Curs nr.

6
DEZVOLTAREA CALITĂŢILOR MOTRICE.
Dezvoltarea calității motrice viteza.
Dezvoltarea calității motrice forța.

De-a lungul timpului termenul a avut diferite denumiri, după sensul pe care autorii au vrut
să-l ofere. Astfel aceleaşi noţiuni s-au numit: capacităţi fizice, calităţi fizice, capacităţi motrice,
capacităţi coordinative, calităţi psihomotrice, etc. În acest sens pentru o generalizare mai mare s-
a uzitat termenul de „fizic”, iar pentru specificitatea domeniului sportiv „motric”. De asemenea
în funcţie de sensul cantitativ sau calitativ pe care autorii au vrut să-l imprime noţiunii, acestea
au purtat numele de „capacitate” sau „calitate”. Pentru a face legătura cu procesul învăţării unii
autori au preferat noţiunea de „coordinativ”, subliniind că orice manifestare motrică impune un
anumit stereotip motric învăţat în prealabil.
O altă îmbogăţire terminologică a domeniului a constituit-o aportul psihologilor, care au
precizat că orice manifestare motrică impune şi participarea psihicului, impunând termenul de
„psihomotricitate”. Aici trebuie făcută o corecţie pentru a fi în deplină concordanţă cu
semnificaţia privind procesele participante la manifestarea calităţilor motrice. Dacă adăugăm
termenul de „psiho” nu trebuie să omitem termenul „bio” care reprezintă suportul energetic al
oricărui proces (chiar şi cel psihic). Deci termenul exact ar trebui să fie de „calităţi
biopsihomotrice”.
Să vedem în continuare cum tratează Enciclopedia Educaţiei Fizice şi Sportului din România
(E.E.F.S.R.) aceste noţiuni:
„Calitate motrică - Însuşire psiho-fizică a individului, bazată pe mecanisme fiziologice,
biochimice şi psihice, care asigură execuţia acţiunilor motrice cu indici specifici de viteză, forţă,
rezistenţă, îndemânare. Nivelul se apreciază pe baza interrelaţiei dintre masa, spaţiul, timpul şi
efectul desfăşurării mişcării individuale, cu ajutorul examenelor de laborator, teste sau probe de
control. Dezvoltarea contribuie substanţial la realizarea eficientă a elementelor şi a procedeelor
tehnico-tactice din concursurile sportive. Prin antrenament, viteza, detenta şi îndemânarea se pot
perfecţiona mai puţin decât forţa şi rezistenţa.”
„Capacitate motrică - Totalitatea însuşirilor de ordin motric, morfologic şi funcţional,
înnăscute şi dobândite, prin care individul poate efectua exerciţii şi eforturi variate ca structură şi
dozare.”
„Capacitate psihomotrică - Grad al dezvoltării calităţilor motrice şi a funcţiei complexe de
coordonare a comportamentului. Presupune participarea diferitelor procese şi funcţii psihice care
asigură atât recepţia informaţiilor, cât şi execuţia adecvată a actului de răspuns motric. Din sfera
psihomotricităţii fac parte chinestezia, ideomotricitatea, coordonările senzoriomotorii, reacţiile
motrice, memoria motrică etc. având la bază calităţile motrice ca forţa, viteza, îndemânarea,
rezistenţa etc.”
„Motric - 1. Sistem care pune în mişcare corpul în întregime sau numai unele componente
ale sale. La om sistemul neuro-muscular. 2. Adjectiv care determină substantivul pe care îl
însoţeşte să exprime un aspect al mişcării.”
„Motricitate - Însuşire a fiinţei umane de a efectua mişcări. Are la bază reflexe condiţionate
dependente ca număr şi calitate de cerinţele modului de viaţă al fiecărui individ. Educaţia fizică
şi activitatea sportivă perfecţionează motricitatea prin foarte multe mişcări noi.”
 6.1. Calitatea motrică viteza
Calitatea motrică viteza, reprezintă capacitatea omului de a efectua mişcările într-un timp cât
mai scurt. Din punct de vedere cinematic, viteza este o dimensiune a relaţiilor spaţio-temporale.
Fundamentarea teoretică
Viteza – este calitatea motrică, care depinde de foarte mulţi factori, fiind calitatea cea mai
complexă, este mai mult înnăscută decât dobândită, constituie o zestre ereditară, fiind
programată genetic.
Viteza depinde în primul rând de activitatea corespunzătoare a scoarţei cerebrale, excitaţia şi
inhibiţia.
