See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

net/publication/274719663

Transmiterea semnalelor

Book · January 2001

CITATIONS READS

0 1,698

4 authors, including:

Constantin Stanescu
University of Pitesti
41 PUBLICATIONS   21 CITATIONS   

SEE PROFILE

Some of the authors of this publication are also working on these related projects:

SciFUN: Making Learning Science FUN View project

Science as a Tool for Life: Conceptual Change [CONS-CIENCE] View project

All content following this page was uploaded by Constantin Stanescu on 19 July 2016.

The user has requested enhancement of the downloaded file.

 CUPRINS
PREFAŢĂ ............................................................................................................ 3
INTRODUCERE .................................................................................................. 4
1. SEMNALE ELECTRICE ............................................................................. 6
1.1. Clasificarea semnalelor electrice .......................................................... 6
1.2. Principiul interpretării dinamice a semnalelor.................................... 11
1.3. Metode geometrice în teoria semnalelor ............................................ 18
1.4. Semnale ortogonale. Înmulţirea scalară a semnalelor ........................ 23
2. REPREZENTAREA SPECTRALĂ A SEMNALELOR ........................... 30
2.1. Semnale periodice şi serii Fourier ...................................................... 30
2.2. Analiza spectrală a semnalelor neperiodice. Transformata Fourier ... 37
2.3. Proprietăţile de bază ale transformatei Fourier................................... 46
2.4. Densităţile spectrale ale semnalelor neintegrabile.............................. 50
2.5. Transformata Laplace ........................................................................ 56
3. SPECTRELE ENERGETICE ALE SEMNALELOR. PRINCIPIILE
ANALIZEI DE CORELAŢIE ............................................................................ 61
3.1. Densitatea spectrală reciprocă a semnalelor; spectrul energetic ........ 61
3.2. Analiza de corelaţie a semnalelor ....................................................... 66
3.3. Funcţia de autocorelaţie a semnalului discret ..................................... 72
3.4. Funcţia de corelaţie reciprocă a două semnale ................................... 76
4. SEMNALE CU SPECTRU LIMITAT ....................................................... 80
4.1. Modele matematice pentru semnale cu spectru limitat ...................... 80
4.2. Teorema Kotelnikov ........................................................................... 84
4.3. Semnale de bandă îngustă................................................................... 90
4.4. Semnale în impuls cu modulaţie interioară de frecvenţă. Principiul
modulaţiei liniare de frecvenţă ....................................................................... 94
5. ACŢIUNEA SEMNALELOR DETERMINISTE ASUPRA SISTEMELOR
LINIARE STAŢIONARE ................................................................................ 100
5.1. Sisteme fizice şi modelele lor matematice ....................................... 100
5.2. Caracteristicile de impuls, de trecere şi de frecvenţă ale sistemelor
liniare staţionare ........................................................................................... 102
5.3. Sisteme liniare dinamice................................................................... 109
5.4. Metoda spectrală ............................................................................... 117
5.5. Metoda operatorului ......................................................................... 125
6. PROCESAREA DIGITALĂ A SEMNALELOR .................................... 131
6.1. Modelele semnalelor discrete ........................................................... 131
6.2. Transformarea discretă Fourier ........................................................ 136
6.3. Transformata Z ................................................................................. 143
6.4. Prelucrarea numerică a semnalelor ................................................... 147
6.5. Realizarea algoritmilor de filtrare numerică ..................................... 152
6.6. Sinteza filtrelor numerice liniare ...................................................... 161
7. FILTRAREA SEMNALELOR ................................................................ 166
7.1. Extragerea semnalului util cu ajutorul filtrului liniar de frecvenţă .. 166
7.2. Filtrarea optimală liniară a semnalelor de formă cunoscută ............. 170
7.3. Realizarea filtrelor adaptate .............................................................. 175
7.4. Filtrarea optimală a semnalelor aleatoare ......................................... 183
8. MODULAŢIA ŞI DETECŢIA SEMNALELOR ..................................... 187
8.1. Consideraţii generale privind modulaţia .......................................... 187
8.2. Modulaţia de fază şi frecvenţă a purtătoarei armonice ..................... 188
8.3. Modulaţia discretă a purtătoarei armonice ....................................... 193
8.4. Modulaţia de impuls ......................................................................... 195
8.5. Modulaţia de frecvenţă în autogeneratoare ...................................... 197
8.6. Modulaţia de fază în amplificatorul rezonant ................................... 199
8.7. Formarea semnalelor la modulaţia în impuls ................................... 200
8.8. Manipularea purtătoarei .................................................................... 202
8.9. Detectoare de fază ............................................................................ 204
8.10. Detectoare de frecvenţă ................................................................ 207
8.11. Detecţia semnalelor cu modulaţie de impuls şi discretă ............... 212
9. PROCESAREA SEMNALELOR ÎN RECEPTOR .................................. 215
10. STABILITATEA LA PERTURBAŢII ................................................ 219
10.1. Problemele stabilităţii la perturbaţii ............................................. 219
10.2. Recepţia optimală a semnalelor discrete ...................................... 220
10.3. Stabilitatea potenţială la perturbaţii pentru recepţia optimală a
semnalelor discrete ....................................................................................... 224
10.4. Recepţia optimală a semnalelor continue ..................................... 228
10.5. Stabilitatea potenţială la perturbaţii pentru semnale continue ...... 229
10.6. Recepţia neoptimală a semnalelor ................................................ 234
11. METODE NUMERICE DE TRANSMITERE A SEMNALELOR
CONTINUE ...................................................................................................... 239
11.1. Principiile transmisiei numerice a semnalelor continue ............... 239
11.2. Modulaţia impuls-cod (MIC) şi specificul acesteia ...................... 241
11.3. Modulaţia delta ............................................................................. 251
11.4. Particularităţile transmisiei semnalelor numerice pe liniile de
comunicaţie ................................................................................................... 254
12. ELEMENTE DE TEORIA INFORMAŢIEI ........................................ 257
12.1. Caracteristicile informaţionale ale sursei de comunicare ............. 257
12.2. Caracteristicile informaţionale ale canalelor de comunicaţii ....... 262
1.3. Eficienţa sistemelor de comunicaţii ....................................................... 266
13. CODURI CORECTOARE ................................................................... 269
13.1. Parametrii de bază ai codurilor corectoare ................................... 269
13.2. Principiile de construcţie a codurilor corectoare .......................... 270
13.3. Coduri cu pondere constantă ........................................................ 274
13.4. Codul cu număr par de unităţi ...................................................... 275
13.5. Coduri ciclice................................................................................ 276
BIBLIOGRAFIE .............................................................................................. 280
INDEX DE TERMENI..................................................................................... 281

