului, după metodele de punere în mişcare a sângelui etc. Astfel, există
sisteme care asigură un suport total al circulaţiei (sângele este deplasat numai prin intermediul
mijloacelor artificiale, fără activitatea inimii), cum ar fi: reanimarea cardiopulmonară sau
înlocuirea întregii inimi sau a ventriculului stâng cu o proteză cardiacă.
Există, de asemenea, sisteme care asigură un suport parţial al circulaţiei (inima împarte sarcina
deplasării sângelui cu mijloace artificiale).
Multe dintre aceste sisteme angajează sincronizarea acţiunilor de sprijin cu electrocardiograma
sau cu creşterea presiunii în ventriculul stâng şi o temporizare adecvată a acestor acţiuni cu ciclul
cardiac.
Există trei tipuri de sisteme de pompare sau circulatorii auxiliare asociate sistemului
cardiovascular:
a) sisteme noninvazive;
b) sisteme percutanate;
c) sisteme implantate chirurgical.
Sistemele din prima şi a treia categorie pot asigura suportul parţial sau total, iar cele din a doua
categorie asigură doar suport parţial.
Sistemele pot asigura două funcţii: de compresie (externă, respectiv creare (supra)presiune locală
şi compresie cardiacă directă) şi de pompare.
Dispozitivele de asistentă ventriculară sunt valabile până la realizarea unui transplant.
Funcţionarea sistemelor de asistenţă ventriculară/cardiacă poate avea loc în mod sincron, sau în
mod asincron în raport cu inima.
Valva artificială. Valvele cardiace pot fi înlocuite cu valve din diferite materiale. Totuşi, aceasta
necesită ca pacientul să fie pe medicaţie anticoagulantă pentru tot restul vieţii spre a reduce riscul
coagulării sângelui prin valve. Ca alternativă, pot fi folosite valve de la porc pentru a elimina
necesitatea anticoagulantelor. Dar valvele porcine au o viaţă mai scurtă decât cele umane.
Valvele umane naturale se deteriorează fie prin defecte congenitale, fie prin infecţii. Ele sunt
înlocuite doar atunci când ameninţă viaţa sau când chirurgical nu s-a reuşit ameliorarea.
Bypass-ul cardio-pulmonar. Folosit în majoritatea tipurilor de chirurgie cardiacă, acest
mecanism şuntează atât inima, cât şi plămânii. Sângele neoxigenat care se întoarce la inimă
curge în atriul drept, este oxigenat de către maşină şi se întoarce către aortă, iar de aici către corp.
Pompa intra-aortică cu balon flexibil (IABP)
Se inserează un cateter lung ataşat la un balon din poliuretan de aproximativ 30 mm în volum în
artera femurală (mai întâi balonul) şi se avansează până când capătul se află imediat sub arcul
aortic. Balonul conţine heliu şi este umflat şi dezumflat printr-o pompă exterioară. Umflarea
balonului ajută ventriculul stâng să forţeze sângele din aortă în arterele coronare. Balonul se
dezumflă pe măsură ce inima se contractă. Funcţionarea pompei externe de gaz este corelată cu
ECG-ul pacientului şi/sau semnalele traductoarelor de presiune.
Efectele fiziologice importante asociate, includ reducerea presiunii sistolice a ventriculului stâng
şi consumul de oxigen, reducerea volumului diastolic şi volumului la sfârşit de sistolă a
ventriculului stâng, reducerea presarcinii, creşterea fluxului coronarian.
La început, umflarea reduce volumul de ejecţie, creşte volumul diastolic şi volumul la sfârşit de
sistolă şi creşte ambele funcţii ale ventriculului stâng (presarcină şi postsarcină). Contrapulsaţia
diastolică este vizualizată uşor ca o curbă de presiune în forma de undă arterială şi indică
creşterea perfuziei diastolice a vaselor coronariene.
Dezumflarea ar trebui să se producă cât mai târziu cu putinţă, pentru a menţine durata creşterii
presiunii diastolice a sângelui, dar trebuie să se întâmple înainte de deschiderea valvei aortice şi
ejecţia ventriculului. Dezumflarea activă a balonului produce un efect de aspirare care acţionează
pentru descreşterea postsarcinii ventriculului stâng şi deci a consumului de oxigen al
miocardului.

Fig. 1. Umflarea balonului pe durata diastolei ventriculului stâng.

Umflarea balonului pe durata ventriculului stâng blochează aorta toracică descendentă, închide
valva aortică, şi creşte aproximativ perfuzia cerebrală şi coronariană.

Fig. 2. Efectul IAPB asupra presiunii aortice.

Producerea pulsului are loc după ejecţie (A), umflarea balonului creşte presiunea sisstolică
aortică (B). La sfârşitul diasolei dezumflarea neaşteptată reduce presiunea aortică la sfârşitul
diastolei (C), postsarcina ventriculului stâng şi consumul de oxigen al miocardului.
Factorii biologici care influenţează performanţele hemodinamice a IABP, sunt frecvenţa
cardiacă, presiunea medie diastolică arterială, complianţele valvei aortice şi peretelui aortic.
IAPB este introdus de obicei în artera femurală comună. Artera femurală este evitată datorită
mărimii sale mici şi creşte posibilitatea ischemică a piciorului. Pentru pacienţii cu vasele mici
este recomandat un cateter 8,5F, altfel este utilizat cateterul 9,5F.

Un sistem de asistenţă ventriculară (VAD) este o pompă mecanică care pompează sângele pentru
o inimă care este prea slăbită din punct de vedere hemodinamic (fes  0,4).
 Fig. 3. Amplasarea unui VAD.

VAD este utilizat ca o punte în transplantul cardiac, iar pe termen lung este folosit în terapie.
Rata de supravieţuire este de 84 % pe termen de 30 zile, 70 % pe termen de trei luni, 64 % pe
termen de un an, şi 55 % pe termen de patru ani, după folosirea LVAD ca o punte în transplant.
Pacienţii care nu sunt potriviţi pentru acest tip de dispozitiv sunt cei care suferă de cancer, care
au boli severe ale plămânului, care suferă de infecţii ce nu răspund antibioticelor, nefuncţionarea
ireversibilă a rinichiului, etc.
Riscurile înainte de operaţie sunt: infecţie, sângerarea, tromboembolismul, probleme mecanice.

Fig. 4. Dispozitive tip VAD, consola, modul de acţionare.

Pompa de asistenţă ventriculară HeartMate este un dispozitiv electric pneumatic care este
implantat în partea superioară stânga a abdomenului.
Tubul pneumatic de aer iese din jumătatea inferioară a peretelui abdominal şi este ataşat la o
unitate de alimentare pneumatică. Acest dispozitiv are aprobarea FDA şi este folosit într-un
număr de centre din Statele Unite precum şi în alte ţări. Există şi o variantă cu acţionare
electrică, permiţând pacientului o mai mare mobilitate (autonomie).
Pompa asistenţă ventriculară Thoratec, fabricată în laboratoarele Thoratec, este un dispozitiv
acţionat pneumatic, amplasat în vecinătatea peretelui abdominal anterior. Sângele poate fi luat
din ventriculul stâng (zona apexului) şi pompat în aortă.

Fig. 5. Sistemul Thoratec HeartMate.

În ultimii 40 ani s-au perfecţionat aceste sisteme prin realizarea de variante în care transferul de
energie este asigurat prin cuplaj inductiv, care nu mai necesită perforarea pielii.
Numărul mic al donatorilor de inimi şi creşterea progresivă a pacienţilor cu probleme cardiace
arată că aceste dispozitive vor juca un rol major în tratarea pacienţilor cu probleme grave, în
viitor.
Pompe microdiagonale (MDP)
Aceste pompe sunt de tipul pompelor rotative sanguine, care se află în dezvoltare ca dispozitiv
de asistenţă ventriculară la Institutul HIA (Helmoltz Institute Aachen).

Fig. 6. Implantarea MDP şi date clinice.

În figura 6, MDP ca dispozitiv de asistenţă ventriculară funcţionează în paralel cu inima naturală,

şi în funcţie de nevoile pacienţilor, modifică debitul sanguin în limita 1 – 3 l/min. (încărcare
parţială a inimii), până la 7 l/min. (încărcare completă a inimii), la o cădere de presiune de 100
mmHg.
Sângele este preluat în partea de admisie a pompei, şi accelerat către elicea pompei care se
roteşte cu o viteză de rotaţie de 6000 rpm. Mişcarea de rotaţie a elicei este asigurată de un motor
integrat de curent continuu, care transmite cuplul rotoric prin sistemul de cuplaj magnetic. În
partea de ejecţie a pompei, transmiterea sângelui se face printr-un canal arterial către aortă, unde
se întâlneşte cu sângele din inima naturală.
 Biospace InBody 720

Introducere
Corpul uman este compus din lichide, proteine, grăsimi corporale
şi substanţe minerale. Cele patru componente sunt esenţiale
corpului şi echilibrul dintre ele este un element important pentru
sănătatea umană.
Analiza compozitiei corpului reprezintă expunerea numerică si
măsurarea acestor componente. In trecut, diagnosticul de
obezitate s-a bazat doar pe aspectul exterior, fără a lua in
considerare raportul dintre continutul de substante de mai sus.
Din punct de vedere al sănătăţii, analiza compozitiei corpului prin
prisma acestor componente prezintă mai multe informaţii decât
diagnosticarea obezităţii, prin observarea aspectului exterior.
InBody720 este un echipament pentru analiza compoziţiei
corpului, care măsoară cu exactitate, indiferent de statură şi de
distribuţia lichidului, o gamă largă de parametri, precum şi
rezultatele tratamentului, succesul în cura de slăbire, eficacitatea
terapiilor prin mişcare.
Prin utilizarea limitelor de frecvenţă dintre 1 kHz şi 1 MHz,
InBody720 măsoară cu exactitate conţinutul de lichide al
corpului. InBody720 este prima varianta a acelor echipamente care utilizează metoda analizei
reactante (cardiografiei de reactanţă/impedanţă).

