MINISTERUL EDUCAȚIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA TEHNICĂ A MOLDOVEI

FACULTATEA CONSTRUCȚII, GEODEZIE ȘI CADASTRU
DEPARTAMENTUL DREPT

Lucare de verificare
la disciplina dreptul uniunii Europene
Tema: Organele uniunii Europene

a elaborat : studenta gr. DP-186

Ormanji Anastasia
A verificat : lector universitar
Ursu Viorica

Chișinău 2020

1
CUPRINS:

1. MEDIATORUL EUROPEAN………………………………………………………3
1.1 ATRIBUȚIILE MEDIATORULUI EUROPEAN………………………………..3
2. ORGANELE CONSULTATIVE…………………………………………………...6
2.1 COMITETUL REGIUNILOR…………………………………………………....7
2.2 OBIECTIVE……………………………………………………………………...7
2.3 ORGANIZARE…………………………………………………………………..8
2.4 MODALITATE DE NUMIRE……………………………………………….….9
2.5 COMPETENȚA…………………………………………………………………10
3. INSTITUȚIILE ȘI ORGANISMELE ALE UNIUNII EUROPENE…………...11
3.1 PARLAMENTUL EUROPEAN………………………………………………...11
3.2 CONSILIUL EUROPEAN………………………………………………………16
3.3 CONSILIUL UNIUNII EUROPENE……………………………………………20
3.4 COMISIA EUROPEANĂ……………………………………………………….21
3.5 BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ…………………………………………..26
3.6 CURTEA EUROPEANĂ DE CONTURI………………………………………..31

2
 1. MEDIATORUL EUROPEAN

Mediatorul european sau Ombudsmanul European, cum mai este cunoscut, este o instituţie ce a fost
creată prin Tratatul de la Maastricht în 1995, ce are sediul la Strasbourg (Franţa) lângă Parlamentul
European. Parlamentul este cel ce stabileşte statutul şi condiţiile generale ale funcţiei de Mediator, inclusiv
bugetul, după avizul Comisiei şi cu aprobarea Consiliului cu majoritate calificată. Mediatorul este numit de
către Parlament după fiecare alegeri, pentru un mandat de cinci ani, ce poate fi reînnoit.
Persoana ce va îndeplini această funcţie este aleasaă din rândul cetaţenilor europeni, ce oferă toate
garanţiile de independenţă şi îndeplinesc condiţiile necesare pentru a exercita în ţara lor cele mai înalte
funcţii jurisdicţionale sau posedă o competenţă notorie în îndeplinirea activităţii de mediator. Pentru
ocuparea funcţiei de Mediator European, este publicat în Jurnalul Oficial un apel la candidaturi. Pentru a
putea fi admise, candidaturile trebuie susţinute de cel puţin 32 de parlamentari, provenind din două state
membre. Mediatorul este desemnat după realizarea cu majoritatea voturilor exprimate, în condiţiile unui
cvorum de cel puţin jumătate din parlamentari. Se poate spune că Mediatorul reprezintă o alegere a
Parlamentului European.
În prezent funcţia Mediatorului European este deţinută de Emily O’Reilly care în 2003 a fost aleasă
primul Mediator femeie din Irlanda, fiind realeasă la data de 16 decembrie 2014 pentru 5 NI.
Încetarea mandatului Ombudsmanului European se produce prin ajungerea la termen, deces, demisia
voluntară sau demisia din oficiu. Aceasta din urmă poate fi pronunţată de Curtea de Justiţie la solicitarea
Parlamentului.

1.1 Atribuțiile Mediatorului European

Mediatorul îşi exercită atribuţiile ȋn mod independent, în interesul general al Uniunii şi al cetăţenilor
Uniunii. El se abține de la orice act incompatibil cu funcția sa, nu acceptă instrucţiuni din partea nici unui
organism şi nu poate exercita în cursul mandatului nici o altă activitate profesionala remunerată sau nu.
Înainte de a intra în exerciţiul funcţiei, Mediatorul depune un jurământ solemn în faţa Curţii de justiţie,
vizând exercitarea funcţiilor sale în deplină independenţă şi imparţialitate şi respectarea în cursul mandatului
şi după încheierea acestuia, în special a obligaţiilor de onestitate şi de delicateţe privind acceptarea anumitor
funcţii sau avantaje.
Biroul Ombudsmanului începe investigații după primirea unei plângeri sau din proprie inițiativă. Ca
organism imparțial, nu primește instrucțiuni din partea vreunui guvern sau a vreunei alte organizații. În

3
fiecare an, îi prezintă Parlamentului European un raport de activitate. Uneori, este posibil ca Ombudsmanul
să vă soluționeze problema informând, pur și simplu, instituția vizată. Dacă este nevoie de mai mult, se fac
toate eforturile necesare pentru găsirea unei soluții amiabile. În caz de eșec, Ombudsmanul poate adresa
recomandări instituției în cauză. Dacă acestea nu sunt acceptate, Ombudsmanul poate redacta un raport
special pe care îl înaintează Parlamentului, iar acesta ia măsurile care se impun.
Mediatorul primeşte petiţii direct sau prin intermediul parlamentarilor europeni, de la cetăţenii europeni
precum şi de la orice persoană fizică sau juridică care îşi are domiciliul sau sediul pe teritoriul Uniunii
Europene, privind cazurile de proastă administrare. Astfel, petiţiile adresate nu pot avea ca obiect decât
activitatea instituţiilor şi organelor Uniunii, cu excepţia instanţelor Uniunii Europene, în exerciţiul atribuţiilor
jurisdicţionale. Mediatorul nu este competent să soluţioneze petiţii care incriminează situaţii de administrare
defectuoasă ale autorităşilor statelor membre, nici chiar în aplicarea dreptului Uniunii.
Ombudsmanul investighează diferite tipuri de administrare defectuoasă, de exemplu:
 comportament abuziv
 discriminare
 abuz de putere
 lipsa de informații sau refuzul de a furniza informații
 întârzieri nejustificate
 proceduri incorecte
Pentru a rezolva problema, este uneori suficient ca Ombudsmanul să informeze pur şi simplu instituţia în
cauză despre plângerea primită. În cazul în care situaţia nu este rezolvată în mod satisfăcător în cursul
anchetei sale, Ombudsmanul încearcă, în măsura posibilului, să găsească o soluţie amiabilă care să remedieze
cazul de administrare defectuoasă şi să permită obţinerea unui rezultat favorabil pentru autorul plângerii.
Dacă încercarea de conciliere eşuează, Ombudsmanul poate formula o serie de recomandări în vederea
rezolvării cazului. În cazul în care instituţia nu îi acceptă recomandările, acesta poate întocmi un raport
special adresat Parlamentului European.
Plângerea adresată Mediatorului European trebuie făcută în termen de doi ani de la data constatării
situaţiei de administrare defectuoasă.
Mediatorul european poate deschide o anchetă şi din proprie iniţiativă, fără a mai fi necesară existenţa
unei plânderi prealabile. Trebuie să uzeze de această prerogativă cu moderaţie şi în general atunci când
frecvenţa plîngerilor legate de o anumită problemă permit generalizarea. Principalele iniţiative pe care le ia
pot viza: accesibiliatea decumentelor, recrutarea în instituţiile Uniunii, procedurile de tratare a plângerilor

4
cetăţenilor referitoare la infracţiunile la dreptul Uniunii Europene şi întârzierile de plată ale Comisiei
Europene.
Rezultatele anchetelor întreprinse de Mediatorul European pot fi ilustrate cu un exemplu: Parlamentul
European a fost de acord să reclasifice câţiva oficiali portughezi, chestiune aplicabilă din momentul numirii
lor, după ce mediatorul a descoperit că aceştia au fost victimele unei discriminari. Alţi candidaţi care au fost
adminişi ȋn urma aceluiaşi concurs de angajare fuseseră angajaţi pe o poziţie superioară.
Aproape 70% din plângerile adresate Mediatorului European depăşesc câmpul său de competenţă
deoarece se referă la administraţiile naţionale, regionale sau locale ale statelor membre cu privire la punerea
în aplicare a numeroase aspecte de drept si politici ale Uniunii. În acest caz Mediatorul european va ȋndruma
plângerile către mediatorii şi organele similare din statele membre. Din anul 1996, Mediatorul european a
lansat cooperarea cu mediatorii naţionali şi organele similare din ţările Uniunii Europene.
Dacă plângerile sunt admisibile, Mediatorul organizează o anchetă şi sesizează organul comunitar
incriminat, încercând în primă instanţă o soluţionare amiabilă a cauzei. Organul comunitar în cauză este
obligat să furnizeze toate informaţiile solicitate şi să permită accesul la dosarele utile în soluţionarea
plângerii. De la acest principiu, sunt admise excepţii întemeiate doar pe motive de secret bine justificate.
Dacă nu primeşte concursul respectivei instituţii sau organ, Mediatorul informează Parlamentul, acesta fiind
competent să adopte măsurile care se impun.
În cazurile în care Mediatorul identifică un act de proastă administrare, informează instituţia
responsabilă, adresând si un proiect de recomandare. Instituţia dispune de un termen de 3 luni pentru a-şi
preciya punctul de vedere faţă de observaţiile Mediatorului. Acesta nu poate impune însă o decizie
respectibei instituţii.
Mediatorul şi personalul său au o importantă obligaţie de confidenţialitate în jurul informaţiilor şi
documentelor cunoscute în urma anchetelor efectuate. În cazul faptelor de natură penală sau disciplinară pe
care le sesizează, mediatorul se adresează instanţelor naţionale competente sau instituţiei Uniunii, în cadrul
căreia persoana suspectă lucrează.
De cele mai multe ori, Mediatorul este sesizat cu plângeri de abuy de putere, refuzul informarii, întârzieri
nejustificate, practici discriminatorii sau inechitabile, etc.
Astfel putem spune că misiunea Mediatorului European este de a ataca „reaua administrație” sau cu alte
cuvinte administrarea incorectӑ. Mediatorul European, dupa consultarea cu mediatoarii naționali din statele
membre a propus urmatoare definiție: „existӑ o rea administrție cȃnd un organism public nu acționeazӑ ȋn
conformitate cu o regulӑ de drept sau un principiu care ȋi este impus”.

