Romanul de după 1980

Cel mai iubit dintre pământeni de Marin Preda (1980)

Considerat cel mai complex roman românesc din toate timpurile, Cel mai iubit dintre
pământeni rămâne un roman subiectiv, datorită formei de jurnal și confesiunii la persoana I.

Cel mai iubit dintre pământeni a fost socotit „roman total”, dar și roman al unui eșec
generalizat. (Eugen Simion). Din punctul de vedere al tematicii este un tablou cuprinzător al
“obsedantului deceniu” (deceniul al șaselea), un roman de dragoste, un roman psihologic,
eseistic, senzațional (dispariția Căprioarei, crima din teleferic), polițist, roman de familie,
roman-frescă etc. Tema cărții este mitul fericirii prin iubire, concretizat în ultimele cuvinte:
„Dacă dragoste nu e, nimic nu e.”.

Subiecul este relatat de Victor Petrini la persoana I, dând impresia de mărturisire

eliberatoare. Un fragment din volumul al III-lea, datorat lui Ștefan Pop, prietenul și avocatul
lui Petrini, este scris la persoana a III-a.

Romanul este o lungă confesiune, în care, Victor Petrini, aflat la închisoare își
rememorează viața. Spirit lucid și sincer, încearcă să-i găsească un sens existenței sale și să-i
afle greșelile.

După ce își amintește de părinți, povestește despre Nineta, prima sa dragoste de

adolescent. Urmează relația cu Căprioara, care eșuează. Având studii de filozofie, Petrini
ajunge asistent universitar. Se căsătorește cu Matilda, fosta soție a prietenului său, Petrică
Nicolau. Acuzat pe nedrept (e bănuit de colaborare cu „Sumanele negre”), ajunge la
închisoare, apoi la Canal și într-o mină de plumb. Este pus în libertate, dar Matilda îl
părăsește. Se angajează la serviciul de deratizare publică, unde cunoaște mediul social
periferic și apoi ajunge contabil la “Oraca”. O întâlnește pe Suzy Culala, căsătorită cu un
inginer. Se îndrăgostește de ea, dar neprevăzutul îl împiedică să fie fericit. În timpul unei
excursii la munte, în urma unei altercații cu inginerul, îl ucide involuntar, aruncându-l din
cabina telefericului. Este acuzat de crimă și ajunge din nou la închisoare.

Avocaatul său, Ștefan Pop (Ciceo), îl sfătuiește să povestească în scris ce i s-a

întâmplat. Confesiunea îl eliberează , fiind încredințat că altfel despărțirea de tot ceea ce trăise
nu era posibilă.

Intelectualul Victor Petrini trăiește o dramă în contextual social-politic postbelic atât

de controversat. El trăiește acut toate schimbările din lumea intelectualilor, dar și pe cele din
lumile periferice, resimțind efectele instaurării comunismului, persecuțiile din viața
universitară și supraviețuind închisorii, universului concentraționar de la Canal sau minele de
plumb. De aceea, mai potrivită pare tema condiției umane, care subsumează toate aspectele
illustrate în roman. Personajul este “omul care își asumă totul”, nefiind capabil de
compromisuri, un om “fără șansă” (Nicolae Manolescu). Autorul a creat un narator-reflector
(Victor Petrini), pus să observe, dar și să interpreteze.
 Moderne sunt și perspectivele narative care alternează în roman: retrospectiva și
confesiunea la persoana I. Cu ajutorul lor, faptul trăit este reconsiderat, revalorizat. Finalul
schimbă registrul, un capitol fiind scris din perspectiva avocatului Ștefan Pop (Ciceo), ceea ce
imprimă textului mai multă autenticitate.

Romanul este pus sub semnul unui titlu ironic, un superlativ ( cel mai iubit), legat
printr-o prepoziție cu sens partitiv( dintre) de un substantiv pus la plural. Este clar că trimite la
personajul central, Victor Petrini, aceste cuvinte aparținându-i ultimei lui cuceriri, Suzy
Culala. Finalul aruncă peste cuvintele ei înțelesul ironic, fiindcă eroul suferă un nou eșec în
iubire, dar fără să-și piardă definitiv credința în existența ei. De altfel, ultimele cuvinte ale
cărții, reformulate după Biblie, accentuează tocmai puterea absolută a iubirii ca virtute
supremă, care îl înalță pe om, salvându-l. „Dacă dragoste nu e, nimic nu e.” sintetizează mitul
fericirii prin iubire, în care Petrini crede, iar jurnalul său stă mărturie că iubirea moare și
renaște perpetuu.