Factorul cel mai important al planului fiziologic este mobilitatea proceselor nervoase,
rapiditatea trecerii centrilor nervoşi motori din starea de excitaţie în starea de inhibiţie şi invers.
Tot ca factori ai planului fiziologic, care condiţionează viteza mişcărilor sunt:
- excitabilitatea căilor nervoase senzitive şi motoare;
- excitabilitatea muşchiului, viteza proprie a muşchiului.
Baza biochimică a calităţii motrice viteza, la nivelul organului efector, constă în conţinutul
de ATP din muşchi, viteza disocierii ATP sub influenţa influxului nervos, ca şi viteza, rezistenţei
ATP.
Dintre factorii planului psihic al calităţii motrice viteză menţionăm:
- capacitatea de mobilizare psihică;
- capacitatea de concentrare a atenţiei;
- implicarea analizatorilor în senzaţia de înaintare şi în perceperea reală a vitezei mişcărilor.
Viteza mişcărilor este condiţionată, pe lângă factorii prezentaţi, şi de celelalte calităţi
motrice, ca forţa musculară şi rezistenţa neuromusculară.
Rezistenţa neuromusculară condiţionează manifestarea vitezei mai ales în mişcările ciclice.
Alt factor, care condiţionează viteza mişcărilor este tehnica actului motric. În atletism,
funcţia tehnicii este valorificarea la maximum a potenţialului motric al individului.
Formele de manifestare a calităţii motrice viteză
Viteza mişcărilor se manifestă sub 2 forme:
Forme elementare:
- viteza de reacţie (viteza de bază sau viteza pură);
- viteza de execuţie (viteza unei mişcări singulare);
- viteza de repetiţie (frecvenţa mişcărilor).
Formele combinate:
- viteza de accelerare;
- viteza de deplasare.
Sunt considerate, primele trei forme elementare, deoarece acestea sunt relativ independente
una faţă de cealaltă.
Viteza de reacţie – sau starea de latenţă, se măsoară prin timpul scurs între momentul
aplicării stimulului şi momentul declanşării răspunsului motor adecvat.
Această formă de manifestare a vitezei depinde în cea mai mare măsură de planul proceselor
nervoase – rapiditatea transmiterii influxului nervos în diferite verigi şi reactivitatea organului
efector.
Conform lui V.M. Zaţiorski, timpul latent de reacţie are cinci componente.
Timpul de reacţie scade sub influenţa exerciţiului între 8-25 ani, apoi se stabilizează până la
60 de ani după care creşte.
Pentru practicieni, concluzia, cea mai utilă, este aceea că viteza de reacţie se perfecţionează
în limite destul de reduse.
Particularităţi ale timpului de reacţie (TR):
- la semnal acustic, TR este mai scurt într-un mediu liniştit;
- la altitudine, la semnale optice şi auditive TR este mai mare;
- la oboseală, TR se prelungeşte cu 20-30%;
- cofeina scurtează TR, iar alcoolul dă o reacţie în două faze – scăderea, apoi creşterea TR;
- la toate vârstele, sexul masculin prezintă TR mai scurt decât cel feminin.
Viteza de execuţie sau viteza maximă, cum este denumită de V.M. Zaţiorski, se măsoară
prin timpul scurs între momentul declanşării şi momentul încheierii unei mişcări singulare.
Priveşte mişcările aciclice, în cazul atletismului, săriturile şi aruncările.
Factorii care condiţionează viteza de execuţie:
- intensitatea influxului nervos;
- gradul de excitabilitate al căilor nervoase, respectiv viteza transmiterii influxului nervos;
- viteza de reacţie a muşchilor;
- valoarea de frână a muşchilor antagonişti;
- felul şi mărimea pârghiilor;
- elasticitatea musculară şi mobilitatea articulară;
- gradul de stăpânire a tehnicii.
Viteza de repetiţie sau frecvenţa mişcărilor priveşte mişcările ciclice, în cazul atletismului –
alergările pe plat, şi reprezintă capacitatea de a putea executa un număr de mişcări identice într-
un timp cât mai scurt.
Se măsoară prin numărul de mişcări efectuate într-un timp dat.
Factorii care condiţionează viteza de repetiţie sunt:
- mobilitatea scoarţei cerebrale;
- izocronismul neuromuscular;
- existenţa stereotipului dinamic corespunzător;
- coordonarea neuromusculară;
- rezistenţa scoarţei;
- rezistenţa fizică specifică.