2
 PREFAŢĂ

Pe măsura dezvoltării societăţii umane, creşte continuu şi volumul de

informaţie transmisă. Eficienţa organizării activităţilor umane depinde în mare
măsură de asigurarea informaţională şi de existenţa mijloacelor necesare de
transmitere rapidă şi în siguranţă a informaţiilor, adică de comunicaţii.
Este deja un fapt demonstrat că în orice moment al istoriei, cantitatea
informaţiei prelucrate a fost proporţională cu pătratul potenţialului industrial.
Intensificarea proceselor industriale şi a relaţiilor economice este nemijlocit
legată de necesitatea culegerii, transmiterii şi prelucrării unor cantităţi din ce în
ce mai mari de informaţie.
O mare parte din informaţie este transmisă în prezent prin semnale
electrice cu ajutorul mijloacelor radiotehnice din sistemele de comunicaţii,
având destinaţii dintre cele mai diferite. Astfel, se folosesc comunicaţii
telefonice urbane şi interurbane, comunicaţii radio şi de televiziune, sisteme de
radiolocaţie, de radioghidare, de radionavigaţie şi telemetrie, de telegrafie, de
transmitere a datelor etc.
Ritmurile de dezvoltare în comunicaţiile electrice depăşesc ritmurile de
dezvoltare din alte domenii ale activităţii umane. Astfel, în prezent, în lume
există peste un miliard de aparate telefonice iar ritmul anual de creştere a
acestuia se apreciază la valoarea de 6,7 %. Putem spune că mijloacele de
comunicaţie reprezintă sistemul nervos al societăţii.
Comunicaţiile electrice au apărut în urmă cu mai mult de 150 de ani iar
succesele obţinute în acest domeniu sunt uluitoare. În prezent, lumea
comunicaţiilor s-a dezvoltat şi diversificat într-o aşa de mare măsură, încât este
imposibil de a o descrie pe scurt, chiar şi numai printr-o simplă enumerare.
Utilizările practice ale tehnicilor de comunicaţie la distanţă sunt
nemijlocit legate de problema stabilităţii la perturbaţii, care a dus la apariţia
ştiinţei despre transmiterea informaţiei şi a teoriei stabilităţii potenţiale la
perturbaţii, ale cărei baze au fost puse de Shannon, în 1947. Această teorie s-a
dovedit necesară nu numai în studiile de elaborare a sistemelor de comunicaţii,
dar şi în activitatea de exploatare a acestora, întrucât ea permite organizarea
corectă a mijloacelor de protecţie împotriva perturbaţiilor în scopul obţinerii
unei calităţi şi a unei viteze sporite de transmitere a informaţiei.
Cunoaşterea şi investigarea în continuare a problemelor referitoare la
sistemele de comunicaţie a informaţiei prin semnale electrice şi la acestea înseşi
este deci de o importanţă vitală în dezvoltarea societăţii umane, deoarece numai
în acest fel este posibilă asigurarea unor fluxuri de informaţie din ce în ce mai
intense şi mai diversificate.
Lucrarea de faţă reprezintă o încercare de sintetizare a principalelor
aspecte privind semnalele şi transmiterea informaţiei, ceea ce sperăm că va
reprezenta un instrument util celor interesaţi de acest domeniu.
3
 INTRODUCERE