Principalele analize care se pot efectua cu acest echipament sunt:

A) Analiza compoziţiei corpului

InBody720 efectuează analiza compoziţiei corpului în baza unui model care descompune corpul
în patru componente, şi anume: totalitatea lichidelor, proteinelor, substanţelor minerale şi a
grăsimilor. Greutatea totală a corpului este suma grăsimilor şi a masei fără grăsimi (Fat Free
Mass – FFM).
Masa fără grăsimi reprezintă suma dintre substanţele minerale şi masa părţilor moi (Soft Lean
Mass – SLM).
Masa părţilor moi reprezintă suma proteinelor şi a tuturor lichidelor din organism, care se
compun din lichide intracelulare (Intracellular Water – ICW) şi lichide extracelulare
(Extracellular Water – ECW).
Aceste lichide sunt separate de membrane celulare. Prin limite normale (Normal Range) se
intelege acel interval de valori standard, in care compoziţia corpului este ideală faţă de inălţimea
corpului.
Mărimile măsurate si unităţile lor de măsură sunt:
1. Apa din interiorul celulelor: ICW [l]
2. Apa din exteriorul celulelor: ECW [l]
3. Masa de proteine: Protein [kg]
4. Masa substanţelor minerale: Mineral [kg]. Masa substantelor minerale nu se poate determina
prin analiza de bioimpedanţă (BIA), dar InBody720 oferă valoarea estimată a substanţelor
minerale, deoarece masa substantelor minerale a oaselor corelează bine cu masa fără grăsimi
(FFM). Exactitatea acestei valori estimate s-a validat prin comparatie cu metoda DEXA.
Astfel acest index se poate utiliza la supravegherea pacienţilor in pericol de osteoporoză.
5. Masa grăsimilor din corp: Body Fat Mass [kg]
6. Totalul lichidelor din corp: Total Body Water [l]
7. Masa părţilor moi fără grăsimi: Body Lean Mass [kg]. Greutatea totală ideală se va calcula pe
baza inălţimii individuale. Masa părţii moi individuale se poate estima din greutatea medie si
procentul mediu al cantităţii de grăsimi a corpului. Probleme ar putea apărea atunci cand masa
părţii moi este sub cea medie.
8. Masa fără grăsimi a corpului: Fat Free Mass [kg]. Reprezintă suma părţilor moi si a
substanţelor minerale.
9. Masa corporală: Weight [kg]. Masa corporală ideală se bazează pe inălţimea individuală.
Unitatea de măsură a lichidelor este volumul.
B) Analiza muşchi – grăsime

Mărimile măsurate si unitătile lor sunt:

1) Masa corporală: Weight [kg]. Pentru a determina limitele normale ale masei, se utilizează, de
regulă, un indicator BMI (Body Mass Index) de 18,5 – 25. InBody720, in schimb, indică limitele
normale de masă ca fiind masa standard ± 15 %, interval foarte asemănător cu cel al determinării
pe baza de BMI (18,6 - 25).
BMI standard la bărbati este 22, la femeile asiatice de 21, la femeile caucaziene de 21,5, iar la
persoanele sub 18 ani se va calcula pe baza graficului de creştere.
2) Masa muşchiului scheletic: Skeletal Muscle Mass – SMM [kg]. Masa muşchiului scheletic se
calculează pe baza masei musculare a membrelor, care conţine aproape numai muşchi scheletic
şi reprezintă aproximativ 70 % din masa totală a muşchiului scheletic corporal.
3) Masa grăsimilor corporale: Body Fat Mass [kg]. În comparaţie cu masa muşchiului scheletic,
masa grăsimilor corporale între pacienţi este (mai) variabilă. Liniile grafice orizontale ajută la
intelegerea componentei corpului, in comparatie cu valorile normale, mai ales deoarece grăsimea
corporală este mai variabilă fată de masa musculară.
C) Diagnosticul de obezitate

Acest diagnostic oferă date numerice pentru diagnosticarea gradului de obezitate. Se măsoară şi
se clasifică indexul masei corporale (Body Mass Index - BMI), procentul de grăsimi corporale
(Procentual Body Fat - PBF) şi proporţia talie - şold (Waist-to-hip ratio – WHR).
BMI [kg/m2] se calculează pe baza formulei: greutate[kg] / înălţime2[m2]. Această formulă este
utilă pentru determinarea aproximativă a grăsimii corporale. După recomandările WHO (World
Health Organization), în funcţie de BMI există categoriile:
- slab (< 18,5)
- masa normală (18,5 – 24,9)
- supraponderal (25 – 29,9)
- obez (> 30).
Intervalul normal al PBF [%] este de 15 ± 5 % la bărbaţi şi de 23 ± 5 % la femei. La femei,
intervalul PBF este aproape identic pentru toate grupele de vârstă, ceea ce nu este valabil şi
pentru bărbaţi. Începând cu vârsta de 7 ani, PBF scade cu 0,5 % în fiecare an, până la vârsta de
17 ani. Aceasta generează, in medie, 15 % grăsimi corporale la bărbaţii adulţi.
WHR se poate afla prin împărţirea măsurii taliei la cea a şoldului, si se poate utiliza la ilustrarea
distribuţiei grăsimilor înmagazinate în zona taliei şi a şoldului. Intervalul normal la bărbaţi este
de 0,8 – 0,9, iar la femei de 0,75 – 0,85. Valoarea WHR reprezintă un parametru important
pentru determinarea riscurilor de sănătate.
D) Echilibrul fără grăsimi – fără minerale

Graficele masei fără grăsimi – fără minerale sunt vizualizate prin două linii orizontale, pe
segmente. Dintre cele două linii grafice, numărul de langă linia de sus indică valoarea absolută
de masă corporală fără grăsimi – fără minerale a persoanei examinate, in kilograme. In bandă,
100 % defineste lungimea graficului. Numărul de lângă linia de jos indică valoarea actuală a
masei corporale fără grăsimi – fără minerale a persoanei examinate, comparativ cu inăltimea
dată, in raport cu masa corporală fără grăsimi – fără minerale, ideală, corespunzătoare inăltimii
date, unitatea de măsură fiind procentul.

E) Edem
Se numeşte edem colectarea însemnată de lichid seric în spaţiul dintre ţesuturi, care apare ca o
umflătură. Acest grafic indică raportul dintre apa din afara celulelor (ECW) şi întreaga apă
corporală (TBW), precum şi dintre fluidul din exteriorul celulelor (ECF) şi întregul fluid
corporal (TBF).
Valoarea normală a acestuia la persoanele sănătoase este de 0,36 – 0,4, respectiv 0,31 – 0,35.
Numărul de puncte de edem creşte, de regulă, atunci când ECW creşte. La pacienţii mai în vârstă
şi în caz de subnutriţie, celulele musculare se contractă, iar spaţiul dintre ţesuturi se umple cu
lichid, în consecinţă valoarea ECW creşte. InBody720, pe lângă faptul că indică totalul
numărului punctelor de edem, indică şi edemul segmentat.

F) Suprafaţa de grăsimi viscerale

Suprafaţa de grăsimi viscerale (Visceral Fat Area – VFA) reprezintă suprafaţa de grăsime în
secţiunea transversală care poate fi stabilită pe baza imaginii tomografice computerizate, şi se
măsoară în cm2. Este reprezentată grafic valoarea acestei suprafeţe în funcţie de vârsta
pacientului.

Clasificarea valorilor:
- normală: < 100 cm2
- exagerată: 100 – 150 cm2
- accentuat exagerată: > 150 cm2.

G) Impedanţa bioelectrică

Acest tabel indică valorile impedanţei (Bioelectric Impedance – BIA) pentru frecvenţele 1, 5, 50,
250, 500, 1000 kHz, apoi indică pe linie, pentru fiecare dintre aceste frecvenţe, impedanţele
braţului drept (Right Arm – RA), braţului stâng (Left Arm – LA), trupului (Trunk – TR), gleznei
drepte (Right Ankle – RA) şi piciorului stâng (Left Leg – LL).
Impedanţa este compusă din rezistenţă (partea reală) şi reactanţă (partea imaginară). R reprezintă
rezistenţa iar Xc reprezintă reactanţa diverselor părţi ale corpului.
Aceste valori indică dacă măsurătoarea a fost corectă sau nu. Datele trebuie să fie descrescătoare
pe verticală. In cazul in care nu sunt, măsurătoarea este incorectă, sau aparatul s-a defectat.

Bazele analizei impedanţei bioelectrice

Analiza impedanţei bioelectrice (BIA) se bazează pe principiul conform căruia organele şi
ţesuturile corpului uman se comportă, din punct de vedere electric, ca izolatoare şi conductoare.
Corpul uman conţine, în medie, 50 – 60 % lichid care se comportă ca şi conductor electric.
Metoda tradiţională de determinare a BIA consideră corpul uman ca fiind un singur cilindru, apoi
apreciează impedanţa corpului conform figurii de mai jos.
Dacă suprafaţa bazei cilindrului este A iar înălţimea cilindrului este L, atunci impedanţa
cilindrului este dată de formula următoare:
Z=ρ·L/A
unde ρ reprezintă rezistivitatea specifică a substanţei.
Înmulţind cele două părţi cu înălţimea (L) şi apoi simplificând, se obţine formula:
V = ρ · L2 / Z
Conform formulei de mai sus, dacă se cunoaşte lungimea si impedanţa cilindrului, se poate
cunoaşte volumul cilindrului. Cu alte cuvinte, se poate calcula cantitatea de lichid al corpului,
având înălţimea şi rezistenţa corpului uman considerat conductor.
Măsurarea multifrecvenţă

