SCOALA SI FAMILIA – FACTORI IMPORTANTI IN PREVENIREA

COMPORTAMENTULUI NEGATIV
“Nu exista nici o arta mai inalta decit arta de a fi
pedagog.Pictorul sau sculptorul fac numai o figura
fara viata, iar un intelept pedagog modeleaza un
chip viu, de care se bucura si Dumnezeu si
oamenii.”
Sf. Ioan Gura de Aur
Orice lucru trebuie facut cu stiinta. Astazi stiinta a patruns in toate sferele vietii
umane, fara ea fiind imposibil progresul. Ne trebuie stiinta in modernizarea proceselor
de productie, in protectia mediului inconjurator, in obtinerea unor productii agricole tot
mai mari. Ne trebuie stiinta in gastronomie, in pregatirea mancarii si in confectionarea
imbracamintei si exemplele pot continua fara a gasi o limita a nevoii de stiinta.
In mod premedidat am lasat la sfirsit un domeniu cu care ar fi trebuit sa incep.
Acesta este educatia. Oare in cresterea dar mai ales in educarea, in formarea omului nu
ne trebuie stiinta? Poate aici mai mult decat in orice alta activitate este nevoie de stiinta
si arta. Progresul in oricare domeniu este favorizat si determinat de progresul in om.
La realizarea peresonalitatii umane participa intr-o benefica concurenta o
multitudine de factori: familia, scoala, biserica, strada, literatura, filmul, mass-media…
Cati dintre acesti factori desfasoara o munca stiintifica? Sau daca actioneaza cu
stiinta, cat de stiintifica este actiunea lor?
Scoala si familia sunt cei doi poli de rezistenta ai educatiei, care contribuie prin
mijloace specifice la formarea tineretului.
Familia este prima scoala a copilului. Ea reprezinta nucleul social sau celula
societatii. Familia este cea care raspunde de satisfacerea trebuintelor elementare ale
copilului si de protectia acestuia. Ea exercita o influenta atat de adanca incat urmele ei
raman uneori intiparite pentru toata viata in profilul moral-spiritual al acestuia. Pe
masura ce copilul se dezvolta, cresc si trebuintele si dorintele lui.
Rolul primordial in actiunea comuna a celor doi factori ii revine insasi scolii, care
se conduce dupa principii si metode stiintifice in formarea si dezvoltarea copilului.
Investit cu aceasta nobila si plina de raspundere sarcina, invatatorul trebuie sa
cunoasca specificul fiecarui stadiu de dezvoltare a copilului, disponibilitatile
intelectuale, precum si particularitatile temperamentale si caracteriale.
Invatatorul se preocupa de socializarea scolarului prin integrarea lui in mediul
scolar dar ii ofera prilejul sa cunoasca si mediul inconjurator organizand vizite, excursii,
… In acest timp observa cum se comporta copiii nu numai in scoala, dar si in afara
scolii.
Este necesar insa ca familia sa sprijine in permanenta activitatea educativa a
scolii.
Parintii trebuie sa cunoasca tot mai bine atmosfera muncii scolare si sa incerce a
o prelungi in familie. Deseori insa, motivata de programul de lucru incarcat, de
dificultati financiare sau disconfort moral in relatiile casnice, atmosfera familiala este
deteriorata si convulsionata incat dialogul parinti-copii devine stanjenitor si agresat. Tot
atat de adevarat este ca la aceasta concura si lipsa rabdarii determinate de necunoasterea
varstelor si a particularitatilor lor.
 Iata deci, apare din nou nevoia de a dispune de cunostinte stiintifice, de
pedagogie si psihologie, pentru a putea prelungi in familie climatul scolar.
Copilul este puternic influentat de familie si de educatia scolara,
subordonandu-se cerintelor acestora. El simte nevoia sa fie ocrotit, iubit parinteste si
ajutat. La varsta copilariei nimic nu-i desparte pe copii de parinti si pe elevi de
invatatori. Micile neantelegeri survenite intre copil si adult sunt rezolvate fie pe baza
exigentei si autoritatii adultului, fie pe baza respectului si dragostei pe care copilul i-o
poarta.
Fiecare copil in sine constitutie o problema pentru toti factorii educationali. Unii
dintre ei insa, reprezinta cazuri dificile prin atitudinea, comportamentul si faptele lor
iesite din cadrele generale acceptate, scrise si nescrise.
Aceasta stare de anormalitate poarta numele de disocialitate (termen introdus de
psihologul American Bichnom in 1948).
Un capitol al disocialitatii il constituie delicventa infantila, care deschide un
camp larg de cercetare stiintifica si de actiune educativa sistematica.
Cercetarile demonstreaza ca la nivelul delicventei minorilor, majoritatea nu sunt
nici nevrozati, nici psihopati, ci sunt “sociopati”, care au un “eu” normal si puternic, dar