Un sistem de comunicaţie se compune din totalitatea mijloacelor tehnice

şi mediilor de propagare a semnalelor, care asigură transmiterea mesajului de la
sursă la utilizator. Pentru caracterizarea acestor sisteme se folosesc noţiuni cum
sunt: informaţie, comunicare, semnal, mesaj, care, deşi sunt diferite din punct de
vedere semantic, se folosesc uneori ca sinonime.
În sens general, informaţia se referă la datele noi despre lumea
înconjurătoare, obţinute ca rezultat al interacţiunii cu aceasta. Informaţia
reprezintă una din categoriile esenţiale ale cunoaşterii de aceeaşi importanţă ca
substanţa, energia şi câmpul.
Mesajul este forma de prezentare a informaţiei. Aceasta se compune din
semne convenţionale cu ajutorul cărora se pot obţine şi cunoaşte datele.
În general, mesajele nu pot fi transmise direct în sistemul de comunicaţie
la adresa corespunzătoare, motiv pentru care ele se transformă suplimentar în
semnal printr-un proces de schimbare în timp a stării fizice a unui obiect
oarecare utilizat pentru reprezentarea, înregistrarea sau transmiterea mesajelor.
Semnalul este purtătorul material al mesajului. În prezent sunt utilizate semnale
sub diferite forme: semnale electrice, electromagnetice, luminoase, mecanice,
acustice etc.
În sistemele de electrocomunicaţii se folosesc ca purtători pentru
transmiterea mesajelor la distanţă, curentul electric variabil, undele radio,
lumina. În orice astfel de sistem de comunicaţii este necesară existenţa unei
instalaţii care să realizeze transformarea la emisie de tipul informaţie –
comunicare – semnal şi la recepţie de tipul semnal – comunicare – informaţie. În
procesul de transmitere, semnalul este supus şi altor transformări, specifice
pentru diferite tipuri de sisteme, indiferent de destinaţia şi caracterul
comunicărilor care fac obiectul transmiterii. În figura următoare se prezintă
schema structurală a unui sistem de electrocomunicaţie.

4
 Mesajul elaborat de sursă este notat cu ae iar cel care ajunge la utilizator
cu ar. Semnalele pot fi de două feluri: continue şi discrete. Cele continue pot
avea orice valoare cuprinsă într-un interval oarecare. Numărul finit de valori
posibile reprezintă caracteristica semnalelor discrete.
Procesul de transformare a mesajului în semnal electric se realizează în
general cu ajutorul unor dispozitive electrice sau electromecanice care primesc
semnalele neelectrice şi le prelucrează sub forma unui semnal electric, adică sub
forma tensiunii sau curentului variabile în timp.
Prin linie de comunicaţie se înţelege totalitatea circuitelor fizice care au
un mediu comun de propagare şi care servesc pentru transmiterea semnalelor
primare de la emiţător la receptor. Pentru fiecare tip de linie de comunicaţie
există semnale care se propagă optimal: astfel pe liniile de cablu se propagă cu
eficienţă bună curentul continuu şi curenţii alternativi cu frecvenţă de până la
câteva zeci de kHz; pe liniile radio se transmit cel mai bine oscilaţiile
electromagnetice cu frecvenţe de la sute de kHz până la câteva zeci de mii de
MHz iar prin cablurile optice se transmit undele electromagnetice din domeniul
optic, cu frecvenţe între 1014 ÷ 1015 Hz.
Prin parcurgerea liniei de comunicaţie, semnalele se atenuează şi sunt
supuse influenţei oscilaţiilor perturbatoare. La ieşirea liniei de comunicaţie se
obţine astfel un amestec compus din semnalul recepţionat şi perturbaţia z(t).
Semnalele primare sunt, de obicei, de frecvenţă joasă. În linia de
comunicaţie ele trebuie transmise pentru obţinerea eficienţei necesare, la
frecvenţe mai înalte. Pentru adaptarea semnalului primar cu linia de comunicaţie
se foloseşte un emiţător, care transformă semnalele primare în forma necesară
pentru transmiterea lor optimală pe linia de comunicaţie, din punct de vedere al
formei, frecvenţei şi puterii. Procesul de modulaţie constă în comanda
parametrilor purtătorului semnalului primar, u(t). La ieşirea emiţătorului se
obţine semnalul modulat s(u,t).
În receptor se realizează extragerea semnalului primar din semnalul
recepţionat z(t), se face amplificarea şi prelucrarea acestuia în scopul obţinerii
semnalului util şi atenuarea perturbaţiilor. Transformarea inversă a semnalului
primar u(t) în mesajul ar se realizează cu dispozitive special destinate acestui
scop, după care mesajul poate fi utilizat de cel căruia îi este adresat.

