MINISTERUL EDUCAȚIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA TEHNICĂ A MOLDOVEI

FACULTATEA CONSTRUCȚII, GEODEZIE ȘI CADASTRU
DEPARTAMENTUL DREPT

Referat la dreptul comercial

Tema: Contractele comerciale

a elaborat : studenta gr. DP-186

Ormanji Anastasia
A verificat : lector universitar
Bostan Ina

Chișinău 2020
Conceptul de contract comercial şi caracterele juridice ale acestuia
 
Contractul comercial este principalul instrument juridic cu ajutorul căruia se înfăptuieşte comerţul intern şi
internaţional. Contractul comercial este un acord de voinţă între părţile participante la un raport comercial,
acord prin care se creează, se modificiă sau se se stinge un raport juridic comercial.
La prima vedere contractul comercial pare a fi un contract oarecare, similar celor reglementate de codul civil.
O analiză mai atentă a specificului acestui contract demonstrează că el se prezintă ca o instituţie juridică
diferită prin caracteristicile sale faţă de contractul civil. El beneficiază de reguli proprii şi suportă impactul
regulilor codului civil în măsura în care legea comercială este insuficientă pentru a lămuri total aspectele pe
care realitatea vieţii le evidenţiază în legătură cu aceste contracte.
Contractul comercial este sursa cea mai importantă de obligaţii comerciale, dar nu unica.
 
Trăsături.
1. Este cu titlu oneros: fiecare dintre părţi urmăreşte obţinerea unui avantaj material ca urmare a implicării
sale în raportul juridic comercial. Caracterul oneros este de esenţă comercială pentru că finalitatea comerţului
este profitul.
Doctrina a semnalat câteva situaţii când prin efectul unor contracte comerciale comerciantul nu a obţinut
profit pentru sine, ci creează anumite avantaje altuia, adică partenerului. S-a emis ideea că titlul gratuit nu
este cu totul incompatibil cu operaţiunile comerciale.
La o analiză atentă a problemei se poate constata că aceasta este doar o aparenţă. Vom observa că în
fiecare din aceste cazuri de intruziune a titlului gratuit în contractele comerciale (distribuirea de eşantioane
gratuite, vânzarea sub costuri, vânzarea promoţională, acordarea de licenţe gratuite privind brevete de
invenţii), comerciantul nu obţine imediat un câştig. Totuşi el nu are intenţia de a gratifica partenerii, ci
urmăreşte câştigarea în timp a unui segment de piaţă. În perspectivă, o asemenea politică comercială îi va
aduce un câştig prin obţinerea de noi clienţi, înlăturând concurenţa. Scopul acţiunii comerciantului rămâne,
în perspectivă tot oneros.
2. Este un contract comutativ. Atât drepturile cât şi întinderea obligaţiilor pe care le generează contractul
comercial sunt de la început certe, determinate. Fiecare dintre parteneri se obligă faţă de celălalt în deplină
cunoştinţă de cauză cu privire la executarea şi întinderea obligaţiilor asumate.
Caracterul comutativ este numai de natura acestui contract nu şi de esenţa sa. Există contracte comerciale
care conţin elemente aleatorii: contractul de asigurare şi reasigurare creează drepturi şi obligaţii supuse unei
condiţii ce presupune un risc; contractul de societate are un dublu caracter aleatoriu: părţile nu ştiu dacă vor
obţine un câştig, şi dacă îl vor obţine, nu-i vor şti întinderea.
3. Este un contract sinalagmatic. El generează drepturi şi obligaţii reciproce, interdependente între părţi.
Fiecare dintre parteneri este concomitent creditor şi debitor al celuilalt cocontractant. Spre deosebire de
contractele civile care se împart în sinalagmatice perfecte şi imperfecte, contractele comerciale sunt
sinalagmatice perfecte. Legea a prevăzut o singură excepţie în acest sens: contractul de gaj cu deposedarea
debitorului este un contract sinalagmatic imperfect
4. Este un contract consensual. Pentru perfectarea sa este suficient acordul de voinţă al părţilor. Există şi
excepţii:
– contractul de gaj comercial cu sau fără deposedare este un contract real;
– contractul de societate este uneori un contract solemn.
În virtutea acestei idei acordul părţilor dă naştere contractelor încât înscrisul, în principiu, nu mai este necesar
nici pentru naşterea contractului nici pentru dovada conţinutului său[2].
Pentru a dovedi existenţa unui contract comercial uneori este prevăzută în lege cerinţa unui înscris. Şi în
acest caz contractul are o existenţă autonomă faţă de înscris. Chiar dacă existenţa înscrisului este obligatorie
la naşterea raportului juridic contractul odată format există independent de înscris. Dovada drepturilor şi
obligaţiilor se poate face, potrivit principiului probei libere prin orice mijloc de probă. Obligaţia există
independent de existenţa înscrisului.
Deseori părţile, fără ca legea să le impună fac acte scrise la formarea contractelor lor. Aceasta creează
consecinţe juridice, după cum urmează:
– înscrisurile premergătoare facerii contractului scris sunt socotite nule şi neavenite dacă nu sunt incorporate
în înscrisul constatator al contractului;
– acordurile de modificare ale contractului scris sunt valabile numai dacă sunt consemnate tot printr-un
înscris[3].
5. Contractul comercial este un fapt de comerţ. El constituie întotdeauna un act de comerţ în sens subiectiv şi
pentru că are cauză comercială, speculativă. Pe cale de consecinţă probaţiunea obligaţiilor născute din el este
supusă regulilor stabilite de legea comercială.
 
