MINISTERUL EDUCAȚIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA TEHNICĂ A MOLDOVEI

FACULTATEA CONSTRUCȚII, GEODEZIE ȘI CADASTRU
DEPARTAMENTUL DREPT

Lucare de verificare
la uniunea Europeană
Tema: Instituțiișe jurisdicționale ale UE

a elaborat : studenta gr. DP-186

Ormanji Anastasia
A verificat : lector universitar
Ursu Viorica

Chișinău 2020

1
CUPRINS:
1. CURTEA EUROPEANĂ DE JUSTIȚIE........................................................................3
1.1 Curtea de justiție a uniunii Europene............................................................................3
1.2 Rolul și competențele Curții…………………………………………………………..4
1.3 Principiile fundamentale de funcționare a Curții………………………………….…..6
1.4 Caracteristicile semneficative ale Curții………………………………………………6
1.5 Acte procesuale…………………………………………………………………….….8
1.6 Limba folosită în acte procesuale ………………………………………………….....9
2. TRIBUNALUL DE PRIMA INSTANȚĂ……………………………………………..10
2.1 Tribunalul general al Uniunii Europene………………………………………….….10
2.2 Istoric………………………………………………………………………………...10
2.3 Componența……………………………………………………………………….…11
2.4 Competența…………………………………………………………………………..13
2.5 Organizare internă……………………………………………………………………14
2.6 Procedura și reguli generale………………………………………………………….15
2.7 Procedura măsurilor provizorii………………………………………………………15
2.8 Limba de procedură………………………………………………………………….16
3. TRIBUNALUL FUNCȚIEI PUBLICE…………………………………………….....17
3.1 Istoric……………………………………………………………………………...…17
3.2 Procedura……………………………………………………………………….……18
3.3 Președintele ……………………………………………………………………….…19
3.4 Ordonanța…………………………………………………………………………….19
4. RECURSUL JURISDICȚIONAL………………………………………………….….20
4.1 Recursul împotriva încheierilor judecătorești………………………………………..20
4.2 Elementele recursului împotriva actelor ………………………………………….…21
4.3 Sesizarea instanței de recurs…………………………………………………………22
4.4 Judecarea recursului împotriva actelor………………………………………………23
5. OMBUDUSMANUL UMAN………………………………………………………..…25
5.1 Origini și emitologie………………………………………………………………....25
5.2 În politică………………………………………………………………………...…..27
5.3 În organizații……………………………………………………………………...….27

2
 1. CURTEA EUROPEANĂ DE JUSTIȚIE

1.1 Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) 

Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) își are sediul în Luxemburg și este organul juridic suprem al
Uniunii Europene. Denumirea corectă a CJUE ar trebui să fie însă „Curțile de Justiție ale Uniunii Europene”,
fiindcă CJUE cuprinde trei instanțe diferite: Curtea de Justiție, Curtea Generală și Tribunalul Funcției
Publice.
Curtea Europeană de Justiție nu trebuie confundată cu Curtea Europeană de Justiție pentru Drepturile
Omului cu sediul la Strasbourg, care este o instituție a Consiliului Europei și nici cu Curtea Internațională de
Justiție, care este o instanță internațională, principalul organ jurisdicțional al Organizației Națiunilor Unite cu
sediul la Haga.
Curtea de Justitie a Uniunii Europene este institutia jurisdictională a Uniunii, având functia de a verifica
legalitatea actelor instituţiilor Uniunii si ale statelor membre, precum si de a asigura interpretarea si aplicarea
uniformă a dreptului Uniunii. Scurt istoric al Curtii de Justitie a Uniunii Europene .
De la înfiintarea sa în anul 1952 si pană astăzi, Curtea de Justitie a trecut printro serie de reforme care
reflectă evolutia pe care constructia europeană a înregistrat-o pe parcursul acestei perioade. Imediat după
crearea Comunitătii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) prin încheierea în anul 1951 a Tratatului de
la Paris, cele şase state semnatare (Belgia, Germania, Franţa, Italia, Luxemburg şi Ţările de Jos) au hotărât să
înfiinteze si un organism jurisdicţional care să aibă ca functii atât asigurarea respectării dreptului comunitar
si a aplicării sale uniforme de către toate statele membre, cît şi rezolvarea eventualelor diferende generate de
punerea în aplicare a acestuia. Astfel a fost înfiintată, în anul 1952, Curtea de Justiţie a CECO. Tratatul de la
Paris stabilea atât înfiinţarea Curţii de Justiţie a CECO, cât şi structura acesteia - şapte judecători şi doi
avocaţi generali – si atributiile sale, precum si regulile aplicabile procedurii în fata Curtii. Şedinţa de
deschidere a Curţii, care a fost instalată la Luxemburg, a avut loc la 10 decembrie 1952
O etapă importantă în instoria acestei institutii o constituie semnarea, în anul 1957, a Tratatelor de la
Roma de instituire a Comunităţii Economice Europene (CEE) şi a Comunităţii Europene a Energiei Atomice
(CEEA), precum si a Convenţiei privind unele instituţii comune Comunităţilor Europene. Astfel, a fost creată
o nouă instanţă jurisdicţională comună celor trei Comunităţi, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene
(CJCE). Această instantă a înlocuit Curtea de Justiţie a CECO. Odată cu dezvoltarea constructiei europene,
activitatea desfăşurată de Curtea de Justiţie a Comunitătilor Europene a luat amploare, numărul actiunilor
introduse în fata Curtii crescând în permanentă de la înfiintarea acesteia. Din acest motiv, dar si din

3
considerente legate atât de nevoia perfectionării protectiei juridice a intereselor părtilor, cât si de aceea de a
mentine calitatea actului judecătoresc, sa decis înfiintarea Tribunalului de Primă Instanţă. Crearea acestuia a
avut deci ca obiectiv pe de o parte, să degreveze Curtea de unele cauze, în scopul de a îi permite acesteia să
se concentreze asupra uneia dintre atribuţiile sale esentiale, si anume aceea de interpretare uniformă a
legislaţiei Comunitare, iar pe de altă parte să ofere celor prejudiciaţi posibilitatea a două grade de jurisdicţie,
în scopul de a consolida garanţiile judiciare acordate acestora. Astfel, Actul Unic European, intrat în vigoare
în 1987, autoriza Curtea să solicite Consiliului crearea unei jurisdicţii de primă instanţă.

1.2 Rolul și competențele curții

Sarcinile CJUE sunt prevăzute în art. 220-245 Tratatul UE precum și în propriul său statut. Acestea
constau în asigurarea interpretării uniforme a legislației europene. În 1989, pentru a ușura activitatea CJUE a
fost înființată Curtea Europeană de Justiție de Primă Instanță (CEJ-PI) și apoi în 2004 o altă instanță, pentru
probleme care privesc funcționarii publici: Tribunalul funcționarilor publici ai Uniunii Europene. De atunci
CJUE nu mai este competentă decât pentru soluționarea căilor de atac înaintate de persoanele fizice și
juridice împotriva deciziilor luate de Curtea Europeană de Justiție de Primă Instanță. Mai nou însă, cu puține
excepții, CJUE răspunde și de dosarele de chemare în judecată în primă instanță înaintate de statele membre
ale UE împotriva Comisiei Europene.
Curtea de Justitie a Uniunii Europene este autoritatea judiciară a Uniunii Europene si are rolul de a
garanta respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatelor. În aces sens, Curtea de Justitie a Uniunii
Europene are competenta de a efectua un control judecătoresc atât asupra actelor juridice ale Uniunii, cât si
asupra actelor statelor membre, având următoarele atributii:
 controlează legalitatea actelor instituţiilor Uniunii Europene;
 se asigură că statele membre îşi respectă obligaţiile care le incumbă din dispozitiile tratatelor;
 interpretează dreptul Uniunii la solicitarea instanţelor naţionale.
În cele ce urmează, vor fi prezentate diferitele categorii de acţiuni prin interdiul cărora anumiti subiecti
de drept se pot adresa Curtii de Justitie si Tribunalului, proceduri prin intermediul cărora aceste instante îsi
exercită atributiile jurisdictionale. Cazurile privind atribuirea contractelor de achizitie publică sunt aduse în
fata Curtii de Justitie a Uniunii Europene, în principal, prin intermediul întrebărilor preliminare formulate de
către instantele nationale, precum si prin intermediul actiunilor formulate împotriva statelor membre în
constatarea neîndeplinirii obligaţiilor de către acestea. Prin urmare, din considerente legate de relevanta în
materia achizitiilor publice, cele două tipuri de actiuni, care sunt în competenta Curtii de Justitie, fac obiectul