Complexitatea tematică determină structural romanul. Din multitudinea de idei

vehiculate, se detașează trei, care conturează tot atâtea planuri: planul erotic, strâns legat de
cel social, planul speculativ, filozofic și planul politic.

Planul erotic este dimensiunea fundamentală a cărții, eroul mărturisindu-și în mai

multe rânduri încercarea eșuată de a se sustrage mitului fericirii prin iubire, dar și situației-
limită în cae se găsește, așteptându-și sentința.

Cel de-al doilea plan este speculativ, pur teoretic, filozofic, Petrini trădându-și
formația intelectuală în timp ce scrie și trecând prin filtrul lecturilor sale filozofice realul care
îl constrțnge. Petrini simte că ființa umană este supusă unei triple determinări (Eugen
Simion): a propriei conștiințe (interioară), a mediului social (exterioară) și a divinității
(transcendentă).

Prima determinare, Dumnezeu, este văzută în nuanțe sumbre de filozoful care, în

copilărie, și-a pierdut credința și vrea să inventeze o nouă gnoză. Văzut ca un mecanism
absurd și străin, Dumnezeu stă în spatele noțiunilor de destin, fericire, dragoste, eșec, revoltă,
determinând negativ omul, sensul existenței acestuia rezultând din confruntarea directă cu
acest mecanism. De altfel, romanul debutează cu un eseu filozofic pe tema morții.

Cea de-a doua determinare este mult mai dramatică și instituie asupra individului
teroarea, cu scopul depersonalizării (scena “cosorul lui Moceanu”). Petrini explorează toate
treptele sociale, în sens descendent, învățând și de la șobolani soluția supraviețuirii.

Erou problematic, nu se lasă abandonat decât propriei conștiințe (cea de-a treia
determinare) și se salvează scriind, dând un sens eșecurilor. Pentru Petrini există o singură
cale de a scăpa de celelalte determinări absurde: scrisul.

Cel de-al treilea plan este cel politic, realist. Abuzurile politice (naționalizarea,
înființarea Siguranței Statului, viitoarea poliție politică, revoluția proletară, condamnările
nedrepte, absența proceselor, eliminarea din mediul universitar din considerente de doctrină
politică etc.) îl dezumanizează, dar nu-l anulează ca individ .Ucide pentru a supraviețui
„torturii rafinate”, de la Baia Sprie și scapă nepedepsit, în schimb, ispășește ani grei de tortură
pentru o nedreptate. Acest adevăr șocant îl schimbă pentru totdeauna. Evenimentele bogate îi
dau eroului posibilitatea de a întâlni personaje care aparțin unor medii sociale diferite, unele
chiar grotești, la limita abjecției reprezentând un univers pestriț și hilar, oameni dominați de
instincte primare.

Roman de dragoste, surprinde experiențele erotice ale lui Petrini pentru Nineta,
Căprioara, Matilda și Suzy. În interiorul romanului de dragoste există un roman politic și unul
social în care se studiază poziția claselor și a noilor relații între indivizi și societate –
“obsedantul deceniu”. Preda vede omul modern în relație cu istoria. El relevă imaginea
omului care optează pentru mitul fericirii prin iubire și-și întâmpină destinul cu credința lui în
valorile spirituale. Aici iubirea e forța care vindecă individul de loviturile istoriei, chiar dacă
fiecare experiență erotică se încheie cu un eșec. Toate personajele feminine lasă răni adânci în
sufletul eoului. Matilda întruchipează eternul feminin.

Florin Mugur numește cartea un” Bildungsroman intelectual”, accentuând ideea de

“confesiune sinceră provocată de propria conștiință de a se elibera a unui acuzat aflat înaintea
procesului”.

Motivul morții pare să ocupe un loc important în roman. Mircea Zaciu i-a dat o
interpretare proprie:” a merita moartea semnifică pentru Preda nu doar acceptarea condiției ei
naturale, ci elogiul implicit al spiritului de a o învinge prin meditație”. Romanul stă la început
sub semnul morții și se sfârșește sub semnul iubirii pe care Constantin Noica o considera “mai
puternică decât ura”. Deși eroul pare învins pe plan sentimental și profesional după atâtea
eșecuri, cartea are acel final deschis, lăsând loc speranței, așa cum spune autorul;” Dramele au
un sfârșit, destinul un capăt, starea de criză - o ieșire”.

Prin forma de jurnal și confesiunea la persoana I, care îi imprimă autenticitate, precum

și prin deplasarea accentului asupra analizei psihologice, Cel mai iubit dintre pământeni este
roman subiectiv.

Este „romanul unui destin care asumă o istorie, romanul unei istorii care trăiește un
destin”. (Eugen Simion)

Întocmit, Catalina Ionela