 
Tendinţe actuale în evoluţia obligaţiilor contractuale comerciale
 
1. Practica activităţii economice indică un anumit curs spre care se îndreptă obligaţiile contractuale. Iniţiativa
particulară, interesele de grup, ale comunităţilor şi ale statului în activitatea economică fac ca unele
reglementări din domeniu să devină desuete.
Sub presiunea nevoilor curente practicienii creează noi modele de contracte pe care jurisprudenţa le consacră
după ce în prealabil le supune unui examen sever. Contractele nenumite capătă o pondere tot mai însemnată
în viaţa economică şi juridică.
2. Contractele comerciale sunt dominate, spre deosebire de cele civile, de spiritul de afaceri, de preocuparea
pentru eficienţă economică, pentru libera concurenţă. Clauzele contractuale exprimă dorinţa de echilibru a
sarcinilor, de repartizare echilibrată a riscului contractual.
3. Un segment însemnat al obligaţiilor contractuale comerciale este dominat de dirijism care înlătură
principiile liberale în materie. Acest dirijism se manifestă în două direcţii:
– se extind serviciile publice comerciale (poştă, telecomunicaţii, transporturi publice), ce presupun contracte
tip impuse de autoritatea publică.
– se restrânge libertatea contractuală prin clauze de protecţie a consumatorilor, prin necesitatea obţinerii de
autorizaţii admi-nistrative, prin impunerea de obligaţii legale de contractare, etc. Efectul acestei tendinţe se
regăseşte în creşterea ponderii contractelor de adeziun

Schema juridică a formării contractului comercial.