5
 2. ORGANELE CONSULTATIVE

Cel dintai organ consultativ este Comitetul Economic si Social European denumit CES, organ care
asigura reprezentarea mediilor socioeconomic europene (angajatori, salariati, comercianti, etc). CES a fost
creat prin Tratatul de la Roma, fiind un instrument de dialog social care permite partenerilor socioeconomic
sa isi exprime punctul de vedere pe langa institutiile comunitare. Sediul sau este la Bruxelles si dispune de un
personal de aproximativ 500 de persoane.
Pentru o perioada de 2 ani comitetul isi alege dintre membrii sai presedintele, doi vicepresedinti si un
birou format din 24 de membri. Consilieri s-au organizat in trei grupuri principale si anume:
Angajatorii (reprezentatii industriei private si publice, ai comertului angro si cu amanuntul, ai
transporturilor, ai bancilor, ai sistemului de asigurari si ai agriculturii)
Salariatii (reprezinta organizatiile sindicale)
Activitati diverse (organizatii de producatori si consumatori de bunuri si servicii,etc)
Totodata avizele sunt asigurate de sase sectiuni specializate:
NAT (agricultura, dezvoltare rurala si mediu)
ECO (Uniunea Economica si Monetara, coeziune economica si sociala)
SOC ( ocuparea fortei de munca, afaceri sociale)
REX (relatii externe)
INT (piata unica productie si consum)
TEN (transporturi, energie, infrastructuri)
Anul 1993 a fost anul care a permis atribuirea de noi puteri pentru Comitet, in sensul ca acesta putea
decide cu privire la regulamentul sau de procedura, putea initia reuniuni, consilieri erau remunerati ( pana in
1992 functia era benevola), precum si prelungirea timpului pentru emiterea avizului( de la 10 zile in 1992 la
30 zile). CES era consultat cu privire la un anumit numar de dispozitii cum ar fii: actiuni de incurajare in
domeniul ocuparii fortei de munca, legislatia in domeniul social, masuri pentru realizare obiectivelor de
sanatate publica,etc.
CES coopereaza si cu Parlamentul European in ceea ce priveste schimbul de informatii intre comisiile
parlamentare precum si contacte intre presedinti si raportorii celor 2 institutii.

6
 2.1 Comitetul Regiunilor
Comitetul Regiunilor cel de-al doilea organ consultativ a fost instituit de Tratatul de la Maastricht,
acesta avand rol consultativ, fiind alcatuit din 317 membri, care adopta lista membrilor in conformitate cu
propunerile fiecarui stat membru timp de 4 ani. Membrii comitetului sunt reprezentantii colectivitatilor
regionale si locale care au obligatia sa isi exercite functiile in interesul general al comunitatii.
Atunci cand se considera oportun, comitetul va fi consultat in cazurile care privesc cooperarea
transfrontaliera si totodata va putea fi consultat si de Parlamentul European. Atunci cand Comitetul
Economic si Social este consultat, Comitetul Regiunilor este informat cu privire la cererea de aviz de catre
consiliu si poate emite propriul aviz in cazul in care considera ca interesele regionale specific sunt in joc.
Comitetul Regiunilor este format din 329 de membri care reprezintă autoritățile regionale și locale din
cele 27 de state membre ale Uniunii Europene. Acesta emite avize în cazurile de consultare obligatorie
(prevăzute de tratate), în cazurile de consultare voluntară și din proprie inițiativă, dacă acest lucru este
considerat oportun. Mandatul membrilor săi nu este imperativ. Aceștia își exercită funcțiile în deplină
independență, în interesul general al Uniunii Europene.
Temei juridic
Articolul 13 alineatul (4) din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE), articolele 300 și 305-307 din
Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) și diverse decizii ale Consiliului de numire a
membrilor și a supleanților în cadrul Comitetului, în conformitate cu propunerile statelor membre, pentru
câte un mandat de cinci ani.

2.2 Obiective
Creat în 1994, după intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, Comitetul Regiunilor (CoR) este un
organ consultativ care reprezintă interesele autorităților regionale și locale din Uniunea Europeană; el
adresează avize în numele acestora Consiliului și Comisiei. Membrii CoR pot fi, de pildă, responsabili din
cadrul autorităților regionale, primari sau reprezentanți aleși sau nu ai regiunilor și orașelor din cele
27 de state membre ale UE.

7
 Potrivit propriei sale declarații de misiune, CoR este o adunare politică alcătuită din aleși regionali sau
locali în slujba integrării europene. CoR asigură reprezentarea instituțională a tuturor teritoriilor, regiunilor,
orașelor și localităților din Uniunea Europeană.
Misiunea sa este de a implica autoritățile regionale și locale în procesul decizional european și de a
încuraja astfel o mai mare implicare a cetățenilor.
Pentru a îndeplini mai bine acest rol, CoR a urmărit mult timp să dobândească dreptul de a sesiza Curtea
de Justiție în cazul încălcării principiului subsidiarității. Acest drept a fost obținut în urma intrării în vigoare a
Tratatului de la Lisabona, în temeiul dispozițiilor articolului 8 din Protocolul nr. 2 privind aplicarea
principiilor subsidiarității și proporționalității.
În domeniul politicii de coeziune, prin intermediul Comisiei sale privind politica de coeziune teritorială și
bugetul UE (COTER), Comitetul Regiunilor se concentrează pe evaluarea rezultatelor negocierilor privind
acordurile de parteneriat și programele operaționale, pe aplicarea principiului parteneriatului în contextul
programării fondurilor structurale și de investiții europene pentru perioada 2014-2020, precum și pe
rapoartele privind coeziunea elaborate de Comisie. Printre subiectele de interes se numără și mobilitatea în
regiunile defavorizate din punct de vedere geografic și demografic, cele două strategii macroregionale
privind regiunea Mării Adriatice și a Mării Ionice (EUSAIR) și strategia pentru regiunea alpină (EUSALP).

2.3 Organizare
A. Componența (articolul 305 din TFUE, Decizia (UE) 2019/852 a Consiliului[1])
1. Numărul și repartizarea locurilor
În conformitate cu dispozițiile Deciziei (UE) 2019/852 a Consiliului din 21 mai 2019, Comitetul
Regiunilor este format din 329 de membri și dintr-un număr egal de supleanți, repartizați între statele
membre după cum urmează:
 câte 24 pentru Germania, Franța și Italia;
 câte 21 pentru Spania și Polonia;
 15 pentru România;
 câte 12 pentru Austria, Belgia, Bulgaria, Cehia, Grecia, Portugalia, Suedia, Țările de Jos și
Ungaria;
 câte 9 pentru Croația, Danemarca, Finlanda, Irlanda, Lituania și Slovacia;
 câte 7 pentru Estonia, Letonia și Slovenia;
 câte 6 pentru Cipru și Luxemburg;

8
  5 pentru Malta.

2.4  Modalitatea de numire

Membrii CoR sunt numiți pentru cinci ani de către Consiliu, care hotărăște în unanimitate în conformitate
cu propunerile statului membru interesat (articolul 305 din TFUE). Pentru perioada cuprinsă între 26 ianuarie
2020 și 25 ianuarie 2025, Consiliul a adoptat Decizia (UE) 2019/2157 din 10 decembrie 2019 de numire a
membrilor și a supleanților în cadrul Comitetului Regiunilor. La 20 ianuarie 2020, Consiliul a
adoptat Decizia (UE) 2020/102 prin care a numit membrii și supleanții pentru care a primit propuneri din
partea statelor membre după data de 20 decembrie 2019. Mandatul acestora poate fi reînnoit. Membrii CoR
trebuie să fie titularii unui mandat electoral în cadrul unei autorități regionale sau locale sau să răspundă din
punct de vedere politic în fața unei adunări alese [articolul 300 alineatul (3) din TFUE]. Ori de câte ori un loc
de membru sau de supleant al CoR devine vacant după încheierea mandatului acestuia (de exemplu, la
încheierea mandatului regional sau local în baza căruia a fost propus membrul respectiv), este din nou
necesară o decizie separată a Consiliului.
B. Structura (articolul 306 din TFUE)
Comitetul Regiunilor își desemnează dintre membrii săi președintele și Biroul, pentru un mandat de doi
ani și jumătate. CoR își adoptă Regulamentul de procedură și îl prezintă apoi Consiliului spre aprobare
[ultimul Regulament de procedură a fost adoptat la 31 ianuarie 2014 în temeiul articolului 306 al doilea
paragraf din TFUE]. Activitățile Comitetului se desfășoară în cadrul a șase comisii specializate care
elaborează proiecte de avize și de rezoluții. Acestea sunt apoi prezentate spre adoptare în sesiune plenară.
CoR organizează, de regulă, șase sesiuni plenare pe an.
Sesiunea plenară este prezidată de președintele Adunării (articolul 306 din TFUE), iar principala sa
funcție este adoptarea de avize, rapoarte și rezoluții, adoptarea proiectului de estimare a veniturilor și
cheltuielilor Comitetului, adoptarea, la începutul fiecărui mandat, a programului politic al Comitetului,
alegerea președintelui, a prim-vicepreședintelui și a celorlalți membri ai Biroului, constituirea comisiilor
pentru politici în cadrul instituției, precum și adoptarea și revizuirea Regulamentului de procedură al
Comitetului.

