1.

ANALIZATORUL VIZUAL ŞI ROCESELE SENZORIALE,

1.       ANALIZATORUL VIZUAL ŞI PROCESELE SENZORIALE,
ÎN CROMOTERAPIE
 
Văzul este unul dintre cele mai complexe şi mai importante aparate senzoriale, el având un rol essenţial în orientarea
şi deplasarea în spaţiu şi în perceperea de la distanţă a obiectelor. Stimulul specific, în raport cu acţiunea căruia s-a
desfăsurat acest process, a fost lumina, ca segment al spectrului electromagnetic, cuprins între lungimile de undă (380 -390)
m si (780-790) m.
Senzaţia subiectivă de lumină, în delimitarea ei se ia ca reper percepţia umană. Aceasta a creat accepţiunea
psihofizică şi psihofiziologică a termenului de lumină, el desemnând aceea porţiune a razelor spectrale care este efectiv
receptată de organul vizual al omului şi a carei acţiune determină senzaţii specifice.
Senzaţia de culoarea este rezultatul impresiei produse asupra ochiului de către diferite radiaţii luminoase, în ultima
analiză o entitate psihică.
Deci culoarea este o senzaţie! Dar ea nu reprezintă o stare psihică absolută.
Senzaţia de culoare nu este un produs al activităţii spontane, independente, a analizatorului vizual, ci rezultatul
reflectării transformărilor fascicolului de unde electromagnetice la suprafaţa diferitelor corpuri materiale pe care le
luminează direct sau indirect.
Astfel, în plan comportamental, culoarea ne orientează nu în raport cu lumea noastră internă, ci cu cea externă, şi de
aceea îi conferim statut de proprietate reală, obiectivă şi spunem că o percepem ca pe o determinare intrinsecă, specifică a
obiectelor.(31).
Aşadar, senzaţia culorii depinde de trei factori: constituţia obiectului şi cu deosebire cea a suprafeţelor sale, ce
absorb sau reflectă, în mai mare sau mai mică măsură, unele sau altele din radiaţiile spectrului; apoi felul şi calităţile razelor
luminoase ce izbesc obiectul şi se reflectă spre privitor şi în sfârşit, ochiul care percepe mesajul să-l transmite creierului.
(14)
Cel ce a emis ipoteza după care energia luminoasă nu este emisă şi absorbită ca o rază continuă, ci în porţiuni
izolate, a fost abia Max Planck, autorul teoriei quantelor. Iar ceva mai târziu Albert Einstein a demonstrat că ea este un fel
de „atom al energiei strălucitoare”.
Fizica actuală a demonstrat că lumina este discontinuă şi continuă totodată, constituind unul din procesele
particulelor (quantelor) şi a undelor. Astfel, lumina este emisă sau transmisă energiei în forma undelor sau a corpusculilor
electromagnetici, ce se propagă cu uluitoarea viteză de 300 000 Km pe secundă, în linie dreaptă.
Dar din marea scală a radiaţiilor electromagnetice – sau a spectrului energiei radiante – ce se întinde de la razele
cosmice, până la cele de radio-emisie, ochiul omenesc percepe un sector relativ restrâns: situat între segmentul razelor
ultraviolete, având unde scurte şi cel al infraroşiilor, cu unde lungi.
