Basmul cu pescarul și peștișorul de aur - basm de A. S.

Puskin
Citește online basmul pentru copii în versuri "Basmul cu pescarul și peștișorul de aur" scris de scriitorul rus A. S. Puskin. Citește povestirea pentru
copii "Basmul cu pescarul și peștișorul de aur" în care este vorba despre un pescar care prinde un peștișor de aur dar îi dă drumul în mare fără
să-i ceară să-i îndeplinească vreo dorință. Însă când baba aude acest lucru, îl trimite înapoi la peștișor pentru a-i îndeplini mai multe dorințe.

Citește și povestea Peștișorul de aur scrisă de Charles Perrault

Citește basmul cu Pescarul și Peștișorul de aur

De demult un unchiaş şi o babă,  Of, măcar, de-l rugai să dea dar 
Chiar pe tărmul mării albastre,  O covată, c-a noastră e toată
Locuiau într-un şubred bordei.  Găurită, şi curge la fund!"
Îşi târau lipsa lor — golănei,
De ani grei — peste treizeci şi trei.  Haida-moşul, a luat-o spre prund, 
Ca pescar, trai amar trăgea moşul,   Către marea mare albastră, 
Baba-abia dintr-un fus sfârâia Care-n freamăt grăbit s-a umbrit, 
Cât unchiașul să strige-a pornit: 
Într-o zi, când zvârli el năvodul,  "Peștișor, peștișor mic de aur". 
Scoase doar buruiană de mare,  Înotind s-a ivit peștișorul,
Năvodind într-al doilea la larg,  Întrebând pe bătrân: „Ce ţi-e dorul?" 
Smulse iarbă-ncâlcită de plaur; Iar unchiaşul făcând plecăciune, 
Și-ncercând iar noroc — sărăntoc,  Turburat, tremurat prinde-a spune:
Prinse-n mreje un peşte micuț,  „Preamărite, iubite stăpâne, 
Dar cu totul - cu totul de aur!  Peștișor, peștișor mic de aur, 
Ce duios s-a rugat peştişorul, M-a făcut de ocară bătrâna, 
Ce frumos - cu ce grai omenesc: Sâcâind bătrâneţele mele,
Dă-mi tu, moşule, drumul în mare.  C-are lipsă de altă covată,
Că-ți voi da răsplătirea cea mare, Fiindc-a noastră la fund e crăpată".

Îţi voi da ce dorești să-ți gândești! Și-a răspuns peştişorul de aur: 

S-a mirat minunat bietul moș, "Mergi acasă—în voie şi lasă. 
Că în treizeci și trei ani de trudă, Căpăta-vei covată, pe dată".
Nu-i fu dat, glas de pește, s-audă.
Milostiv, din pornire și fire, Napoindu-se vede - nu crede: 
I-a dat drumul cu drag alintându-l: Lângă babă, nouță covată! 
„Mergi cu bine — păzească-te cerul,  Dar bătrâna e mai țăndărată: 
N-am nevoie de plată - răsplată!  „Ticăloase ponoase brodești,
Du-te acasă, în marea albastră, Un alt dar n-ai habar să pofteşti? 
Și fii slobod, și-n voie înoată,  Ce săracă scofală o troacă! 
Pestișor—peștișoare de aur". Haida, cară-te iute—napoi,
Şi ai spor, la ce-ți este dator, 
Când acasă la masă, unchiașul  Înapoi du-te iar la baboi, 
Pomenește și babii minunea, Ploconindu-te cere-i de zor
I-a zis: „Astăzi prinsei un peștiuț,  Să ne dea pentru noi un căsoi".
Dar de aur, si nu ca toti peștii; 
Că-mi vorbea, ca un om, năzdrăvanul,  S-a dus moșul la marea albastră,
În rugare, să-i dau drumul în mare,  Clătina, se-ncrunta marea albastră 
Îmbiindu-mi, drept scumpă răsplată,  Și-a-nceput să işi strige unchiuțul 
Împlinirea dorinței pe dată! Peştişorul de aur, peştiuțul.
În plutit, s-a ivit peştişorul,
Nu-ndrăznii a-mi dori vreo dorinţă,  Întrebând pe unchiaş: „Ce ți-e dorul?" 
Slobozindu-l în marea albastră".  Plecăciune făcând, moşul spune: 
Aflând treaba, se mânie baba: "Preamărite stăpân peştişor,
„Ei, nu zău - ai rămas nătărău!  Fie-ti milă de mine, stăpâne, 
Cât de cât — nici atât, să nu ceri?  M-a făcut de nimica băbica,
Ocărând bătrânețea mea slabă,  La refec lua pe bietele slujnici. 
Că vrea casă ca cei înstăriți".  Le lipea, zgâlțâindu-le ciuful.
Și-a răspuns peştişorul de aur:  Agrăieşte iar moşul pe babă:
"Mergi acasă, în voie, și lasă, "Ți-a trecut, inimioară, năduful? 
Vei avea, cum vrea ea, casa casă". Ajunseşi tu cocoana cea mare!" 
Cât zorea cu temei, spre bordei,  Baba-n ciudă răcni pătimaşe,
N-a mai dat de bordeiul surpat.  Poruncindu-i: „La grajd—mă rândaşe!"
Din gunoi, un căsoi s-a-nălțat,
Cu cerdac, şi hogeac, tencuit,  Au trecut şapte zile, și şapte,
Și cu poarta-n stejar dăltuit.  S-a scrântit, mai cumplit, hodoroaga, 
Și-afară stă baba sub geam Trimițând pe moşneag după peşte: 
Bombănind, drăcuind, de haram:  „Să te-apuci, să te duci. Porunceşte 
"Dobitoc, ticălos, păcătos,  Peştişorului nostru de aur,
Milogişi o cocioabă pe grind! Să-nțeleagă: nu vreau să mai fiu 
Să te cari la chiticul de jos,  Boieroaică de viță - ci țiu
Ce folos, temeneli-ploconeli,  Să mă facă țarină, crăiasă".
De poveste, lehamite-mi-este  „Nu ţi-e bine — ce-ți vine să-i cei? 
Să mă ştiu o tărancă pârlită, Ai gustat măselariță, babo?
Vreau să fiu boieroaică slăvită!" În pornire ți-ar fi peste fire 
Și purtarea, şi graiul subțire! 
S-a dus moşul la marea albastră,  Vrei să râdă o țară de tine?"
Vălurea, mohorea marea-albastră.  Să plesnească de ciudă, cea babă, 
Bătrâiorul chemă peştișorul  Peste ochi, își cârpeşte unchiaşul: 
Şi-apăru peștișorul de aur  "Îndrăzneşti să crâcneşti, țopârlane,
Întrebându-l din nou: Uiți că mi-s boieroaică, mârlane? 
Ce ti-e dorul?" Fugi la mare, cât nu te silesc,
Ploconit moşul iar s-a jelit: Țin să fac, după plac, ce poftesc!"
"Fie-ți milă, stăpân peştişor.
S-a fost dus iar unchiaşul, la mare, 
Că mă pune iar baba pe zor,  Cătrănită bufnea marea-albastră. 
Chiar de râs bătrânețele-mi face,   El chemă peştişorul de aur.
Tot poftindu-și și nedându-mi pace  S-a ivit, în plutit, peştişorul, 
Nu mai rabdă să fie tărancă, Întrebindu-l pe moş: „Ce ți-e dorul?" 
Ci se vrea boieroaie curteancă".  Și i-a spus, prea supus, bietul moş:
Și-a răspuns peştişorul de aur: 
"Mergi în voie — atâta nevoie!  ”Iar bufneşte, trăzneşte băboaia, 
Împlinită să-ți fie dorința!" Boieria-i sătulă s-o țină,
Mi-a pus vină că nu e tarină”. 
Când se-ntoarse iar moşul, săracul,  Și-a răspuns peștișorul de aur: 
Chiar din drum, îl uimeste conacul.  ”Mergi acasă—pe voie, şi lasă, 
În cerdacul, cu stâlpii de piatră, Va fi baba țarină-crăiasă",
Cotoroanța, cu conciu-n beteală, 
Cu scurteica samur până-n poală.  Și se-ntoarse unchiaşul la babă,
La grumaz, cu şirag de olmaz.  Vede-n grabă—palatul de țar,
Cu inelele-n rânduri, la mâini, Baba sus popoțată-n colțar,
Cu ciubotele roşii-ncălțată, Într-un roi de vătafi şi curteni,