9
 Din motive de eficiență, Comitetul împarte anumite servicii ale Secretariatului său permanent de la sediul
său din Bruxelles (a se consulta Protocolul nr. 6 privind stabilirea sediilor unor instituții și ale anumitor
organe, oficii, agenții și servicii ale Uniunii Europene) cu Secretariatul Comitetului Economic și Social
European. În plus, Biroul Parlamentului European a convenit cu CoR, în cadrul procedurii bugetare 2014, să
realizeze împreună câștiguri de eficiență în domeniul traducerilor. În 2018, Comitetul Regiunilor a dispus de
un buget administrativ de aproximativ 96 de milioane EUR (secțiunea VII din bugetul UE).
2.4 Competențe
A. Emiterea de avize la cererea altor instituții
1. Consultare obligatorie
În următoarele domenii Consiliul sau Comisia trebuie să solicite obligatoriu avizul Comitetului
Regiunilor înainte de a lua o decizie:
 educație, formare profesională și tineret (articolul 165 din TFUE);
 cultură (articolul 167 din TFUE);
 sănătatea publică (articolul 168 din TFUE);
 rețelele transeuropene de transporturi, telecomunicații și energie (articolul 172 din TFUE);
 coeziunea economică și socială (articolele 175, 177 și 178 din TFUE).
2. Consultare voluntară
În plus, Comitetul poate fi consultat în orice domeniu de către Comisie, Consiliu și Parlament, dacă
instituțiile în cauză consideră acest lucru oportun.
Atunci când Parlamentul European, Consiliul sau Comisia consultă Comitetul Regiunilor (fie cu titlu
obligatoriu, fie în mod voluntar), instituțiile respective pot să stabilească un termen (de cel puțin o lună, în
conformitate cu articolul 307 din TFUE) pentru răspuns. În cazul în care termenul expiră fără ca un aviz să fi
fost emis, instituțiile își pot continua lucrările, în absența unui aviz.
B. Emiterea de avize la inițiativa Comitetului însuși
1. Atunci când Comitetul Economic și Social European este consultat, Comitetul Regiunilor este informat
cu privire la acest lucru și, dacă acesta consideră că sunt vizate interesele regionale, poate să emită și el un
aviz privind subiectul tratat.
2. CoR poate, în general, să emită un aviz de fiecare dată când consideră acest lucru oportun. De
exemplu, Comitetul a emis avize din proprie inițiativă în domeniile următoare: întreprinderi mici și mijlocii
(IMM-uri), rețele transeuropene, turism, fonduri structurale, sănătate (lupta împotriva drogurilor), industrie,
dezvoltare urbană, programe de formare și mediu.

10
 C. Sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene – controlul jurisdicțional ex-post
De asemenea, Comitetul poate formula acțiuni în fața Curții de Justiție pentru a-și apăra prerogativele
care i-au fost atribuite (articolul 263 din TFUE). Cu alte cuvinte, Comitetul Regiunilor poate formula o
acțiune în fața Curții de Justiție în cazul în care consideră că nu a fost consultat atunci când acest lucru s-ar fi
impus sau în cazul în care procedurile de consultare nu au fost aplicate în mod correct.
Dreptul de a formula acțiuni în cazul în care procedurile de consultare nu au fost corect aplicate în
temeiul articolului 8 din Protocolul nr. 2 privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității,
anexat la Tratatul de la Lisabona dăComitetului posibilitatea de a solicita Curții să stabilească dacă un act
legislativ care se încadrează în sfera sa de competență este în conformitate cu principiul subsidiarității.

11
 3. ORGANISMELE ȘI INSTITUȚIILE ALE UNIUNII EUROPENE

Tratatul de instituire a unei Constitutii pentru Europa reia esentialul dispozitiilor deja existente, insa
introduce doua noi figuri institutionale: o presedintie mai stabila a Consiliului European si un ministru al
Afacerilor Externe. Astfel cadrul institutional include:

3.1 Parlamentul European

Parlamentul European (abreviat PE) este o autoritate legislativă a Uniunii Europene (UE). Parlamentul

este ales prin vot direct o dată la cinci ani. Împreună cu Consiliul Uniunii Europene și cu Comisia
Europeană, exercită puterea legislativă a UE. Parlamentul este compus din 751 de membri, care reprezintă al
doilea cel mai mare electorat democratic în lume (375 milioane de votanți eligibili în 2009).
Începând cu anul 1979 este ales direct, o dată la 5 ani, prin alegeri generale, libere și secrete. Însă,
prezența la vot pentru alegerile Uniunii Europene au scăzut la fiecare alegere consecutiv din acel an, și au
fost sub 50% din 1999. Prezența la vot în 2009 a fost de 43% din totalul votanților europeni, variind de la
90% în Luxemburg și Belgia (unde este folosit votul obligatoriu) până la 20% în Slovacia; în 18 din 27 de
state membre (în 2009) a fost de sub 50%.
Deși Parlamentul European are puterea legislativă pe care Consiliul și Comisia nu o posedă, acesta nu are
controlul formal asupra inițiativei legislative, cum de altfel majoritatea parlamentelor naționale al membrilor
Uniunii o au. Parlamentul este „prima instituție” a UE (menționată în tratate, având precedent ceremonial
peste toate celelalte organe de autoritate la nivel european),[8] și împarte în mod egal puterile legislative și
cele bugetare cu Consiliul (cu excepția câtorva domenii în care se aplică procedurile legislative speciale).
Are, de asemenea, controlul asupra bugetului UE. În cele din urmă, Comisia Europeană, organul executiv al
UE, răspunde în fața Parlamentului. În special, Parlamentul alege președintele Comisiei, și aprobă (sau
respinge) numirea întregii Comisii. Poate forța, ulterior, Comisia (consiliul de comisari europeni) să
demisioneze prin adoptarea unei moțiuni de cenzură.

12
 Ultimele alegeri la nivel european au fost alegerile din 2019. Parlamentul European are trei sedii
oficiale – Bruxelles (Belgia), Luxemburg și Strasbourg (Franța).
Luxemburg este sediul birourilor administrative („Secretariatul General”). Reuniunile întregului
Parlament („sesiunile plenare”) au loc la Strasbourg și la Bruxelles. Reuniunile comisiilor au loc la
Bruxelles.

Componenta
Parlamentul European este organul reprezentativ al celor 450 de milioane de cetățeni ai Uniunii
Europene. Începând cu 13 iunie 2004, acesta are 732 membri. S-a decis că numărul maxim de parlamentari
europeni trebuie fixat la 732, cu un prag minim de 5 și respectiv maxim de 99 de deputați pentru fiecare stat
membru.
Alocarea locurilor în parlament are la bază o reprezentare degresivă și proporțională a statelor membre.
Astfel, statele mici trimit mai mulți deputați în PE decât ar trebui dacă s-ar lua în considerare strict
populațiile statelor respective. Configurația actuală a Parlamentului European a fost stabilită prin Tratatul de
la Nisa, care conține prevederi referitoare la echilibrul puterii și procesul decizional în cadrul Uniunii, în
contextul unei structuri cu 27 de State Membre.
Cele mai recente alegeri europene s-au desfășurat în 2019.

Observatori
Țările în curs de aderare la Uniunea Europeană trimit un număr de observatori în Parlamentul European
cu o anumită perioadă de timp înaintea aderării propriu-zise. Numărul de observatori și împărțirea lor politică
este înscrisă în tratatele de aderare ale țărilor respective.
Observatorii pot participa la reuniunile comisiilor parlamentare, unde președintele îi poate invita să ia
cuvântul, dar nu au drept de vot și nu pot lua cuvântul în ședințele plenare ale Parlamentului. Observatorii
urmăresc dezbaterile din plen, din comisiile permanente și din grupurile politice din care fac parte pentru a fi
deja familiarizați cu funcționarea Parlamentului European la momentul aderării. De la data aderării și până la
organizarea de noi alegeri transnaționale pentru Parlamentul European observatorii devin provizoriu deputați.
Astfel, numărul maxim de 732 de deputați poate fi depășit temporar. De exemplu, în 2004, numărul de
locuri în Parlamentul European a fost ridicat temporar la 788 pentru a permite primirea reprezentanților celor
zece state care au aderat la UE pe 1 mai, dar a fost redus ulterior la 732, în urma alegerilor din iunie 2009.

13
 În urma semnării Tratatului de aderare pe 25 aprilie 2005 la Luxemburg, Președintele Parlamentului
European a invitat parlamentele Bulgariei și României să numească observatori din rândul membrilor lor.
Numărul acestora, 35 pentru România și 18 pentru Bulgaria, a fost același cu numărul fotoliilor parlamentare
alocate celor două țări după ce au aderat la 1 ianuarie 2007. Până la următoarele alegeri europene din 2009,
numărul de deputați europeni a crescut astfel temporar, după care a fost redus, conform
prevederilor Tratatului de la Nisa.

Puteri
Parlamentul dispune de trei puteri importante:
 Puterea legislativă, prin care împreună cu Consiliul Uniunii Europene adoptă legislația
europeană (directive, ordonanțe, decizii). Această coparticipare la procesul legislativ asigură legitimitatea
democratică a textelor de lege adoptate. PE nu are drept de inițiativă, adică nu poate înainta propriile proiecte
de legi. Acest drept de inițiativă îl are la ora actuală numai Comisia Europeană. După semnarea Tratatului de
la Nisa, în majoritatea domeniilor politice deciziile se iau pe principiul coparticipativ, la care parlamentul și
Consiliul au drepturi egale, urmând ca în cazul în care nu se ajunge la un consens decizia să fie luată în a
treia ședință, în cadrul unei comisii de mediere.
 Puterea bugetară. Parlamentul European împreună cu Consiliul sunt organele bugetare ale
UE. Comisia Europeană întocmește un proiect de buget. În faza de aprobare a bugetului Parlamentul și
Consiliul au posibilitatea de a efectua modificări. La capitolul de venituri bugetare ultimul cuvânt îl are
Consiliul, la cel de cheltuieli îl are Parlamentul. Dreptul de intervenție al Parlamentului în domeniul
cheltuielilor agricole este însă foarte redus. Însă de când Parlamentului i s-a acordat dreptul de intervenție
bugetară, ponderea cheltuielilor agricole din bugetul UE (cca. 100 mld. euro în anul 2004) a scăzut de la
aprox. 90% la 50%. Pentru exercițiul bugetar 2005 s-a prevăzut o creștere a bugetului cu 10%, la suma de
109,5 miliarde euro.
 Puterea de control democratic asupra Comisiei Europene. Înainte de numirea membrilor
acesteia, Parlamentul analizează în comisiile sale competența și integritatea comisarilor desemnați (propuși).
Parlamentul poate aproba numirea membrilor comisiei, sau impune retragerea unuia din comisari prin
neacordarea votului de încredere. În afară de acestea, Parlamentul exercită un control politic prin Consiliul de
Miniștri și Consiliul European, cu precădere în afara CE, acolo unde aceste instituții au funcții executive.