Deci lumina este doar acea parte a radiaţiilor electromagnetice care este perceptibilă de ochiul omenesc.
Descompunând, printr-o prismă de cristal; lumina albă în cele şapte culori ale curcubeului, Newton a demonstrat calitatea
calitativă a acestor radiaţii, pe care fizica de azi le situează cam între 400 milimicroni (mμ) pentru violet şi 700 mμ pentru
roşu, lungime de undă.
Frecvenţa oscilaţiilor energiei electromagnetice pe secundă se află într-un raport invers proporţional cu lungimea de
undă (μ), exprimată în milimicroni.(14)
Frecventa unei unde este data de numarul complet de unde care trec printr-un punct in fiecare secunda si se masoara
in cicli pe secunda.
        Sa luam un exemplu pentru a usura intelegerea: valurile inalte de 10 m ale unui ocean care se lovesc de tarm la
fiecare 5 secunde au o frecventa de 5, in timp ce valurile de 10 m ale unui ocean care se lovesc de tarm la fiecare 10
secunde au o frecventa de 10.
 Cu cat mai frecvente sunt valurile, cu atat mai inalta este frecventa. Deci : cu cat mai inalta este frecventa unei
culori, cu atat mai aproape sunt valurile undei energiei (au lungimea de unda mai mica).
Culorile cu cea mai inalta frecventa sunt – violet – indigo – albastru
Culorile cu cea mai joasa frecventa de unda sunt – galben – orange – rosu
 Cantitatea de energie dintr-o unda luminoasa este direct proportionala cu frecventa sa , astfel incat, o unda
luminoasa cu o frecventa mai mare are o energie mai inalta decat o unda luminoasa de joasa frecventa. (5)
Anumite culori care iradiază mai mult, acţionează mai puternic asupra tonurilor învecinate. Iar culorile cu unde
scurte dau impresia de răceală  (violeturi, albastruri, verzuri-albăstrui) pe când cele cu unde lungi dau senzaţia de căldură
(roşuri, portocaliuri, gălbenuri). Tot deosebirile dintre puterile radiaţiei  explică de ce unele culori par că vin în faţă (roşu) şi
altele par că se retrag (albastru); proprietăţi ce au fost utilizate în pictura clasică pentru  obţinerea iluziei de spaţiu. Şi tot
coeficientul energetic al culorilor este cel ce acţionează puternic asupra sensibilităţii noastre, condiţionându-ne psihologic.
 „Marea descoperire a epocii noastre, afirmă Pierre Francastel , este puterea psiho-fiziologică a culorii şi în acest domeniu
artiştii au fost, ca de atâtea ori, precursori intuitivi, lent ajunşi apoi de savanţi.(14)
Dar lungimile de undă, ca delaltminteri atât numărul, cât şi denumirile culorilor spectrului, continuă să fie
controversate. Iată în această privinţă, un tabel propus de P. Popescu–Neveanu şi Mihai Golu (30):
Tabelul 1 .Raportul dintre lungimea de undă si tonul cromatic
    Lungime Lăţi
Nr. Denumirea a de undă în mea fâşiei
culorii milimicroni care
determină
tonul în
milimicroni
1 Violet 390 – 60
450
2 Indigo 450 – 30
480
3 Albastru 480 – 30
510
4 Albastru 480 – 10
-verzui 490
5 Vedre- 490 – 20
albăstrui 510
6 Verde 550 – 25
575
7 Galben 575 – 15
590
8 Portocali 590 – 30
u 620
9 Roşu 620 – 180
800
 