5
CAPITOLUL I

1. SEMNALE ELECTRICE
Termenul de semnal se utilizează nu numai în ştiinţă şi tehnică dar şi în
viaţa obişnuită. Deseori se acordă acelaşi sens noţiunilor de semnal şi
informaţie, comunicaţie. Cuvântul “semnal” derivă din latinescul “signum” care
înseamnă semn, semnificaţia pe care o are acest cuvânt fiind în prezent foarte
diversă.
În circuitele electrice şi electronice intervin tensiuni şi curenţi variabili;
aceste forme de variaţie în timp a mărimilor respective se numesc în mod
generic semnale şi în acest sens vom folosi termenul în această lucrare.
În sens clasic, transmiterea unui semnal înseamnă procesul de modificare
în timp a stării fizice a unui obiect oarecare, în scopul reprezentării, înregistrării
şi transmiterii unei informaţii. Prin convertirea acestei informaţii într-o mărime
fizică echivalentă, se obţine un semnal. Dacă (aşa cum este cazul în lucrarea de
faţă), mărimea fizică echivalentă este una electrică (tensiune, intensitate etc.),
semnalul este şi el electric, dar aspectele analizate aici sunt valabile pentru
oricare alt tip de semnal (mecanic, optic etc.).

1.1. Clasificarea semnalelor electrice

1.1.1. Semnalul şi modelul său matematic
Semnalele electrice ca procese fizice pot fi observate cu ajutorul diferitelor
aparate şi dispozitive  osciloscoape electronice, voltmetre, receptoare etc. Un
asemenea mod de abordare empiric are însă unele neajunsuri, pentru că
fenomenele studiate de experimentator au, în acest caz, un caracter particular,
lipsit de semnificaţia generalizatoare care ar permite adâncirea cunoaşterii
proprietăţilor fundamentale şi prevederea rezultatelor în cazul schimbării
condiţiilor.
Modelul matematic al semnalului reprezintă o relaţie funcţională în care
argumentul îl constituie timpul. El este deci o funcţie matematică de timp1,
notată: s(t), u(t), f(t) etc.
Alegerea modelului matematic al semnalului fizic constituie pasul iniţial
pe calea studiului sistematic al fenomenelor. În primul rând, modelul matematic
permite abstractizarea faţă de natura concretă a purtătorilor de informaţie.
Astfel, în electrotehnică, electronică şi radiotehnică, modelul matematic permite
descrierea curentului electric, a intensităţii câmpului electromagnetic etc.
Metoda de studiu care se bazează pe noţiunea de model matematic
permite, de asemenea, descrierea în mod special a acelor proprietăţi care sunt
cele mai caracteristice şi mai importante, neglijând în acelaşi timp aspectele de
nivel secundar. În acest fel, există posibilitatea alegerii modelului optim, din

1
Există şi semnale al căror model matematic este o funcţie de mai multe variabile, de exemplu
spaţiale.
6
întreg arsenalul modelelor matematice, care, pentru situaţia concretă analizată,
descrie procesul în condiţii raţionale de simplitate.
Funcţiile care descriu semnalele pot avea valori reale sau complexe,
utilizarea lor fiind determinată de facilităţile matematice.
1.1.2. Semnale monodimensionale şi multidimensionale
Un caz tipic pentru semnalele radiotehnice îl reprezintă tensiunea la
bornele unui circuit oarecare sau curentul care trece prin ramura circuitului; un
asemenea semnal, care este descris de o funcţie de timp, se numeşte
monodimensional. Semnalele multidimensionale sunt descrise de o mulţime de
funcţii monodimensionale, astfel:

V t  = {v1(t), v2(t), …, vN(t)} (1. 1)
Numărul N reprezintă dimensiunea semnalului. Noţiunea de semnal
multidimensional se poate ilustra de exemplu prin sistemul de tensiuni la
bornele unui multipol (figura 1.1).