Viteza de deplasare este o formă combinată de manifestare a vitezei implicând pe lângă
unele forme elementare de manifestare a vitezei şi alţi factori:
- lungimea pasului de alergare;
- raportul optim între frecvenţa şi lungimea pasului;
- capacitatea de relaxare musculară;
- tehnica pasului de alergare, a pasului lansat de viteză.
Lungimea pasului depinde de:
- forţa de impulsie (factorul principal);
- lungimea membrelor inferioare;
- amplitudinea mişcărilor.
Având îndeplinite celelalte condiţii, viteza de deplasare va depinde în exclusivitate de
existenţa raportului optim între frecvenţa şi lungimea pasului. Creşterea peste un anumit nivel a
unuia dintre aceşti factori, prin alterarea „raportului optim” se va solda cu scăderea vitezei de
deplasare.
Viteza de accelerare este o formă combinată de manifestare a vitezei. Reprezintă capacitatea
de a dezvolta viteza până la nivelul vitezei limită, pentru individul respectiv, într-un timp cât mai
scurt.
Viteza de accelerare depinde de:
- concentrarea proceselor nervoase;
- capacitatea de concentrare a atenţiei şi mobilizare voluntară;
- nivelul forţei dinamice în raport cu rezistenţa ce trebuie învinsă;
- perceperea şi aprecierea corectă a vitezei de deplasare fără sub sau supraestimare.
Dezvoltarea acestei forme de manifestare a vitezei, este condiţionată în mare măsură de
educarea simţului accelerării paralel cu perfecţionarea coordonării neuromusculare.

6.2. Calitatea motrică forța

Definiţie: capacitatea omului (biologică şi psihică) de a învinge o rezistenţă exterioară
măsurată în kilograme, cu ajutorul halterelor şi dinamometriei. Această calitate determină în
mare măsură viteza actelor motrice, contribuind totodată şi la creşterea considerabilă a numărului
de repetări a acestora, adică a rezistenţei. Implicată în sporirea vitezei de execuţie, această
calitate influenţează şi îndemânarea. Deci, însuşirea oricărei tehnici şi valorificarea ei tactică
depind printre altele, şi de nivelul de dezvoltare a forţei.
Uneori, în mod eronat, conceptul de forţă se confundă cu cel de putere care are o sferă mai
largă de cuprindere, el aparţinând fizicii. În teoria antrenamentului acesta se foloseşte în aceeaşi
accepţie ca şi conceptul de intensitate. Spre deosebire de volumul efortului, pentru măsurarea sau
aprecierea căruia este suficientă doar înregistrarea lucrului mecanic prestat, stabilirea intensităţii
efortului reclamă atât cunoaşterea lucrului mecanic, cât şi a timpului în care acesta a fost
executat. Intensitatea efortului se poate măsura prin unităţi de putere (watt, kgm/min.), calculată
cu ajutorul formulei: Putere = lucru mecanic/timp.
Bazele fiziologice şi biochimice ale forţei musculare.
Din punct de vedere fiziologic şi biochimic, exercitarea forţei musculare presupune:
activarea unui număr cât mai mare de unităţi motorii, frecvenţa impulsurilor nervoase aferente,
gradul de sincronizare a diferitelor unităţi motorii şi particularităţile biochimice şi structurale ale
muşchilor angrenaţi în efort.
Activarea unui număr cât mai mare de unităţi motorii reprezintă o condiţie esenţială a
dezvoltării unei forţe mari şi foarte mari. După cum se ştie din fiziologie, în starea de repaus se
află simultan în contracţie doar 1-3% din totalul unităţilor dintr-un muşchi: în timpul unei
încordări uşoare numărul unităţilor active creşte până la 10-30%, iar într-un efort de forţă mai
intens numărul unităţilor motorii angrenate în contracţie sporeşte până la 40-50-60% şi numai
într-un efort de forţă maximă acest procent se apropie de 80%. În condiţii obişnuite, procentul de
75-80% nu poate fi depăşit, însă în unele cazuri „limită”, de mobilizare extraordinară,
caracteristică unor situaţii (de real pericol) se poate depăşi această limită protejată prin instanţe
vegetative, păstrate la nivelul paleocortexului şi hipotalamusului.