Tabelul 2. Arată părerile câtorva cercetători despre lungimile undelor culorilor pure, în milimicroni.(14)
  Limitele după Abney Limitele după Centru Fleury
Listing după Rood

Roşu Finele spectrului 620 723 la 647 700 750 la 650

Portocaliu-roşcat     620,8 615

Portocaliu 620 la 592 647 la 585 597,2 605

Galben-portocaliu     587,9 595

Galben 592 la 578 585 la 575 580,8 580

Vedre 578 la 513 575 la 492 527,1 520

Albastru-verzui 513 la 500   508,2 490
Albastru-cyanic     496  
Albastru 500 la 464 492 la455 473,2 470
Ultamarin 464 la 446 455 la424 438,3  
 Violet 446 la finele spectrului 424 la 397 405,9 400 la 380
 
    Lungimea de unda este distanta strabatuta de o unda intr-un timp egal cu o perioada T.
 Revenind la exemplul anterior cu valurile oceanului, putem defini lungimea de unda ca distanta dintre 2 valuri
succesive calculata atunci cand trec prin acelasi punct. Intr-un ocean plin de valuri care sunt la 10 metri distanta unele de
celelalte, putem spune ca lungimea de unda este de 10 metri, iar intr-un ocean cu valuri care se afla la 30 de metri distanta
unele de celelalte lungimea de unda va fi de 30 de metri. Cu cat mai mare e distanta care separa doua valuri, cu atat
lungimea de unda va fi mai joasa.   Acelasi lucru se aplica si luminii. Rosul are o lungime de unda de 700 nanometri (o
unda strabate doar 7 zeci de milionimi dintr-un metru) in timp ce violetul are o lungime de unda mai joasa (fiecare unda
violet va strabate o distanta mai mare). (5)
Lungimea de undă este însă doar una din cele trei caracteristici principale ale senzaţiei cromatice. Ea stabileşte
culoarea propriu-zisă – greşit denumită uneori şi tonalitate.
În mod teoretic, orice lumină descompusă trebuie să dea cele şapte culori ale spectrului. Ele apar însă rareori
împreună: de exemplu, când fascicolul străbate prisma de cristal sau în curcubeu (unde picăturile de apă ce se află în
suspensie în atmosferă, joacă rolul prismei). În mod obişnuit însă, razele spectrului sunt absorbite în cea mai mare parte de
corpurile luminate.
Astfel un corp ce absoarbe exact celelalte şase raze şi reflectă numai galben, ne apare de culoare galbenă, ş.a.m.d.
Pentru aceasta însă trebuie ca porţiunea de bandă spectrală ce este reflectată – foarte îngustă de fapt – să fie precis
delimitată, adică perfect monocromatică. Sau altfel spus, fascicolul să aibă o singură lungime de undă electromagnetică. Şi
atunci, avem de-a face într-adevăr, cu o culoare absolut pură sau spectrală.
Cele mai frecvente cazuri sunt însă cele ale culorilor compuse, datorite reflectării unor fascicole de lumină
policromatică. Extremele acestei serii de variante sunt: fie percepţia acromatică de alb – când suprafaţa corpului reflectă
absolut toate razele spectrului primite; fie cea acromatică la negru – când ea absoarbe absolut toate razele.
Între aceste două cazuri limită – care nu se întâlnesc, dealtmiteri, în mod absolut în practică – se înşiruie infinitatea
cromatică a lumii, datorită nesfârşitelor varietăţi ale posibilităţilor pe care le are un corp de a absorbi anume radiaţii şi a
reflecta altele.
O mare varietate a capacităţii de reflexie găsim şi în gama factorilor de reflexie ai culorilor, ce merg de la 4% pentru
negru, până la 85% pentru alb.(14)             
                   Tabelul 3 . Factorii de reflexie  al culorilor 
                                                                                                                                                                                             
        Factorii de
Culoarea reflexie                                                 
%
Alb 85

Galben 50 … 75
deschis
Verde 50 … 75
deschis
Crom 55

Verde 30

Gri 30

Ocru 25

Roşu 15 … 30
închis
Albastr 45
u deschis
Galben 45
închis
Maro 30 …45
închis
 Verde 15
închis
Albastr 10
u închis
Negru 4