necunoscut si neanteles, fapt pentru care se dezvolta defectuos.
Delicventa apare la 8-10 ani (uneori si mai devreme) si se dezvolta in clasele
gimnaziale si liceale, daca nu este blocata la timp si in mod optim.
Este mai usor sa previi indepartarea sociala a copilului decat sa-l indrepti si sa-l
vindeci. Aceasta impune ca atentia pentru prevenirea delicventei sa fie indreptata cu
mai multa staruinta si in mod profesional inca la nivelele cele mai de jos ale pregatirii
scolare.
Printre cauzele care determina conduita defectuoasa ce duce la delicventa si care
formeaza elevii problema se inscriu:
- instabilitatea, impulsivitatea caracteriala;
- sentimentele de inferioritate si frustrare;
- traumatismele fizice si psihice;
- nedreptatile suferite;
- familiile dezorganizate, incomplete sau refacute care nu ofera cadrul si
atmosfera educogena necesara;
- alcoolismul parintilor sau a altor membri din familie;
- absenta unei ferme ierarhii a valorilor in casa;
- liberalism educativ, lipsa normelor si a supravegherii;
- organizarea defectuoasa sau lipsa compleata de organizare a timpului liber;
- exemple negative in jur;
- carente in activitatea scolii.
Ca mica si specifica comunitate ce a dat viata copilului, familia nu are dreptul sa
neglijeze cea mai pretioasa creatie a sa, din punct de vedere al integrarii sale in
societate.
Ca institutie publica specializata, abilitata cu pregatire si virtuti educative, scoala
nu are voie sa neglijeze sau sa refuse exercitarea unui act competent, professional
pentru a frana procesul de devianta ce conduce la formarea unor oameni inadaptati.
2
 Mai intai trebuie sa fim de acord ca nu orice comportament care nu convine celor
din jur poate fi taxat ca delicventa. Spre exemplu, purtarea unor elevi care provine din
temperamentul impulsiv sau care ne contrazic, nu poate fi asociata drept anormala.
Tratarea diferentiata, pedanta, sistematica si cu tact a unor astfel de cazuri ne ajuta in
rezolvarea spre bine. Intoleranta, superficialitatea, lipsa de afectivitate nu numai ca nu
rezolva, dar pot fi contraeficiente.
Manifestarile de disocialitate ar putea fi sistematizate astfel:
a) raspunsul obraznic ce tinde spre poluarea dialogului (duc la certuri si jigniri);
b) fuga de la ore asociata cu chiulul si minciuna la inceput fapte marunte pot
deveni obisnuite;
c) distrugerea cu satisfactie a diferitelor bunuri publice intalnite in cale;
d) fuga de acasa, cu toate efectele sale pentru cei in cauza, pentru parinti si
pentru societate;
e) fumatul, consumul de alcool si droguri, vagabondajul care conduc la alte acte
ale deviantei.
Pornind de la faptul ca varsta scolara concorda cu perioada cea mai efervescenta
de formare a copilului, caut sa-i antrenez pe parinti in activitatea mea educativa.
Din aceasta colaborare are de castigat in primul rand copilul, apoi familia si
desigur societatea.
Dand un chestionar parintilor, in urma raspunsurilor date si pe care le-am
considerat semnificative in supravegherea copiilor am constatat urmatoarele:
a) din 25 de parinti, 15 mi-au raspuns ca nu au timp sa-si supravegheze
permanent copii, ca acestia se joaca spontan cu copiii vecinilor, cu copii din
cartier si ca uneori sunt supravegheati de bunici;
b) 7 sunt permanent supravegheati de parinti care-si asigura prin rotatie timpul
liber pentru educarea copiilor, acestia interesandu-se de evolutia copiilor la
scoala, cerandu-mi sfaturi;
c) 3 sunt lasati la voia intamplarii, fapt ce se resimte in comportamentul aberant
al copiilor in dificultatile de integrare in colectiv.
In discutiile cu parintii pe tema educarii copilului, a formarii lui, am recomandat
parintilor sa foloseasca strategiile stiintifice practicate la scoala. Dintre acestea
mentionez:
1. strategia democratica a educarii copilului care presupune:
a) orice comportament al copilului sa fie orientat spre un scop bine motivat;
b) comportamentul sa fie inteles si apreciat in contextual sau social;
c) comportamentele negative sa fie explicate si raportate la actiunile efectuate si
traite anterior de acestia;
d) apartenenta la grupurile sociale este o trebuinta majora a individului;
2. Strategia umanista vizeaza imbunatatirea comunicarii dintre parinti si copii
care trebuie sa fie:
a) comunicari bazate pe respect si indemn spre actiuni pozitive;
b) lauda si intarirea pozitiva dar fara exagerari din partea parintilor;