Numărul mai mare sau mai mic de unităţi motorii angrenate în contracţie este deteminat de
starea funcţională a centrilor nervoşi superiori. Forţa produsă de către un muşchi, ogrupă
musculară sau un lanţ muscular cinetic este direct proporţională cu capacitatea ariei motorii de a
trimite impulsuri nervoase aferente bine orientate spre grupele musculare sinergice. Mecanismul
de bază al realizării acestui efect rezidă în iradierea corticală a excitaţiei ce depinde la rândul ei
de experienţa anterioară şi de capacitatea de mobilizare momentană a sportivului. De aici rezultă
că un effort de forţă este realizat nu numai de factorul periferic, ci şi de scoarţă şi centrii nervoşi
subcorticali.
 Rolul frecvenţei impulsurilor nervoase aferente.
Deoarece unităţile motorii sunt cele mai mici entităţi funcţionale ale muşchiului, mişcarea
naturală cea mai redusă ar fi secusa (contracţia) unei singure unităţi motorii, dar o asemenea
situaţie nu este posibilă în organism, exceptând cazul experimental al muşchiului izolat. În
organism, descărcarea impulsurilor are caracterul unor „salve” care duc la contracţia tetanică. În
cazul unei mişcări limitate, frecvenţa descărcărilor motoneuronilor este redusă, iar creşterea
frecvenţei descărcărilor traduce o intensitate mărită a stării de excitaţie a centrilor nervoşi. După
J.C. Eccles, creşterea frecvenţei descărcărilor are loc în două etape: la început, frecvenţa
descărcărilor nu este foarte mare, producând doar o stare de subtetanie, în schimb în cea de-a
doua fază aceasta este atât de mare, încât produce o adevărată stare de tetanie. În prima fază
lipseşte sumaţia totală a contracţiilor, în timp ce tetania din faza a doua este urmarea unei
frecvenţa de peste 50 impulsuri/s. În acest caz, excitaţia corticală mai intensă se transformă în
„salve” de impulsuri de mare frecvenţă.
Sincronizarea activităţii unităţilor motorii active.
La începutul contracţiei şi mai ales în cazul unei încordări medii sau submaximale,
activitatea unităţilor motorii este asincronă, deoarece fibrele sunt mobilizate în diferite momente
ale contracţiei şi activarea lor are loc la frecvenţe diferite, ceea ce asigură o contracţie crescândă
şi lină însă forţa musculară nu depăşeşte o valoare medie. La frecvenţe de descărcare mai mari,
numărul unităţilor aflate simultan în contracţie şi grupajele de secuse se sincronizează şi
fuzionează la o frecvenţă de 45-50 impulsuri/s. O dată cu creşterea gradului de antrenament se
măreşte substanţial şi capacitatea de sincronizare a activităţii unităţilor motorii active.
Potenţialul biochimic şi contracţia muşchiului.
Fenomenele biochimice şi fiziologice complexe ce au loc după transmiterea impulsului
nervos plăcii motoare sunt cunoscute sub denumirea de cuplaj excitaţie-contracţie şi cuprind o
serie de fenomene electrice, termice, optice şi mecanice. Răspunsul muşchiului scheletic prin
contracţie depinde de mai mulţi factori (condiţii de irigaţie, temperatură locală, pH-ul mediului
intern etc.), dintre care cel mai important este structura biochimică a fibrelor. Datorită
progreselor tehnice din ultimele decenii, biopsia musculară a făcut posibilă studierea concretă şi
obiectivă a compoziţiei biochimice intime a fibrelor musculare.
Tipul I de fibre, fibre lente (ST – slow twitch – contracţie lentă), sau fibrele roşii sunt bogat
vascularizate, asigură un aport crescut de O2 şi deşi nu pot dezvolta o putere foarte mare, sunt
rezistente la oboseală, ceea ce favorizează lucrul în regim aerob. Într-adevăr, studiile
comparative bazate pe o prelucrare statistică minuţioasă au scos în evidenţă o bună corelaţie (r =
0,75) între VO2 max./kg. şi procentul acestor fibre lente. Astfel, la schi fond, procentul fibrelor
lente a fost de 70%, la atletism fond 62%, în timp ce la schi alpin a înregistrat 48%, iar la
alergătorii de viteză din atletism, numai 44%.