         
Luminozitatea sau strălucirea:   reprezintă gradul   de   intensitate   sau   încărcătura energetică a razelor de
lumină, respectiv a undelor electromagnetice, reflectate de o anumită culoare. Este determinată de amplitudinea
undei luminoase. Culorile   deschise   (luminoase)   sau   strălucitoare   reflectă    mai  multă    lumină  decât cele
închise. Culoarea cea mai luminoasă este culoarea  albă,  iar cea   mai  puţin luminoasă, culoarea neagră. Culorile
de la  marginea  spectrului  vizual (albastru, violet) au o strălucire mai mică decât cele de la mijloc (galben). O
culoare cromatică  este cu  atât  mai  luminoasă  cu  cât este  mai îndepărtată  de negru.(81)
A doua caracteristică, din cele trei variabile senzoriale ale culorii, ar fi luminozitatea: „valoarea” din pictură,
denumită uneori şi „ton”. Ea reprezintă de fapt intensitatea, însuşire fundamentală a luminii, ce se măsoară fotometric cu
diverse unităţi: 1fot reprezintă luminatul pe o suprafaţă de 1cm pătrat, în condiţiile unui flux luminos de 1 lumen; iar 1 lux
reprezintă luminatul pe 1 m pătrat, la acelaşi flux. Termenul folosit pentru puterea sursei de lumină este luminescenţa în
fotometrie şi colorimetrie şi leucie, în psiho-fiziologie.(14).
Luminescenţa – cum s-a mai spus – termen folosit în fotometrie şi colorimetrie, sau luminozitatea, în vorbirea
artistică şi cea curentă, poate fi cea a unei surse luminoase; şi atunci se măsoare prin raportul dintre puterea sa de emisie –
intensă sau slabă – şi suprafaţa emiţătoare.
Măsura luminozităţii suprafeţelor reflectate o dă factorul de luminescenţă, ce reprezintă raportul dintre puterea de
reflectare a suprafeţei şi o lumină incidentală a cromatică. Adjectivele ce trebuie să exprime factorul de luminescenţă sunt
deschis sau închis. Numai că el se poate exprima şi în numere, ca de pildă, pentru a lua două cazuri extreme; factorul de
luminescenţă al unei catifele negre este de ordinul 1 până la 2%, în vreme ce cel al unei foi de hârtie albe este de 70 până la
80%.
Este adevărat că procesul percepţiei obiectului, fluxul luminos capătă o mare însemnătate, putând modifica radical
aspectul suprafeţelor. Totuşi factorul de luminescenţă – valoarea constantă – reprezintă un excelent mod de apreciere.
Astfel, de pildă, o hârtie albă privită în cameră, cu perdelele trase, va reflecta incomparabil mai puţină lumină decât o hârtie
neagră privită  la exterior, în plin soare. Şi totuşi ochiul percepe hârtiile diferit. „Prin urmare – spune Yves Galifret –
identificarea perceptivă asupra feţelor reflectante este întemeiată nu pe cantitatea absolută de lumină pe care o reflectă
suprafeţele, ci pe raportul dintre cantitatea pe care o primesc şi cantitatea pe care sunt în stare s-o reflecte.
Într-adevăr, ceea ce permite identificarea diferitelor suprafeţe nu este fluxul luminos pe care ele îl reflectă, deoarece
acesta variază constant în funcţie de luminat, ci posibilităţile pe care le au de a reflecta fluxul incident, adică factorul de
luminescenţă caracteristic, care este invariabil.
Această atitudine este deci fundamental opusă celei adoptate faţă de surse, pentru care factorul invariabil fiind
valoarea absolută a luminescenţei, identificarea se bazează pe această valoare.
În franţuzeşte, de pildă specialiştii deosebesc termenul de luminozitate, corespunzând luminiscenţei sursei
luminoase, şi clarité, corespunzând factorului de luminiscenţă al suprafeţelor reflectate. În acest sens, cuvântul clarité nu-şi
are corespunde în româneşte, căci traducerea sa cu claritate, cu limpezime sau pur şi simplu cu lumină, nu exprimă factorul
de luminescenţă. Cum  s-a văzut, pentru aceste noţiuni, psihologii şi fiziologii folosesc termeni speciali: pentru luminozitate
– fanie – iar pentru factorul de luminozitate (clarité) – leucie. (14)
Pentru a se produce o senzatie de lumina constientizabila, este necesar ca fiecare componenta a energiei radiante,
care are o anumita configuratie spatio-temporala, sa poarte pana la receptor o incarcatura minima de energie
electromagnetica. De aceea primul parametru dupa care trebuie analizat stimulul vizual specific este cantitativ. Unitatea