4
unei analize mai detaliate. Curtea de Justitie este cea mai înaltă autoritate juridică în problemele care vizează
dreptul Uniunii. În calitatea sa de primă instanţă jurisdicţională a Uniunii, Curtea are competenţa de a judeca
acele aspecte mai sensibile care vizează aplicarea si şi protejarea dreptului Uniunii, respectiv litigiile care
vizează Uniunea în ansamblu sau normele primare ale acesteia. Responsabilitătile Curtii pot fi grupate pe
următoarele domenii principale:
 monitorizarea aplicării dreptului Uniunii de către:
 institutiile Uniunii atunci cînd acestea aplică dispozitiile tratatelor;
 statele membre si persoanele fizice si juridice în ceea ce priveste obligatiile care le incumbă acestora
potrivit dispozitiilor normelor Uniunii;
 interpretarea dreptului Uniunii.
Îndeplinirea acestor responsabilităti de către Curtea de Justitie presupune exercitarea, pe de o parte, de
atributii de consiliere juridică, iar pe de altă parte de atributii jurisdictionale. Consilierea juridică constă în
emiterea de avize care au un caracter obligatoriu privind acordurile pe care Uniunea intentionează să le
încheie cu state terte sau cu organizatii internationale. In ceea ce priveste atributiile jurisdictionale, Curtea
îndeplineste functii care în statele membre ar fi atribuite unor tipuri de instante diferite, în functie de
sistemele nationale ale acestora. Astfel, spre exemplu, Curtea se pronuntă în calitate de:
 curte constitutională atunci când interpretează dreptul Uniunii sau în cazul exercită un control de
legalitate asupra actelor Uniunii sau cu privire la respectarea de către statele membre a obligaţiilor care le
incumbă în temeiul dreptului Uniunii; 19
 curte administrativă în cazul în care exercită controlul legalitătii inacţiunii instituţiilor Uniunii;
 instantă civilă atunci când judecă cererile care au ca obiect acordarea de daune-interese;
 instantă de recurs în cazul în care judecă recursurile introduse împotriva hotărârilor pronunţate de
Tribunal.
Raporturile dintre Curte si instantele nationale Procedura întrebărilor preliminare se bazează pe
colaborarea dintre Curte si instantele nationale. Fiecare dintre aceste categorii de organe jurisdictionale are
competente bine delimitate, urmând ca, împreună, Curtea si instantele nationale să contribuie la adoptarea
unei decizii pentru solutionarea litigiului principal. Astfel, Curtea are exclusiv competenta interpretării
dreptului Uniunii. Aceasta înseamnă ca nici interpretarea dispozitiilor dreptului national, nici aprecierea cu
25 privire la conformitatea acestuia cu dreptul Uniunii nu pot face obiectul unei întrebări preliminare. Curtea
nu decide nici cu privire la aplicarea dreptului Uniunii în cazuri individuale concrete, nepronuntându-se cu
privire la cauza introdusă în fata instantei nationale. Curtea elaborează o premisă abstractă, oferind, în functie

5
de elementele particulare ale cauzei, un răspuns necesar pentru solutionarea litigiului principal. Judecarea
fondului cauzei si pronuntarea hotărârii pentru solutionarea litigiului principal sunt competente exclusive ale
instantelor nationale.

1.3 Principiile fundamentale de funcționare ale Curții

În adoptarea hotărârilor sale CJUE se ghidează după următoarele principii fundamentale și metode de
bază.
 Principiul împuternicirii speciale limitate, ceea ce înseamna că aplicarea și asigurarea
respectării dreptului comunitar este în primul rând sau rămâne în continuare misiunea instanțelor naționale,
în timp ce CJUE revin numai competențele rezervate în mod expres prin art. 220 și următoarele din Tratatul
CE, competențe care sunt individual determinate.
 Principiul interpretării unitare și autonome a dreptului comunitar în toate statele membre. Mai
mult, Curtea se străduie să interpreteze termenii juridici într-un sens aparte comunitar, diferit de înțelesul lor
național, cu scopul de a forma o ordine juridică nouă, originală.
 Principiul efectului util sau principiul aplicării dreptului comunitar cu cea mai mare
eficacitate, pentru a se obține cea mai mare eficiență din actele normative comunitare elaborate de cele mai
multe ori de economiști, politicieni și în general de non-juriști.
 Principiul dezvoltării dinamice a dreptului comunitar în corelație cu scopurile și obiectivele de
integrare europeană stabilite. Respectarea acestui principiu atrage după sine adaptarea dreptului comunitar la
modificările majore aduse de Actul Unic European, de Tratatul de la Maastricht sau de Tratatul de la
Amsterdam.
 Principiul interpretării dreptului secundar în conformitate cu dreptul originar dar cu
respectarea principiului implied powers ceea ce înseamnă că puterea comunitară provine nu numai din
tratatele de înființare, ci și din actele normative create ulterior acestora de instituțiile comunitare.
 Principiul dreptului comparat sau cerința respectării principiilor de drept fundamentale
specifice statelor membre și sistemelor de drept europene pentru a identifica principiile fundamentale de
drept specifice, dar și pentru a putea prevedea efectul unor hotărâri într-un anumit sistem de drept.

1.4 Caracteristicile semnificative ale Curții

Cu titlu de caracteristici semnificative ale CJUE sau ale actului jurisdicțional comunitar ar putea fi
amintite următoarele:

6
  CJUE controlează atât legalitatea actelor normative comunitare cât și ale afacerilor
administrative ale instituțiilor comunitare, supraveghind astfel atât legislativul cât și executivul comunitar.
 CJUE poate soluționa atât litigiile juridice existente între organele comunitare, între organe și
statele membre, între statele membre, precum și litigiile juridice existente între acestea și persoanele fizice
sau juridice, respectiv între persoane fizice sau între persoane juridice.
 Competența CJUE este una obligatorie, părțile în litigiu nu au posibilitatea de a refuza
jurisdicția Curții, cu excepția câtorva cazuri limitativ prevăzute.
 Deciziile Curții sunt definitive și au forță executorie, în cadrul limitelor teritoriale comunitare
fiind dispensate chiar și de procedura exequaturului sau de orice altă aprobare din partea statului pe
teritoriul căruia urmează să fie puse în executare.
 CJUE este abilitată să pronunțe inclusiv sancțiuni pecuniare împotriva oricărui justițiabil,
respectiv să modifice orice sancțiune pecuniară împotriva oricărui justițiabil, respectiv să modifice orice
sancțiune pecuniară stabilită în mod administrativ de celelalte organe comunitare, mai ales cele aplicate de
Comisie, dacă cuantumul acestora este contestat de cel amendat.
 În unele situații CJUE intervine în procedura de ratificare a tratatelor de drept internațional
public încheiate de Comunitate, organele comunitare fiind obligate să se consulte cu aceasta înainte de
semnarea unor astfel de tratate.
 Ședințele de judecată, dezbaterile în fața CJUE sunt publice, respectându-se astfel principiul
publicității specific dreptului procesual comun sau clasic.
 Jurisprudența Curții, în lumina propriei sale aprecieri, deși nu este considerată unanim și în
mod expres ca izvor de drept, este acceptată ca sursă subsidiară a dreptului comunitar, contribuind la
complinirea lacunelor acestuia, precum și la lămurirea formulărilor mai puțin clare ale actelor normative
comunitare. Mai mult, în materia acțiunilor în anulare, hotărârea Curții are autoritate absolută de lucru
judecat, nu numai inter partes.
 CJUE judecă în primă și ultimă instanță, dar în același timp este și instanță de recurs, de cale
de atac.
 CJUE este o instanță cu caracter permanent, cu sediul în Luxemburg.
 CJUE în general dispune de o competență exclusivă, deoarece potrivit articolului 292 din
Tratatul CE statele membre sunt obligate în mod expres ca litigiile privind aplicarea și interpretarea dreptului
comunitar să nu reglementeze într-un mod diferit celui prevăzut în tratat.

7
  Instanțele supreme ale statelor membre în UE sau mai bine zis instanțele naționale de ultim
grad de jurisdicție sunt obligate în materia interpretării sau stabilirii valabilității normelor de drept comunitar
să ceară părerea CJUE ori de câte ori apar neclarități în acest sens, iar Curtea fără a prejudeca fondul printr-o
prehotărâre, va tranșa problema pur teoretică, de drept, ridicată de instanța națională.