Instrumentele de măsurare a grăsimii corporale tradiţionale care utilizează impedanţa, folosesc o

singură frecvenţă de 50 kHz pentru a determina impedanţa corpului uman. În schimb analizatorul
de precizie al compoziţiei corpului InBody720 utilizează mai multe frecvenţe de 1, 5, 50, 250,
500, 1000 kHz.
Această tehnologie multifrecvenţială reprezintă o soluţie mai avansată decât tehnologia
monofrecvenţială, deoarece separă lichidul intracelular de lichidul extracelular, minimalizând
astfel erorile cauzate de distribuţiile sau de modificările lichidelor corporale. Frecvenţele de 5, 50
şi 250 kHz sunt utilizate pentru măsurarea rezistenţei şi reactanţei din care se compune
impedanţa corpului, toate acestea făcând posibilă măsurarea exactă a lichidului corporal.
În figura de mai sus sunt ilustrate celulele la două frecvenţe: înalte (> 200 kHz) şi joase (< 50
kHz).
Electrodul tetrapolar cu 8 puncte de contact
Conform procedeului standard, se plasează un electrod ECG pe
suprafaţa pielii şi acesta este racordat la un echipament de măsurare
a impedanţei. Dezavantajul major al acestei metode este nivelul
scăzut de exactitate, deoarece rezultatele măsurării se modifică în
funcţie de plasarea electrozilor şi a gradului de fixare.
Analiza compoziţiei corpului efectuată de InBody720 utilizează
metoda electrozilor cu 8 puncte de contact care este uşor de realizat
şi este mai puţin influenţată de către mediul măsurării. Se măsoară 5
impedanţe per total (pentru fiecare picior, pentru trunchi şi pentru
fiecare mână).
 Echipamente de monitorizare şi diagnoză – Principiul Coulter

Introducere
În acest subcapitol se analizează numai dispozitivele care măsoară caracteristicile elementelor
formate: celulele roşii ale sângelui (RBC), celulele albe ale sângelui (WBC) şi plateletele.
Funcţiile primare ale RBC sunt transportul oxigenului de la plămâni spre diverse organe şi
transportul bioxidului de carbon de la aceste organe spre plămâni, pentru excreţie.
Funcţia primară a WBC este ajutarea apărării corpului împotriva infecţiilor. În sângele periferic
se găsesc, în mod obişnuit, cinci tipuri de WBC. În ordinea descrescătoare a numerelor, în
sângele adulţilor, există neutrofile, limfocite, monocite, eozinofile şi bazofile. În caz de boală,
numărul total şi proporţiile relative a acestor tipuri de WBC pot să se modifice; pot să apară, de
asemenea, WBC de tip imatur şi malign.
Plateletele astupă micile spărturi din pereţii vaselor de sânge şi participă, de asemenea, la
mecanismul de închegare.
Atributul de bază a elementelor formate din sânge, care este măsurat, este numărul de
elemente de fiecare tip per microlitru (l). Domeniul normal al numărului de RBC la un bărbat
adult este de la 4,6 la 6,2106/l, iar pentru femeia adultă: între 4,2 şi 5,4106/l.
Domeniile normale pentru numerele de WBC şi platelete sunt aceleaşi pentru bărbat şi femeie.
Domeniul normal al numărului de WBC este între 4500 şi 11000/l, iar pentru platelete: 150000
- 400000/l.
Hematocritul (HCT) este raportul dintre volumul tuturor elementelor formate dintr-un eşantion
de sânge şi volumul total al eşantionului (de sânge). El este prezentat ca un procentaj, domeniul
normal pentru un bărbat adult fiind între 40 % şi 54 %, iar pentru o femeie adultă între 35 % şi
47 %.
Hemoglobina (Hb) este o proteină conjugată în cadrul RBC care transportă majoritatea O2 şi o
proporţie din CO2 transportate de sânge; este prezentat în grame pe decilitru. Domeniul normal
pentru un bărbat adult este între 13,5 şi 18 g/dl, iar pentru o femeie adultă, între 12 şi 16 g/dl.
O a doua grupă de măsurători se efectuează pentru a caracteriza volumul RBC şi
concentraţia de Hb. Aceste măsurători include volumul mediu corpuscular (MCV) (în
micrometri cubi), hemoglobina medie corpusculară (MCH) (conţinutul în picograme) şi
concentraţia medie corpusculară de hemoglobină (MCHC), în procente. Aceste valori sunt
grupate în indicii RBC. Domeniile normale pentru aceşti parametri sunt:
MCV: 82 – 98 m3
MCH: 27 – 31 pg
MCHC: 32 – 36 %.
Numerele RBC (în milioane per microlitru), HCT (în procente), MCV (în micrometri cubi), Hb
(în grame per decilitru), MCH (în picograme) şi MCHC (în procente) sunt legate de relaţiile:
10 HCT
MCV = (4.4.1)
numarulRBC
10 Hb
MCH = (4.4.2)
numarulRBC
100 Hb
MCHC = (4.4.3)
HCT
Unităţile pentru numărul RBC, Hb şi HCT utilizate în aceste calculaţii sunt alese astfel încât
unităţile pentru MCV, MCH şi MCHC să fie cele specificate mai sus.

Aplicaţie: Să se calculeze indicii RBC cunoscând următoarele date:

RBC = 5 milioane/l; Hb = 15 g/dl; HCT = 45 %.
Răspuns:
MCV = 450/5 = 90 m3; MCH = 150/5 = 30 pg; MCHC = 1500/45 = 33,3 %.
O nouă caracteristică RBC, de o tot mai mare importanţă în hematologie, o reprezintă lărgimea
distribuţiei de volum (notată cu RDW). Oarecum similară cu deviaţia standard a distribuţiei
Gaussiene, ea reprezintă o măsură a răspândirii distribuţiei de volum a RBC. În multe
deranjamente (dezordini) ale RBC, producerea de RBC este deranjată (dezordonată) şi se produc
mărimi ale RBC într-un domeniu mai larg decât cel uzual, conducând la o valoare crescută a
RDW.
Utilizând RDW împreună cu alţi parametri RBC, ne putem ajuta în diagnosticarea unor
deranjamente la nivelul RBC. De exemplu, în anemia (produsă de) deficitul de fier (o dezordine
obţinută în care producerea de hemoglobină este redusă datorită lipsei fierului), RDW este
ridicat, iar MCV este scăzut sau normal, în timp ce în heterozygous thalassemia (o dezordine
moştenită, caracterizată de o sinteză anormală a hemoglobinei) RDW este normal, iar MCV este
scăzut.

4.4.1. Echipamente pentru măsurarea caracteristicilor sângelui

Există două clase majore de dispozitive electronice pentru măsurarea caracteristicilor sângelui:
A. Primul tip se bazează pe modificările rezistenţei electrice a soluţiei, când un element (format)
de sânge trece printr-o deschizătură; pe baza acestei tehnici sunt realizate instrumentele de
diagnostic în hematologie ale firmelor Coulter Corporation, Clay Adams, Lors & Lundberg,
sau Baker Diagnostics.
B. Al doilea tip utilizează reflexia (deflexiile) razelor de lumină produse prin trecerea
elementelor (formate) de sânge asupra cărora se efectuează măsurători; pe baza acestui
principiu, sunt realizate instrumente de hematologie de către firma Technicon Corporation.

Principiul Coulter
Într-un instrument COULTER COUNTER, un tub cu o mică deschidere în perete este imersat
într-o baie care conţine particule (concentraţie redusă) suspendate într-o soluţie de electrolit. Doi
electrozi, unul de-o parte şi celălalt de cealaltă parte a deschiderii, permit stabilirea unei căi de
curent prin electrolit, la aplicarea unui câmp electric (Fig. 1). Astfel, se măsoară impedanţa
dintre electrozi.

Fig. 1.
Tensiunea aplicată la nivelul deschiderii creează o "zonă sensibilă". Particulele în concentraţie
redusă, în suspensie în electrolit, pot fi numărate prin trecerea prin deschidere. La trecerea unei
particule prin deschidere, un volum de electrolit echivalent volumului imersat al particulei este
deplasat din "zonă sensibilă". Aceasta produce (provoacă) o modificare pe termen scurt a
impedanţei la nivelul deschiderii. Această modificare poate fi măsurată ca un impuls de tensiune
sau un impuls de curent. Înălţimea impulsului este proporţională cu volumul particulei sesizate.
Dacă se presupune o densitate constantă a particulei, înălţimea impulsului este, de asemenea,
proporţională cu masa particulei.
Utilizând circuite numărătoare şi analizoare a înălţimii impulsului, pot fi măsurate numărul
particulelor şi volumul fiecărei particule trecând prin deschidere. Analiza acestor impulsuri
permite (oferă posibilitatea) obţinerii unei distribuţii a mărimilor care permite afişarea valorilor
de volum (µm3 sau fL) şi diametru (µm).
O măsurătoare tipică utilizând instrumente COULTER COUNTER durează mai puţin de un
minut, cu rate de măsurare şi numărare de până la 10.000 particule pe secundă. Precizia
măsurătorilor de mărime poate fi mai bună de 1 %. Mărimea deschiderii are valori tipice între 15
şi 2000 µm. Domeniul dimensiunilor particulelor care pot fi măsurate este între 0,4 şi 1200 µm.
 STUDIUL CARACTERISTICILOR
FUNCTIONALE ALE SISTEMELOR DE
POMPARE SPECIFICE DIN
CARDIOLOGIE
 Complianta
[ml/mmHg]

Capacitatea
electrica [F]

Rezistenta

Rezistenta
presiunea
[mmHg] tensiunea [V] Hidraulica

Debitul Curentul [A] Volumul [ml]

[ml/min] Sarcina
electrica [C]
Modelul mecanic al ventriculului stâng si analogia electrica.
 Pompa intra-aortica cu balon flexibil
(IABP);

Umflarea balonului pe durata

diastolei ventriculului stâng. Efectul IAPB asupra presiunii aortice.
 Procedura proiectare

SELECTIE
TOPOLOGIE

MODELE
PARAMETRI
CONCENTRATI
MODEL
ELEMENT
OPTIMIZARE FINIT
PROTOTIP
RAPIDE
OPTIMIZARE PROTOTIP
IMPLANTABIL
PROTOTYPE
prima generatie (pulsatil)

a 2-a generatie (rotativ)

a 3-a generatie (maglev)

 SISTEMUL LVAD TIP NOVACOR

Sistemul este implantat în zona toracica

iar firele alimentarii electrice şi ieşirea tubulaturii strabat
peretele inferior abdominal anterior.
 Modelarea functiei de pompare a sistemului de tip NOVACOR

Analogia electrica a pompei Novacor cu modelul sistemului cardiovascular

 HEMOPOMPA

o pompa în miniatura, localizata in

zona cardiaca, la nivelul unui cateter
(introdus prin artera femurala)

sângele este pompat la o presiune

comparabila presiunii sistemice si
transferat în aorta.
În acest proces, ventriculul stâng
este “descarcat” de efortul principal.