etalon in care se exprima in valori cantitative specifice orice flux luminos este lumenul.
 Fluxul luminos emis de o sursa iradiaza in toate partile si el caracterizeaza forta sursei date. Unitatea de masura a
distributiei iradiatiei pe diferite directii ale spatiului este dat de intesitatea luminii. Ea se determina raportand fluxul de
lumina ce se propaga intr-o anumita directie la asa-numitul unghi corporal. Intensitatea luminii este direct proportionala cu
fluxul luminos si invers proportionala cu marimea unghiului corporal. Cu cat fluxul luminos va fi mai mare, iar deschiderea
prin care trece el mai ingusta, cu atat intensitatea luminii va fi mai puternica, si invers.
Luminozitatea caracterizeaza fluxul emanat de o sursa in toate partile, fara a considera pozitia observatorului;
claritatea se refera la acest fascicul de raze orientat in directia observatorului. Toate cele cinci dimensiuni ce definesc din
punct de vedere cantitativ stimulul luminos – fasciculul luminos, intensitatea, iluminatul, luminozitatea si claritatea – se afla
intr-o relatie de interdependenta si toate influenteaza intr-un sens sau altul; dinamica sensibilitatii si receptiei vizuale.
Trebuie insa precizat ca ochiul nostru percepe in mod nemijlocit si distinct numai ultima dimensiune – claritatea; celelalate
dimensiuni se apreciaza indirect, dupa claritatea obiectelor din jur.
 Cel de-al doilea parametru dupa care trebuie analizat stimulul specific al sensibilitatii vizuale este lungimea de
unda (  ). Aceasta depinde de frecventa vibratiilor sau pulsatiilor electromagnetice pe secunda: cu cat frecventa este mai
mare, cu atat lungimea de unda este mai mica, si invers. Efectul desprinderii si diferntierii undelor dupa lungimea lor se
traduce in plan psihologic prin senzatia de culoare. In functie de componenta spectrala a fascicolului radiant care
impresioneaza receptorul, senzatia de culoare poate fi pura (o singura lungime de unda) sau impure (mixata, cu doua sau
mai multe lungimi de unda).(30)
Corespondenta dintre lungimile de unda ale spectrului luminos:
Ton cromatic; violet are limitele valorice ale  intre390-450 m
                       indigo are limitele valorice ale  intre 451-480 m
                       albastru are limitele valorice ale  intre 481-520 m
                       verde are limitele valorice ale  intre                  521-575 m
                       galben are limitele valorice ale  intre 576-590 m
                       portocaliu   are limitele valorice ale  intre 591-620 m
                       rosu are limitele valorice ale  intre 621-800 m
Latimea fasiei monocromatice in m: violet 60; indigo 29; albastru 39 (incluzand si nuantele albastru-verzui); verde
54 ( incluzand si verde-albastrui); galben 14; portocaliu 29; rosu 179. Se observa o inegalitate a intervalelor de modificare a
diferitelor culori o data cu lugimea de unda. Asfel, cresterea lungimii de unda de la 390 m pana la 450 m influenteaza
foarte putin asupra tonului cromatic, ochiul continuand sa perceapa aceeasi culoare –violet; ritmul cel mai accelerat de
modificare se constata in zona galbenului: la 570 m culoarea este inca destul de verzuie, la   580 m  ea devine galben
intens, iar la 590 m se schimba deja in portocaliu; intinderea si constanta cea mai mare o are rosul 179 m, apoi verdele
54 m. Stimulul luminos se mai caracterizeaza prin doua dimensiuni (parametri) importante din punct de vedere psihologic
– amplitudinea si forma undei electromagnetice.
 Amplitudinea exprima incarcatura energetica pe care o poarta unda de lungime data; ea determina claritatea culorii.
Forma reflecta aspectul general al oscilatiilor undelor care compun fascicolul-stimul si ea rezulta din interactiunea de faza
dintre mai multe unde de lungimi diferite. In plan psihologic, forma determina calitatea de saturatie a senzatiei specifice de
culoare.
Sensibilitatea vizuala este modalitatea care s-a diferentiat si specializat in detectia, receptia si prelucrarea
(procesarea) semnalelor luminoase. Legile psihologice cele mai importante care actioneaza in sfera sensibilitatii vizuale