1.5 Acte procesuale

În acțiunile formulate de Comisia Europeană (de ex. pentru încălcarea tratatului UE) sau de alte organe
comunitare și în acțiunile formulate de statele membre împotriva altor organe decât Comisia Europeană,
precum și pentru luarea deciziilor în acțiunile prejudiciale) rămâne competentă tot Curtea Europeană de
Justiție.
 Procedura în cazul încălcării tratatului UE (art. 226 Tratatul UE): Comisia Europeană are
dreptul – după încheierea unei proceduri preliminare – să acționeze în judecată în fața CJUE statele membre
ale UE. Curtea de justiție verifică întâi dacă acel stat a încălcat sau nu obligațiile ce-i revin prin Tratatul UE.
Pentru aceasta la CJUE trebuie înaintată o cerere de chemare în judecată, care se publică parțial în Monitorul
Oficial al UE și se remite pârâtului. După cum e cazul, se poate trece apoi la administrarea probelor și la
judecata în fond. În finalul acesteia avocatul general formulează cererile finale, în care sugerează sentința ce
va fi pronunțată, fără însă ca CJUE să fie obligată să țină cont de aceste sugestii. Conf. disp. art. 227 din
Tratatul UE există și posibilitatea ca un stat membru să acționeze în judecată în fața CJUE un alt stat membru
(după procedura preliminară în care intervine și Comisia Europeană conf. art. 227 alin. 2-4 din Tratatul UE).
 Procedura prejudicială (art. 234 din Tratatul UE): Instanțele naționale pot (resp. trebuie, atunci
când este vorba de ultima instanță cum ar fi Curtea Supremă de Justiție, Curtea Constituțională, etc.) cere
CJUE lămuriri cu privire la interpretarea dreptului comunitar. În plus, aceste instanțe pot solicita CJUE să
verifice dacă un anumit act legislativ european este valabil. Acest lucru trebuie să asigure în primul rând
aplicarea unitară a dreptului comunitar de către instanțele naționale, care se ocupă de aplicarea pe plan
național a legilor europene. Pentru a putea solicita opinia CJUE judecata în fond derulată la instanța națională
trebuie să depindă (în mod decisiv pentru soluționarea cauzei) de interpretarea, resp. valabilitatea legilor
comunitare. Instanța va suspenda judecata în fond până la primirea răspunsului de la CJUE. Cererea solicitată
va fi întâi tradusă în toate limbile oficiale și apoi publicată în Monitorul Oficial al UE. Acest lucru oferă
părților, statelor membre și organelor UE posibilitatea de a lua poziție în problema respectivă. După care are
loc o dezbatere în fond, cu pledoaria ținută de avocatul general și apoi se procedează la pronunțarea sentinței.
Instanța solicitantă este obligată să respecte sentința pronunțată de CJUE.

8
 O particularitate a CJUE este avocatul general. Acesta, după ce părțile au fost audiate la judecata în fond,
are rolul de a întocmi o propunere privind sentința ce urmează a fi pronunțată. Avocatul general nu reprezintă
însă interesele unei anumite părți, cererile sale trebuind să aibă un caracter independent și neutru. CJUE nu
este obligată să accepte propunerile făcute de avocatul general, dar de obicei instanța respectă în proporție de
¾ cele solicitate de acesta.

1.6 Limba folosită în actele procesuale

Limba folosită în timpul proceselor este una din limbile oficiale ale UE. Contează în primul rând din ce
țară provine partea care a formulat cererea de chemare în judecată și din ce țară este pârâtul. Această regulă
asigură oricărei persoane din UE posibilitatea de a participa la actele procesuale în limba sa maternă.
Intervențiile părților procesuale și ale judecătorilor sunt traduse de interpreți, la fel ca și toate documentele
care fac parte din dosarul cauzei.
Limba folosită pe plan intern la CJUE este franceza. Acest lucru se explică prin faptul că în momentul
înființării Comunității Europene în anul 1957 majoritatea populației din cele șase țări fondatoare (Belgia,
Germania, Franța, Italia, Luxemburg, Olanda) era vorbitoare de limba franceză.
La ora actuală tendința este de a folosi mai mult limba engleză, datorită faptului că majoritatea juriștilor
din țările recent aderate și-au urmat studiile parțial în limba engleză și mai puțin în limba franceză.
Regimul lingvistic În cazul procedurii în fata Curtii, se utilizează atât o limbă de procedură, cât si o limbă
de lucru. Limbile de procedură sunt toate limbile oficiale ale statelor membre. În fiecare cauză se stabileste o
limbă de procedură conform următoarelor reguli:
 În actiunile directe, reclamantul are dreptul de a alege limba de procedură, cu exceptia situatiei în care
pârâtul este un stat membru ori o persoană fizică sau juridică resortisantă a unui stat membru; în acest caz,
limba de procedură este limba oficială a acestui stat.
 În procedura întrebărilor preliminare, limba de procedură este aceea a instantei nationale care a sesizat
Curtea.
 Statele membre pot utiliza propria lor limbă atunci când: o intervin într-o actiune directă sau într-un
recurs o participă la o cauză preliminară.
Limba de lucru utilizată în cadrul Curtii este cea folosită de către membrii Curtii si personalul acesteia.
Limba de lucră este franceza. Actele de procedură depuse într-o altă limbă decât franceza sunt traduse în
franceză de către serviciile Curtii.

9
 2. TRIBUNALUL DE PRIMA INSTANȚĂ

2.1 Tribunalul General al Uniunii Europene

Tribunalul General al Uniunii Europene,după intrarea în vigoare a tratatului de la Lisabona, Tribunalul,

este o instanță specializată în cadrul Curții de Justiție a Uniunii Europene, cu sediul la Luxemburg. Acesta
aude acțiuni întreprinse împotriva instituțiilor Uniunii Europene de către persoane fizice și state membre,
deși anumite chestiuni sunt rezervate Curții Europene de Justiție. Deciziile Curții Generale pot fi atacate la
Curtea de Justiție, dar numai pe un punct de drept. Înainte de intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona la
1 decembrie 2009, aceasta era cunoscută sub numele de Tribunalul de Primă Instanță.

2.2 Istoric
Crearea Tribunalului de Primă Instanță a fost posibilă ca urmare a semnării Actului Unic din 1986 care a
modificat Tratatul de la Roma. În temeiul dispozițiilor asupra cărora statele au fost de acord, Consiliul a emis
hotărârea din 24 octombrie 1988 pentru înființarea Tribunalului. [1] Tribunalul a început să funcționeze la 31
octombrie 1989, dată la care Decizia Președintelui Curții referitoare la constatarea legalității constituirii a
fost publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
Tribunalul a fost creat pentru a consolida garanțiile judiciare acordate persoanelor fizice prin instaurarea
unui al doilea nivel al autorității judiciare și pentru a permite Curtii de Justitie să se concentreze asupra
atribuției sale de bază, interpretarea uniformă a legislației comunitare.
După intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona (1 decembrie 2009), „Tribunalul de primă instanță” se
numește „Tribunalul”.
Tribunalul de Primă Instanţă al Comunităţilor Europene a fost înfiintat în anul 1988, de la această dată
existând două jurisdictii independente în cadrul Curtii de Justitie a Comunitătilor Europene. Prin Tratatul de
la Nisa, încheiat în anul 2001, a fost stipulat dreptul Curţii de Justitie de a solicita crearea unor camere
jurisdicţionale însărcinate cu solutionarea în primă instantă a unor categorii de actiuni introduse în domenii
specifice. În baza acestor dispozitii, si ca urmare a creşterii volumului de muncă al Tribunalului de Primă
Instanţă, a fost înfiintat un nou tribunal. 10 Astfel, în anul 2004 a fost instituit Tribunalul Funcţiei Publice al
Uniunii Europene. Această instantă se organizează si functionează pe lângă Tribunalul de Primă Instanţă si

10
are competenta de a judeca litigiile dintre instituţiile Uniunii si agenţii lor. După intrarea în vigoare a
Tratatului de la Lisabona, în anul 2009, functionarea sistemului jurisdicţional al Uniunii Europene a fost
reformată. Astfel, Tratatul de la Lisabona contine dispozitii care stipulează atât o serie de modificări cu
privire la structura Curtii de Justitie si denumirea instanţelor jurisdicţionale, cât si extinderea controlului
jurisdicţional al Curţii. La acest moment, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene desemnează ansamblul
sistemului jurisdicţional al Uniunii, fiind alcătuită din trei instante:
 Curtea de Justitie;
 Tribunalul;
 Tribunalul Functiei Publice al Uniunii Europene.
Fiecare dintre aceste instante are competenţe jurisdicţionale bine definite. Astfel, principalul rol al Curţii
de Justiţie constă în a examina legalitatea actelor institutiilor Uniunii si a asigura o interpretare si o aplicare
uniformă a dreptului acesteia. De asemenea, Curtea soluţionează conflictele dintre instituţiile Uniunii, dintre
aceste instituţii si statele membre sau dintre statele membre, intervenind pentru a aplica dreptul Uniunii.
Tribunalul are rolul de a solutiona în primă instanţă toate acţiunile directe introduse de către persoanele fizice
si juridice şi statele membre, cu excepţia celor rezervate Curţii de Justiţie. În ceea ce priveste Tribunalul
Funcţiei Publice al Uniunii Europene, acesta soluţionează cauzele dintre instituţiile Uniunii si funcţionarii
acestora.