14
 De la înființarea sa și până azi Parlamentul a obținut în general o serie de noi competențe, lucru care însă
nu este bine cunoscut în public. Tema aceasta nu este tratată decât marginal în programele de învățământ și
este, deseori, incorect prezentată de mass-media, poate și din cauză că este atât de complexă.
Pentru a putea analiza serios anumite probleme parlamentarii se specializează pe anumite domenii.
[11]
 Aceștia sunt delegați de fracțiunile parlamentare sau de grupările fără fracțiune în cele 20 de comisii
permanente și cele 2 subcomisii, care sunt responsabile pentru anumite domenii de specialitate și care
pregătesc lucrările în plen ale Parlamentului. În afară de aceasta, există și posibilitatea de a înființa comisii
temporare sau alte subcomisii.

Alegerile europene
Parlamentul European este ales o dată la 5 ani. Ultimele alegeri europene au avut loc în iulie 2009, în
toate cele 27 state membre. Numărul de deputați nu reflectă toate voturile primite; statele mai mici sunt
reprezentate de un număr supraproporțional de deputați, în timp ce cele mai mari, și mai ales Germania, de
un număr subproporțional. Această regulă s-a modificat puțin cu ocazia extinderii UE de la 1 mai 2004. După
rearanjarea numărului de mandate, Germania nu a fost obligată să cedeze o parte din mandate deputaților din
statele recent aderate, spre deosebire de celelalte state membre.
Această inechitate are două motive tehnice:
 Prin alegerea unei dimensiuni potrivite a fracțiunilor parlamentare se asigură reprezentarea în
parlament a diversității politice existente și în statele mai mici ale UE;
 Dacă s-ar lua în considerare totalul voturilor primite din fiecare țară, atunci numărul de
deputați ar fi atât de mare încât Parlamentul European ar deveni ineficient.
În perioada 4-7 iunie 2009 au avut loc alegeri pentru Parlamentul European în toate țările membre ale
Uniunii Europene pentru mandatul 2009-2014. România a ales un număr de 33 eurodeputați.

Rolul Parlamentului European

Regulamentul de procedură al Parlamentului European (anexa VI punctul XII) încredințează Comisiei
pentru dezvoltare regională (REGI) responsabilitatea de a întreține relații cu Comitetul Regiunilor, cu
organizațiile de cooperare interregională și cu autoritățile locale și regionale.
În temeiul Acordului de cooperare dintre Parlamentul European și CoR încheiat la 5 februarie 2014:
 CoR pregătește evaluări ale impactului propunerilor de acte legislative ale UE, pe care le
trimite Parlamentului în timp util, înainte de începerea procedurii de modificare. Aceste evaluări de impact

15
conțin informații detaliate de la nivel național, regional și local privind modul în care funcționează legislația
în vigoare, precum și opinii cu privire la îmbunătățirile care pot fi aduse propunerilor de acte legislative;
 Este invitat câte un membru al CoR la toate reuniunile relevante ale comisiilor din Parlament.
Acest raportor sau purtător de cuvânt prezintă avizele CoR. Raportorii Parlamentului pot participa, la rândul
lor, la reuniunile comisiilor CoR;
 Cooperarea legislativă generală și planul de lucru sunt dezbătute de două ori pe an de către
președintele Conferinței președinților de comisie din Parlament și omologul său din cadrul Comitetului
Regiunilor.
Începând din 2008, comisiile REGI și COTER au organizat o reuniune comună anuală în cadrul
manifestării „Zilele porților deschise: săptămâna europeană a regiunilor și a orașelor”.

3.2 Consiliul European

Consiliul European este o instituție a Uniunii Europene. Este format din șefii de stat sau de guvern ai
statelor membre ale Uniunii, Președintele Comisiei Europene și Președintele Consiliului European,
actualmente Charles Michel. Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate,
actualmente Josep Borrell, participă de asemenea la întruniri fără drept de vot.
Deși Consiliul European nu are nici o putere legislativă oficială, aceasta este învestit în temeiul Tratatului
de la Lisabona, cu definirea "direcțiilor și priorităților politicilor generale" ale Uniunii. Este organismul
strategic al Uniunii (cel care rezolva crizele), acționând ca o președinție colectivă a UE.
Reuniunile Consiliului European sunt prezidate de către președintele său și au loc cel puțin de 4 ori pe an,
de obicei, în clădirea Justus Lipsius, sediul central al Consiliului Uniunii Europene din Bruxelles.
Consiliul European a fost înființat ca un organism informal în 1974, a devenit o instituție oficială a UE în
2009, când Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare. Actualul președinte este Charles Michel, fostul prim-
ministru al Belgiei.
Un tradițional grup pentru poza de familie, aceasta a fost făcută în palatul regal din Bruxelles în timpul
președinției belgiene din 1987.
Primul summit al șefilor de stat sau de guvern al statelor UE aveau loc în februarie și iulie 1961
( în Paris și Bonn). Acestea erau summit-uri informale a liderilor Comunității Europene și au fost inițiate din
cauza resentimentelor președintelui francez Charles de Gaulle față de instituțiile supranaționale (Comisia

16
Europeană) care dominau procesul de integrare. Primul summit important a fost ținut după plecarea lui
Charles de Gaulle la Haga în 1969, unde a s-a ajuns la un acord referitor la admiterea Marii Britanii în
Comunitate și inițierea de politici de cooperare în afacerile externe (Cooperarea Politică Europeană) ducând
integrarea peste obiectivele economice.
Reuniunile au fost formalizate în perioada dintre 1974 și 1988. La reuniunea din decembrie 1974 ținut la
Paris, urmând o propunere a președintelui francez Valery Giscard d'Estaing s-a convenit că este necesară o
implicare politică în „scaunul gol al crizei” și al problemelor economice. PrimulConsiliu European, așa cum
a devenit cunoscut, a avut loc la Dublin în 10-11 martie 1975 în timpul primei președinții Irlandeze a
Consiliului Uniunii Europene. În 1987, Consiliul a fost inclus în tratate pentru prima dată (Actul Unic
European) iar rolul lui a fost definit pentru prima dată în Tratatul de la Maastricht. La început aveau loc doar
două întruniri pe an, în prezent având loc în medie șase Consilii Europene pe an. Sediul Consiliului a fost
stabilit în 2002 la Bruxelles. Pe lângă întrunirile obișnuite ale Consiliului European, au loc și întruniri
extraordinare, ca de exemplu cel din 2001 când Consiliul European s-a întrunit pentru a oferi un răspuns
atacurilor de la 11 septembrie sau întrunirea extraordinară din 2011 pentru a stabili un răspuns la criza
datoriilor suverane.[1][7] Unele dintre întrunirile Consiliului European sunt văzute de unii ca puncte de cotitură
în istoria Uniunii Europene. Ca de exemplu:
Președintele Herman Van Rompuy (stânga), alături de Barosso, cu mandat de la 1 decembrie 2009-1
decembrie 2014
Câteva întâlniri ale Consiliului European care au fost considerate de unii ca fiind momente de răscruce
în istoria Uniunii Europene
 1969, Haga: Politica externă și extinderea.
 1974, Paris: Crearea Consiliului
 1985, Milano: Inițierea Conferinței Interguvernamentale ce va duce la Actul Unic European
 1991, Maastricht: Acordul pentru Tratatul de la Maastricht
 1993, Copenhaga: Definirea Criteriilor de la Copenhaga
 1997, Amsterdam: Acordul pe Tratatul de la Amsterdam
 1998, Bruxelles: Selectarea statelor membre care vor adopta euro
 1999, Koln: Declarația pentru forțele militare[8]
 1999, Tampere: Reforma instituțională
 2000, Lisabona: Strategia Lisabona

17
  2002, Copenhaga: Acordul privind extinderea din mai 2004
 2007, Lisabona: Acordul pe Tratatul de la Lisabona
 2009, Bruxelles: Numirea Președintelui Consiliului și a Înaltului Reprezentant
 2010, Bruxelles: Facilitatea Financiară Europeană pentru Stabilitate
 2011, Bruxelles: Acordul incipient pentru Pactul Fiscal
Așadar, Consiliul European a existat dinainte de a câștiga statut oficial ca instituție a Uniunii Europene o
dată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona. Astfel, articolul 214(2) din Tratatul de la
Maastricht acorda (înainte de a fi amendat de Tratatul de la Lisabona) „Consiliului, întrunit în
formatul șefilor de stat și de guvern și acționând cu o majoritate calificată numește persoana ce va ocupa
funcția de Președinte al Comisiei Europene. Aceasta fiind prima menționare oficială a Consiliului European
în tratate. Articolul 15 din Tratatul pentru Uniunea Europeană (amendat de Tratatul de la Lisabona)
introducând termenul „Consiliul European ca un substitut al frazei „Întâlnirile Consiliului (Uniunii
Europene) în formatul șefilor de stat și de guvern”, care era folosit în tratate înainte pentru a denumi acest
organism.[9]
Tratatul de la Lisabona a acordat Consiliului European personalitate legală și a făcut Consiliul o instituție
distinctă față de (obișnuitul) Consiliu al Uniunii Europene (cunoscut și ca Consiliul de Miniștri) și a creat
funcția permanentă de președinte al Consiliului. [10] Deși Consiliul Uniunii Europene și-a menținut sistemul de
prezidenție rotativă, Consiliul European a creat un nou sistem de desemnare a unei persoane (fără a fi șef de
stat sau de guvern) pentru a îndeplini funcția de Președinte pentru doi ani și jumătate. Ca urmare a ratificării
tratatului în decembrie 2009, Consiliul European l-a ales pe premierul belgian Herman Van Rompuy ca prim
președinte permanent.[11]
Din 1 decembrie 2014 președinte al Consiliului European este Donald Tusk, fost premier al Poloniei.