sunt: legea adaptarii, legea contrastului si legea sensibilizarii.
Adaptarea este un proces cu doua verigi, antagonice dupa efectul pe care-l are asupra nivelului sensibilitatii:
adaptarea la lumina, care inseamna scaderea in timp a sensibilitatii fata de nivelul initial, si adaptarea la intuneric, care duce
in timp la cresterea sensibilitatii in raport cu valoarea initiala.
Contrastul se exprima atat sub raport cu intensitatile stimului luminos, cat si in raport cu culorile si marimile
formelor. Pentru primul caz, cel mai puternic este contrastul provocat de trecerea brusca de la lumina la intuneric sau de la
intuneric la lumina zilei; celalte doua situatii in care se manifesta legea contrastului sunt la nivelul perceptiei.
Sensibilizarea este efectul pozitiv pe care il poate avea stimulare altui analizator; a celui auditiv cu sunete de
frecventa medie si intensitate submedie.
Inca o delimitare in sfera sensibilitatii vizuale, identificandu-se sensibilitatea luminoasa, considerate primara, cea
mai veche din punct de vedere filogenetic, ce poseda simtul vazului , si sensibilitatea cromatica, considerate secundara, mai
noua din punct de vedere filogenetic.
Principalele propietati ale unei senzatii cromatice sunt: tonul cromatic, saturatia si luminozitatea.
Tonul cromatic este aceea calitate dupa care o culoare spectrala de baza, de exemplu albastru, se deosebeste de
oricare alta culoare spectrala de baza – verde, galben, rosu etc. -, de aceeasi luminozitate. El se determina de catre lungimea
undei electromagnetice si se schimba o data cu modificarea, in sens ascendent sau descendent, a acesteia, dincolo de
limitele fasiei date.
Saturatia este gradul de deosebire al culorii cromatice date fata de culoarea alba de aceeasi claritate.Ea depinde de
forma undelor electromagnetice, care rezulta din raportul dintre cantitatea razelor ce caracterizeaza culoarea suprafetei date
si fascicolul luminos general reflectat.(30)
Saturaţia: reprezintă puritatea sau gradul de    amestec   al   unei   culori    cu    albul (amestecul lungimilor
de undă). Este însuşirea culorii de a fi  mai concentrată, mai saturată sau mai pală şi este dată de distanţa la
care se situează o culoare cromatică dată de culoarea acromatică — alb.  Depinde de uniformitatea  lungimilor de 
undă  percepute concomitent.  O culoare este cu atât mai pură cu cât undele electromagnetice care ne dau cu-
loarea respectivă sunt mai omogene. Ca lungime de undă sunt de acelaşi fel. O culoare teoretic pură este aceea
determinată de o singură lungime de undă. Cu cât percepem  mai  multe lungimi de undă în acelaşi timp, cu
atât impresia de culoare este mai  puţin pură, mai pală. Dacă percepem concomitent toate lungimile de  undă, 
vedem  culoarea  albă. Saturaţia   unei   culori   scade   dacă   se adaugă   cenuşiu   sau   dacă   facem   să crească sau
să scadă luminozitatea. Datorită  acestei  proprietăţi  culorile ni  se par  „tari”   sau   „slabe”,   „grele”   sau „uşoare”,  
„vii”   sau   „moarte”,   „vesele” sau ,,triste”.(81)
În sfârşit , al treilea factor caracteristic, a treia variabilă senzorială a culorii este puritatea sau saturaţia, exprimând
gradul de intensitate şi strălucire cromatică, în raport cu cele ale culorii pure. „la extreme – unde strălucirea este cea mai
puternică sau cea mai slabă – spune  Arnheim, culorile sunt puţin diferite de negru şi alb; în segmentul mijlociu, un număr
moderat de trepte cromatice duce la o nuanţă puternic saturată – un cenuşiu de aceeaşi strălucire. Dar efectul specific al
acestui factor asupra temperaturii culorilor rămâne încă de analizat. Se poate că lipsa de puritate să accentueze calitatea
„termică” determinată de modificarea tonului cromatic, făcând ca o culoare caldă să pară şi mai caldă, iar una rece, mai
rece.(14)
Nuanţă cromatica: termen folosit în vorbirea curentă pentru a desemna fie gradul de puritate, fie cel de
luminozitate al unei culori. Se mai foloseşte şi termenul de „ton cromatic” mai ales pentru culorile saturate în
timp ce termenul de nuanţă cromatică desemnează mai degrabă culorile modificate prin folosirea albului şi