2.3 Componența

Judecătorii
Potrivit Tratatului privind Funcționarea Uniunii Europene (TFUE - versiunea consolidată, publicată la 30
martie 2010), numărul judecătorilor Tribunalului este stabilit prin Statutul Curții de Justiție a Uniunii
Europene. Conform art.48 din Statutul Curții, Tribunalul se compune din 27 de judecători [3] care sunt aleși
dintre persoane care oferă depline garanții de independență și care au capacitatea cerută pentru exercitarea
unor înalte funcții jurisdicționale. Aceștia sunt numiți de comun acord de către guvernele statelor membre,
pentru o perioadă de șase ani. La fiecare trei ani are loc o înlocuire parțială. Membrii care și-au încheiat
mandatul pot fi numiți din nou. Tratatul a instituit un comitet care emite un aviz cu privire la capacitatea
candidaților de a exercita funcțiile de judecător și avocat general în cadrul Curții de Justiție și al Tribunalului,
înainte ca guvernele statelor membre să facă nominalizările .

11
 Înainte de a-și exercita funcția, judecătorii depun în fața Curții de Justiție următorul jurământ: „Jur să îmi
exercit funcția cu deplină imparțialitate și potrivit conștiinței; jur să nu divulg nimic din secretul
deliberărilor.” Imediat după depunerea jurământului, judecătorii semnează o declarație prin care își iau
angajamentul solemn de a respecta, pe durata funcției lor și după încetarea acesteia, obligațiile care decurg
din această funcție, în special îndatoririle de a da dovadă de onestitate și de discreție în acceptarea anumitor
poziții sau avantaje după încetarea funcției lor.
Judecătorii beneficiază de imunitate de jurisdicție. În ceea ce privește actele îndeplinite de aceștia, inclusiv
cuvintele rostite și scrise în calitatea lor oficială, judecătorii continuă să beneficieze de imunitate după
încetarea funcției lor. Curtea de Justiție, întrunită în ședință plenară, poate ridica imunitatea. Consultarea
Tribunalului cu privire la o asemenea problemă este obligatorie. În cazul în care, după ridicarea imunității, se
declanșează o acțiune penală împotriva unui judecător, acesta poate fi judecat, în oricare stat membru, numai
de instanța care are competența de a judeca magistrații celei mai înalte autorități judiciare naționale.

Președintele
Președintele Tribunalului este desemnat de judecători, dintre ei, pentru o perioadă de trei ani, mandatul
putând fi reînnoit. Președintele nu poate fi desemnat avocat general. Dacă mandatul președintelui încetează
înainte de expirarea mandatului, noul președinte este ales pentru perioada care a mai rămas din mandat.
Președintele conduce lucrările și serviciile Tribunalului; acesta prezidează ședințele plenare, precum și
deliberările desfășurate în camera de consiliu. Președintele prezidează Marea Cameră. Dacă face parte dintr-o
cameră compusă din trei sau din cinci judecători, președintele Tribunalului prezidează această cameră.
În situația în care președintele nu își poate exercita atribuțiile, funcția este preluată de unul din președinții
camerelor, și anume acela care are cea mai mare vechime ca judecător. Dacă doi președinți de camere au
aceeași vechime, are prioritate cel mai în vârstă.

Avocații generali și judecătorii raportori

Avocatul general are rolul de a prezenta în ședință publică, cu deplină imparțialitate și în deplină
independență, concluzii motivate cu privire la anumite cauze înaintate Tribunalului, pentru a-l asista în
îndeplinirea misiunii sale. Tribunalul nu are avocați generali desemnați în plus față de judecători. În situația
în care Tribunalul se întrunește în ședință plenară este asistat întotdeauna de un avocat general desemnat
dintre judecători de către președintele instanței. În cazul în care Tribunalul se întrunește în cameră,
necesitatea de a fi asistat de un avocat general se determină în funcție de dificultatea problemelor de drept

12
sau complexitatea în fapt a cauzei. Decizia de a fi desemnat un avocat general într-o asemenea situație se ia
de Tribunalul întrunit în ședință plenară, la cererea camerei căreia i-a fost repartizată cauza.
Pentru fiecare cauză repartizată unei camere, președintele acesteia propune președintelui Tribunalului
desemnarea unui judecător raportor.

Grefierul
Grefierul Tribunalului este ales prin vot secret de toți judecătorii instanței. Este declarată aleasă persoana
care obține voturile a mai mult de jumătate din judecători. Dacă niciun candidat nu obține majoritatea
absolută, se organizează alte tururi de scrutin până aceasta este obținută. Mandatul grefierului este de șase
ani. După expirarea mandatului, aceeași persoană poate fi aleasă grefier din nou. Înainte de exercitarea
funcției, grefierul depune un jurământ care are același conținut ca și pentru judecători. Tribunalul poate numi,
urmând aceeași procedură, unul sau mai mulți grefieri adjuncți care să îl asiste pe grefier. Grefierul are
următoarele atribuții:
 ține registrul în care sunt înregistrate cronologic toate actele de procedură și înscrisurile
justificative;
 primește, păstrează și transmite toate înscrisurile;
 efectuează toate comunicările prevăzute de regulament (de ex: comunicarea cererii
introductive sau a memoriului în apărare către Consiliu și Comisie când acestea nu sunt parte în cauză);
 asistă Tribunalul, președintele și judecătorii în exercițiul tuturor funcțiilor lor;
 păstrează sigiliile;
 răspunde de arhive și se îngrijește de publicațiile Tribunalului
 asistă la ședințele Tribunalului (cu excepția deliberărilor și a situației în care Tribunalul
ascultă, în camera de consiliu, observațiile judecătorului cu privire la care Curtea trebuie să decidă dacă nu
mai corespunde condițiilor cerute sau dacă acesta nu mai îndeplinește obligațiile aferente funcției sale)
 asistat de serviciile Curții, sub autoritatea președintelui Tribunalului, se ocupă de
administrarea instanței, de gestiunea financiară și de contabilitate.

2.4 Competența
Tribunalul judecă:

13
  acțiuni directe introduse de persoane fizice sau juridice împotriva actelor instituțiilor,
organelor, oficiilor sau agențiilor Uniunii Europene (ale căror destinatare sunt sau care le privesc în mod
direct și individual), precum și împotriva actelor normative (dacă îi privesc direct și dacă nu presupun măsuri
de executare) sau, de asemenea, împotriva abținerii de a acționa a acestor instituții, organisme, oficii sau
agenții. Este vorba, de exemplu, de o acțiune introdusă de o întreprindere împotriva unei decizii a Comisiei
prin care i se aplică o amendă;
 acțiuni introduse de statele membre împotriva Comisiei;
 acțiuni introduse de statele membre împotriva Consiliului cu privire la actele adoptate în
domeniul ajutoarelor de stat, la măsurile de protecție comercială („dumping”) și la actele prin care Consiliul
exercită competențe de executare;
 acțiuni prin care se urmărește obținerea unor despăgubiri pentru prejudiciile cauzate
de instituțiile Uniunii Europene sau de funcționarii acestora;
 acțiuni ce au la bază contracte încheiate de Uniunea Europeană, prin care se atribuie în mod
expres Tribunalului competența de judecare;
 acțiuni în materia mărcilor comunitare;
 recursuri împotriva deciziilor Tribunalului Funcției Publice a Uniunii Europene, limitate la
chestiuni de drept.
Împotriva hotărârilor pronunțate de Tribunal în aceste materii se poate formula recurs la Curte. Recursul
nu poate viza decât probleme de drept și nu poate viza exclusiv taxele și cheltuielile de judecată.
Tribunalul judecă recursurile declarate împotriva deciziilor pronunțate de tribunalele specializate.
Hotărârile date de Tribunal în aceste cauze pot fi reexaminate de Curte numai în cazul în care există un risc
serios pentru unitatea sau coerența dreptului Uniunii.