Tipul II cuprinde fibrele rapide (FT = fast twitch – contracţie rapidă), la rândul lor împărţite
în fibre albe rapide, denumite şi tip II A, slab vascularizate, însă cu mare putere de contracţie, dar
de scurtă durată, specifice lucrului în regim anaerob, precum şi fibre albe rapide bogat
vascularizate de tip II B, care se contractă puternic pe o perioadă de timp mai mare, ce permite
lucrul atât în regim anaerob, cât şi aerob. Mai sunt descrise şi fibre intermediare de tip II C,
caracteristice lucrului în regimuri diferite. Sportivii care depun eforturi de forţă în regim de
viteză posedă un număr crescut de fibre rapide de tip A II. În literatura de specialitate din ultimii
ani au apărut unele controverse privind aprecierea fenomenului constatat la biopsia musculară,
subliniindu-se determinismul genetic al fibrelor care se modifică foarte greu sau chiar deloc în
urma diferitelor regimuri de efort. În acest caz, biopsia musculară devine unul din principalele
mijloace de selecţie pentru sportul de mare performanţă, cel puţin pentru departajarea timpurie a
celor dotaţi genetic pentru cele două extreme: eforturi de forţă – viteză (anaerob) şi cel de
rezistenţă (aerob). Practica antrenamentului sportiv contemporan arată că lucrul în regim
alternativ aerob-anaerob, pe perioade mai lungi de timp are ca efect ridicarea capacităţii de efort
în ambele direcţii mai repede şi mai spectaculos în comparaţie cu lucrul monoton aerob sau
anaerob. De asemenea, s-a constatat în domeniul creşterii forţei maxime că progresele apar mult
mai evidente când sunt angrenate în efort toate fibrele musculare, atât cele roşii cât şi cele albe.
Analiza biochimică a fragmentelor musculare prin biopsie a evidenţiat şi alte aspecte
interesante ale biochimiei musculare. Astfel, s-a constatat că VO2 max. creşte sau scade în
funcţie de activitatea enzimei succinat de hidrogenaza. În efortul predominant aerob creşte mult
activitatea izoenzimelor LDH (lactat dehidrogenaza) de tip scheletic, în timp ce în eforturile
anaerobe creşte activitatea enzimelor de tip miocardic (B. Sjodin, 1986).
Biopsia musculară a mai scos în evidenţă un aspect deosebit de important al antrenamentului
de forţă, şi anume modificarea raportului suprafeţei de secţiune a diferitelor tipuri de fibre. Chiar
dacă numărul de fibre aparţinând unui tip anume nu se poate modifica în urma antrenamentului,
se modifică totuşi suprafaţa lor relativă prin hipertrofia fibrelor musculare intens solicitate într-
un regim de lucru. Astfel, în eforturile de forţă-viteză creşte suprafaţa relativă de secţiune a
fibrelor albe, rapide de tip II A. Pentru a realiza o hipertrofie musculară accentuată, necesară în
eforturile de forţă în diferite regimuri de lucru, trebuie îndeplinite 3 condiţii de bază, şi anume:
- excitant biologic intens realizabil prin utilizarea unor încărcături mari şi foarte mari,
deoarece numai excitanţii puternici şi repetaţi la intervale relativ scurte duc la modificări
metabolice şi biochimice-trofice ample, necesare hipertrofiei musculare;
- aportul corespunzător de proteine absolut necesar sporirii sarcoplasmei, precum şi
sistemelor enzimatice implicate în creşterea masei musculare. Necesarul zilnic de proteine la un
sportiv ce se antrenează în vederea creşterii forţei se ridică la 2,5-5 g/kg. din care cel puţin 50%
de origine animală, întrucât conţine toţi aminoacizii esenţiali;
- influenţa hormonilor anabolizanţi endogeni, ştiut fiind faptul că obţinerea unor valori
ridicate a indicilor de forţă musculară, în diferite regimuri de lucru, depinde în mare măsură de
aportul natural al acestora. Efortul intens, constituind un veritabil stres fizic, angrenează în
activitate sistemul de alarmă constituit din axul hipotalamo-hipofizo-suprarenal, care, la rândul
său, duce la o supraproducţie de hormoni ai efortului, printre care ACTH, cortizol, adrenalină,
noradrenalină şi hormoni androgeni, cel mai eficient fiind testosteronul. În cazul în care efortul
este suficient de susţinut şi se efectuează un timp mai îndelungat, hormonii efortului pot atinge
valori de câteva ori mai mari faţă de parametrii înregistraţi, la persoanele neantrenate. Apare,
aşadar, lipsită de logică administrarea unor produşi sintetici de testosteron în scopul obţinerii
unor indici crescuţi de forţă şi sporirea masei musculare. Faptul că în ultimul deceniu, pe plan
mondial, a luat proporţii nebănuite administrarea de steroizi anabolizanţi la sportivi a atras după
sine intensificarea luptei antidoping, dar deocamdată rezultatele nu sunt la nivelul aşteptărilor.