Distributia fluidului purificat al Hemopompei.

 Implementarea sistemului cu lagare magnetice

Vedere a sectiunii transversale

a lagarului magnetic aflat în fata elicei.
Matricile de stare sunt:
Diagrama bloc a dispozitivului
lagarului magnetic si a controlerului.
•  In evaluarea fenomenelor cardiodinamice este utila reprezentarea
windkessel, aceasta reprezentare permitand estimarea fractiei de
ejectie sistolica
•  Un criteriu important in realizarea sistemelor de asistenta
ventriculara il reprezinta evaluarea energeticii ventriculare
•  Sistemele de asistenta ventriculara, functionand in contrapulsatie
cu inima, pot fi modelate utilizand modele electrice echivalente
•  Caracteristicile functionale ale sistemelor de asistenta ventriculara
pot fi abordate intr-o analiza sistemica, iar forma cea mai utilizata
o constituie reprezentarea in “spatiul starilor”
•  Evaluarea performantelor sistemelor de asistenta ventriculara este
asigurata prin criterii de optimizare, fie ai parametrilor
electromagnetici, fie ai parametrilor de pompare.
Energetici cardiace

F.I.M – U.P. Bucureşti

Debitul cardiac DC: cantitatea de sânge ejectată de
inimă per minut ⇒ cantitatea de sânge pompat per
minut în circulaţia sistemică sau cea pulmonară
(DCstg = DCdr).
Calcul: DC = Ves x FC
•Ves = 70 ml: FC = 70BPM
⇒ - în repaus: DC = 5-6 l/min,
- în efort: DC = 25-35 l/min, pe seama ↑FC şi a ↑Ves.

Indexul Cardiac (IC): IC = DC/SC⇒ IC = 3 ± 0,5 l/min/m2

Fracţia de ejecţie (FE): FE = Ves/ Vsd ⇒ FE > 55%

 Lucrul mecanic cardiac (L)
􀂄 Lucrul mecanic al ventriculului stâng/bătaie:
L ventricul stâng = Volum sistolicPresiunea aortică medie.
􀂄L ventricul drept = 1/7 L ventricul stâng
(Pcirc. Pulmonară < Pcirc. sistemică).
􀂄 ↑Linimii
la solicitările:
􀂄 de presiune - încărcare de presiune (HTA, stenoza Ao),
􀂄 de volum - încărcarea de volum (insuficienţa Ao,
insuficienţa cardiacă).
􀂄 Obs: la acelaşi DC ⇒↑↑MVO2 în solicitări de presiune.
MVO2 – consumul miocardic de oxigen ( 9 ml/100g/min)
 Randament cardiac
􀂄 Eficienţacardiacă (randamentul) = raportul între
Lucrul mecanic net şi Energia totală utilizată.
􀂄 O inimă de 300g, la un consum de O2 de 9 ml/min/100g
⇒ consum de O2 = 27 ml/min ⇒ echivalent a 130 calorii.
􀂄 Lucrul mecanic net al celor doi ventriculi = 18,7 calorii.

􀂄 Eficienţa cardiacă rezultă din raportul procentual între

cele două valori: 18,7/130 = 14%.
􀂄 Eficienţa inimii ca pompă este relativ mică, restul se
pierde sub formă de căldură.
􀂄 Exerciţiul
fizic îmbunătăţeşte eficienţa cardiacă,
deoarece ↑DCşi ↑Lcardiac, fără o creştere proporţională
a MVO2.
 Randament cardiac
Sarcina de ejecţie ventriculară este determinată
prin evaluarea ariei sub curba presiune – volum
Din evaluarea ariei buclei P –
V rezultă energia necesară:
W  10.500mmHgcm3
sau, deoarece
1mmHg  13.6 103  9.81103  133.41Pa
W  10.500 133.41  1.4J
Puterea ventriculului stâng este: P  W / T  1.4 / 0.9  1.55W
În cazul exerciţiului intens, debitul poate fi multiplicat
de 4 ori şi presiunea de 1.5 ori
Caracteristici sanguine

E.E.B. - S.I.M. – E.I.R.M.

Curgerea laminară şi turbulentă în vasele de sânge
Circulaţia sângelui spre atrii este asigurată de pompele
sanguine
 Caracteristici sanguine

• Funcţii: transport, reglare, protecţie;

• Puţin vâscos, cald;
• Volumul total aproximativ egal cu 8% din greutatea corpului (litri pe
kilogram)
Două părţi majore:
• Plasma – fluid, ~55%
• Elemente formate – solide, ~45%: eritrocite (7 – 8 μm diametru,
forma biconcavă), leucocite (5 subclase), platelete.
Plasma
Elemente formate
 Măsurarea debitului sanguin cu metode electromagnetice

Funcţia inimii de pompare a sângelui în organism este corelată cu funcţia miocardului şi funcţia
sistemului circulator. Funcţia circulatorie este dependentă de proprietăţile pereţilor vaselor de
sânge, de proprietăţile ţesuturilor care înconjoară vasele, caracteristicile fizico – chimice ale
sângelui, de diverşi factori patologici şi agenţi farmacodinamici.
Satisfacerea cerinţelor metabolice ale ţesuturilor prin furnizarea de sânge oxigenat, în primul
rând poate fi evaluată prin măsurarea cu precizie a cantităţii de sânge pompate de inimă, deci a
debitului cardiac.
Principiul debitmetrului electromagnetic se bazează pe legea inducţiei electromagnetice:
B d  
e = −   dS −   B  dS  = etr + emisc. (1)
t dt  S 
S   B
Prima componentă presupune suprafaţa S imobilă în raport cu sistemul de referinţă considerat,
iar a doua componentă consideră vectorul B din diverse puncte fixe în raport cu sistemul de
referinţă considerat, ca nedepinzând de timp, suprafaţa S fiind mobilă..
Deplasarea cu viteza v a unui element ds din conturul  în timpul dt descrie suprafaţa:
dS = (v xds )  dt (2)
Fluxul elementar prin această suprafaţă este:
d = B  dS = B  (v xds )  dt (3)
iar t.e.m. elementară este:
de = (v xB )  ds (4)
Efectuând integrala pentru întregul contur  (circumferinţa diametrului interior al vasului
cilindric) se obţine t.e.m. indusă prin mişcare:
emisc. =  (v xB )  ds (5)

T.e.m. indusă între doi electrozi (a şi b) plasaţi perpendicular pe direcţia de mişcare a
conductorului (fluid) şi pe liniile vectorului B este:
b
ed = − B   v  ds (6)
a
Pentru v = const. ed = E = B  v  l , unde l este distanţa de la a şi b, electrozii de culegere a t.e.m.
induse prin mişcare.
Deci t.e.m. indusă este proporţională în orice moment cu viteza medie a sângelui. Deoarece
traductoarele de debit sunt astfel construite încât secţiunea S este constantă, tensiunea între
electrozi este proporţională cu debitul sanguin prin vas:
S
Q = S v = E = kE (7)
B l
O altă cerinţă pe care trebuie să o asigure un debitmetru electromagnetic (pentru asigurarea
proporţionalităţii exprimate de relaţia (7)) este compensarea t.e.m. induse prin transformare.
Principiul traductorului de presiune cu membrana si punte rezistiva Wheatstone

O diafragma metalica subtire si flexibila este amplasata in partea superioara a traductorului.

Diafragma este conectata la o punte rezistiva Wheatstone care masoara deformarea diafragmei
proportional (in raport) cu presiunea aplicata. Conectorul electric contine si circuitul puntii de masura.
Initial toate rezistentele puntii (R1, R2, R3, R4) sunt egale intre ele si mult mai mici decat rezistenta Ri;
daca R1 si R1 cresc, iar R1 si R1 scad cu valoare R, atunci se evidentiaza o cadere de tensiune v0.
Metoda sfigmomanometrica de masurare a presiunii sanguine / tensiunii arteriale
Schema bloc a unui sistem ambulator de monitorizare cardiovasculara realizat pe
baza metodei transtoracice de determinare a admitantei electrice si metoda
compensarii de volum
Masurarea “bataie-cu-bataie” a debitului cardiac (CO) si a volumului de ejectie sistolica (SV)
utilizand metoda transtoracica de determinare a admitantei electrice

SV=TessL2(dY/dt)max; L=distanta dintre electrozii interiori; Y=admitanta (inversul impedantei);

CO=SVfc
 Cardiografia de impedanţă

Principiul metodei bioimpedanţei electrice toracice (BET) constă în studiul variaţiilor impedanţei
toracice (IT) considerând că proprietăţile electrice ale toracelui se datorează în mod esenţial
conţinutului acestuia în particule încărcate electric (în principal ioni Na+ şi Cl-).
În consecinţă, aceste variaţii ale proprietăţilor electrice ale toracelui sunt provocate de către
variaţiile volumului toracic produs de modificările volumului cardiac (pulsatile în cadrul ciclului
cardiac).
La baza aplicării BET (pentru determinarea parametrilor hemodinamici) stă faptul că ţesuturile
biologice, cum ar fi muşchiul, osul, grăsimea şi sângele, au proprietăţi electrice diferite. Dintre
toate acestea sângele are conductivitatea electrică cea mai mare. Deoarece fluxul sângelui arterial
este pulsatil, iar pereţii arterelor sunt elastici, modificările pulsatile privind volumul sanguin vor
apărea la sistemul arterial toracic, predominant la nivelul aortei, datorită funcţiei ventriculului
stâng. Modificările volumului sanguin determină modificări ale impedanţei toracice.
Cardiograful de impedanţă din figura de mai jos include un sistem standard tetrapolar de
electrozi. Acesta constă din patru electrozi tip bandă, dintre care doi la nivelul gâtului, iar doi la
nivelul liniei axilare.