2.5 Organizare internă

Tribunalul înființează în cadrul său camere compuse din trei și din cinci judecători și o Mare Cameră
compusă din treisprezece judecători și decide cu privire la repartizarea judecătorilor pe camere. Decizia luată
astfel se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.
Unele cauze pot fi judecate de un judecător unic, dacă lipsa dificultății problemelor de drept sau de fapt
ridicate, importanța limitată a cauzei și absența altor împrejurări speciale pot duce la concluzia că este
adecvat să fie astfel judecate.

14
 De asemenea, Tribunalul poate judeca o cauză în Marea Cameră (13 judecători) sau în ședință plenară
atunci când dificultatea problemelor de drept sau importanța cauzei justifică această măsură.
Mai mult de 80 % dintre cauzele cu care este sesizat Tribunalul sunt judecate de camere compuse din trei
judecători.
2.6 Procedura, Reguli generale

În principiu, procedura cuprinde o fază scrisă și o fază orală.

O cerere introductivă scrisă de un avocat sau de un agent adresată grefei declanșează procedura. Aspectele
principale ale acțiunii sunt publicate într-o comunicare, în toate limbile oficiale, în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene. Cererea introductivă este comunicată de către grefier părții adverse, care dispune de un termen
pentru a depune un memoriu în apărare. Reclamantul are posibilitatea de a prezenta o replică într-un termen
determinat la care pârâtul poate răspunde printr-o duplică. Orice persoană, precum și orice organism, oficiu
sau agenție a Uniunii Europene care justifică un interes în soluționarea unui litigiu aflat pe rolul Tribunalului,
precum și statele membre și instituțiile Comunității pot interveni în procedură. Intervenientul depune un
memoriu, prin care urmărește susținerea sau respingerea concluziilor uneia dintre părți, la care părțile pot
ulterior să răspundă. În anumite situații, intervenientul poate să își prezinte observațiile și în cadrul fazei
orale. În timpul fazei orale are loc o ședință publică. În cadrul acesteia, judecătorii pot adresa întrebări
reprezentanților părților. Judecătorul raportor rezumă într-un raport de ședință starea de fapt expusă,
argumentele fiecărei părți și, dacă este cazul, argumentele intervenienților. Acest document este pus la
dispoziția publicului în limba de procedură. Ulterior, judecătorii deliberează pe baza proiectului de hotărâre
redactat de către judecătorul raportor, iar hotărârea se pronunță în ședință publică. Procedura la Tribunal este
scutită de taxe. În schimb, onorariul avocatului, care are dreptul să își exercite profesia în fața unei instanțe a
unui stat membru și care trebuie să reprezinte partea, nu este în sarcina Tribunalului. Cu toate acestea, o
persoană fizică poate solicita să beneficieze de asistență judiciară în cazul în care se află în imposibilitate de
a face față cheltuielilor de judecată.

2.7 Procedura măsurilor provizorii

Introducerea unei acțiuni la Tribunal nu are ca efect suspendarea executării actului atacat. Cu toate
acestea, Tribunalul poate să dispună suspendarea executării acestuia sau să prescrie alte măsuri provizorii.
Președintele Tribunalului sau, dacă este cazul, un alt judecător delegat cu luarea măsurilor provizorii se
pronunță asupra unei astfel de cereri prin ordonanță motivată.

15
 Măsurile provizorii se dispun numai dacă sunt întrunite trei condiții:
1. acțiunea principală trebuie să pară, la prima vedere, întemeiată;
2. solicitantul trebuie să dovedească împrejurările care determină urgența măsurilor, în lipsa cărora ar
suporta un prejudiciu grav și ireparabil; 3. măsurile provizorii trebuie să țină seama de punerea în balanță a
intereselor părților și a interesului general.
Ordonanța are doar un caracter provizoriu și nu prejudecă fondul asupra căruia Tribunalul se pronunță în
acțiunea principală. În plus, aceasta poate fi atacată cu recurs în fața Curții de Justiție
Procedura accelerată
Această procedură permite Tribunalului să se pronunțe cu celeritate asupra fondului unui litigiu în cauze
considerate ca prezentând o urgență deosebită. Procedura accelerată poate fi solicitată de reclamant sau de
pârât.

2.8 Limba de procedură

Oricare dintre cele 23 de limbi oficiale ale Uniunii Europene poate fi limba de procedură. De regulă, limba
de procedură este aceea în care cererea introductivă a fost scrisă. Dezbaterile orale sunt interpretate simultan
în mai multe limbi, după necesitate. Judecătorii deliberează într-o limbă comună. Hotărârea redactată în
limba de procedură constituie versiunea originală a hotărârii.

16
3. TRIBUNALUL FUNCȚIEI PUBLICE

3.1 Istoricul

Istoricul Funcției Publice al UE În temeiul Tratatului de la Nisa,care a intrat în vigoare în data de

1februarie 2003 și care a prevăzut posibilitatea creării unor camere jurisdicționale competente în domenii
specifice,Consiliul Uniunii Europene a hotărât in 2004 să creeze Tribunalul Funcției Publice, a cărui
misiune este să soluționeze litigiile dintre Comunitățile Europene și agenții lor. Componența Tribunalul
Funcției Publice este compus din 7 judecători numiți de Consiliu pentru o perioadă de 6 ani care poate fi
reinnoită,după ce se face aple la candidatrui și după obținerea avizului unui comitet format din 7
personalități alese dintre foști membri ai Curții de Justiție și ai Tribunalului de Primă Instanță și dintre
juriști a căror competență este notorie.
Prin numirea judecătorilor,Consiliul urmărește asigurarea unei compuneri echilibrate a Tribunalului,
pentru a dispune de o reprezentare geografică cât mai largă în privința resortisanților statelor membre și a
sistemelor juridice naționale. Judecătorii Tribunalului desemnează din rândul lor președintele,pentru o
perioadă de 3 ani ce poate fi reînnoită.Tribunalul se întrunește în camere compuse din 3judecători.Cu toate
astea,atunci cind dificultaea sau importanța problemelor de drept justifică acest lucru,o cauză poate fi
trimisă în fața plenului. În situații ce vor fi determinate prin Regulamentul său de procedură,Tribunalul va
putea soluționa cauza în cameră compusă din 5 judecători sau în complet format dintr-un judecător
unic.Judecătorii numesc un grefier pentru un mandat de 6 ani.Tribunalul dispune de o grefă proprie,dar
recurge la serviciile Curții de Justiție pentru alte necesități administrative și lingvistice. Competența În
cadrul instituției jurisdicționale comunitare,Tribunalul este instanța specializată în materia contenciosului
funcției publice al Uniunii Europene.Această competență a fost exercitată inițial de Curtea de Justiție și
începând cu crearea sa,în 1989,de Tribunalul de Primă Instanță.
Tribunalul soluționează în primă instanță litigiile dintre Comunități și agenții lor,conform art.236 din
Tratatul CE, ceea ce reprezintă aproximativ 150 de cauze pe an,în condițiișe în care personalul instituțiilor
comunitare număra în jur de 35.000 de persoane.Aceste litigii au drept obiect problemele referitoare la
relațiile de muncă cât și regimul de securitate socială.Tribunalul soluționează litigiile privind anumite
categorii de personal, îndeosebi personalul din cadrul Eurojust,Europol, al Băncii Centrale Europene și al

17
Oficiului pentru Armonizare în cadrul Pieței Interne (OAPI).Tribunalul nu poate soluționa litigiile dintre
administrațiile naționale și agenții lor.Hotărârile adoptate de Tribunal pot face obiectul unui recurs limitat
la probleme de drept.Acest recurs poate fi introdus în termen de 2 luni în fața Tribunalului de Primă
Instanță.