Figura 1.1 - Semnal multidimensional: sistemul de tensiuni la bornele unui multipol

Este de menţionat faptul că semnalul multidimensional reprezintă o

mulţime ordonată de semnale monodimensionale, astfel că, în cazul general,
semnalele cu diferite ordine de succesiune a componentelor nu sunt egale între
ele:
{v1, v2}  {v2, v1} (1. 2)
Utilizarea modelelor multidimensionale pentru semnale este necesară în
mod deosebit în scopul analizării modului de funcţionare a sistemelor complexe
cu ajutorul calculatoarelor.
1.1.3. Semnale deterministe şi aleatoare
Un alt criteriu de clasificare a semnalelor radiotehnice se bazează pe
posibilitatea sau imposibilitatea prevederii precise a valorilor instantanee ale
acestora la orice moment de timp. Dacă modelul matematic al semnalului
permite o asemenea prevedere, atunci semnalul se numeşte determinist.
Metodele de prezentare a modelului pot fi diferite şi anume: prin formulă
matematică (analitic), prin algoritm de calcul sau prin descriere lingvistică.
Semnale riguros deterministe nu există în realitate pentru că este
imposibilă prezicerea cu precizie a modului în care sursa de informaţie
interacţionează cu obiectele fizice din mediul ambiant. De asemenea, prezenţa
fluctuaţiilor haotice termice face ca semnalele reale să fie considerate ca funcţii
aleatoare de timp, adică semnale aleatoare (figura 1.2). În radiotehnică,
7
oscilaţiile aleatoare se manifestă ca perturbaţii care împiedică extragerea
informaţiei utile din oscilaţiile recepţionate. Problema luptei împotriva
perturbaţiilor, a creşterii stabilităţii la perturbaţii, reprezintă una dintre
problemele centrale ale radiotehnicii în general.
Aparent, noţiunea de „semnal aleator” are un sens contradictoriu. Faptul
că nu este aşa rezultă chiar din exemplul următor: informaţia primită de un
radiotelescop ce recepţionează radiaţii cosmice reprezintă funcţii aleatoare ce
poartă informaţia utilă şi diversă despre natura obiectului studiat.

Figura 1.2 - Semnal aleator

Între semnalele deterministe şi cele aleatoare nu este o graniţă strict

definită. Astfel, dacă nivelul zgomotelor este mic faţă de nivelul semnalului de
forma dată, este de preferat utilizarea modelului determinist de analiză, mai
simplu şi suficient de adecvat pentru problema dată. Metodele statistice,
dezvoltate pentru analiza proprietăţilor semnalelor aleatoare, au multe
particularităţi şi caracteristici specifice şi se bazează pe teoria probabilităţilor şi
statistica matematică.
1.1.4. Semnale în impuls
O clasă importantă de semnale este aceea a semnalelor în impuls, ce
reprezintă semnale care există numai în limitele unui interval finit de timp. Se
pot da ca exemple foarte des întâlnite impulsurile video (figura 1.3.a) şi
impulsurile radio (figura 1.3.b).

Figura 1.3 - Semnale în impuls şi caracteristicile acestora: a - impuls video; b - impuls radio;
c - determinarea parametrilor numerici ai impulsului

8
 Deosebirea dintre aceste două tipuri de impulsuri constă în aceea că, dacă
u v(t) este video-impuls, atunci radio-impulsul corespunzător acestuia este:
u r(t) = u v(t)cos(t + ) (1. 3)
unde frecvenţa,  şi faza iniţială, 0 sunt oarecare.
u v(t) se numeşte înfăşurătoarea impulsului radio iar funcţia cos(t + )
reprezintă umplerea sau conţinutul acesteia.
În calculele tehnice, în locul modelului matematic complet, care ţine cont
de structura intimă a impulsului, se folosesc deseori anumiţi parametri care dau
o reprezentare simplificată a formei semnalului. Astfel, pentru impulsul video, a
cărui formă este apropiată de cea de trapez (figura 1.3.c), este raţională
determinarea amplitudinii, A, a acestuia. Dintre parametrii de timp, cel mai
important este durata i. Pe lângă acest parametru, deseori este necesară şi
cunoaşterea timpului de front, f şi a timpului de tăiere, t.
În tehnica radio se utilizează impulsuri de tensiune, a căror amplitudine
variază de la zecimi de microvolţi până la kilovolţi, cu durate care pot ajunge
până la zecimi de nanosecunde.
1.1.5. Semnale analogice, discrete şi numerice
Dacă procesul fizic ce dă naştere unor semnale se dezvoltă în timp astfel
încât valoarea semnalelor poate fi măsurată în orice moment, aceste semnale
sunt continue şi se numesc analogice. Termenul de semnal analog e împrumutat
din tehnica de calcul, unde sunt realizate dispozitive analogice de calcul pentru
rezolvarea ecuaţiilor diferenţiale. Semnalul analog monodimensional este
reprezentat grafic printr-o diagramă ce poate avea caracter continuu sau poate
conţine şi puncte de discontinuitate.