negrului. Spre exemplu, tonul de   cobalt se  refera  la   locul  pe care acesta îl ocupă în familia de albastruri
saturate, iar nuanţa de cobalt la amestecurile   acestuia    cu    alb    sau   negru. Odată cu fiecare creştere de
aproximativ  2-5   nm  (nanometri    sau    milionimi dintr-un  milimetru) a  lungimii de  undă a radiaţiilor
luminoase, ochiul uman discriminează   o   nouă   nuanţă   de  culoare sau  un  nou ton cromatic.  Diferenţa  de
lungime    de    undă    dintre    roşu-închis (760   nm)   şi   violet   (390   nm)   este   de 370 nm. Pe această gamă de
lungimi de undă se disting aproximativ 130-200 de nuanţe   cromatice.    Aceste   nuanţe   formează familii de
culori ce gravitează în jurul   celor   ce   caracterizează   spectrul cromatic.  Roşul  are 57 de  nuanţe distincte,
portocaliul  12, galbenul 24, verdele  12,   albastru 29,   violetul  16.   Prin combinarea diferitelor grade de saturaţie
şi a celor 200 de nuanţe, se pot obţine aproximativ  1 700 de nuanţe cromatice.
Tonalitatea cromatică: este însuşirea diferenţiatoare a culorilor pe care o avem în vedere când spunem
despre o culoare că este roşie, verde etc. Este dată de lungimea de undă care predomină în lumina ce stimulează  
analizatorul   vizual: violet (390-450    nanometri), (nanometrul reprezintă o milionime dintr-un  milimetru);  
indigo (450-480   nm); albastru (450-510   nm); albăstr’ui-verzui (480-490 nm); verde-albăstrui (490-510 nm);
verde (550-575 nm);    galben    (575-590 nm); portocaliu (590-620 nm); roşu (620-760 nm). Senzaţia de culoare
este generată de radiaţiile lungimilor de undă reflectate.   Corpurile care   absorb toate lungimile de undă sunt
percepute ca fiind negre iar cele care reflectă toate lungimile de undă sunt percepute ca albe. Absorbţia şi
reflexia în diferite proporţii a tuturor lungimilor de undă determină nuanţe cromatice aflate între alb şi
negru – griul.
Termenul nuanţă – folosit cu precădere în artă – şi care semnifică variaţiile de valoare sau puritate ale unei culori nu
trebuie confundat cu valoarea sau tonalitatea.(81)
 Luminozitatea exprima gradul de deosebire a culorii spectrale date fata de culoarea neagra. Ea este determinata de
coeficientul de reflexie.
Producera  senzatiei vizuale in urma administrarii stimului specific are la baza activitatea intregului analizator.
Aparatul de protectie si aparare a globului ocular (pleoape si genele, invelisurile membranice-sclerotice, alcatuite din tesut
opac, fibros si dur, prezentand doar in partea anterioara o portiune transparenta, cornea, pentru accesul luminii din afara,
coroida, puternic vascularizata si pigmentata in negru pentru a impidica reflectarea luminii in alte directii decat in retina,
glandele lacrimale) si aparatul muscular (care asigura reglarea miscarilor pe orizontala si verticala ale globilor oculari).
Globul ocular, care cuprinde mediile de transmisie a luminii, si retina (al treilea invelis). Globul ocular este intern
compartimentat in doua camere-anteriora, delimitata de cornee, in  partea stanga, si de iris structura formata din muschii
circulari si radiari, care regleaza diametrul pupilei situata in mijloc si posterioara, delimitata de iris, muschii ciliari si
ligamentle de suspensie a cristalinului.
Comunicarea intre camera anterioara si cea posterioara se realizeaza prin intermediul pupilei. In interiorul camerelor
se afla un lichid cu o compozitie omogena, necelularizat. In partea posterioara a cristalinului se afla un mediu gelatinos,
corpul vitros, care imbina cea mai mare parte a cavitatii interne a ochiului. De la cornee pana la focalizarea in retina, razele
luminoase strabat numai medii transparente. Sistemul optic de la nivelul globilor oculari este completat cu trei suprafete de
refractie: suprafata corneeii, suprafata anterioara a cristalinului si suprafata posterioara a cristalinului. Prin interactiunea
dintre procesele de refractie si cele de reglare activa a diametrului pupilelor si curburii cristalinului se asigura formarea
corecta a imaginii optice in zona foveii centrale.
Retina reprezinta portiunea posteriora a invelisului intern al ochiului. Ea este veriga sensibila, receptoare a