Ca orice contract şi contractul comercial ia naştere prin acordul de voinţă al părţilor, acord ce se realizează
prin întâlnirea ofertei cu acceptarea.
A. Precizări:
I. Contracte între persoane prezente. Mecanismul realizării acordului de voinţă este diferit după cum
contractul se încheie între persoane prezente şi persoane neprezente.
Declaraţia de voinţă a părţii ce a luat iniţiativa contractului se numeşte ofertă. Răspunsul afirmativ al
celeilalte părţi se numeşte acceptare.
Acordul de voinţă între prezenţi presupune un schimb succesiv de voinţe, de oferte şi acceptări, până în
momentul în care părţile consimt asupra tuturor problemelor legate de contract.
Schimbul direct între oferte şi acceptări nu este posibil decât dacă părţile sunt fiziceşte în acelaşi loc şi în
acelaşi moment. Spunem, în această ipoteză că părţile sunt prezente şi-şi exprimă voinţele sub formă de
ofertă şi acceptare. Contractul va fi perfect în momentul în care părţile au căzut de acord asupra elementelor
esenţiale ale contractului.
II. Contracte între persoane depărtate (inter absentes). Problema se pune când părţile nu sunt prezente fizic în
acelaşi loc şi în acelaşi moment, când manifestările de voinţă se transmit prin corespondenţă. Sintagma
„persoane depărtate”, este utilizată de lege (art. 35 – 39 Cod. com. ).
Pentru înţelegerea formulei „persoane depărtate” pot fi folosite mai multe criterii .
Dacă avem în vedere noţiunea de spaţiu înţelegem să cuprindem atât persoanele neprezente care se află la
distanţă spaţială, în localităţi diferite, cât şi persoanele care deşi se află în aceeaşi localitate nu-şi comunică
declaraţiile direct, una în prezenţa celeilalte, ci folosesc telefonul. După criteriul spaţiu, ambele variante
indică faptul că manifestarea de voinţă se exprimă între persoane depărtate.
Dacă avem în vedere noţiunea timp este necesar ca între cele două manifestări de voinţă să existe un interval
de timp, ca să se aplice regulile înscrise în art. 35 Cod com. În acest caz convenţiile prin telefon trebuie să fie
socotite între persoane prezente deoarece telefonul, mijlocul tehnic transmite manifestarea de voinţă imediat,
realizându-se o comunicare ca între persoane prezente.
Doctrina a arătat că pentru înţelegerea expresiei „persoane depărtate”, trebuie îmbinate ambele criterii. În
acest caz vor fi excluse de sub aplicarea art. 35 Cod comercial contractele ce se încheie în prezenţa fizică a
părţilor în acelaşi loc în spaţiu, şi fără a se scurge un interval de timp între momentul în care declaraţia de
voinţă a fost emisă şi acela în care ajunge la cealaltă parte. Ceea ce apare determinant pentru calificarea
situaţiei juridice este existenţa unui interval de timp pentru ca declaraţia de voinţă a unei părţi să străbată
spaţiul pentru a ajunge la cealaltă parte.
În consecinţă, prin prisma ideii de contemporaneitate care se desprinde din cele două criterii, spaţiul şi
timpul, contractele prin telefon vor fi socotite contracte între absenţ
B. Oferta şi acceptarea ca manifestări de voinţă distincte.
I. Oferta. Este o manifestare de voinţă prin care se exprimă o propunere de a contracta adresată unei persoane
sau publiculu
Pentru a fi operantă oferta trebuie să se exteriorizeze într-o declaraţie de voinţă. Ea trebuie să fie exprimată,
reală, serioasă, conştientă, neviciată şi cu intenţia de a angaja din punct de vedere juridic.
O ofertă „jocandi cauza” sau din curtoazie nu poate produce efecte. De asemenea, oferta trebuie să fie fermă,
neechivocă, precisă şi completă. Deci, nu vor fi socotite oferte cererile de informare şi cererile de ofertă.
Oferta trebuie să se materializeze într-un act pozitiv: scrisoare, telegramă, fax, notă telefonică, expunere de
mărfuri. Când legea cere pentru existenţa sau pentru proba unui act juridic o anumită formă şi oferta trebuie
să îmbrace aceeaşi formă.
Oferta trebuie adresată unei persoane sau publicului. Ori de câte ori propunerea ajunge la o altă persoană
contractul nu se încheie dacă avem de a face cu un contract intuitu personae. Când partenerul nu prezintă
importanţă oferta poate fi trimisă oricui, ofertantul obligându-se faţă de orice persoană ce se va prezenta.
II. Acceptarea. Trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
– să fie o declaraţie expresă de voinţă, neîndoielnică, cu intenţia de a se obliga.
– să consimtă toate obligaţiile puse de ofertant, deci să coincidă cu oferta.
Dacă acceptantul înţelege să modifice condiţiile ofertei punând noi condiţii, aceasta reprezintă un refuz al
ofertei şi exprimă o nouă ofertă. Deci, rolurile se inversează. Ca să fie considerată o nouă ofertă, propunerea
trebuie să îndeplinească toate condiţiile unei oferte.
– dacă oferta a fost adresată unei anumite persoane, numai aceasta o poate accepta.
– acceptarea trebuie să intervină înainte ca oferta să fi fost revocată, să fi devenit caducă.
III. Acceptarea expresă şi tacită. Nici o regulă nu impune forma scrisă a acceptării. Avem de a face cu o
aplicare a principiului că în materie comercială este admis orice mijloc de probă. În practică, de obicei
acceptarea se face în scris.
Art. 36 Cod comercial prevede şi alte forme de acceptare, constând dintr-o faptă evidentă. De exemplu:
începerea executării contractului.
Se discută de asemenea dacă tăcerea poate fi socotită acceptare. Răspunsul este negativ. Tăcerea nu
semnifică acceptare
Jurisprudenţa a acceptat în perioada interbelică ideea de acceptare tacită. Între comercianţii aflaţi în relaţii
curente de afaceri, dacă o scrisoare referitoare la o operaţie în curs este lăsată fără răspuns propunerea
cuprinsă în acea scrisoare se consideră că a fost acceptată de destinatar. Se mai admite că oferta făcută în
interesul exclusiv al destinatarului poate fi socotită acceptată când destinatarul tace
Cu excepţia celor două ipoteze jurisprudenţa nu a mai admis acceptarea tacită chiar dacă oferta a cuprins o
clauză expresă în acest sens.
IV. Durata ofertei şi acceptării. Oferta şi acceptarea sunt considerate acte juridice unilaterale, limitate şi
tranzitorii. Durata lor rezultă din prevederile art. 37 Cod comercial: „până ce contractul nu este perfect
propunerea şi acceptarea sunt revocabile”. Acelaşi text impune părţii care-şi revocă manifestarea de voinţă,
după ce cealaltă parte a început executarea, obligaţia de a despăgubi.
Ofertantul poate stabili un termen înăuntrul căruia destinatarul să răspundă propunerii. Acest termen poate fi
expres sau tacit.
În lipsa termenului stabilit de ofertant acceptarea trebuie să ajungă la cunoştinţa destinatarului în termenul
necesar schimbului „propunerii şi acceptării”, după natura contractului. Deci instanţele vor stabili durata
concretă a timpului necesar de care vorbeşte legea.
Acceptarea ajunsă peste termenul stabilit de ofertant este valabilă cu condiţia ca ofertantul să încunoştinţeze
pe acceptant despre aceasta.