Componența și funcțiile
Consiliul European este o instituție oficială a Uniunii Europene, menționat în Tratatul de la Lisabona ca
un organism care „va acorda Uniunii impulsurile necesare pentru a se dezvolta”. În esență, Consiliul
definește agenda politică a Uniunii Europene și este considerat de unii ca fiind motorul integrării europene.
Face asta fără a avea puteri formale, ci doar de influența de a fi compus din liderii naționali. Pe lângă
producerea impulsurilor necesare dezvoltării Uniunii, Consiliul și-a dezvoltat și viitoare roluri, precum „a
rezolva problemele nerezolvate în discuții la nivel inferior”, până la politică externă - acționând în exterior ca

18
„un șef de stat colectiv”, „ratificând formal documente importante” și „implicându-se în negocierea
schimbărilor din tratate”.
Având în vedere că instituțiile sunt compuse din liderii naționali, acesta adună puterea executivă din
statele membre și are așadar o mare influență în domeniile politice ale Uniunii, precum cea a politicii
externe. Exercită de asemenea puterea de desemnare, desemnând președintele Consiliului, Președintele
Comisiei Europene, Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate și
Președintele Băncii Centrale Europene. Mai mult, Consiliul European influențează planurile juridice,
compoziția comisiei, lucruri referitoare la organizarea președinției rotative a consiliului, suspendarea
drepturilor de membru și schimbarea sistemului de vot prin Clauza Passerelle. Deși Consiliul European nu
are puteri legislative, sub procedura de urgență, un stat învins la vot în Consiliul de Miniștri poate transmite
spre votare legislația către Consiliul European.[10][13][14] Având putere peste organismele executive
supranaționale ale UE, alături de alte puteri, Consiliul European a fost deschis de unii ca fiind „cea mai mare
autoritate” a Uniunii.
Compoziția
Consiliul European este format din liderii de stat sau de guvern a statelor membre, alături de Președinte și
de Președintele Comisiei (fără drept de vot). De regulă la întâlniri participau si miniștrii de externe naționali,
iar Președintele Comisiei era acompaniat de un alt membru al Comisiei. Totuși, o dată cu intrarea în vigoare
a Tratatului de la Lisabona, această situație a încetat, având în vedere că mărimea organismului a devenit
destul de mare, o dată cu aderarea noilor state la Uniune.[1][5][12]
Întâlnirile pot include si alți invitați, precum Președintele Băncii Centrale Europene, dacă este necesar.
Secretarul General al Consiliului participă și este responsabil pentru organizarea ședinței precum și de minuta
ședinței. Președintele Parlamentului European participă de asemenea pentru a acorda discursul de deschidere
arătând poziția Parlamentului European înainte ca dezbaterile să înceapă.[1][5][12]
Pe lângă asta, negocierile includ si un număr mare de persoane care „lucrează în spatele scenei”. Multe
dintre aceste persoane, totuși nu pot participa la ședințe, cu excepția a doi delegați pentru fiecare stat care să
transmită mesaje. La apăsarea unui buton, membrii pot chema pentru sfătuire un Reprezentant Permanent din
„Grupul Antici” dintr-o cameră adiacentă. Grupul este format din diplomați și asistenți care strâng
informațiile și solicitările. Sunt necesari de asemenea și interpreți, având în vedere că membrilor le este
permis să vorbească în limba proprie.[1]
Din moment ce compoziția nu este definită precis, unele state au probleme în a decide cine să participe la
ședințe din cauza divizărilor considerabile a puterii executive. [15] Probleme au apărut în Polonia unde

19
Președintele Poloniei și Primul Ministru al Poloniei erau din diferite partide politice și avea viziuni diferite
asupra politicii externe ca răspuns la criză. A fost și cazul României care în perioada 2007-2008 au existat
disensiuni între Președintele Traian Băsescu și Primul Ministru Călin Popescu Tăriceanu[16]
Reuniunile Eurozonei
Au avut loc un număr de întâlniri ad-hoc a șefilor de stat sau de guvern ai zonei euro în 2010 și 2011
pentru a dezbate criza debitelor suverane. În octombrie 2011 s-a ajuns la un acord să existe două întâlniri pe
an (plus alte întâlniri dacă este nevoie). Acesta, în mod normal ar trebui să aibă loc la sfârșitul Consiliului
European și în același format (condus de Președintele Consiliului European și incluzând-ul pe Președintele
Comisiei). dar în esență era restricționat la (momentan 17) șefii de stat sau de guvern ai statelor care au
moneda euro.
Președintele Consiliului European
Președintele Consiliului European, în acest moment Donald Tusk din Polonia, este ales pentru un mandat
de doi ani și jumătate care poate fi reînnoit o dată. Rolul președintelui Consiliului nu este echivalentul unui
șef de stat ci doar primus inter pares (primul printre egali) alături de ceilalți șefi de stat europeni.
Președintele în funcție are ca principale atribuții pregătirea și conducerea ședințelor Consiliului și nu are nici
o putere executivă alta decât cea de a reprezenta uneori Uniunea în străinătate. Președintele trebuie să
răspundă Parlamentului European după fiecare întâlnire a Consiliului European.[12]
Funcția a fost creată de Tratatul de la Lisabona și a fost un subiect de dezbatere cu privire la rolul exact si
atribuțiile pe care le va avea.[12] Înainte de Tratatul de la Lisabona, președinția era exercitată rotativ la fel ca
sistemul de prezidenție rotativă a Consiliului Uniunii Europene.

3.3 Consiliul Uniunii Europene

Consiliul Uniunii Europene (uneori denumit și Consiliul sau Consiliul de Miniștri) este un organism parte

a legislativului Uniunii Europene (UE) reprezentând guvernele statelor membre, celălalt organism
este Parlamentul European.

Componența
Consiliul este compus în diferite componențe din 28 de miniștri naționali (unul din fiecare stat).
Componența exactă depinde de domeniile în discuție, de exemplu, atunci când se discută politici referitoare
la agricultură, Consiliul este format din cei 28 de miniștri care au în portofoliu și domeniul

20
agriculturii. Președinția Consiliului este rotativă între toate statele membre, iar mandatul fiecărei președinții
durează 6 luni, mandat care este deținut de ministerul relevant pentru fiecare întâlnire în parte.
[3]
 Continuitatea dintre președinții este asigurată de un acord între trei prezidenții consecutive, cunoscută
ca triumviratul prezidențial și împărțirea programelor politice. Consiliul Afacerilor Externe (format din
miniștrii de externe a statelor membre) este totuși condus de Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri
Externe și Politică de Securitate. Consiliul este administrat de un Secretariat General al Consiliului. Deciziile
sunt luate cu majoritate calificată în cele mai multe domenii, cu unanimitate în altele. De obicei, atunci când
operează unanimitatea este necesară și consultarea Parlamentului European. Cu toate acestea, în majoritatea
domeniilor se aplică procedura legislativă ordinară, această procedură reprezintă că Parlamentul European și
Consiliul împart în mod egal puterile legislative și bugetare, însemnând că ambele trebuie să își dea acordul
pentru ca o propunere legislativă să fie adoptată. În anumite domenii limitate, Consiliul poate iniția legislație
europeană de unul singur.
Consiliul Uniunii Europene își are ca prim loc de întâlnire sediul de la Bruxelles, iar ca al doilea
loc, Strasbourg.
Puteri și îndatoriri
Consiliul joacă un rol-cheie în domeniile de integrare europeană în care procesul decizional are loc la
nivel interguvernamental. Pe baza dispozițiilor Tratatului de la Maastricht, putem spune că Consiliul este cel
mai competent în problemele care pot fi atribuite celui de-al doilea și celui de-al treilea pilon al integrării
europene (o politică externă și de securitate comună și o cooperare pe probleme interne). În același timp,
Consiliul UE face parte din corpul instituțiilor legislative ale Uniunii Europene. Unii cercetători (S. Hicks)
văd Consiliul de Miniștri ca superioară în sistemul politic al Uniunii Europene. De fapt, orice act juridic al
Uniunii Europene trebuie aprobat de Consiliu, însă o serie de acte juridice, precum și bugetul Uniunii
Europene fac obiectul unei decizii comune a Consiliului și a Parlamentului European.

3.4 Comisia Europeană

Comisia Europeană (EC) este o instituție a Uniunii Europene, responsabilă cu întocmirea propunerilor

legislative, punerea în aplicare a deciziilor, respectarea tratatelor UE și de gestionarea activității curente a

21
UE.[2] Comisarii depun un jurământ la Curtea Europeană de Justiție din orașul Luxemburg, făgăduind să
respecte tratatele și să fie complet independenți în îndeplinirea îndatoririlor lor în timpul mandatului.[3]
Comisia funcționează ca un cabinet de guvernământ, format din 27 de membri (informali cunoscuți sub
denumirea de "comisari").[4] Fiecare stat membru al Uniunii Europene are un membru în Comisie, iar aceștia
au obligația de a reprezenta interesele comune ale UE și nu interesele naționale ale statului din care face
parte.[3] Unul dintre cei 28 este președintele Comisiei, care este propus de Consiliul European[5] și ales
de Parlamentul European.[6] Consiliul Uniunii Europene nominalizează apoi ceilalți 27 de membri ai
Comisiei, de comun acord cu președintele nominalizat, iar ulterior cei 27 de membri ca un singur corp sunt
supuși votului de investitură a Parlamentului European. [7] Actuala Comisie este Comisia von der Leyen, care
a preluat funcția la 1 decembrie 2019.
Termenul de „Comisie” este folosit fie pentru a-i desemna pe cei 27 de membri ai Colegiului Comisarilor
fie pentru a desemna inclusiv organismele administrative formate din 32.000 de funcționari publici europeni
care sunt împărțiți în departamente numite Directorate-Generale și Servicii. [8][9] Limbile procedurale (de
lucru) ale Comisiei sunt: engleza, franceza și germana. [10] Membrii Comisiei și "cabinetele" lor (echipele de
lucru) au sediul în clădirea Berlaymont din Bruxelles.
Istoria
Articol principal: Istoria Uniunii Europene.
Comisia Europeană derivă din una din cele 5 instituții create în sistemul supranațional al Comunităților
Europene, urmând propunerea lui Robert Schuman (ministrul de externe al Franței) din 9 mai 1950.
Funcționând din 1951 ca Înalta Autoritate în Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, comisia a
suferit numeroase schimbări în privința competențelor și a componenței, sub diferiți președinți, implicând
cele trei comunități.[11]
Înființarea
Prima Comisie a fost înființată în 1951 drept Înalta Autoritate și era formată din nouă membri sub
președinția lui Jean Monnet. Înalta Autoritate a fost un organ executiv supranațional a Comunității Europene
a Cărbunelui și Oțelului (CECO). A intrat în funcțiune pentru prima dată în 10 august 1952 în Luxembourg.
În 1958 Tratatul de la Roma a instituit două noi comunități alături de CECO, Comunitatea Economică
Europeana (CEE) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EuroAtom). Totuși organele administative
ale acestor comunități erau denumite „Comisii” și nu „Înaltă Autoritate”. Motivul schimbării denumirii a fost
noua relație dintre executiv și Consiliu. Unele state precum Franța si-a exprimat rezervarea față de puterile pe
care le are Înalta Autoritate și ar fi dorit limitarea sau transferul lor către Consiliu.