Figura 1.4 - Modelul unui semnal discret

Mult timp, în radiotehnică s-au utilizat pentru comunicaţii semnale de tip

analogic. Aceste semnale sunt relativ simplu de generat şi de prelucrat prin
mijloace şi tehnici obişnuite. În ultimul timp, au căpătat însă o largă utilizare
semnalele discrete. Modelul matematic al semnalului discret, sd(t), reprezintă o
mulţime de puncte {ti} (i = 1, 2, 3, …) pe axa timpului, cărora le corespunde o
anumită valoare a semnalului, si (figura 1.4). De regulă, pasul de discretizare
pentru fiecare semnal,  = ti+1 – ti, este constant.
Un avantaj important al semnalelor discrete faţă de cele analogice este
faptul că nu e necesară reproducerea continuă în timp a semnalului, ceea ce
9
permite transmiterea pe aceeaşi linie radio a informaţiilor provenite de la surse
diferite, pentru mai mulţi utilizatori, prin organizarea comunicaţiei multicanal cu
separarea în timp a canalelor. Este evident însă că, pentru discretizarea
semnalelor analoage care se modifică foarte repede, este necesar ca pasul  să
fie mic, ceea ce impune măsuri speciale şi costisitoare.

Figura 1.5 - Semnale discrete numerice

O formă deosebită a semnalelor discrete este cea a semnalelor numerice

(digitale), caracterizate prin faptul că mărimea lor este exprimată în formă
numerică binară (figura 1.5). În ultimul timp se remarcă tendinţa generală de
introducere a sistemelor care folosesc semnale numerice, tendinţă stimulată de
dezvoltările importante în domeniul microelectronicii şi tehnicii de calcul.
Orice semnal discret sau numeric este în fond un semnal analog (ne
referim aici la semnal ca proces fizic şi nu la modelul matematic al acestuia).
Astfel, semnalul analog s(t) cu variaţie lentă în timp poate fi imaginat sub forma
sa discretă alcătuită din succesiunea unor impulsuri dreptunghiulare de aceeaşi
durată (figura 1.6.a), a căror înălţime este proporţională cu valoarea s(t) în
momentele de măsurare.

Figura 1.6 - Discretizarea semnalului analog

a - modificarea amplitudinii; b - modificarea duratei impulsurilor

10
 Acelaşi semnal poate fi însă imaginat şi sub forma unei succesiuni de
impulsuri de amplitudine constantă, dar a căror durată e proporţională cu
mărimea semnalului, corespunzătoare momentelor de înregistrare (figura 1.6.b).
Este de remarcat că ambele metode de discretizare a semnalului analog
sunt echivalente, dacă mărimile semnalului analog în punctele de discretizare
sunt proporţionale cu suprafaţa impulsurilor separate. Marcarea valorilor de
măsură sub forma numerelor se face de asemenea prin reprezentarea acestora
sub forma unei succesiuni de impulsuri video. Sistemul binar este ideal pentru
realizarea acestui procedeu. Astfel, de exemplu, se poate marca cu „1” un nivel
de potenţial înalt şi cu „0” unul scăzut.

1.2. Principiul interpretării dinamice a semnalelor

Semnalul real poate fi înţeles ca suma unor semnale elementare ce se
produc în diferite momente de timp. Dacă durata semnalelor elementare tinde
către zero, este de înţeles că, la limită, se poate obţine reprezentarea precisă a
semnalului. Această metodă de descriere se numeşte interpretare dinamică,
subliniindu-se în acest fel caracterul de dezvoltare în timp a procesului.
Alegerea semnalelor elementare este indiferentă, însă au căpătat o utilizare
preferenţială două metode de reprezentare dinamică. Conform uneia dintre
aceste metode, ca semnale elementare se folosesc funcţiile în treaptă,
reprezentând salturi în valoarea semnalului, care se produc la intervale egale de
timp,  (figura 1.7.a). Înălţimea fiecărei trepte este egală cu variaţia semnalului
în intervalul de timp . În cel de-al doilea caz de reprezentare dinamică, drept
semnale elementare se folosesc impulsurile dreptunghiulare. Aceste impulsuri
sunt lipite unul de altul şi formează o succesiune înscrisă în curbă sau în
apropierea acesteia (figura 1.7.b)

Figura 1.7 - Metode de interpretare dinamică a semnalelor (cu săgeţi se

arată sensul de modificare în timp a componentelor elementare separate)

11
 1.2.1. Funcţia de cuplare
Să considerăm că modelul matematic al semnalului este dat de următoarea
relaţie:
0 dacă t  

 t 
v( t )  0,5    1 dacă    t   (1. 4)
   
1 dacă t
Această funcţie, reprezentată grafic în figura 1.8, descrie procesul de
transfer al unui obiect fizic oarecare din starea „0” în starea „1”, astfel încât
acest transfer se realizează liniar pe durata de timp de 2.