3.2 Procedura

Procedura în fața Tribunalului se desfășoară conform dispozițiilor Statului Curții,în special a celor
conținute în anexa I a acestuia.Până la intrarea în vigoare a propriului Regulament de
procedură,Tribunalul aplică mutatis mutandis Regulamentul de procedură al Tribunalului de Primă
Instanță,cu excepția dispozițiilor referitoare la judecătorul unic.În principi,procedura cuprinde o fază
scrisă și una orală. Faza scrisă O cerere scrisă de un avocat adresată grefei declanșează procedura.
Grefierul comunică cererea părții adverse.Aceasta din urmă are la dispoziție un termen de 2 luni pentru a
formula o întâmpinare.
Tribunalul poate hotărî că este necesar al 2-lea schimb de memorii scrise. Orice persoană care
manifestă un interes justificat în soluționarea litigiului înaintat Tribunalului,precum și instituțiile
Comunității și statele membre pot interveni în litigiu.Intervenientul prezintă o motivare ce are drept scop
susținerea sau respingerea concluziilor uneia dintre părți,la care aceasta din urmă răspunde
ulterior.Intervenientul poate să își prezinte observațiile în cursul procedurii orale.
În timpul fazei orale are loc o audiere publică.Pe parcursul acesteia,judecătorii pot adresa întrebări
reprezentanților părților și dacă este cazul părților înseși.Judecătorul raportor pregătește un raport
pregătitor în vederea audierii,care conține elementele esențiale ale cauzei și care indică punctele pe care
părțile trebuie să le abordeze în pledoariile lor.Acest document este pus la dispoziția publicului în limba în
care se desfășoară procedura. Faza orală Cheltuielile de judecată Procedura în fața Tribunalului este
scutită de taxe.În schimb,onorariul avocatului abilitat să pledeze în fața instanțelor unui stat membru la
care părțile trebuie să recurgă pentru a fi reprezentate nu este suportat de către Tribunal.\
Cu toate acestea,în cazul în care o parte nu este în măsură să suporte cheltuielile de judecată,poate
solicita asistență juridică gratuită. Soluționarea amiabilă a litigiilor În orice stadiu al procedurii,începând
din momentul depunerii cererii introductive,Tribunalul poate încerca să faciliteze soluționarea amiabilă a
litigiilor. Măsurile provizorii Introducerea unei acțiuni în fața Tribunalului nu are ca efect suspendarea

18
executării actului atacat.Cu toate acestea,Tribunalul poate să dispună suspendarea executării sau alte
măsuri cu caracter provizoriu.

3.3 Președintele

Președintele Tribunalului au, dacă este cazul,un alt judecător-în calitate de judecător anume desemnat
pentru soluționarea cererilor având ca obiect dispunerea unei măsuri provizorii-hotărăște asupra unei astfel
de cereri printr-o ordonanță motivată. Nu se acordă măsuri cu caracter provizoriu decât dacă sunt reunite 3
condiții:  Fondul acțiunii trebuie să pară la prima vedere întemeiat .Solicitantul trebuie să facă dovada
urgenței măsurilor fără de care ar suporta un prejudiciu grav și ireparabil  Măsurile provizorii trebuie să
țină seama de un echilibru între interesele părților și interesul general

3.4 Ordonanța
Ordonanța are un caracter provizoriu și nu influențează sub nici o formă decizia Tribunalului asupra
fondului cauzei.Pe de altă parte,ea poate face obiectul unui recurs în fața președintelui Tribunalului de
Primă Instanță. Regimul lingvistic Limba în care este redactată acțiunea,care poate fi una dintre cele 23 de
limbi oficiale ale Uniunii Europene,va fi limba în care se va desfășura procedura în cadrul cauzei
respective. Dezbaterile care au loc cu ocazia fazei orale a procedurii sunt traduse simultan,după necesități,
în diferite limbi oficiale ale Uniunii Europene.Judecătorii deliberează fără interpret,într-o limbă comună,
care este franceza.

19
 4. RECURSUL JURISDICȚIONAL

4.1  Recursul împotriva încheierilor judecătoreşti

Încheierile date în primă instanţă, pot fi atacate cu recurs numai o dată cu hotărîrea, cu excepţia cazurilor
cînd, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs:
a)    Încheierile princ care s-a întrerupt ori s-a suspendat procesul;
b)    De strămutare a pricinii;
c)    De restituire a cererii;
d)    De refuz în primirea cererii;
e)    De respingere a cererii de coparticipare obligatorie sau de intervenţie accesorie ori principală;
f)    Cu privire la probleme de judecată;
g)    De respingere a cererii privind repunerea în termen sau asigurarea probelor;
h)    De anularea sau reducere a amenzii;
i)    De asigurarea a acţiunii;
j)    De corectare a greşelilor din hotărîre;
k)    De explicare a hotărîrii;
l)    De amînare sau eşalonare a executării hotărîrii;
m)    De schimbare a modului şi ordinii de executare a hotărîrii;
n)    Dispunerea de executare imediată;
o)    De indexare a sumelor adjudecate;
p)    De încetare a procesului;
q)    De scoatere a cererii de pe rol;
r)    De încuviinţare sau refuz de încuviinţare a executării hotărîrii judecătoreşti arbitrale sau străine;
s)    De desfiinţare a hotărîrii arbitrale sau refuzul de a o desfiinţa;
t)    De eliberare a titlului de executare silită a hotărîrii arbitrale sau refuzului de a-l elibera;
u)    Încheierile care fac posibilă desfăşurarea de mai departe a procesului.
Curţile de Apel examinează recursurile împotriva încheierilor judecătoriilor. Colegiul civil, comercial şi de

20
contencios administrativ al CSJ examinează recursurile împotriva încheierilor Curţilor de Apel. Încheierile
CSJ rămîn irevocabile de la momentul emiterii.
Recursul împotriva încheierilor se depune în termen de 15 zile de la data pronunţării ei, fără achitarea taxei
de stat, la instanţa a cărei încheiere se atacă. Depunerea recursului nu suspendă executarea încheierii de
asigurarea a acţiunii şi a încheierii de executare imediată a acţiunii. Instanţa de recurs nu se implică în esenţa
fondului litigiului, ci verifică în exclusivitate respectarea normelor procedurale la emiterea încheierii atacate,
pronunţînd o decizie de admitere sau respingere a recursului.
Recursul împotriva încheierii se examinează în termen de 3 luni, într-un complet din 3 judecători, pe baza
dosarului şi a materialelor anexate la recurs, fără examinarea admisibilităţii şi fără participarea părţilor.
Instanţa de recurs este în drept să dea următoarele soluţii:
1.    Să respingă recursul şi să menţină încheierea;
2.    Să admită recursul şi să caseze integral sau parţial încheierea, restituind pricina spre rejudecare;
3.    Să admită recursul şi să caseze integral sau parţial încheierea, soluţionînd prin decizie problema în fond;
Decizia instanţei de recurs rămîne irevocabilă din momentul emiterii. Decizia se plasează pe pagina web a
instanţei la data emiterii. Copia deciziei se remite părţilor, în termen de 5 zile de la data emiterii.

4.2    Elementele recursului împotriva actelor de dispoziţie a instanţei de apel

Rolul recursului împotriva deciziei instanţei de apel nu este acela de a realiza o nouă judecată în fond, ci
de a verifica legalitatea soluţiei contestate. Părţile şi alţi participanţi la proces sunt în drept să declare recurs
în cazul în care se invocă încălcarea esenţială sau aplicarea eronată a normelor de drept material sau
procedural.
Subiecţii cu drept de recurs sunt:
a)    Părţile şi alţi participanţi la proces;
b)    Martorul, expertul, specialistul, interpretul şi reprezentanţii (auxiliarii) cu privire la repartizarea
cheltuielilor ce li se cuvin;
c)    Obiectul. Obiect al recursului îl formează hotărîrile pronunţate de Curţile de Apel în procedura de
insolvabilitate, precum şi deciziile pronunţate de Curţile de Apel, în calitate de instanţă de apel.
Majoritatea încheierilor date în apel, pot fi atacate cu recurs numai o dată cu decizia, cu excepţia cazurilor
cînd, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs. Recursul împotriva deciziei se consideră declarat şi
împotriva încheierilor, chiar dacă acestea au fost emise după pronunţarea hotărîrii atacate cu recurs.
Nu pot fi atacate cu recurs:

21
a)    Deciziile de trimitere a cauzei la rejudecare care nu se supun nici unei căi de atac;
b)    Hotărîrile în a căror privinţă nu a fost folosit apelul, odată ce legea prevede această cale de atac.
Părţile şi ceilalţi participanţi la proces, sunt în drept să declare recurs, în cazul în care se invocă încălcarea
esenţială sau aplicarea eronată a normelor de drept material sau procedural. Recursul se declară în termen de
2 luni de la data comunicării hotărîrii sau deciziei integrale. Termenul de 2 luni este un termen de decădere şi
nu poate fi restabilit.
Recursul împotriva deciziilor instanţei de apel, de regulă, nu este suspensiv de executare. Ca excepţie,
recursul suspendă executarea hotărîrii în cazul strămutării de hotare, distrugerii de plantaţii, demolării de
construcţii sau orice alt imobil.
La cererea recurentului, instanţa este în drept să dispună suspendarea executării hotărîrii, dacă recurentul a
depus o cauţiune în pricinile patrimoniale, în mărimea valorii admise prin hotărîrea contestată, pe contul
executorului judecătoresc, în procedura căreia se află hotărîrea pentru executare.
În pricinile ne-patrimoniale, executarea hotărîrii poate fi suspendată, la cererea motivată a recurentului.