22
 Louis Armand a condus prima Comisie a EuroAtom. Walter Hallstein a condus prima Comisie a
Comunității Economice Europene (CEE) care s-a întâlnit pentru prima dată pe 16 ianuarie 1958 la Castelul
Val-Duchesse din Bruxelles. Acesta a obținut un acord privind prețul cerealelor și a făcut de asemenea o
bună impresie țărilor terțe atunci când si-a făcut debutul internațional la negocierile comerciale privind
acordul general privind tarifele și comerțul. Hallstein a consolidat legislația europeană și a început să aibă un
impact important în legislația națională.
Dezvoltarea inițială
Cele trei organisme, denumite colectiv Executivele Europene, au co-existat până la 1 iulie 1967
când Tratatul de fuziune le-a combinat într-o singură administrație sub președinția lui Jean Rey. Datorită
fuziunii, Comisia Rey a crescut temporar la un număr de 14 membri, deși toate Comisiile viitoare au fost
reduse din nou la nouă membri, urmând formula ca fiecare stat membru de dimensiuni reduse să dețină un
comisar iar statele mari câte doi comisari. Comisia Rey a finalizat uniunea vamală a Comunităților în 1968 și
a militat pentru un Parlament European mai puternic și ales direct de cetățenii comunității. În ciuda faptului
că Rey a fost primul președinte al Comisiei unificate, Hallstein este considerat primul președinte al Comisiei
moderne.
Comisiile Malfatti și Mansholt au urmat lucrul pentru crearea unei cooperări monetare și prima extindere
către nord în 1973. O dată cu extinderea, Comisia a crescut la 13 membri sub Comisia Orteli (Regatul Unit a
primit 2 locuri de comisar din cauza faptului că este un stat mare), care s-a confruntat cu instabilitatea
internationala si economică din acea perioadă. Reprezentarea externă a Comunității a făcut un pas înainte
cânt Președintele Roy Jenkins, ales președinte în ianuarie 1977 după ce ocupase funcția de Secretar al
Afacerilor Interne al Guvernului laburist al Regatului Unit, devenind primul președinte care participă la
summitul G8 din partea Comunității. Asemenea Comisiei Jenkins, Comisia Gaston Torn a supravegheat
extinderea Comunității spre sud, în timp ce lucra la Actul Unic European.
Puteri și atribuții
Comisia Europeană a fost încă de la început concepută să acționeze ca o autoritate independentă
supranațională separată de guvernele naționale. A fost descrisă ca fiind „singurul organism plătit să
gândească european”. Membrii sunt propuși de guvernele statelor membre, unul din partea fiecăreia, totuși
aceștia au obligația de a funcționa independent și neutru fără a fi influențați de guverne care îi numesc.
Aceasta contrastează Consiliul European, care reprezintă guvernele, Parlamentul European, care reprezintă
cetățenii și Comitetul Economic și Social, care reprezintă societatea civilă.

23
 Conform art. 17 din Tratatului Uniunii Europene, Comisia are câteva atribuții: dezvoltarea de strategii pe
termen mediu, conceperea de proiecte legislative și medierea procesului legislativ, reprezentarea UE în
negocierile comerciale, emiterea de decizii și reglementări, de exemplu politica privind competiția,
conceperea bugetului Uniunii Europene precum și supravegherea implementării tratatelor și legislației
comunitare.
Puteri executive
Înainte de intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, puterile executive ale Uniunii erau deținute de
către Consiliul European care conferea Comisiei puterea de a exercita anumite atribuții. Totuși, Consiliului îi
era teoretic permis să retragă atribuțiile și puterile acordate Comisiei, exercitându-le direct sau impunând
condiții pentru ale acorda. Acest lucru a fost schimbat de Tratatul de la Lisabona, după care Comisia își
exercită puterile doar în virtutea tratatelor. Puterile Comisiei sunt mai restrânse decât a celor pe care le au
majoritatea executivelor naționale, în parte din cauza faptului că Comisia nu are atribuții în domenii precum
relații externe, unde puterea este deținută de Consiliul European, care conform unor analize este considerat
parte a puterii executive.
Având în vedere că sub Tratatul de la Lisabona, Consiliul European a devenit o instituție oficială cu
puterea de a numi Comisia Europeană, se poate spune că cele două organisme dețin împreună puterea
executivă a Uniunii (Consiliul European deține de asemenea puteri executive individuale la nivel național).
Totuși, Comisia este cea care deține puterea executivă în Uniunea Europeană. Puterile guvernamentale ale
Comisiei au fost de un asemenea fel încât fostul prim-ministru belgian, Guy Verhofstadt a propus schimbarea
numelui în „Guvernul European”, afirmând că actualul nume al comisiei este „ridicol”.
Inițiativă legislativă
Comisia Europeană diferă de celelalte instituții prin faptul că numai aceasta are inițiativă legislativă
în Uniunea Europeană, ceea ce înseamnă că numai Comisia poate face propuneri oficiale de legislație.
Puterea legislativă nu are drept la inițiativă legislativă. Sub Tratatul de la Lisabona nu este permis nici un act
legislativ în domeniul politicii externe și de securitate comună. În alte domenii, totuși, Comisia și
Parlamentul pot cere legislație comunitară. În cele mai multe cazuri, Comisia inițiază bazele acelor
propuneri, monopolul fiind proiectat pentru a asigura coordonarea și coerența legislației Uniunii. Acest
monopol a fost contestat de unii care afirmă că Parlamentul ar trebui să aibă dreptul, la fel ca majoritatea
parlamentelor naționale în acest domeniu. Totuși, Consiliul și Parlamentul pot solicita Comisiei proiecte
legislative, dar Comisia are puterea de a refuza solicitările, așa cum a făcut în 2008 față de conveția
transnațională colectivă. Sub Tratatul de la Lisabona, cetățenii UE au de asemenea posibilitatea să solicite

24
Comisiei să legifereze un anumit domeniu printr-o petiție semnată de un milion de cetățeni, dar acest lucru
nu este obligatoriu.
Puterea Comisiei de a propune legislație a fost în general centrată pe reglementări economice. Ea a
prezentat un număr mare de reglementări bazate pe „principiul precauției”. Aceasta înseamnă că
reglementarea dreptului de preemțiune are loc în cazul în care există un pericol credibil pentru mediu sau
asupra sănătății umane, de exemplu combaterea schimbărilor climatice și limitarea organismelor modificate
genetic. Acest lucru este spre deosebire de reglementările de ponderare pentru efectul lor asupra economiei.
Astfel, Comisia propune adesea legislație mai strictă decât cea a multor țări. Având în vedere dimensiunea
pieței europene acest lucru a făcut ca legislația UE să influențeze puternic piața mondială.
Comisia a început să creeze o legislație penală europeană. În 2006 o deversare de deșeuri toxice în largul
coastei Coasta de Fildeș, de pe o navă europeană a determinat Comisia să analizeze legislația de combatere a
deșeurilor toxice. Comisarul Franco Frattini și Stavros Dimas au prezentat ulterior ideea „infracțiunii
ecologice”. Dreptul lor de a propune legislație penală a fost contestată la Curtea de Justiție a Uniunii
Europene iar aceasta a admis contestația. Începând cu 2007, singurele propuneri de legislație penală a fost
directiva pentru drepturile de proprietate intelectuală, precum și o modificare a deciziei cadru din 2002 contra
terorismului, interzicerea incitării la activități de terorism, recrutarea (în special pe internet) și antrenarea.
Aplicarea
O dată ce legislația este trecută de Consiliu și Parlament, devine o responsabilitate a Comisiei să asigure
că ea este implementată și aplicată. Comisia facea asta în primul rând prin intermediul statelor membre sau
prin intermediul agențiilor sale. Pentru adoptarea măsurilor tehnice necesare, Comisia este asistată de comisii
formate din reprezentații ai statelor membre și a lobby-urilor publice (un proces cunoscut cu
jargonul „comintologie”). În plus, Comisia este responsabilă pentru punerea în aplicare a bugetului UE,
asigurând, împreună cu Curtea de Conturi, că fondurile UE sunt cheltuite corect.
Comisia are datoria de a se asigura că tratatele sunt respectate și chiar de a obliga statele membre sau alte
instituții să respecte legislatia și tratatele prin Curtea de Justiție a Uniunii Europene. În acest rol este
cunoscută neoficial ca „gardian al tratatelor”.
Comisia are de asemenea atribuții pentru reprezentarea externă a Uniunii, alături de statele membre și de
Politica Comună pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate și Apărare Comună (PSAC), reprezentând
Uniunea în organisme precum Organizația Mondială a Comerțului. Este de asemenea un obicei ca
Președintele Comisiei să participe la reuniunile G8.
Organizare