analizatorulu Retina are o structura dubla – una receptoare si alta nervoasa, de tip cerebral.
Structura sa este de o mare complexitate, eterogena si pluristratificata. Este alcatuita din 10  straturi: stratul celulelor
fotosensibile – conuri si bastonase -, stratul celulelor nervoase unipolare, stratul celulelor nervoase bipolare centripete,
stratul celulelor nervoase centrifuge si stratul celulelor nervoase ganglionare sau multipolare.
Conurile  (circa 6,6 mil.) se caracterizeaza printr-o sensibilitate mai redusa, activarea lor reclamand actiunea unei
lumini puternice: densitatea cea mai mare o au in zona foveii centrale (zona sensibilitatii optime) si formareaza baza
anatomica a vederii diurne si implicit a sensibilitatii cromatice, acestea sunt concentrate in pata galbena. In partea centrala a
regiunii, numita fovea centralis, se afla o concentratie foarte mare de conuri.(30)
 Se apreciaza ca acestea  sunt distribuite ca sensibilitate pe culori in felul urmator: 64% sunt conuri “rosi”, 32%
conuri verzi” si 2% conuri “albastre“ . Conurile “verzi” si “rosii” sunt concentrate in fovea centralis, iar cele “albastre” in
exteriorul acestei regiuni. De aici rezulta o deosebire in modul cum se disting culorile. Astfel, perceptia obiectelor albastre
cu o intensitate mare este mai slaba decat a celor rosii sau verzi. Faptul ca vedem culorile cu un efort comparabil este
atribuit unui “amplificator in albastru” aflat in circuitul de prelucrare din creier. Activitatea lor este in timpul zilei.
Bastonasele (125 mil.) sunt distribuite cu precadere in jurul foveii centrale si in zonele laterale ale retinei; ele sunt mult mai
sensibile decat conurile, reactionand la intensitati foarte slabe ale luminei. Constituie baza anatomica a vederii nocturne si
implicit, a sensibilitatii luminoase (primare), activitatea lor devine maxima in timpul noptii. Rolul celulelor fotosensibile
este acela de transformare a semnalelor luminoase in influx nervos specific si de transmitere mai departe.
Straturile celulelor unipolare, bipolare si multipolare indeplinesc atat functia de conducere, cat si pe cea de analiza –
codificare primara a intensitatiilor, duratelor si lungimilor de unda..(8)  
Efectul psihofiziologic al culorilor. Inca Gothe evidentiaza influenta culorilor asupra dispozitiei sufletesti a omului,
impartindu-le, din acest punct de vedere, in doua grupe:
a) excitatoare, stimulatoare, tonifiante ;
b) deprimante, inhibitoare.
In prima grupa, el includea culorile din spectrul galben-rosu, iar in grupa a doua pe cele din spectrul albastru-violet.
Un loc aparte il acorda verdelui, care determina o stare de relaxare. La studiul acestei probleme, o contributie universal
recunoscuta a adus-o psihologul roman Fl.Stefanecu-Goanga. Pe baza de determinari si indicatori obiectivi, el a stbilit ca
actiunea culorilor rosu, portocaliu, galben determina accelerarea si amplificarea respiratiei si a pulsului, iar actiunea
culorilor verde, bleu, albastru si violet are efect opus.
Starile pe care le pot produce diferite culori: rosu – excitare, aprindere, insufletire, activism, mobilizare, agresiune,
vivacitate asociativa, caldura, apropiere; portocaliu – optimism, veselie, apropiere; galben – intimitate, tandrete, satisfactie,
admiratie; verde – liniste, impacare, relaxare placuta, echilibru, inspiratie; albastru – seriozitate, sentimentalism, dor,
nostalgie, tendinta de evocare, spatialitater, pace; violet – atractie-indepartare, optimism- nostalgie, sezualitate; negru –
retinere, neliniste, depresie, introversiune, compasiune; alb – expansiune, suavitate, puritate, robustete, raceala.(20)
Prin studii ce s-au efectuat asupra perceptiei imaginilor colorate s-a dovedit, faptul ca in imaginile colorate ochiul
detecteaza mai usor marginile obiectelor si caracteristicile acestora, imaginile alb-negru se pierde informatia continuta in
lungimea de unda a fiecarei culori.
Vederea cromatica prin diminuarea intensitatii luminii care se reflecta pe un obiect colorat nu se modifica si
distributia spectrala. Prelucrarea la nivelul creierului sunt legate de lungimea de unda a culorilor din imagine, fiind aceeasi.
(5)