4.3  Sesizarea instanţei de recurs. Admisibilitatea recursului împotriva actelor de dispoziţie ale
instanţei de apel.

Recurentul depune recursul la CSJ, însoţit de atîtea copii cîţi participanţi la proces sunt, plătind taxa de
stat, cînd aceasta este cerută de lege, în cuantum de 50% din taxa achiatată în primă instanţă. Cererea de
recurs trebuie să cuprindă:
a)    Denumirea instanţei sesizate;
b)    Numele sau denumirea;
c)    Calitatea procesuală şi adresa recurentului şi intimatului;
d)    Data pronunţării deciziei atacate;
e)    Denumirea instanţei care a emis-o;
f)    Dispozitivul deciziei;
g)    Argumentele admiterii sau respingerii apelului;
h)    Esenţa şi temeiurile recursului;
i)    Argumentul ilegalităţii deciziei atacate;
j)    Solicitările recurentului;

22
k)    Data şi semnătura.
Cererea de recurs se înregistrează la Serviciul GREFĂ al CSJ. Dacă cererea nu corespunde condiţiilor de
conţinut menţionate, ori nu s-a plătit taxa de stat, se restituie în termen de 5 zile, printr-o încheiere semnată
de preşedintele ori vice-preşedintele Colegiului respectiv.
După lichidarea neajunsurilor se poate declarat repetat recurs. Dacă cererea este completă, grefa CSJ,
înregistrează intentarea procedurii de recurs. După intentare, în cel mult 10 zile, CSJ solicită dosarul din
instanţa respectivă. După parvenirea dosarului, preşedintele colegiului respectiv desemnează 3 judecători,
dintre care unul raportor, pentru a decide asupra admisibilităţii recursului.
Judecătorul raportor verifică încadrarea temeiurilor invocate în prevederile legii şi face un raport verbal în
faţa completului de judecată din 3 judecători, care decide asupra admisibilităţii. Dacă completul găseşte
recursul inadmisibil, pronunţă o încheiere motivată irevocabilă asupra inadmisibilităţii.
Cererea de recurs se consideră inadmisibilă în cazul în care recursul nu se încadrează în temeiurile prevăzute
de lege sau recursul este depus cu omiterea termenului de declarare sau persoana care a declarat recursul nu
este în drept să-l declare, ori recursul este depus repetat după examinarea lui.
Concomitent cu verificarea admisibilităţii recursului, judecătorul mai dispune expedierea de pe recurs
intimatului, cu înştiinţarea necesităţii depunerii obligatorii a referinţei timp de 1 lună de la data primirii
acesteia. În caz de neprezentare a referinţei în termenul stabilit, admisibilitatea recursului se decide în lipsa
acesteia.

4.4  Judecarea recursului împotriva actelor de dispoziţie a instanţei de apel. Decizia instanţei de
recurs.
Dacă completul din 3 judecători decide că recursul este admisibil, el se trimite spre judecare Colegiului
Lărgit al CSJ, format din 5 judecători. Judecînd recursul instanţa verifică, pe baza actelor din dosar, în
limitele invocate în recurs şi în baza referinţei depuse de intimat, legalitatea deciziei atacate fără a administra
noi probe.
Pînă la pronunţarea deciziei, recurentul are dreptul să-şi retragă recursul printr-o cerere scrisă. Recursul se
examinează fără înştiinţarea participanţilor la proces. Completul din 5 judecători poate decide invitaterea
unor participanţi sau reprezentanţi ai acestora, pentru a se pronunţa asupra problemelor de legalitate invocate
în cererea de recurs.
După judecarea recursului, instanţa este în drept să dea următoarele decizii:
a)    Să respingă recursul şi să menţină decizia instanţei de apel, hotărîrea primei instanţe şi încheierile;

23
b)    Să admită recursul şi să caseze (anuleze) intergral sau parţial decizia instanţei de apel şi hotărîrea primei
instanţe, pronunţînd o nouă hotărîre, atunci cînd eroarea judiciară poate fi corectată de instanţa de recurs,
adică atunci cînd la judecarea pricinii în fond şi apel au fost aplicate eronată a normele dreptului material fără
ca aceasta să necesite stabilirea şi verificarea circumstanţelor de fapt sau administrarea unor noi dovezi. În
acest caz hotărîrea nouă trebuie să se bazeze pe circumstanţele constatate şi dovedite în prima instanţă sau în
instanţa de apel;
c)    Să admită recursul şi să caseze integral decizia instanţei de apel, restituind pricina spre rejudecare în
instanţa de apel, cînd eroarea nu poate fi corectată de instanţa de recurs;
d)    Să admită recursul şi să caseze integral decizia instanţei de apel şi hotărîrea primei instanţe, trimiţînd
pricina spre rejudecare în primă instanţă, doar în cazul în care a constat încălcarea competenţei
jurisdicţionale, sau dacă instanţa a soluţionat problema drepturilor unor persoane neantrenate în proces.
La fel, la cererea participanţilor la proces, instanţa poate trimite pricina spre rejudecare în primă instanţă,
dacă aceasta a fost soluţionată în lipsa vreunui participant citat legal.
e)    Să admită recursul şi să caseze decizia instanţei de apel şi hotărîrea primei instanţe, dispunînd încetarea
procesului ori scoaterea cererii de pe rol, dacă există temeiuri pentru aceasta;
f)    Să admită recursul şi să modifice decizia instanţei de apel şi/sau hotărîrea primei instanţe, atunci cînd nu
este necesară stabilirea sau verificarea circumstanţelor de fapt şi administrarea unor noi probe;
g)    Să admită recursul, să caseze decizia instanţei de apel şi să menţină hotărîrea primei instanţe.
În urma examinării recursului, instanţa emite o decizie irevocabilă, care se plasează pe pagina web a CSJ, iar
copia deciziei se trimite părţilor în termen de 5 zile de la data emiterii.

24
 5. OMBUDUSMANUL UMAN

Un ombudsman , ombudspersoanei , ombud , sau avocat publice este un funcționar care este însărcinat cu

reprezentarea intereselor publicului prin investigarea și soluționarea plângerilor de administrare defectuoasă
sau de încălcare a drepturilor. Ombudsmanul este de obicei numit de guvern sau de parlament, dar cu un grad
semnificativ de independență. În unele țări, un inspector general , un avocat al cetățenilor sau un alt
funcționar poate avea atribuții similare cu cele ale ombudsmanului național și poate fi numit și de către o
legislatură. Sub nivelul național, un ombudsman poate fi numit de un guvern de stat, local sau
municipal. Ombudsmanii neoficiali pot fi numiți sau chiar lucra pentru o corporație, cum ar fi un furnizor de
utilități, ziar, ONG sau organism de reglementare profesional.
Sarcinile tipice ale unui ombudsman sunt de a investiga plângerile și de a încerca să le soluționeze, de
obicei prin recomandări (obligatorii sau nu) sau prin mediere . Ombudsmanii își propun uneori să identifice
și problemele sistemice care duc la un serviciu deficitar sau la încălcarea drepturilor oamenilor. La nivel
național, majoritatea ombudsmanilor au un mandat larg de a se ocupa de întregul sector public și, uneori, și
de elemente din sectorul privat (de exemplu, furnizorii de servicii contractați). În unele cazuri, există un
mandat mai restrâns, de exemplu cu anumite sectoare ale societății. Evoluții mai recente au inclus crearea
unor agenții specializate în domeniul Ombudsmanului pentru copii și al comisarului pentru informații .
În unele jurisdicții, un ombudsman însărcinat cu gestionarea îngrijorărilor cu privire la guvernarea
națională este denumit mai oficial „comisarul parlamentar” (de exemplu, comisarul parlamentar pentru
administrație al Regatului Unit și Ombudsmanul statului australian de vest ). În multe țări în care
responsabilitatea ombudsmanului include protejarea drepturilor omului, ombudsmanul este recunoscut ca
instituție națională pentru drepturile omului . Postul de ombudsman până la sfârșitul secolului al XX-lea a
fost instituit de majoritatea guvernelor și de unele organizații interguvernamentale, precum Uniunea
Europeană .