25
 Comisia își are sediul principal la Bruxelles, unde se află biroul președintelui și sala de sedințe a Comisiei
care se află la etajul 13 al Clădirii Berlaymont. De asemenea, Comisia își desfășoară activitatea în numeroase
alte clădiri din Bruxelles și Luxembourg. Atunci când Parlamentul European se întrunește în Strasbourg,
comisarii se întâlnesc de asemenea acolo, în Clădirea Winston Churchill pentru a avea posibilitatea de a
participa la dezbaterile Parlamentului. Comisia Europeană este împărțită în departamente cunoscute sub
numele de Direcții Generale (DG) care pot fi asemănate ministerelor din statele membre. Fiecare dinte
acestea acoperă domenii specifice, cum ar fi agricultura sau justiția și drepturile cetățenilor sau a serviciilor
interne, cum ar fi resursele umane și traducere și sunt conduse de Directori Generali, care răspund în fața
unui comisar. Portofoliul de comisar poate fi susținut de către mai multe Direcții Generale, ele pregătind
propuneri legislative și directive care sunt aprobate de majoritatea comisarilor și sunt transmise
către Parlamentul European și către Consiliul Uniunii Europene pentru examinare. Au existat critici că
fragmentarea structurii Directoratului General duce la pierderi financiare considerabile. În plus, direcțiile
generale pot exercita un control considerabil asupra unui comisar astfel încât comisarul să aiba cât mai puțin
timp să învețe și să preia controlul asupra personalului lor. În conformitate cu datele publicate de Comisie,
23.043 de persoane au fost angajate de Comisie ca oficiali sau agenți temporari în aprilie 2007. În plus față
de aceștia, au fost angajati ca personal externalizat 9019 persoane (de exemplu, agenți contractuali, experți
nationali detașați, experti tineri, stagiari, etc).
Cea mai mare direcție generală este Direcția Generală pentru Traduceri, cu un personal de 2186 , cei mai
mulți fiind de naționalitate belgiană (21,4%), probabil pentru că majoritatea activităților au loc la Bruxelles.

3.5 Banca centala europeana

Banca Centrală Europeană (BCE) este banca centrală a Uniunii Europene, cu funcția de administrare

a politicii monetare în cele 19 țări care folosesc euro ca monedă.[1] Își are sediul în Frankfurt am Main.
Banca a fost înființată la 1 iunie 1998, ca urmare a Tratatului de la Amsterdam. BCE colaborează cu
băncile centrale din toate cele 27 de state membre ale Uniunii Europene. Împreună, formează Sistemul
European al Băncilor Centrale(SEBC). BCE stabilește cadrul cooperării dintre băncile centrale ale celor 19
state membre care au adoptat moneda unică și alcătuiesc împreună zona euro. Cooperarea existentă la nivelul
acestui grup restrâns poartă numele de „eurosistem”. [2] BCE are ca obiectiv menținerea inflației la un nivel
inferior, dar apropiat de 2%. BCE are dreptul exclusiv de a autoriza emiterea de bancnote, drept obținut
prin Tratatul de la Maastricht. Stabilitatea prețurilor este definită ca o creștere anuală a indicelui armonizat al

26
prețurilor de consum (IAPC) din zona euro de sub 2%, stabilitatea prețurilor trebuie menținută pe termen
mediu.
Istorie
Tratatul de la Maastricht a fost negociat și ratificat de parlamentele naționale pornind de la premisa că, în
timp, toate statele membre ale UE vor adopta moneda euro și, prin urmare, Sistemul European al Băncilor
Centrale va îndeplini toate atribuțiile legate de moneda unică. Banca Centrală Europeană a fost înființată la
data de 1 iunie 1998, devenind banca centrală independentă responsabilă de moneda unică europeană (euro),
care a fost lansată în luna ianuarie 1999. În luna mai 1998, Consiliul European a adoptat una dintre deciziile
cele mai importante din istoria integrării europene. Liderii UE au hotărât că 11 state membre îndeplineau
condițiile pentru adoptarea euro. Acest eveniment istoric își are originea în semnarea, în anul 1992, a
Tratatului de la Maastricht, prin care a fost definit cadrul instituțional al Sistemul European al Băncilor
Centrale. Timp de aproximativ 10 ani stabilitatea prețurilor a fost menținută în general, în pofida majorărilor
semnificative ale prețurilor materiilor prime la nivel mondial, care au afectat Europa și restul lumii și asupra
cărora politica monetară nu are nicio influență directă, ceea ce a determinat creșterea ratei medii a inflației la
un nivel ușor superior celui de 2% după adoptarea monedei euro. În deceniile care au precedat lansarea
monedei euro, ratele anuale medii ale inflației din țările respective erau mult mai ridicate decât cele din zona
euro în ultimii 10 ani. Integrarea monetară europeană a debutat la începutul anilor ’60, atunci când cei șase
membri ai Comunității Economice Europene (CEE) au inițiat cooperarea în domeniul afacerilor monetare. În
anul 1969, în urma unei serii de crize a cursului de schimb și a balanței de plăți, liderii celor șase țări membre
ale CEE au decis elaborarea unui plan de uniune economică și monetară. Această decizie s-a materializat în
anul 1970, sub forma Raportului Werner, care prevedea realizarea uniunii în trei etape până în anul 1980.
Acest proiect ambițios a fost abandonat în anul 1971, după prăbușirea sistemului cursurilor de schimb fixe de
la Bretton Woods.[3] Primul pas a fost făcut în 1972, odată cu crearea așa-numitului „șarpe monetar”, care
avea drept scop stabilizarea cursurilor de schimb pentru mai multe monede europene, dar care a devenit
curând victima unor noi tulburări monetare și a recesiunii internaționale care a urmat primei crize petroliere
din anul 1973. După ce mai multe monede au aderat la acest sistem sau l-au părăsit, „șarpele” se limita în
1977 la „zona mărcii germane”, formată din Germania, țările din Benelux și Danemarca. Consiliul European
a încredințat unui comitet de experți, prezidat de Jacques Delors, mandatul de a formula propuneri pentru
posibilitatea realizării uniunii economice și monetare europene. Rezultatul a fost Raportul Delors, care a
condus la conturarea Tratatului de la Maastricht, semnat de șefii de stat și de guvern ai statelor membre ale
UE în anul 1992 și ratificat de toate țările Uniunii Europene până în anul 1993. Acest Tratat a stat la baza

27
introducerii, după aproximativ 10 ani, a monedei euro. Institutul Monetar European (IME), înființat în anul
1994, a demarat pregătirea cadrului de reglementare, organizatoric și logistic necesar noului sistem
supranațional al băncilor centrale, esențial pentru crearea Băncii Centrale Europene și a Sistemului European
al Băncilor Centrale, pentru îndeplinirea sarcinilor acestora și pentru introducerea noii monede unice.
Funcții
 Distribuția și supravegherea stabilității monedei euro
 Definirea politicii europene a intereselor și controlul rezervelor de bani
 Cooperarea cu băncile naționale
Funcțiile BCE sunt menționate în Tratatul de la Maastricht. Pentru a putea să lucreze eficient, BCE nu are
voie să depindă de puterea politică, o chestiune pe care criticii o aduc deseori în discuție. BCE a fost creată
după modelul Băncii Federale Germane Deutsche Bundesbank.
BCE și sistemul de bănci centrale europene în ansamblu, care include și băncile centrale din toate
statele Uniunii Europene, au primit sarcina de a menține stabilitatea prețurilor și de a asigura credibilitatea
monedei unice. Euro, moneda unică europeană, a fost lansată în ianuarie 1999
Organe de decizie
Consiliului Guvernatorilor BCE
Consiliului Guvernatorilor BCE este alcătuit din membri ai Comitetului executiv (șase membri) plus
guvernatorii băncilor naționale ce fac parte din zona euro (17 membri). Este cel mai important organ de
decizie al BCE.[1] Principalele responsabilități ale Consiliului guvernatorilor sunt
 stabilirea politicii monetare a zonei euro, respectiv luarea de decizii referitoare la ratele
dobânzilor reprezentative ale BCE;
 adoptarea orientărilor și luarea deciziilor necesare executării atribuțiilor încredințate
Eurosistemului.
În caz de paritate de voturi, președintele Bancii Centrale Europene are votul decisiv. Consiliul
guvernatorilor se reunește, de regulă, de două ori pe lună, în prima și a treia zi de joi a lunii în clădirea
Eurotower din Frankfurt pe Main, Germania. Conform Statutului SEBC, Consiliul guvernatorilor BCE
trebuie să se întrunească de cel puțin zece ori pe an. Președintele Consiliului UE, precum și un membru
al Comisiei Europene, pot asista la ședințe, însă numai membrii Consiliului guvernatorilor au drept de vot.
Comitetul executiv al BCE este ales la fiecare 8 ani și este format dintr-un președinte, un vicepreședinte
și alți patru membri. La începerea lucărilor pe 1 ianuarie 1999 olandezul Willem Frederik Duisenberg a fost
ales președinte. El a fost înlocuit la 1 noiembrie 2003 de francezul Jean-Claude Trichet. Comitetul executiv

