Vederea la om

Lumina pătrunde prin partea din față a ochiului printr-o membrană transparentă numită cornee,
înconjurată de o zonă numită albul ochiului sau sclerotică. În spatele corneei se găsește irisul, un disc
colorat (acesta are un caracter unic pentru fiecare individ). Între cornee și iris există un lichid numit
umoare apoasă. Irisul este perforat în centru de un orificiu de culoare neagră, denumit pupilă. Pentru ca
ochiul să nu fie deteriorat, atunci când lumina este foarte puternică, pupila se contractă (și prin urmare,
se micșorează); iar în caz contrar, atunci când este întuneric, pupila se mărește. În continuare, lumina
traversează cristalinul, acesta având funcția de lentilă biconvexă, apoi umoarea sticloasă, în final
imaginea fiind proiectată pe o membrană numită retină. Pleoapele și genele au rolul de protecție a
ochilor. O membrană subțire transparentă, denumită conjunctivă, căptușește interiorul pleoapelor și o
parte din sclerotică.

Culoarea ochilor

Conform unor cercetări, se presupune că toate persoanele cu ochi albaștri se trag dintr-un strămoș
comun, care a suferit o mutație genetică în gena HERC2(d).[1][2][3]

Formarea imaginii

În cazul ochiului emetrop (vederea normală), imaginea se formează pe retină. Pentru ca razele de
lumină să se poată focaliza, acestea trebuie să se refracte. Cantitatea de refracție depinde în mod direct
de distanța de la care este văzut obiectul. Un obiect situat la o distanță mai mare necesită mai puțină
refracție decât unul situat la o distanță mai mică. Cel mai mare procentaj din procesul de refracție are
loc în cornee, restul refracției necesare având loc în cristalin.

Lumina trece prin mediile transparente (cornee, umoare apoasă, umoare sticloasă și cristalin) si
formează o imagine răsturnată pe retină. Pe retină, celulele specializate transformă imaginea în
impulsuri nervoase. Acestea ajung prin nervul optic până la regiunea posterioară a creierului. Acesta
din urmă interpretează semnalele printr-un mecanism complex care implică milioane de neuroni.

Razele de lumină suferă la nivelul ochiului o refracție triplă:

1. razele de lumină își schimbă direcția;

2. o refracție are loc la nivelul corneei și câte una pe fiecare față a cristalinului;
3. imaginea se formează pe retină, pe pata galbenă și este reală, mai mică și răsturnată.

Defecte de vedere

Orice deviere de la starea emetropă(vederea normală) reprezintă un defect de vedere. Cele mai des
întâlnite defecte de vedere ale ochiului uman sunt:
Diferențele dintre defectele principale de vedere

 Miopia este cel mai des întâlnit defect de vedere, aceasta având un caracter patologic(apare la
naștere) și ia loc atunci când globul ocular al ochiului miop este mai mare decât cel al ochiului
normal, imaginea formându-se în fața retinei. Miopia este corectată cu ajutorul lentilelor
divergente.
 Hipermetropia este de asemenea un defect patologic, aceasta însă luând loc mai rar decât
miopia. Globul ocular al ochiului hipermetrop este mai mic decât cel al ochiului normal, în
consecință imaginea formându-se în spatele retinei. Hipermetropia este corectata cu ajutorul
lentilelor convergente.
 Prezbitismul este un defect de vedere care apare de obicei la bătrânețe, acesta comportându-se
în același mod precum hipermetropia, acesta fiind cauzat de atrofierea elasticității cristalinului.
Prezbitismul este tratat cu ajutorul unei lentile convergente.
 Strabismul are drept cauză slăbirea unuia dintre mușchii externi ai globului ocular, acesta fiind
corectat prin exerciții de întărire a musculaturii ciliare.
 Cataracta apare cel mai frecvent, la persoanele cu o vârstă înaintată, aceasta fiind cauzată de
pierderea treptată a transparenței(opacifierea) cristalinului. În cazul cataractei congenitale,
aceasta este corectată prin secționarea unei porțiuni a irisului și a capsulei cristaliniene ori prin
extragerea cristalinului și înlocuirea acestuia cu un cristalin artificial reprezentat de către o
lentilă biconvexă.
 Astigmatismul este o boală oftalmologică manifestată printr-o deformare a corneei care atrage
după sine o refracție defectuoasă a razei de lumină în globul ocular. În cazul astigmatismului,
razele de incidenta de lumină albă ce sosesc la ochi sub formă de raze paralele vor suferi un
proces intens și inegal de refracție, și prin urmare, cu cât această refracție diferențiată va fi mai
mare, cu atât astigmatismul va fi considerat mai grav.
 Alcătuirea ochiului : ●tunica externă: -sclerotica ,, albul ochiului " , alb sidefie, fibroasă
-cornea transparentă:situată anterior,bombată, transparentă ☆ ●tunica medie: -coroida(rol de
hrănire) -corpul ciliar(produce umoarea apoasă) -irisul:,,floarea ochiului",cu orificiul pupila ☆
●tunica internă: -retina:conține celulele fotosensibile(celule cu con,celule cu bastonaș)
 Pe retină se găsesc: ●pata galbenă(zona de maximă acuitate vizuală)-locul unde diametrul
ochiului atinge retina(conține celule cu con) ☆ ●pata albă-locul unde nervul văzului părăsește
retina (nu conține celule fotosensibile)
 Glaucomul
  Dezlipire de retină
 Retinopatia diabetică
 Retinopatia hipertensivă
 Conjunctivita
 Keratopatia
 Daltonism

Axe

Ochii vertebratelor și ai unei serii de moluște au două axe importante: axa optică și axa vizuală:

 Axa optică reprezintă axa de simetrie a elementelor optice care participă la formarea imaginii
pe retină. Zona de pe retină aflată la intersecția cu axa optică este locul unde aberațiile optice
sunt minime, deci rezoluția imaginii proiectate este optimă.
 Axa vizuală este determinată de centrul optic al sistemului de proiecție optică (cornee și
cristalin) și de locul de pe retină care asigură cea mai bună definiție a imaginii (fovea centralis).

Pentru o vedere optimă aceste două axe ar trebui să coincidă, pentru a suprapune imaginea cea mai
clară peste zona de pe retină cea mai aptă să o detecteze. Totuși nu se cunosc specii la care această
coincidență să aibă loc. De exemplu la om unghiul dintre cele două axe este de aproximativ 5°, cu axa
optică deplasată în direcție nazală față de fovea centralis. La alte specii deplasarea poate fi în direcție
nazală sau temporală. Nu se cunoaște motivul pentru care această deviație a rămas necorectată de-a
lungul procesului evolutiv.[4]

La vertebrate există o a treia axă, determinată de poziția nervului optic, care creează pe retină o zonă
incapabilă să recepteze lumina, numită pata oarbă. La om pata oarbă se situează la aproximativ 15° de
la fovea centralis în direcție nazală și ocupă aproximativ 6° din câmpul vizual. Ochii cefalopodelor nu
au o pată oarbă, deoarece nervii se conectează la retină prin spatele acesteia.