O sursă de curent constant (valoarea efectivă) furnizează un semnal sinusoidal de 100 kHz
electrozilor amplasaţi cel mai exterior (1 şi 4). Aceasă frecvenţă este deasupra frecvenţei de 12,5
kHz (frecvenţa de prag superioară pentru stimularea de ţesut), şi, de asemenea, reduce impedanţa
piele/ electrod, precum şi modificările nedorite datorită deplasărilor relative.
Odată cu aplicarea unui curent electrozilor exteriori, variaţiile de tensiune măsurate la nivelul
electrozilor exteriori (2 şi 3) reflectă modificările impedanţei toracice. Acest semnal este
amplificat şi apoi aplicat unui circuit linear de detecţie pentru obţinerea impedanţei toracice de
referinţă (Z0) şi a parametrului Z(t). Semnalul Z(t) este ulterior aplicat unui circuit de
diferenţiere, pentru a obţine dZ/dt – modificarea impedanţei toracice pe unitatea de timp.
Deoarece sângele reprezintă conductorul electric major în cadrul toracelui, iar influenţa directă a
inimii pulsatile asupra lui Z este foarte mică, modificările de impedanţă (Z) observate la nivelul
pieptului sunt datorate răspândirii sângelui în vasele majore.
În plus, s-a demonstrat că modificările de volum sunt proporţionale cu modificările de
impedanţă.
Volumul de ejecţie este estimat utilizând formula:
   L2  TEVS  dZ 
Vev =  
Z 02  dt  max
în care:
Vev = volumul de ejecţie ventriculară (ml);
 = rezistivitatea sângelui la 100 kHz (cm, presupusă constantă la valoarea de 150 cm);
L = distanţa medie între electrozii interni (cm);
Z0 = impedanţa transtoracică medie de referinţă ();
(dZ/dt)max = cea mai mare dintre valorile lui dZ/dt pe durata unui ciclu cardiac (/s)
TEVS = timpul de ejecţie la nivelul ventriculului stâng (s).
Tehnica impedanţei are mai multe avantaje: este complet noninvazivă şi, deci, nu necesită
străpungerea pielii; este sigură, provoacă disconfort minim, este compactă şi portabilă, permiţând
transportul facil spre patul pacientului. Costul este mai redus decât al altor instrumente de
diagnostic cardiac, fiind relativ simplu de utilizat, necesitând numai un tehnician instruit.
Procedeul măsoară volumul de ejecţie sistolică pe baza metodei bătaie-cu-bătaie.
Un dezavantaj al cardiografiei de impedanţă este obţinerea de erori în prezenţa şunturilor
cardiopulmonare, sau în cazul insuficienţei valvulare.
 Metode de diluție care folosesc injectarea rapidă
Măsurarea debitului cu ajutorul unei soluții colorate
O metodă des întâlnită pentru măsurarea debitului cardiac este prin folosirea unei solutii colorate,
indocyanine green (cardiogreen) care îndeplinește toate cerințele unui indicator (inert, inofensiv,
măsurabil, economic și întotdeauna intravenos). Soluția este disponibilă ca lichid diluat în soluție salină și
injectată direct prin cateter, de obicei prin artera pulmonară. Aproximativ 50 % din substanță este
eliminată prin rinichi în primele 10 minute, deci se recomandă repetarea procedurii.
Termodiluția
Cea mai întâlnită metodă de măsurare a debitului cardiac este prin injectarea unei soluții saline reci (ca
indicator, nenociva, de volum si temperatura cunoscute) in atriul drept si masurarea variatiei de
temperatura pe acelasi cateter in aval (ex. la nivelul arterei pulmonare).
Cateterul poate fi lăsat pentru aproximativ 24 ore, timp în care se pot face multe măsurători cardiace,
lucru care nu ar fi posibil dacă nu ar fi folosită soluția colorantă în indicator. De asemenea, nu este
necesar să se înțepe artera.
Se poate deduce următoarea ecuație:
𝑄 𝑚3
𝐹= 𝑡1 , [ ]
𝜌𝑏𝐶𝑏 ∫ 𝛥𝑇𝑏 (𝑡)𝑑𝑡 𝑠
0
unde:
Q = căldura conținută de substanța injectată, J (= Vi·ΔTi·ρi·ci)
ρb = densitatea sângelui, kg/𝑚 3
Cb = căldura specifică a sângelui, J/(kg·K)

Metoda infuziei continue a fost rapid înlocuită de metoda injectării rapide, care este mai eficientă. Un
recipient de indicator este injectat rapid în vene, și variația în timp a concentrației indicatorului este
măsurată până recipientul se golește. In Fig. 1, linia îngroșată reprezintă fluctuațiile concentrației
indicatorului care apar după injectare. Linia punctată, arată curba care ar rezulta dacă nu ar exista
recirculație. În acest caz, se poate calcula debitul după cum urmează. Creșterea volumului de sânge dV
trece de punctul măsurat în timpul dt. Cantitatea de indicator dm inclusă în dV este C(t) înmulțit cu
creșterea volumului.
Dacă dm = C(t)·dV, împărțind prin dt, se obtine:
dm/dt = C(t)·dV/dt.
Dar dV/dT = Fi, (fluxul instantaneu); atunci:
dm = Fi·C(t)·dt.

Fig. 1. Curba de indicare a diluției în injectarea rapidă.

După ce soluția din recipient este injectată în timpul A, are loc o întârziere a transportării, înainte ca
concentrația să înceapă să crească la timpul B. După ce a fost atins vârful (punctul maxim), curba intră
într-o întârziere exponențială, între C si D, și care va continua să întârzie de-a lungul liniei punctate până
la t1, dacă nu există recirculație. Cu toate acestea, recirculația are ca efect un al doilea vârf la E, înainte ca
indicatorul să se amestece definitiv cu sângele la punctul F. Curba întreruptă indică recirculația rapidă
care are loc atunci când există o gaură (orificiu) între părțile stânga și dreapta ale inimii.
Integrând ecuația, de la 0 la t1 (timpul în care toată cantitatea din recipient a trecut de punctul de măsură),
se obține:
𝑡1
𝑚 = ∫0 𝐹𝑖𝐶 (𝑡)𝑑𝑡
Amestecul substanței din recipient cu sângele din inimă și plămâni produce mici variații ale fluxului
instantaneu. Se poate obține fluxul mediu din:
𝑚
𝐹 = 𝑡1
∫0 𝐶 (𝑡)𝑑𝑡
Debitul cardiac (DC) se calculeaza ca raport intre masa substantei introduse si aria de sub curba relatiei
„∆t˚- timp”. Asadar, cu cat suprafata curbei de termodilutie este mai mare, cu atat debitul sanguin cardiac
este mai mic.
 Metode de măsurare a debitului cardiac (DC)

Măsurarea debitului cardiac permite estimarea consecinţelor globale ale unei “agresiuni”
sistemice asupra performanţelor pompei cardiace şi a capacităţii de adaptare a acesteia la noile
condiţii.
Metoda Fick. Principiul metodei are la bază legea conservării masei: absorbţia sau eliberarea
unei substanţe de către un organ (sau organism) este produsul dintre debitul sanguin al organului
(sau organismului) şi diferenţa de concentraţie arterio-venoasă a substanţei.
În aplicarea clinică, principiul Fick necesită utilizarea unui indicator a cărui intrare în organism
se face la un debit constant şi cunoscut, iar consumul (sau producţia) este măsurabil. Indicatorul
cel mai utilizat este oxigenul, iar formula specifică este:
DC F = VO 2 (ml / min) /(CaO 2 − CvO2 ) (ml / l )
în care: VO2 este consumul global de oxigen al organismului, CaO2 şi CvO2 reprezintă conţinutul
în oxigen al sângelui arterial, respectiv venos amestecat, iar diferenţa lor corespunde diferenţei
arterio-venoase ((a-v)O2).
Această diferenţă se calculează în raport cu valorile hemoglobinei (Hb), saturaţiei cu oxigen a
sângelui arterial (SaO2), a presiunii parţiale a oxigenului în sângele arterial (PaO2), a saturaţiei cu
oxigen a sângelui venos amestecat (SvO2) şi a presiunii parţiale a oxigenului în sângele venos
(PvO2).
CaO2 = [(Hb1,34SaO2)+(PaO20,03)]10
CvO2 = [(Hb1,34SvO2)+(PvO20,03)]10
În mod normal, consumul de oxigen [(a-v)O2] este de 4-5 ml O2 / 100 ml sânge.
Valori uzuale (pentru un adult sănătos): VO2 = 250 ml/ min; CaO2 = 20 ml O2 / 100 ml sânge;
CvO2 = 15 ml O2 / 100 ml sânge; rezultă: DC = 5000 ml / min.
Inconveniente metodă: măsurarea DC este discontinuă, necesitatea existenţei unui cateter plasat
în artera pulmonară pentru a recolta sânge venos amestecat, erori de măsurare determinate fie de
estimarea eronată a valorii hemoglobinei, fie de modificarea rapidă a DC în cursul măsurării, sau
de existenţa unui proces inflamator local (pneumopatie).