Administrarea hormonilor steroizi ameninţă serios sănătatea sportivilor. Iată doar câteva din
efectele ei negative: produce disfuncţii articulare din cauza dezechilibrului creat artificial prin
hipertrofia exagerată a muşchilor şi elementele articulare rămase la dimensiuni şi capacităţi
funcţionale anterioare, de unde frecvente rupturi musculare; aspectul viril al fetelor care consumă
hormoni steroizi anabolizanţi; disfuncţii hepatice mergând până la cancerul hepatic; afecţiuni ale
sistemului osos etc. Dezechilibrul hormonal creat înainte de pubertate are uneori consecinţe
dezastroase făcând imposibilă reechilibrarea secreţiei interne. E. Edgerton porneşte de la premisa
că sportivii care practică probe sau ramuri de sport bazate pe forţă şi forţă în regim de viteză
trebuie să cunoască că steroizii dezvoltă cu predilecţie fibrele musculare albe, rapide, de tip II A,
specifice eforturilor anaerobe şi nu influenţează fibrele lente, roşii de tip I, care sunt favorabile
eforturilor aerobe. Rezultate similare pot fi obţinute însă şi fără steroizii anabolizanţă exogeni,
prin utilizarea în antrenament a unor eforturi intense, cu viteză maximă, când frecvenţa cardiacă
depăşeşte valorile de 190-200 bătăi/min.
Formele de evidenţiere a forţei.
Pe temeiul caracteristicilor interne şi externe ale forţei, ale nivelului valoric exprimat în
unităţi de măsură obiective, teoria antrenamentului distinge mai multe forme de manifestare a
acestei calităţi motrice: generală şi specifică, dinamică şi statică, absolută şi relativă. Ele se
întâlnesc aplicate, în majoritatea lor, în sportul de performanţă. Frecvenţa cea mai scăzută o are
forţa generală, care se referă la gradul de dezvoltare a întregului sistem muscular şi se
caracterizează printr-o capacitate mărită de manifestare a forţei, în diferite ipostaze ale vieţii de
relaţie, în muncă, în sportul de mase. Aceasta se manifestă în perioada iniţierii sportive a
juniorului, pentru asigurarea pregătirii sale multilaterale (în jocuri) şi ca fundament al abordării
ulterioare a forţei specifice.
Diferenţa dintre forţa dinamică şi cea statică se manifestă prin modificarea dimensiunii
muşchiului angajat în effort. În efortul de forţă dinamică, rezistenţa externă este învinsă prin
scurtarea şi îngroşarea muşchiului sau alungirea lui, în schimb, în cel static, muşchii nu-şi
modifică lungimea. În funcţie de scurtarea sau lungirea muşchilor pentru efectuarea unui efort de
înlăturare a unei rezistenţe externe sau doar pentru manifestarea unei tensiuni, a unei împingeri
sau presiuni asupra unui plan ce nu-şi modifică poziţia, unii autori, L.P. Matveev, şi A.D.
Novikov reliefează diferenţa dintre cele două forme de forţă, devenite dinamică şi statică.
În clasificarea tipurilor sau formelor de manifestare a forţei se include şi alte categorii – forţa
absolută şi forţa relativă. Prima, reprezintă capacitatea sportivului de a învinge sau de a se
împotrivi unei mişcări, indiferent de greutatea sa corporală, măsurată prin totalul kg. deplasate
sau suportate. A doua rezultă din raportul dintre greutatea ridicată de sportiv şi propria greutate
corporală. Prin urmare, aceasta din urmă are mai mult semnificaţia unui indice. De exemplu,
ridicarea unei greutăţi de 100 kg. de către un sportiv care cântăreşte 75 kg. ne indică o forţă
relativă de 1,3 kg. Aceasta înseamnă că pentru fiecare kg. de greutate corporală el ridică 1,3 kg.
Calcularea forţei relative este utilă pentru compararea forţei sportivilor cu greutatea lor
corporală, premisă obiectivă în planificarea ridicării greutăţilor din antrenamente, în funcţie de
posibilităţile individuale.
O astfel de clasificare a formelor de manifestare a forţei permite diversificarea şi nuanţarea
metodologiilor de dezvoltare şi măsurare.