Figura 1.8

Dacă parametrul  tinde spre zero, atunci, la limită, transferul dintr-o stare
într-alta se va face instantaneu. Modelul matematic al acestui semnal limită a
căpătat denumirea de funcţie de cuplare sau funcţie Heaviside1:
0 dacă t  0

( t )  0,5 dacă t  0 (1. 5)
1 dacă t  0

Cu ajutorul acestei funcţii, (t), se pot reprezenta diferite procese de
comutaţie în circuitele electronice.
În general, funcţia de cuplare poate fi translatată faţă de originea timpului
la valoarea t0. Expresia acestei funcţii deplasate în timp este:
0 dacă t  t 0

( t  t 0 )  0,5 dacă t  t 0 (1. 6)
1 dacă t  t 0


1
Oliver Heaviside (1850-1925) – matematician şi fizician englez, având contribuţii în domeniul
electromagnetismului şi în telegrafie. A descoperit (1902) un strat al atmosferei înalte (stratul
Kennely-Heaviside), care reflectă undele radio. A introdus în analiza matematică calculul
operaţional.
12
 Există şi alte forme de reprezentare a funcţiei de cuplare. Astfel, se poate
da drept exemplu funcţia care formează seriile de forma: u n t  
1
,
1  e  n t
reprezentată grafic în figura 1.9.

Figura 1.9 - Funcţia Heaviside

Prin creşterea numărului n, se aproximează mai bine semnalul care se

modifică în salt de la „0” la „1” la momentul t = 0.
Funcţiile de cuplare se utilizează frecvent pentru descrierea semnalelor în
impuls.

Aplicaţii
 Se dă un semnal în impuls de formă
dreptunghiulară, cu durata de 5 s şi cu
amplitudinea de 15 V, reprezentat grafic în
figura alăturată. Originea timpului
corespunde cu frontul impulsului. Să se
scrie expresia analitică a semnalului.
Rezolvare
Expresia analitică a acestui semnal se
găseşte astfel: efectul de salt la t = 0 este descris
de funcţia v = 15(t). Pentru ca impulsul să se
termine la t0 = 510–6 s, este necesar să se scadă
din această funcţie una similară deplasată la acest timp, astfel:
v(t) = 15(t)  15(t – 510–6) V
 O sursă de t.e.m. cu tensiunea variabilă liniar, e(t) = 310–6t [V], se
cuplează în circuit cu un comutator ideal, care acţionează în momentul
t0 = 2s. Să se scrie expresia analitică a semnalului u(t) (vezi figura
următoare).
Modelul matematic pentru tensiunea la ieşirea acestui sistem se găseşte
astfel: pentru t < 2 s, tensiunea la ieşirea sursei este zero, astfel încât:
u(t) = 310–6t(t – 210–6) [V]
Acest proces se mai poate descrie şi sub forma:
u(t) = [6 + 310–6(t – 210–6)](t – 210–6) [V]

13
 Această formă este suma dintre impulsul de cuplare, care apare în
momentul acţionării comutatorului şi impulsul liniar crescător.

1.2.2. Interpretarea dinamică a unui semnal cu ajutorul funcţiei de

cuplare
Fie s(t) un semnal oarecare, la care considerăm că s(t) = 0 când t < 0,
,… o succesiune de momente de timp şi s1, s2, s3 …, valorile
corespunzătoare semnalului pentru succesiunea de timp dată.
s(t) = s0(t) + (s1 – s0)(t – ) + (s2 – s1)(t – 2) + …=

= s0(t) +  s k  s k 1   t  k 
k 1

Figura 1.10 - Interpretarea dinamică a unui semnal oarecare cu ajutorul funcţiilor de cuplare