Probleme juridice privind condiţiile de valabilitate ale contractului comercial

 
 
Ca orice contract şi contractul comercial presupune patru condiţii esenţiale: consimţământul, capacitatea,
obiectul, şi cauza. În domeniu se aplică regulile de drept comun. Însă practica a relevat unele interpretări care
evidenţiază particularităţile obligaţiilor comerciale şi tendinţele actuale ale activităţii comerciale.
 
Consimţământul.
Părţile pot să-şi exprime consimţământul scris sau oral, iar dovada consimţământului poate fi făcută prin
orice mijloc de probă. Instanţele recunosc valabilitatea contractelor încheiate oral şi le impun executarea[30].
Excepţie fac contractele solemne.
Consimţământul prin adeziune. Teoria şi practica recunosc valabilitatea contractelor de adeziune. Adeziunea
presupune oferte ce conţin condiţiile de afaceri ale ofertantului astfel încât acceptantului îi rămâne doar să
adere la condiţiile prestabilite.
Pentru ca acest consimţământ să fie valabil trebuie ca acceptantul să le fi cunoscut în momentul acceptării
chiar dacă nu le-a putut negocia datorită poziţiei inegale în care a consimţit. Documentul constatator al
contractului trebuie să cuprindă ca parte integrantă extras de pe condiţiile generale de contractare ori să facă
referire explicită la acestea. Condiţiile generale trebuie să fie prezentate acceptantului într-o manieră astfel
încât să nu treacă neobservate. Se socoteşte că nu îndeplinesc această cerinţă condiţiile generale scrise pe
spatele unei document care a fost semnat numai pe faţă sau cele imprimate cu caractere de necitit. Clauzele
scrise cu mâna prevalează asupra celor tipărite
Este necesar să se asigure condiţii de aderare normale consumatorului care acceptă contractele tip. Legislaţia
românească nu prevede norme care, prezumând inferioritatea consumatorului, victimă a publicităţii
ispititoare, să ofere posibilităţi acestuia pentru a consimţi în deplină cunoştinţă de cauză.
Simulaţia. Părţile pot să ascundă faţă de terţi adevărata lor voinţă întocmind un act secret înlăturând cu totul
sau în parte actul aparent. Simulaţia este permisă dacă nu are ca scop fraudarea legii sau lezarea intereselor
unor persoane ocrotite de lege.
Actul secret produce efecte valabile între părţi. Actul secret nu este însă opozabil terţilor. Totuşi terţii pot
invoca în favoarea lor actul secret făcând dovada acestuia. Dacă există concurs de interese între terţi,
invocându-se atât actul secret cât şi actul aparent, se ia în considerare apparent
Consimţământul neviciat. Art. 953 Cod civ. prevede ca vicii de consimţământ eroarea, dolul şi violenţa.
În dreptul comercial s-au pus probleme în legătură cu modul în care consimţământul mandatarului afectează
voinţa mandantelui, deoarece majoritatea actelor comerciale sunt făcute prin reprezentare.
Practica a decis că voinţa mandatarului produce efecte directe asupra voinţei mandantelui şi că dreptul de a
invoca viciul aparţine numai victimei (mandantelui)
Separat de asta, în materie comercială au fost considerate manopere dolosive promisiunile imposibil de
îndeplinit. De asemenea, s-a stabilit că atunci când autorul pretinsului dol a fost el însuşi în eroare nu există
viciu de consimţământ. Nu este socotită violenţă morală presiunea conjuncturii economice deşi se discută
dacă dependenţa economică şi starea de necesitate nu sunt indicii ale unei astfel de violenţe
 