Metode care utilizează tehnica indicatorului diluat

Principiul metodei constă în injectarea unui indicator în sectorul sanguin venos şi apoi măsurarea
concentraţiei indicatorului (curba de apariţie, apoi curba de dispariţie) în sectorul sanguin arterial.
Indicatorul utilizat trebuie să posede următoarele caracteristici:
- să nu deţină proprietăţi intrinseci, datorită cărora să interfereze cu sistemul cardiovascular;
- să fie uşor de detectat şi uşor de măsurat concentraţia sa la nivel arterial;
- să aibă o stabilitate suficientă pentru a persista în compartimentul sanguin;
- să nu fie toxic şi să nu prezinte risc de acumulare.
Termodiluţia convenţională. Indicatorul cel mai utilizat este indicatorul termic (prin inducerea
unei variaţii măsurabile de temperatură în sânge).
Tehnica constă în injectarea rapidă a unui volum cunoscut (10 ml) de lichid, de obicei rece (cu
temperatura cunoscută) în lumenul proximal al unui cateter arterial pulmonar (în atriul drept).
Lichidul, mai rece decât sângele, se va amesteca cu sângele din cavităţile cardiace drepte, iar
variaţia de temperatură provocată de către injectarea de lichid rece este detectată de către un
termistor situat la extremitatea distală a cateterului (la nivelul arterei pulmonare). Această
informaţie este transmisă unui microprocesor extern (monitorul aparatului de măsură) capabil să
calculeze debitul cardiac prin integrarea variaţiei temperaturii sanguine în funcţie de timp.
Modificarea temperaturii raportată la timp este proiectată pe o curbă de termodiluţie.
Aria de sub curbă (calculată de unitatea de calcul – parte integrantă a monitorului de debit
cardiac) este invers proporţională cu valoarea DC (de fapt a debitului în artera pulmonară).
Lichidul folosit în clinici este soluţia fiziologică (NaCl 0,9 %) sau glucoza 5 %.
O curbă de termodiluţie normală este formată dintr-o porţiune rapid ascendentă (datorită
injectării rapide) urmată de o porţiune cu o pantă moale, descendentă, uşor prelungită.
Când DC este mic, este necesar mai mult timp pentru ca temperatura să revină la valoarea sa
iniţială, deci aria de sub curbă este mai mare; când DC este mai mare, indicatorul mai rece este
transportat mai rapid prin cord, şi aria de sub curbă este mai mică.
Este necesar să se cunoască: volumul injectatului, temperatura soluţiei injectate şi temperatura
bolnavului.
Aceste date sunt prelucrate de microprocesor pe baza ecuaţiei Stewart-Hamilton modificate:
V  (TS − TI )  i  ci
DC =   60  CT  K
A  s  cs
în care: V este volumul injectatului (în ml), A – aria curbei de termodiluţie (în mm2) împărţită la
viteza de derulare a hârtiei (în mm/s), K - constanta de calibrare, Ts, Ti – temperatura sângelui,
respectiv a injectatului, s, i – densitatea sângelui, respectiv a injectatului, cs, ci – căldura
specifică a sângelui, respectiv a injectatului, CT –factorul de corecţie pentru încălzirea
injectatului.
Cateterul arterial pulmonar Swan-Ganz (Fig. 1) este un cateter multilumen (cel clasic are 4
lumene), cu o lungime de 150 cm, marcat din 10 cm în 10 cm.
Cele 4 lumene, complet separate între ele, sunt:
1) lumenul proximal areun orificiu care se deschide la 30 cm de vârful cateterului, în atriul drept,
şi se foloseşte pentru determinarea presiunii venoase centrale şi pentru injectarea indicatorului;
2) lumenul distal este plasat astfel încât să se deschidă în artera pulmonară; se foloseşte pentru
înregistrarea curbelor de presiune în timpul plasării cateterului, pentru monitorizarea continuă a
presiunilor din artera pulmonară, pentru recoltarea probelor de sânge amestecat în vederea
determinării SvO2;
3) un lumen corespunde unui balonaş, care atunci când este umflat, înconjoară vârful cateterului
şi serveşte la plasarea cateterului (flotează în curentul sanguin);
4) un lumen este fals şi conţine legătura cu un senzor de temperatură (termistor) plasat distal la
3,5 – 4 cm de vârful cateterului, termistor care detectează schimbarea de temperatură ca urmare a
injectării indicatorului; această parte a sondei se cuplează la monitorul de debit cardiac.
Timpul de injectare poate fi între 2 şi 4 secunde.
Fig. 1. Cateterul Swan – Ganz.
Măsurarea debitelelor sanguine

F.I.M – U.P. Bucureşti

Debitul cardiac DC: cantitatea de sânge ejectată de
inimă per minut ⇒ cantitatea de sânge pompat per
minut în circulaţia sistemică sau cea pulmonară
(DCstg = DCdr).
Calcul: DC = Ves x FC
•Ves = 70 ml: FC = 70BPM
⇒ - în repaus: DC = 5-6 l/min,
- în efort: DC = 25-35 l/min, pe seama ↑FC şi a ↑Ves.

Indexul Cardiac (IC): IC = DC/SC⇒ IC = 3 ± 0,5 l/min/m2

Fracţia de ejecţie (FE): FE = Ves/ Vsd ⇒ FE > 55%

 Metode de determinare a DC
Metoda Fick - pe baza legii conservării masei
􀂄 Metoda Fick directă: pe baza VO2.
DC = VO2/([O2]a-[O2]v)
• VO2 → O2 din aerul expirat (250 - 300 ml/min);
• [O2]a → [O2] din artera periferică (0,20 ml O2/ml sânge);
• [O2]v → [O2] din AD (cateterism) (0,15 ml O2/ml sânge).
DC = 250 ml/min / (0,20 – 0,15) = 5000 ml/min

􀂄 Metoda Fick indirectă: pe baza VCO2.

􀂄 Metoda Fick directă: pe baza VO2.
􀂄 Metoda diluţiei - pe baza principiului lui Stewart
DC = Q  60/ (q t)
•Q – cantitatea de substanţă injectată (mg)
• q – concentraţia medie de substanţă (mg/l)
• t – timpul de expulzare a substanţei (sec)

􀂄 Substanţe utilizate:
􀂄 Coloranţi: - roşu Congo; - albastru Evans
􀂄 Izotopi radioactivi: I131, Cr51

􀂄 Metoda ecocardiografică - metodă neinvazivă:

􀂄 US (cu frecvenţa ↑) → structuri cardiace → sunt reflectate
f (densitatea mediilor) → impulsuri electrice → captate.
􀂄 Cardiografia de impedanţă – metodă neinvazivă.
 Metoda Doppler
Principiu
Debit cardiac = Aria sectiune transversala * Viteza
Volumul de ejecţie sistolică Ves = VTI × AVS
VTI = integrala viteza - timp
LVOT se obtine in vedere Viteza fluxului (la nivel LVOT)
parasternala (axa longitudinala) in vedere apicala

D=2.1 cm

Formula simplificata = (2.1cm)2 * Integrala viteza-timp 25 cm

0.785
3.46cm2 X 25cm = 87 cm3
Determinarea activităţii electrice a inimii. Electrocardiograma (ECG)
Electrocardiograma este reprezentarea grafică a activităţii electrice a inimii, reflectată în câmpul electric
pe care îl generează, care se poate măsura cu ajutorul unor electrozi aplicaţi pe braţe, pe picioare şi pe
torace. Realizarea unei electrocardiograme este o procedură simplă, neinvazivă, care se face, de obicei, în
cabinetul medicului cardiolog şi care durează câteva minute. Interpretarea ECG-ului necesită însă o
anume experienţă din partea medicului, care trebuie să sesizeze posibilele anomalii în funcţionarea inimii,
fie că este vorba de aritmii, fie de prevenirea infarctului miocardic.
Electrocardiograma poate indica :
• Posibile aritmii
• Mărirea în volum a inimii
• Urme ale unui infarct mai vechi
• Un flux sanguin deficitar la nivelul inimii (ischemie)
• O problemă a pericardului (o membrană care înveleşte inima) – pericardită
• Pereţi îngroşaţi ai camerelor din care este formată inima (atrii, ventricule)
• Cauza unei respiraţii îngreunate (dispneea)
• Dezechilibre electrolitice care pot fi provocate de nivelul (prea mic sau prea mare) de calciu şi
potasiu din organism.
Semnalele electrice cardiace la nivel intracelular pot fi înregistrate cu un microelectrod, care este introdus
în interiorul unei celule musculare cardiace. În plus, este posibil să înregistreze potențialul electric generat
prin activitatea electrică cardiacă pe suprafața toracelui. ECG este o măsură a comportamentului electric
extracelular al țesutului muscular cardiac. Propagarea formei de undă a semnalului electric cardiac prin
corp prezintă forma foarte complicata. Multe sisteme de măsurare a semnalului cardiac sunt deja propuse
în cazul în care electrozii sunt utilizati pentru a măsura diferența de potențial între punctele de pe
suprafața corpului. De fapt, semnalul măsurat este proiecția dipolului de-a lungul liniei definită de
electrozi.

Disfuncționalități ale ritmului cardiac

Ritmul sinusal alterat
Modificarea frecvenței de descărcare a impulsurilor generate în nodul sino-atrial (SA) este de regulă
produsă de către nervii cardiaci autonomi. Analizând ECG-urile corespunzătoare unor stări de tahicardie
sinusală, se poate observa că unda P, complexul QRS și unda T sunt normale, dar diferă durata ciclului
cardiac (intervalul P-P). În cazul bradicardiilor sinusale, frecvența cardiacă scade sub 60 de bătăi pe
minut, iar în cazul tahicardiilor sinusale frecvența cardiacă crește peste 90 de bătăi pe minut.
Aritmiile se petrec frecvent și constituie probleme clinice importante. Aritmiile cardiace reflectă tulburări
fie de propagare a impulsului, fie de inițiere a impulsului. Principalele tulburări ale impulsului de
propagare sunt blocurile conductoare și ritmurile de reintrare. Tulburările impulsurilor de inițiere includ
pe cele care provin din nodul SA și cele care provin din diferite focare ectopice.
Fibrilația
Fibrilaţia atrială constă într-o activitate atrială complet haotică, cu absența undelor P, al cărei loc este luat
de o serie de unde mici, neregulate, cu frecvență foarte mare. Dintre aceste unde doar o parte reușesc să
fie conduse prin nodul atrioventricular, determinând astfel o frecvență ventriculară, a complexelor QRS
mai mică.
Atunci când fibrilațiile atriale sau ventriculare nu răspund la tratament medicamentos se apelează la
terapia prin șocuri electrice. Momentul aplicării șocurilor se corelează cu perioada refractară absolută a
ventriculilor pentru a nu afecta contracția acestora.
Bradicardia sinusală
Este caracterizata de:
• Ritm regulat, sub 55 bpm.
• Unde P de aceeaşi formă, durată şi amplitudine, preced fiecare complex QRS.
• Interval PR normal.
• QRS de durată normală.

Tahicardia sinusală
Este caracterizata de:
• Ritm regulat rapid, peste 100 bpm.
• Unde P de aceeaşi formă, durată şi amplitudine.
• Relație constantă între P și QRS
• Interval PR normal ca durată.
• QRS normal.