5.1 Origini și etimologie

Un prototip de ombudsman poate fi înflorit în China în timpul dinastiei Qin (221 î.Hr.) și

în Coreea în timpul dinastiei Joseon .  Poziția de inspector regal secret , sau amhaeng-eosa a fost unică

25
pentru dinastia Joseon, unde un oficial sub acoperire numit direct de rege a fost trimis în provinciile locale
pentru a monitoriza oficialii guvernamentali și a privi după populație în timp ce călătoreau incognito. Roman
Tribune a avut unele roluri similare, cu putere de veto la actele pe care a încălcat asupra plebei. Un alt
precursor al ombudsmanului a fost Diwan-al-Mazalim, care pare să se întoarcă la al doilea calif , Umar (634-
644) și la conceptul de Qadi  al-Qudat .  Au fost atestați și în Siam, India, dinastia Liao (Imperiul Khitan),
Japonia și China. 
Un termen indigen suedez , norvegian și danez , ombudsmand are rădăcini etimologice
în cuvântul norvegian vechi umboðsmaðr , care înseamnă în esență „reprezentant” (cu
cuvântul umbud / ombud însemnând „împuternicit”, „avocat”, adică cineva autorizat să acționeze pentru
altcineva, semnificație pe care o are încă în limbile scandinave). În Legea daneză a Iutlandei din 1241,
termenul este umbozman și înseamnă în mod concret un funcționar public regal într-o sută . Din 1552, este
folosit și în alte limbi nordice, cum ar fi islandeză și Umboðsmaður
din Feroe , ombudsmann norvegian / ombodsmann și ombudsman suedez . Sensul general a fost și este
aproximativ „un om care reprezintă (pe cineva)” (adică un reprezentant) sau „un om cu o comisie (de la
cineva)” (un comisar). Minoritatea vorbitoare de suedeză din Finlanda folosește terminologia suedeză.
Diferitele forme ale sufixului - mand , - maður , etc., sunt doar formele pe care cuvântul germanic comun
reprezentat de cuvântul englez om le are în diferitele limbi. Astfel, pluralul modern formează ombudsmen al
cuvântului englezesc împrumutat ombudsman este rezonabil din punct de vedere etimologic; dar la fel a fost
și blândul protest al lui Emily O'Reilly când a fost aleasă pentru prima oară Ombudsmanul Irlandei :
"Voi fi avocată, dar nu voi avea nici o dificultate în a fi menționată nici ca una". 
Utilizarea termenului în utilizarea sa modernă a început în Norvegia și a fost urmată de Suedia
cu Ombudsmanul parlamentar suedez instituit de Instrumentul de guvernare din 1809, pentru a proteja
drepturile cetățenilor prin înființarea unei agenții de supraveghere independente de puterea executivă .
Predecesorul Ombudsmanului parlamentar suedez a fost Oficiul Ombudsmanului Suprem ( Högste
Ombudsmannen ), care a fost înființat de regele suedez, Carol al XII-lea , în 1713. Carol al XII-lea era în exil
în Turciași avea nevoie de un reprezentant în Suedia pentru a se asigura că judecătorii și funcționarii publici
acționau în conformitate cu legile și cu atribuțiile lor. Dacă nu au făcut acest lucru, Ombudsmanul Suprem
avea dreptul să îi trimită în judecată pentru neglijență. În 1719 Biroul Suediei al Ombudsmanului Suprem a
devenit cancelarul Justiției .   Mediatorul parlamentar a fost stabilit în 1809 de către suedez Riksdag , ca
instituție paralelă cu încă prezent Cancelarul Justiției , reflectând conceptul de separare a puterilor dezvoltate
de Montesquieu . 

26
 Ombudsmanul parlamentar este instituția pe care țările scandinave au dezvoltat-o ulterior în forma sa
contemporană și care ulterior a fost adoptată în multe alte părți ale lumii. Cuvântul ombudsman și
semnificația sa specifică au fost adoptate de atunci în diferite limbi, cum ar fi olandeză. Limba germană
folosește Ombudsmann , Ombudsfrau și Ombudsleute . Excepții notabile sunt franceza, italiana și finlanda ,
care folosesc în schimb traduceri. Variante moderne ale acestui termen
includ ombud , Ombuds , ombudspersoanei , sau avocatului poporului , și limba engleză convenționale
de plural este ombudsmanilor. În Nigeria, avocatul poporului este cunoscut sub numele de Comisia pentru
reclamații publice sau avocatul poporului . 

5.2 În politică

În general, un ombudsman este un funcționar de stat numit pentru a oferi o verificare a activității
guvernamentale în interesul cetățeanului și pentru a supraveghea ancheta plângerilor privind activitatea
guvernamentală necorespunzătoare împotriva cetățeanului. În cazul în care ombudsmanul consideră că o
plângere este justificată, problema poate fi remediată sau se publică un raport al ombudsmanului care face
recomandări pentru schimbare. Reparațiile suplimentare depind de legislația țării în cauză, dar aceasta
implică de obicei o compensație financiară. Ombudsmanii din majoritatea țărilor nu au puterea de a iniția
proceduri legale sau urmărirea penală pe motivul unei plângeri. Acest rol este uneori denumit rolul
„tribunician” și a fost îndeplinit în mod tradițional de către reprezentanții aleși - termenul se referă la vechiul
roman ”tribuni ai plebeilor "(tribuni plebis ), al cărui rol era să mijlocească în procesul politic în numele
cetățenilor de rând .
Avantajul major al unui ombudsman este că el sau ea examinează plângerile din afara instituției de stat
contraveniente, evitând astfel conflictele de interese inerente auto-poliției. Cu toate acestea, sistemul
ombudsmanului se bazează în mare măsură pe selectarea unei persoane adecvate pentru birou și pe
cooperarea a cel puțin unui oficial eficient din cadrul aparatului statului. Instituția a fost, de asemenea,
criticată: „Ombudsmanii sunt relicve ale absolutismului, concepute pentru a elimina cele mai grave excese
ale arbitrariului administrativ, păstrând în același timp structurile de putere intacte”. 

5.3 În organizații

Multe companii private, universități, organizații non-profit și agenții guvernamentale au, de asemenea, un
ombudsman (sau un birou ombudsman) pentru a deservi angajații interni și managerii și / sau alte

27
circumscripții electorale. Aceste roluri de ombudsman sunt structurate pentru a funcționa independent,
raportându-se directorului general sau consiliului de administrație, iar în conformitate cu Standardele de
practică ale Asociației Ombudsmanului Internațional (IOA), acestea nu au niciun alt rol în organizație.
Ombudsmanii organizaționali primesc adesea mai multe reclamații decât procedurile alternative, cum ar fi
liniile telefonice anonime. 
Din anii 1960, profesia a crescut în Statele Unite și Canada, în special în corporații, universități și agenții
guvernamentale. Ombudsmanul de organizare funcționează ca parte neutru desemnat, unul care este de rang
înalt într - o organizație, dar care nu face parte din conducerea executivă. Utilizând o soluție alternativă de
soluționare a litigiilor (ADR) sau o abordare adecvată de soluționare a litigiilor, un ombudsman
organizațional poate oferi opțiuni denunțătorilor sau angajaților și managerilor cu preocupări etice ;
furnizarea de coaching, diplomație de transfer, soluții generice (adică o soluție care protejează identitatea
unui individ prin aplicarea unei clase de oameni, mai degrabă decât doar pentru un individ) șimediere pentru
conflicte; urmăriți zonele cu probleme; și să facă recomandări pentru modificări ale politicilor sau
procedurilor în sprijinul schimbării ordonate a sistemelor.

28