3
 c) in abordarea conflictelor, a momentelor de suparare ce apar in relatiile cu
copilul, supararea parintilor sa nu fie violenta, san nu determine din partea
copiilor manifestarile de autoaparare bazate pe minciuna;
d) comunicarea devine eficienta daca se renunta la atitudinea de superioritate
strivitoare a parintilor;
e) copii pot invata de la parinti sa preia responsabilitatea comportamentului lor
si, pe masura ce cresc, inteleg cerintele motivate si se maturizeaza;
f) disciplina si responsabilitatile ce le pretindem copiilor sa se petreaca intre
anumite limite rationale incat san nu depaseasca posibilitatile copilului;
g) pedeapsa fizica este neeficienta si daunatoare pentru copil, comunicarea
verbala si motivarea necesitatii indeplinirii dorintei fiind strategia eficienta.
In calitate de invatator al clasei i-am sfatuit pe parinti sa actioneze cu calm si
prudenta cand copilul are o anumita problema, deoarece parintele indeplineste rolul de
terapeut atunci cand este cazul.
Daca apar conflicte, parintii sunt cei care trebuie sa depuna eforturi pentru a
stapani situatia si sa o directioneze spre o rezolvare cu calm, cerand sa fie respectati dar,
in acelasi timp, acordand copilului respectul pe care si el il solicita si la care are tot
dreptul.
“Orice educatie trebuie sa fie autoeducatie. Adultul, educatorul trebuie sa sprijine acest process de
desavarsire a copilului prin libera manifestare a sa “.
Constantin Harly

BIBLIOGRAFIE

Marin Stoica – Psihopedagogia personalitatii – Editura didactica si pedagogica

Bucuresti
Barna S. – Autoeducatia. Probleme teoretice si metodologice – Editura didactica si
pedagogica Bucuresti – 1995
Bunescu V. – Educatia morala si formarea personalitatii – Revista de pedagogie, nr.
6, 7, 8/ 1991 – Invatamantul primar nr. 1 si 2/1996 – Consultatii pentru activitatea
educative 1994
Popescu I. /Seveanu P. – Personalitatea si cunoasterea ei – Editura militara –
Bucuresti – 1969
Zlate M. si Zlate C. – Cunoasterea si activitatea grupurilor sociale – Editura politica
– Bucuresti 1972

Institutor Maria Camarasu

Liceul de Arta ”Marin Sorescu” Craiova