Capacitatea.
Pot fi subiecţi în contractul comercial: consumatorii, persoane fizice sau juridice; necomercianţii şi
comercianţii. Necomercianţii care întâmplător fac acte de comerţ nu pot fi consideraţi comercianţi. Totuşi ei
vot fi supuşi legii comerciale
Comercianţii pot participa în contracte comerciale atât în calitatea lor proprie cât şi în calitate de
consumatori. În această ipoteză este suficient ca pentru una dintre părţi contractul să fie comercial, ca
acestuia să i se aplice regulile obligaţiilor comerciale (cu excepţia principiului solidarităţii).
Necomercianţii, persoane fizice, pot încheia în calitate de consumatori orice contracte comerciale chiar dacă
nu au vârsta de 14 ani. Aceştia din urmă fac astfel de acte valabile când ele privesc activităţi uzuale
cotidiene.
În contractele comerciale o bună parte din subiecţi sunt persoane juridice. Capacitatea lor de folosinţă este
guvernată de principiul specialităţii. Ele nu pot contracta obligaţii decât în vederea realizării scopului şi
destinaţiei pentru care au fost înfiinţate (art. 34 din Decret nr. 31/1954).
Această limitare trebuie interpretată cu flexibilitate: nu orice contract încheiat cu depăşirea obiectului de
activitate este nul pentru că deseori redactarea actului constitutiv este imperfectă. Deseori legea permite
validarea actelor de comerţ care exced limitelor operaţiilor comerţului pe care-l exercită societatea, ca să fie
ocrotite interesele terţilor. În acest context sancţiunea nulităţii absolute ar fi contraproductivă şi excesivă.
În doctrină se discută, chiar, dacă acest principiu este potrivit specificului activităţii comerciale moderne.
Există tendinţe de a nesocoti acest principiu şi de a indica obiectul de activitate al comercianţilor persoane
juridice numai în sens generic, aproximativ, pentru a le permite să se adapteze uşor nevoilor pieţii.
Persoanele juridice îşi exercită capacitatea numai prin reprezentanţi. Actele juridice efectuate de organele
persoane juridice, sunt socotite ca fiind actele persoanei însăşi. Practica a considerat că actul subscris de
delegatul organului de conducere în limita mandatului său este actul persoanei juridice[35].
Asociaţiile persoane juridice, fără scop lucrativ vor putea constitui societăţi comerciale ce duc la realizarea
scopului principal al asociaţiei. Fundaţiile nu au această posibilitate.
Toate celelalte persoane juridice ce nu au calitatea de comerciant pot încheia orice contract comercial care
este destinat realizării scopului pentru care au fost înfiinţate (art. 34 din Decret nr. 31/1954).
 
Cauza în contractul comercial.

În domeniu se aplică principiul înscris în art. 967 al. 2 Cod civil după care cauza este prezumată până la
proba contrară. Absenţa cauzei presupune că în sarcina cocontractantului nu este prevăzută nici o
contraprestaţie.
Existenţa or absenţa cauzei se determină de către judecător în mod obiectiv independent de utilitatea reală,
concretă pentru creditor a acelei prestaţii. Absenţa cauzei atrage nulitatea relativă a contractului[42].
Cauza trebuie să fie licită. Este ilicită cauza interzisă de lege ori contrară ordinii publice sau bunelor
moravuri. Cauza ilicită duce la nulitate absolută.
Cauza este ilicită dacă contractul s-a încheiat nesocotindu-se interdicţiile legale, un angajament contractual
anterior sau o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie. Este socotită ilicită şi cauza în contractul
încheiat pentru coruperea unui funcţionar public sau comercial.
Cauza nu trebuie să fie falsă. Cauza este falsă când una dintre părţile contractului s-a înşelat asupra motivului
pentru care şi-a asumat obligaţia.
În raporturile comerciale există obligaţii în care nu i se acordă semnificaţie juridică deşi ea există. Acest
fenomen se întâlneşte în raporturile juridice ce rezultă din emisiunea şi circulaţia titlurilor de credit[43]. De
asemenea, părţile pot stipula expres caracterul abstract al obligaţiilor asumate.