28
decide ocupațiile BCE și este ales la recomandarea consiliului BCE. Toți membrii sunt numiți de Consiliul
European în baza unei decizii adoptate cu majoritate calificată.
Responsabilități:
 pregătește reuniunile Consiliului guvernatorilor;
 aplică politica monetară pentru zona euro, în concordanță cu orientările specificate și deciziile
adoptate de Consiliul guvernatorilor. În acest sens, Comitetul executiv furnizează instrucțiunile necesare
BCN din zona euro;
 gestionează activitatea zilnică a BCE;
 exercită anumite competențe care i-au fost delegate de către Consiliul guvernatorilor. Unele
dintre acestea au caracter de reglementare.
Consiliul general este alcătuit din președintele BCE, vicepreședintele BCE și guvernatorii băncilor
centrale naționale (BCN) ale celor 27 de state membre ale UE. Ceilalți membri ai Comitetului executiv al
BCE, președintele Consiliului UE și un membru al Comisiei Europene pot participa la ședințele Consiliului
general, dar nu au drept de vot.[8] În concordanță cu prevederile Statutului Sistemului European al Băncilor
Centrale și al Băncii Centrale Europene, Consiliul general va fi dizolvat după ce toate statele membre ale UE
vor fi adoptat moneda unică. Consiliul general poate fi considerat un organ de tranziție. Acesta îndeplinește
atribuțiile preluate de la Institutul Monetar European, care îi revin BCE în cea de-a treia etapă a Uniunii
Economice și Monetare, având în vedere faptul că nu toate statele membre ale UE au adoptat încă euro.
Ședințele Consiliului general pot fi convocate ori de câte ori președintele consideră oportun sau la cererea a
cel puțin trei dintre membrii săi. Consiliul general se reunește de obicei la Frankfurt, o dată la trei luni.
Politică monetară
Competența în domeniul politicii monetare a zonei euro a fost transferată la nivel comunitar fapt stabilit
prin Tratatul de la Maastricht. Tratatul de la Maastricht atribuie BCE responsabilitatea pentru politica
monetară unică și îi încredințează un obiectiv fundamental, respectiv menținerea stabilității prețurilor. Țările
participante la zona euro nu mai dispun de politici monetare și valutare și, prin urmare, trebuie să se bazeze
pe alte politici pentru a promova competitivitatea și a se adapta la șocuri. În zona euro, deciziile de politică
monetară sunt luate de Consiliul guvernatorilor BCE, care este format din cei șase membri ai Comitetului
executiv al BCE și din guvernatorii băncilor centrale naționale ale țărilor din zona euro, pe baza principiului
„o persoană, un vot”.[1] În ceea ce privește operațiunile prin care sunt puse în aplicare deciziile de politică
monetară, Consiliul guvernatorilor le derulează, ori de câte ori este posibil și adecvat, prin
intermediul băncilor centrale naționale, în conformitate cu principiul descentralizării

29
operaționale. Tratatul interzice în mod explicit finanțarea deficitelor bugetare prin intermediul băncilor
centrale. Acesta mai prevede că sectorul public nu trebuie să beneficieze de acces privilegiat la instituțiile
financiare. În plus, așa-numita clauză „no bail-out” din Tratat menționează clar faptul că nici Comunitatea,
niciun stat membru nu poate fi considerat responsabil pentru angajamentele asumate de un alt stat
membru. Tratatul impune statelor membre UE obligația de a evita deficitele excesive. În ceea ce privește
statele membre care nu respectă plafoanele pentru deficitul bugetar și pentru datoria publică stabilite în
Protocolul privind procedura de deficit excesiv (PDE), anexat Tratatului, aplicarea acestei proceduri poate
conduce, în ultimă instanță, la sancțiuni financiare. Pe baza analizelor economice și monetare periodice,
Consiliul guvernatorilor ia decizii referitoare la nivelul principalelor rate ale dobânzilor BCE în vederea
realizării obiectivului de stabilitate a prețurilor. Apoi, Comitetul executiv al BCE răspunde
de implementarea deciziilor de politică monetară. Acestea sunt aplicate prin orientarea ratelor dobânzilor
pe termen scurt de pe piața monetară către nivelul ratelor dobânzilor hotărât de Consiliul guvernatorilor.
Pentru orientarea ratelor dobânzilor pe termen scurt de pe piața monetară către nivelul ratelor dobânzilor
stabilit de Consiliul guvernatorilor, BCE și Eurosistemul utilizează trei instrumente:
 (1) rezervele minime obligatorii (RMO)
 (2) operațiunile de piață
 (3) facilitățile permanente
Funcția principală a rezervelor minime obligatorii este stabilizarea ratelor dobânzilor pe piața monetară.
Băncile trebuie să dețină rezervele minime obligatorii în conturile Eurosistemului. Aceste rezerve generează
cererea structurală de lichiditate din partea sectorului bancar al zonei euro, nivelul acestora fiind stabilit în
funcție de bilanțul fiecărei instituții de credit. Aproximativ 6 000 de bănci fac obiectul constituirii rezervelor
minime obligatorii. RMO trebuie îndeplinite, în medie, pe parcursul perioadei de constituire, respectiv
intervalul pentru care se calculează nivelul rezervelor care trebuie constituite de către bănci. Această
perioadă începe de obicei în ziua de marți următoare ședinței Consiliului guvernatorilor care are programată
evaluarea orientării politicii monetare. Rezervele minime obligatorii sunt remunerate de Eurosistem la o rată
a dobânzii medii marginale aferente operațiunii principale de refinanțare din perioada de constituire. Rezerve
minime obligatorii reprezintă nivelul minim al rezervelor pe care instituțiile de credit sunt obligate să le
dețină la banca centrală. Pentru fiecare instituție, se calculează ca procent din totalul depozitelor constituite
de clienții nebancari la acea instituție de credit.
Operațiunile de piață dețin rolul cel mai important în gestionarea condițiilor de lichiditate ale sectorului
bancar din zona euro și în orientarea ratelor dobânzilor pe termen scurt de pe piața monetară. Acestea se

30
realizează descentralizat, respectiv BCE coordonează operațiunile, dar tranzacțiile sunt derulate practic la
nivelul BCN.
Eurosistemul desfășoară trei categorii de operațiuni, și anume:
1. operațiunile principale de refinanțare – OPR
2. operațiunile de refinanțare pe termen mai lung – ORTL
3. operațiunile de reglaj fin – ORF
Prin intermediul operațiunile principale de refinanțare și operațiunile de refinanțare pe termen mai
lung, Eurosistemul creditează băncile. Creditele sunt întotdeauna acordate pe o perioadă scurtă și
prestabilită, în schimbul garanțiilor, pentru protejarea Eurosistemului de riscul financiar. Operațiunile
principale de refinanțare sunt efectuate săptămânal, sub forma unor licitații cu o rată a dobânzii minimă
acceptată variabilă, pe bază de oferte, având scadența la o săptămână. În cadrul acestor licitații, băncile pot
depune oferte cu mai multe rate ale dobânzii, la un nivel egal sau superior ratei dobânzii minime acceptate
anunțate în prealabil. Ofertele cu cele mai ridicate rate ale dobânzii sunt satisfăcute cu prioritate, după care
urmează celelalte oferte, în ordine descrescătoare, până la epuizarea volumului de lichiditate care face
obiectul alocărilor. 'Operațiunile de refinanțare pe termen mai lung se desfășoară sub forma unor licitații
lunare cu o rată a dobânzii minimă acceptată variabilă, având scadența la trei luni. La operațiunile principale
de refinanțare și operațiunile de refinanțare pe termen mai lung pot participa numeroase bănci, aproximativ 1
700. Operațiunile de reglaj fin nu constituie un instrument cu frecvență periodică în ceea ce privește
furnizarea sau absorbția de lichiditate, aceste operațiuni fiind efectuate în funcție de necesități.
Eurosistemul pune la dispoziția băncilor două facilități permanente și anume:
1. facilitatea de creditare marginală
2. facilitatea de depozit
Facilitatea de depozit este facilitatea permanentă a Eurosistemului, care constă în posibilitatea
contrapartidelor de a constitui la o BCN depozite overnight, remunerate la o rată a dobânzii prestabilită.
Facilitatea de creditare marginală este facilitatea permanentă a Eurosistemului, care constă în
posibilitatea contrapartidelor de a obține credite overnight de la o BCN, la o rată a dobânzii prestabilită,
garantate cu active eligibile.

3.6 Curtea Europeană de Conturi 

31
 Curtea Europeană de Conturi  (CEC) a fost instituită în 1977, examinează legitimitatea și regularitatea
intrărilor și ieșirilor din Uniunea Europeană și supraveghează gestiunea financiară sănătoasă a bugetului UE.
Curtea de conturi este compusă de un cetățean pentru fiecare stat membru, numit de Consiliul Uniunii
Europene cu un mandat de șase ani, care poate fi înnoit. Din 1 ianuarie, 2007 Curtea este compusă din 28 de
membri; din motive de eficiență, Curtea poate institui secțiuni în interiorul ei, cu un număr redus de membri,
pentru a adopta anumite categorii de relații și păreri.
Membrii își desemnează președintele Curții, care rămâne în post timp de trei ani.
Istorie
Curtea Europeană de Conturi a fost creată prin Tratatul bugetar din 1975 și a fost înființată în mod oficial
la 18 octombrie 1977, având prima sesiune, o săptămână mai târziu. În acel moment, CEC nu era o instituție
formală; acesta a fost un organism extern destinat verificării finanțelor Comunităților Europene. Acesta a
înlocuit două organisme de audit separate, una care se ocupa de finanțele Comunității Economice
Europene și Euratom și una care se ocupa de Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului.[1]
CEC nu a avut un statut juridic definit până la Tratatul de la Maastricht, când a devenit a cincea instituție,
prima instituție nouă de la înființarea Comunității. Prin devenirea unei instituții, a dobândit noi competențe,
cum ar fi capacitatea de a introduce acțiuni în fața Curții Europene de Justiție (CEJ). La început, puterea sa
de audit s-a referit doar la pilonul Comunității Europene a Uniunii Europene (UE), însă, prin Tratatul de la
Amsterdam, a câștigat toată puterea de a controla finanțele întregii UE.
Funcții
Funcțiile Camerei de Conturi au următoarele direcții:
 verificarea rapoartelor de venituri și cheltuieli ale Uniunii Europene și ale tuturor instituțiilor și
organismelor sale care au acces la fonduri ale Uniunii Europene;
 controlul calității managementului financiar;
 întocmirea unui raport privind activitatea lor după încheierea fiecărui an fiscal, precum și
prezentarea de către Parlamentul European și Consiliu a opiniilor sau a observațiilor cu privire la aspecte
specifice;
 asistență pentru Parlamentul European în monitorizarea execuției bugetului Uniunii Europene.
Pentru a îndeplini funcțiile atribuite camerei de conturi, auditorii efectuează inspecții la fața locului la alte
instituții UE, țări din UE sau alte state care beneficiază de asistență financiară din partea UE. Cu toate
acestea, această instituție nu are autoritate reală. Dacă auditorii constată încălcări, le informează.

32