Aritmia sinusală
Este caracterizata de:
• Nodul SA descărcare neregulată.
• Interval R-R neregulat.
• Unda P de aceeaşi formă, durată şi amplitudine preced fiecare complex QRS.
• Frecvenţa de obicei nomală (55-100 bpm), variază crescând în inspiraţie şi scăzând în expirație.
• Interval PR şi QRS normale ca şi durată.
Fibrilaţia atrială
• Este caracterizată prin descărcarea rapidă total neregulată şi imprevizibilă a mai multor focare ectopice
atriale, ce determină o activitate atrială haotică.
• Caracterizată pe ECG prin undele de fibrilaţie „f” şi printr-o activitate ventriculară total neregulată-
interval R-R neregulat.
• Frecvenţa ventriculară poate fi scăzută sau rapidă.
• Complex QRS normal.

Modificările ritmice ale tensiunii arteriale, a ritmului cardiac si a altor măsuri cardiovasculare indică
importanța aspectelor dinamice în înțelegerea ritmurilor cardiovasculare. Dintre aritmiile cardiace, se pot
aminti: bătăi premature/ extrasistole, fibrilație atrială, bradicardie, tahicardie și aritmii ventriculare
(fibrilații și tahicardii). Aritmiile clinice care au cel mai mare potențial pentru aplicații terapeutice ale
teoriei haosului sunt tahiaritmiile aperiodice, incluzand fibrilațiile atrială și ventriculară.

Variabilitatea ritmului cardiac are un potențial considerabil de a evalua rolul fluctuațiilor sistemului
nervos autonom, atât în cazul indivizilor sănătoși, cât și pentru pacienții cu diverse afecțiuni
cardiovasculare.
Este demn de retinut si faptul că, utilizarea inadecvată (sau nerecomandată) a unui stimulator cardiac
extern in situatia absentei aritmiilor poate conduce la inducerea unei afectiuni mult mai severe: fibrilatia
ventriculară.
 Caracteristicile defibrilatoarelor cardiace

Condiţiile de viabilitate ale miocardului:

- neîntreruperea traseelor circuitelor asociate activităţii electrice a inimii;
- neobturarea arterelor coronariene.
Defibrilarea: tehnică de reanimare adresată inimii aflate în fibrilaţie ventriculară şi/sau atrială.
Fibrilaţia cardiacă: succesiune de impulsuri de mică amplitudine şi frecvenţă ridicată (180 - 300
bpm). Dacă în răstimp de 1-2 minute nu este înlăturată, rezultă stopul cardiac.
Constructiv, defibrilatoarele pot fi de două tipuri:
- defibrilatoare externe - au doi electrozi amplasaţi transtoracic (cuprind un traseu care include
zona inimii)
- defibrilatoare interne - au doi electrozi filiformi (folosiţi în cadrul operaţiilor pe cord deschis).
Defibrilatorul intern este comparabil cu un stimulator cardiac şi conţine trei componente:
generatorul de impulsuri electrice, electrozii şi un sistem de programare (programator).
Generatorul de impulsuri este un dispozitiv foarte mic, cu un volum de aproximativ 36 cm3.
Practic, el lucrează ca un mic computer, asimilând informaţii despre ritmul cardiac al persoanei
cu ajutorul electrozilor şi verificând dacă frecvenţa cardiacă este prea lentă sau prea rapidă (dacă
inima bate regulat sau neregulat). In cazul în care se constată abateri de la ritmul normal, acestea
sunt înregistrate de defibrilator sub forma unor ECG şi pot fi citite cu ajutorul programatorului,
astfel încât medicul poate reseta dispozitivul, dacă este cazul.
Energia necesară defibrilatorului pentru a funcţiona provine de la o baterie specială, care poate
rezista între 5 şi 10 ani, în funcţie de solicitări. Ceea ce este interesant este că defibrilatorul nu
numai că observă tulburările de ritm, dar şi intervine in cazul unor asemenea evenimente pentru
a opri dezvoltarea unei aritmii într-un mod cât mai blând.

Fig. 1. Defibrilator extern.

Schema de principiu pentru stabilirea curentului de descărcare a unui defibrilator cardiac este un
circuit oscilant (R –L –C) care conţine si rezistenţa de pacient.

Fig. 2. Schema circuitului electric pentru faza de descărcare a condensatorului.

În Fig. 2: R = Ri + Rp ; Ri - rezistenţa electrică internă a aparatului; Rp - rezistenţa electrică a
pacientului.
Ecuaţia care descrie descărcarea condensatorului
di 1
R  i + L  +   i  dt = 0 (1)
dt C
cu condiţiile iniţiale
i(0) = 0 Uc(0) = Uc.
Se definesc mărimile
- factorul de amortizare  = R / 2L 
- pulsaţia de rezonanţă 0 = 1 / L  C .
În raport cu relaţia dintre  şi 0, există trei tipuri ale formei de variaţie a curentului de
descărcare
a) pentru 0 >  - regim oscilant amortizat, expresia soluţiei ecuaţiei (1) fiind
 2 
ioa (t ) =   C  U c   2 + 1  e − t  sin   t  = 02 −  2 (2)
  
b) pentru 0 <  - regim aperiodic (simplu), expresia soluţiei ecuaţiei (1) fiind
 2  et − e −t
ia (t ) =   C  U c   2 + 1  e − t   =  2 − 02 (3)
  2
c) Forma aperiodică critică a impulsului de curent (pentru 0 = ) are expresia
iap,cr (t ) = U c  C   2  e − t  t (4)
iar valoarea maximă a impulsului critic este
  C U c
I m = I ap,cr ,max = (5)
e
Timpul corespunzător valorii maxime a curentului aperiodic critic este: tm = 1/  .
Variaţia curentului de descărcare în cele trei regimuri:

unde:
********: regim aperiodic critic;
++++++ : regim oscilant amortizat;
----------- : regim aperiodic.
Energia iniţială de descărcare şi energia disponibilă la nivelul pacientului sunt
1 Rp
Ws = C  U c2 ; W p =  Ws
2 R p + Ri
Energia disipată prin sarcină în timpul descărcării se poate măsura integrând i2·R de-a lungul
duratei de descărcare.
Tensiunea maximă de încărcare se limitează la 9 kV pentru a evita orice problemă legată de
izolaţie. Energia maximă stocată poate fi de ordinul sutelor de J. O tensiune de încărcare de 9 kV
este necesară pentru furnizarea unui curent de vârf “pentru pacient” de 40 A; 7 kV sunt necesari
pentru a furniza 30 A; 5 kV pentru a produce 20 A.
Se constată că o modificare a impedanţei pacientului afectează durata impulsului, într-o anumită
măsură, şi energia disipată la nivelul pacientului; prima creşte odată cu scăderea impedanţei
pacientului, iar a doua descreşte. Aproximativ 95 % din impedanţele pacienţilor par să fie
cuprinse între două valori de 30 Ω si 90 Ω, cu valori minime pentru piele umedă, tratată cu gel
conductiv, iar valori mari pentru piele uscată.

In cazul de faţă, există următoarele date iniţiale:

Ri = Ω Rezistenţa internă
Rp = Ω Rezistenţa pacientului
Uc = kV Tensiunea la bornele condensatorului
ti = ms Durata impulsului de curent
R2 = Ω Rezistenţa totală
1. NOŢIUNI DE FIZIOLOGIE ALE SISTEMULUI CARDIOVASCULAR

Sistemul cardiovascular şi circulaţia sanguină

1
 Circulaţia pulmonară

Circulaţia pulmonară reprezintă partea din sistemul cardiovascular care transportă sângele neoxigenat
dinspre inimă, către plămâni, şi aduce sânge oxigenat înapoi la inimă.

2
Componentele sistemului excito-conductor al inimii Caracteristicile structurale ale vaselor sanguine

Curgerea laminară printr-un tub

3
Inima şi ciclul cardiac ventricular reprezentat prin curba presiune-volum

4
Poziţia valvelor în timpul diastolei şi a sistolei Variatia marimilor specifice intr-un ciclu cardiac

5
 Presarcina = gradul de întindere al miocardului înaintea contracţiei.
Practic: Vsd (C)

Postsarcina = presiunea pe care miocardul trebuie să o genereze pentru a evacua sângele.

Practic: Pss (F)

Contractilitatea = capacitatea intrinsecă a fibrelor miocardice de a se contracta.

Practic: E (RPVSS)

Modificarea curbei P-V

Creşterea presarcinii Creşterea postsarcinii Scăderea contractilităţii

6
• Creşterea postsarcinii: are ca efect direct scăderea debitului cardiac.
• Creşterea presarcinii: creşte Psd scade complianţa ventriculară.

[ml/mmHg]

• Scăderea contractilităţii: creşte Vss scade elastanţa ventriculară.

[mmHg/ml]

7
 CONSIDERAŢII SISTEMICE PRIVIND MECANISMELE DE COMANDĂ CARDIOVASCULARĂ
• sisteme de comandă care funcţionează în corpul uman: sisteme cu reacţie negativă, care asigură
mecanisme autoregulative;
• model cardiovascular: presiunea arterială sanguină + ventilaţia alveolară (mărimi de comandă);
• frecvenţa cardiacă (mărime controlată).
Mecanisme de comandă a sistemului cardiovascular
* Comanda (pe termen scurt): prin intermediul sistemului nervos autonom (SNA)
* componente care interacţionează: inima, respiraţia şi sistemul respirator
* mecanisme : simpatice şi parasimpatice (vagale).

Schema generală de comandă a sistemului cardiovascular

efect sistem efect
central respirator mecanic

q informatie eferenti pp
SNA uv
xR nerv vagal uc PROCES
efectori
Procesare - + us nerv simpatic Compartimente
E Comandã inimã
informatie (control) uab ucb utb uapb inimã & vasculare
-+ efectori
px0 ncomandã vase u xR
nerv sinusal (IX) baroreceptor p ao
aortic

baroreceptor
pC
carotid

baroreceptor de p ap
nerv vagal (X)
joasã presiune

receptor întindere pT
aorta toracicã
informatie aferenti

receptori întindere
Vst V dr
ventriculari

receptori întindere p vs
vena cavã
CONSIDERAŢII SISTEMICE PRIVIND
MECANISMELE DE COMANDĂ
CARDIOVASCULARĂ

Vasile MANOLIU
1. INTRODUCERE
* sisteme de comandă care funcţionează în corpul uman: sisteme cu
reacţie negativă, care asigură mecanisme autoregulative;
* model cardiovascular: presiunea arterială sanguină +ventilaţia
alveolară (mărimi de comandă) ; frecvenţa cardiacă (mărime
comandată).