Cu paharnici ce-i toarnă, din plin,
Vin străin, ce spumește ca marea.
Și pitarii-i îmbie, să-mbuce,
Chipuri coapte în turta cea dulce,
Iar în juru-i stă straja, cu paza,
Tot oşteni cu baltage pe umăr.
De-al lor număr, se sperie moşul,
Cu genunchii muiați, dând să vină,
I-a urat: „Să trăieşti, preaslăvită,
Că grozav mai arăți ca țarină!
Cel puțin—eşti deplin mulțumită?"
N-a zis mâlc—bietul moș ticăit, 
Piuitul din glas i-a pierit.
Și-a pornit, înspre marea albastră 
Ce gemea, duduia, învrăjbită.
Horcăia, vineţea, clocotită,
Spumegând, într-un urlet urcând.
Peștișorut chemat—peștișorul,
S-a ivit săgetând 'nalt zăporul
Şi-a întrebat înc-o dat: „Ce ti-e dorul?
Plecăciuni—temenele—îngână: 
Dar spre el — baba fel— nici nu cată. Fie-ți milă—stăpân peștișor,
Chiondănit, a clipit, încruntată Iar mă mână urgia batrână.
Şi vătafi și curteni l-înghiontesc, Nu-i tihnește să fie ţarină.
Îmbrâncind, din genunchi îl urnesc, Peste mări vrea s-ajungă stăpână, 
Și spre uşă-l dau dura străjerii, Cu sălașul cât mările-albastre,
Cu baltagele gata să-l toace, Și de-acuși, să-i tot stai trăpăduș,
Cât norodul cu tifla îi face: Când te chem să-i faci pofta-n cherem!" 
„Hei, aşa ţi se cade, neroade. Dar acum n-a zis pâs peștișorul,
Că din băț, ai să capeți învăt Drum din coadă, în dungă plesnind, 
Când nu ştii cât de lung ți-este nasul".  În adânca-adâncime pierind.
A mai stat bietul moș, prea de-ajuns, 
Șapte zile trec iar, ş-alte şapte  Dorind, iar, da-n zadar, un răspuns, 
S-a ţicnit a băbuţă mai rău Făr' de care, s-a-ntors de la mare;
Trimițând pe ispravnici la moş,  Și uimit s-a trezit năucit
Să-l aducă pe sus, cum i-a spus  Tot la cel bordeiaș prăpădit,
Pe netrebnic, nevolnic la fapte, Unde-o vede pe babă, la treabă, 
Lângă vechea covată-stricată.
„Să-ti faci drum la peștiuț, chiar acum, 
Că mi-e greață și scârbă amară
Să fiu doară țarină pe țară;
Să mă scoată-mpărată pe mări, 
Să mă-ntind peste albastrele mări! 
Și la treabă, ca slugă, pe grabă,
Vreau să-mi stea peștișorul de aur!”
Sfârșit