Întotdeauna a existat un dezacord între cercetarea din psihologia clinică şi practica specialiştilor.

problemă centrală o reprezintă măsura în care descoperirile din cercetare pot fi aplicate în practică

clinică. Această problemă nu este un nouă, dar multiple influenţe din domeniul psihologiei şi din

afara domeniului, au subliniat importanţa acestui aspect şi astfel i-au sporit notorietatea.

În cadrul domeniului, a existat un progres enorm în cercetare în ceea ce priveşte psihoterapia. Acum

aproximativ 50 de ani, analizele din literatură de specialitate susţineau că psihoterapia nu pare să

producă beneficii care să întreacă acele schimbări care se produc cu timpul chiar şi în lipsa

tratamentului. Aceste concluzii, deşi au fost contestate de-a lungul timpului, au persistat şi nu au

fost uşor de respins.

De când au apărut aceste analize, sute de studii randomizate au fost realizate, revizuite şi metaanalizate.

Există dovezi care susţin multe tratamente, iar doar acest lucru atrage atenţia asupra

faptului că unele tratamente par să fie utilizate mai des decât altele în practica clinică şi care sunt

condiţiile sub care se utilizează.

Cercetătorii, dar şi practicienii, continuă să dezbată meritele dovezilor pentru anumite intervenţii, ce

trebuie luat în considerare că fiind dovadă şi cum această dovadă este utilizată şi integrată. Există o

serie de tensiuni naturale între cercetare şi practică şi probabil cel mai înţelept lucru ar fi ca aceste

tensiuni să nu fie rezolvate sau tânguite.

De exemplu, avem nevoie de rigoarea studiilor experimentale controlate pentru a înţelege (ex. a

testa teorii, a identifica predictori) şi pentru a evalua rezultatele efectelor intervenţiilor noastre.

Această rigoare include studii clinice controlate, definiţii operaţionalizate, un control meticulos

asupra intervenţiilor, cuantificare, precizie în evaluarea rezultatelor, dar şi semnificaţie statistică

alături de alte caracteristici. Toate acele caracteristici care ne fac să ne îngrijorăm în ceea ce

priveşte generalizarea descoperirilor din cercetare spre practica sunt importante pentru metodologia

experimentală.

Psihologii au nevoie de experienţa şi expertiza celor implicaţi în cercetarea clinică. Judecata,

expertiza şi extrapolarea rezultatelor sunt necesare dacă vrem să fim capabili să ne comportăm întro

manieră informată, chiar dacă uneori nu deţinem toate informaţiile. Ca psihologi, nu putem să

aşteptăm până când avem toate răspunsurile la întrebările noastre pentru a putea să îi ajutăm pe

ceilalţi.
Psihologii au nevoie atât de cercetare cât şi de practică, dar nu trebuie să ne asumăm faptul că

diferenţele şi sursele naturale de tensiune sunt singurele dimensiuni sau faţete. Scopul comun al

cercetării clinice şi al practicii este să sporească înţelegerea terapiilor şi să ofere îngrijire celor aflaţi

în nevoie. De asemenea, diferenţele între ceea ce cercetarea şi practica fac în relaţie cu aceste

scopuri poate să fie de fapt atenuată. De exemplu, un mod comun de a cădea de acord asupra

diferenţelor sau diferirilor abordări ale cercetării şi practicii este de a spune următorul lucru:

Cercetarea contribuie la cunoaşterea de bază, pe când practica clinică aplică această cunoaştere

pentru a ajuta oamenii.