2. MECANISME DE COMANDĂ A
SISTEMULUI CARDIOVASCULAR
* comanda: prin intermediul sistemului nervos autonom
* componente care interacţionează: inima, respiraţia şi
sistemul respirator
* mecanisme : simpatice şi parasimpatice (vagale).
Efecte ale mecanismelor parasimpatic, respectiv simpatic
 efect sistem efect
central respirator mecanic

q informatie eferenti pp
SNA uv
xR nerv vagal uc PROCES
efectori
Procesare - + us nerv simpatic Compartimente
E Comandã inimã
informatie (control) uab ucb utb uapb inimã & vasculare
-+ efectori
px0 ncomandã vase u xR
nerv sinusal (IX) baroreceptor p ao
aortic

baroreceptor
pC
carotid

baroreceptor de p ap
nerv vagal (X)
joasã presiune

receptor întindere pT
aorta toracicã
informatie aferenti

receptori întindere
Vst V dr
ventriculari

receptori întindere p vs
vena cavã

Schema generală de comandă a sistemului cardiovascular.

* Activitatea aferentă a baroreceptorilor reprezintă o funcţie
neliniară de presiunea arterială.
* Modelul baroreflex are patru efectori, în ordinea vitezei de răspuns:
ritmul cardiac, rezistenţa, elastanţa, şi volumul nesolicitat al
compartimentelor venoase.
* Fiecare ramură efectoare: o întîrziere + element inerţial de ordinul
unu (filtru “trece jos”).
 3. MECANISME DE COMANDĂ A RITMULUI CARDIAC
a) Activitatea (nemodulată) a baroreceptorilor.
* influenţă frecvenţă cardiacă - presiune sanguină
- inima: model simplu, nepulsatil;
- sistemul circulator: model windkessel.

100

90

78
1.05 80
Ves 0.8658 1/s

pas [mmHg]
70
Product2 R Integrator
110 0.0167 Sum3 1/RC pas
Sum4 60
fc
1/60 0.42 50

r 40

30
40 50 60 70 80 90 100 110
fc [bpm]
 * influenţă presiune sanguină - frecvenţă cardiacă
- activitatea baroreceptori arteriali: sigmoidă
- întîrzieri în răspunsul la stimulări : vagal : 0,3 - 0,8 s
simpatic : 1,7 - 2,8 s.

120
21.39
110
120 In1 Out1 gammav1

pas Tev
100

Subsystem
15

fc [bpm]
90

Product3 gammav fc
In1 Out1 Sum7
80

Tes
36.66 70
Subsystem1

gammav2 80.88
60
80 85 90 95 100 105 110 115 120
fc,b pas [mmHg]
b) Influenţa respiratorie (variaţia ventilaţiei alveolare)
* Pentru sisteme cu reacţie: presiunea la nivelul baroreceptorilor=
presiunea arterială sistemică
* Presiunea parţială a oxigenului din sângele arterial variază în
raport cu modificările ventilaţiei sau conţinutul de oxigen din
aerul inspirat.

Schema influenţelor vagale şi simpatice asupra frecvenţei cardiace.

Stimularea simpatică creşte ritmul cardiac şi îmbunătăţeşte
intensitatea de pompare.
Stimularea parasimpatică produce, în principal, efecte opuse,
descrescând ritmul cardiac.
Variaţia ritmului cardiac la o frecvenţă de respiraţie constantă
creşte odată cu creşterea volumului tidal.
Pentru un volum tidal dat, amplitudinea descreşte odată cu
creşterea frecvenţei de respiraţie.

4. EXEMPLE DE MECANISME DE REACŢIE

 pas   fc (reflex baro-, prepond. vagal)  Q  pas
 pas (stimulare vagală)   Emax   Ves  Q  pas
 Vsd   fc (efect Bainbridge)   tumpl   Vsd
 conc. CO2 în fluide extracel.  vent. Pulm.  conc.
 Analogia între mărimi fiziologice şi mărimi electrice

În modelare, în ipoteza reprezentării elementelor fiziologice prin elemente de circuit – parametri

concentraţi, este utilă echivalenţa reprezentată în tabelul de mai jos:
Tabelul 1.
Mărimi neelectrice specifice Mărimi electrice
Presiunea p [mmHg] Tensiunea U [V]
Debitul Q [ml/s] Curentul I [A]
Rezistenţa hidraulică R [mmHgs/ml] Rezistenţa ohmică R [  ]
Complianţa C [ml/mmHg] Capacitatea electrică C [F]
2
Inertanţa M [mmHgs /ml] Inductivitatea L [H]
Contractilitatea G [ml / (mmHgs)] Conductanţa G [-1]
Volumul V [ml] Sarcina electrică q [C]

Relaţiile de legătură, care în unele cazuri servesc la definirea unora dintre mărimile specificate,
îşi regăsesc de asemenea corespondenţe în relaţii din electrocinetică sau electrostatică.
Parametri caracteristici ai sistemului cardiovascular
Rezistenţa la curgere Conform legii lui Poiseuille, debitul Q de fluid de vâscozitate ν, printr-un
vas de rază r, pe o lungime l, cu pierderea de presiune Δp, are expresia:
  r 4  p
Q (7)
8   l
Se poate exprima pierderea de presiune datorată vâscozităţii cu ajutorul expresiei:
8   l
p  Q (8)
 r4
Dacă se notează rezistenţa hidraulică la curgere cu R:
8   l
R (9)
 r4
rezultă că Q = Δp/R, ceea ce înseamnă că debitul Q este invers proporţional cu rezistenţa
hidraulică R (sau rezistenţa periferică, Rs). Pentru o lungime dată, rezistenţa hidraulică la curgere
variază invers proporţional cu puterea a patra a razei vasului, astfel încât o variaţie mică a razei
tubului determină o modificare masivă a debitului.
Conductanţa G este o măsură a fluxului printr-un segment vascular la o anumită variaţie de
presiune Δp. Conductanţa este reciproca rezistenţei şi reflectă uşurinţa circulaţiei sanguine.
Conductanţa variază direct proporţional cu puterea a patra a razei vasului de sânge. In cazul
inimii, G mai poartă numele de contractilitate.
Distensibilitatea reprezintă capacitatea vaselor de a-şi modifica volumul în condiţiile modificării
presiunii sanguine. Se defineşte ca raportul între variaţia de volum (ΔV) şi produsul dintre
variaţia de presiune (Δp) şi volumul iniţial (V0):
V
Distensibilitatea  (10)
p  V0
Venele sunt de 8 ori mai distensibile decât arterele datorită structurii şi geometriei pereţilor
vasculari. Datorită distensibilităţii mari, venele joacă rol de rezervor sanguin.
Complianţa reprezintă variaţia de volum în raport cu variaţia de presiune:
 V
C (11)
p
Complianţa defineşte gradul în care se pot modifica volumele vasculare la variaţii de presiune.
Complianţele caracteristice traseelor arterial şi venos au valori sensibil diferite; astfel raportul Cv
/ Ca poate varia între 22...30. De aceea presiunea venoasă este foarte mică în raport cu presiunea
arterială, o mică modificare a presiunii venoase atrăgând consecinţe fiziologice şi clinice
importante, în ipoteza considerării complianţelor constante.
Complianţa arterială este, în general, o funcţie de presiune (variaţie invers proporţională). De
asemenea, complianţa descreşte odată cu creşterea grosimii pereţilor vaselor de sânge. Relaţia
care exprimă aceste dependenţe este următoarea:
Al  D
C (12)
Eh
în care: A este aria secţiunii transversale a vasului sanguin, l, D şi h sunt lungimea, diametrul
respectiv grosimea peretelui acestuia, iar E modulul de elasticitate.
Un model liniar al sistemului arterial care conţine o complianţă constantă (modelul Windkessel
cu trei elemente liniare: complianţa arterelor, rezistenţa periferică şi impedanţa caracteristică a
aortei) este util când variaţia presiunii pe parcursul unui ciclu cardiac este mică, situându-se în
jurul unei presiuni medii normale a sângelui.
Inertanţa caracterizează curgerea uniformă, neaccelerată a sângelui. Se notează cu M sau cu L şi
este un parametru proporţional cu densitatea ρ a sângelui:
 l
M (13)
A
în care l şi A sunt lungimea, respectiv aria secţiunii vasului de sânge.
În considerarea funcţionalităţii asincrone a sistemului cardiovascular complet, prin intervenţia
valvelor aortice şi pulmonare, precum şi a celor atrioventriculare, acestea se pot modela prin
intermediul unor elemente semiconductoare (diode); acestea sunt în stare blocată când valvele
sunt închise, respectiv în stare de conducţie când valvele sunt deschise.
Volumul impulsional (de ejecţie sistolică) Ves cantitatea de sânge ejectată în circulaţia sistemică
la fiecare sistolă ventriculară stânga; acest volum este, în medie, de 70 ml.
Debitul cardiac la ieşire, CO, reprezintă cantitatea de sânge ejectat de către ventriculul stâng în
fiecare minut. În medie CO = 70 bpm70 ml/b = 4,9 l/min.
Relaţia de proporţionalitate între debitul cardiac la ieşire, CO, şi presiunea venoasă, pv, este una
neliniară:
CO  G  pv (14)
factorul de proporţionalitate, G, având dimensiunea unei conductanţe, deoarece descrie un
transfer de la presiunea de intrare la debitul de ieşire; G se numeşte contractilitatea inimii.
Fracţia de ejecţie sistolică se calculează cu relaţia:
V
Fes  es  100 [%] (15)
Vsd
în care Vsd este volumul la sfârşit de diastolă (uzual, acest volum este de 110 – 120 ml).
Presiunea medie, p , este determinată numai de debitul CO şi rezistenţa periferică:
p  CO  Rs (16)