Dacă  tinde către zero, atunci variabila discretă k poate fi înlocuită cu

variabila continuă icile variaţii (sk – sk–1) se transformă în
ds
diferenţiale, ds =  d şi astfel se ajunge la interpretarea dinamică a unui
d
semnal oarecare (figura 1.10):

ds
s( t )  s 0  ( t )    ( t  )  d (1. 7)
0
d

14
 Exemplu
0 dacă t  0
Fie un semnal de forma s(t) =  . Reprezentarea
A  t dacă t0
2


dinamică a acestui semnal este: s(t) = 2A    ( t  )  d , pentru că se consideră
0

ds
că s0 = 0 când t = 0 şi  2A . Semnificaţia acestei formule este aceea că
d
înălţimea treptelor elementare din care este format semnalul creşte liniar în timp.
O altă metodă de interpretare dinamică a semnalelor constă în
descompunerea acestora în elemente care reprezintă impulsuri foarte scurte.
1.2.3. Funcţia delta
Semnalul impuls de formă dreptunghiulară este dat de expresia:
1      
v( t; )    t     t   (1. 8)
   2  2 
Acest impuls se caracterizează prin faptul că, indiferent de alegerea lui ,,

suprafaţa sa este unitară (figura 1.11): Sv   v  dt  1


Figura 1.11 - Suprafaţa impulsului dreptunghiular este unitară

Dacă valoarea lui  tinde către zero, impulsul se scurtează în durată dar îşi
menţine suprafaţa unitară, ceea ce înseamnă că amplitudinea sa va creşte
nelimitat. Limita succesiunii de astfel de funcţii pentru 0 poartă denumirea
de funcţie delta sau funcţie Dirac1:
t   lim vt;   (1. 9)
 0

1
Paul Adrien Maurice Dirac (1902-1984) – fizician englez, laureat al premiului Nobel (1933),
unul din fondatorii mecanicii cuantice; coautor al statisticii cuantice a particulelor cu spin
semiîntreg (statistica Fermi-Dirac); a pus bazele teoriei cuantice relativiste, reuşind astfel să
prevadă existenţa antimateriei (a anticipat existenţa pozitronului, descoperit în 1932, de C. D.
Anderson).
15
 Funcţia  reprezintă un obiect matematic interesant. Ea este egală peste tot
cu zero în afara punctului t = 0, adică este concentrată într-un singur punct şi în
acelaşi timp are integrala unitară:


 (t )  dt  1

(1. 10)

Din punct de vedere matematic, această funcţie este o funcţie

generalizatoare, cu o largă utilizare, permiţând studierea proceselor discontinue,
a căror descriere este dificilă prin mijloacele analizei clasice.
Funcţia delta reprezintă modelul matematic al unei acţiuni externe de
scurtă durată cu impuls unitar. Proprietăţile ei, comune de altfel şi altor
succesiuni de funcţii obişnuite clasice, se referă în principal la două aspecte (din
matematică):
 n  nt 
2

t   lim  e 2 
(1. 11)
n   2  
 
t   lim
sin nt
(1. 12)
n   t

1.2.4. Reprezentarea dinamică a semnalelor cu ajutorul funcţiei 

Descrierea semnalului analog cu ajutorul unei sume de impulsuri
dreptunghiulare lipite între ele (figura 1.7.b) se face astfel: dacă sk este valoarea
semnalului corespunzător momentului k, atunci impulsul elementar cu numărul
k este:
k(t) = sk[(t – tk) – (t – tk – )] (1. 13)
Pe baza principiului reprezentării dinamice, semnalul iniţial s(t) trebuie
considerat ca suma componentelor elementare:

s( t )    (t)
k  
k (1. 14)

În această sumă, pentru orice t diferit de zero, există un singur termen ce

corespunde acelui număr k, pentru care este satisfăcută inegalitatea: tk < t < tk+1
Dacă se introduce (1.13) în (1.14), după ce, în prealabil, s-a făcut
împărţirea şi înmulţirea cu mărimea pasului, , rezultă:

1
s( t )   s k   [(t – tk) – (t – tk – )]
k   
Dacă se trece la limită pentru   0, este necesară înlocuirea operaţiei
de însumare cu operaţia de integrare după variabila formală , a cărui
diferenţială, d va fi echivalentă cu . Dat fiind că:
lim( t  )  ( t     )  ( t  ) ,
1
 0 
se obţine formula de interpretare dinamică a semnalului astfel:

16
 
s( t )   s()  ( t  )  d (1. 15)

Este de remarcat proprietatea importantă a funcţiei  referitoare la
dimensiunea fizică a acesteia, care este dimensiunea unei frecvenţe.
Relaţia (1.15) ne arată că, dacă o funcţie continuă se înmulţeşte cu
funcţia  şi produsul respectiv se integrează în timp, atunci rezultatul obţinut va
fi egal cu valoarea funcţiei continue în acel punct, unde este concentrat impulsul
. Din acest motiv, se afirmă că aceasta reprezintă proprietatea de filtrare a
funcţiei delta.
În particular, de aici derivă şi schema de structură (figura 1.12) a
sistemului care realizează măsurarea valorii instantanee a unui semnal oarecare,
s(t). Sistemul trebuie să cuprindă două celule: înmulţitorul şi integratorul.
Măsurarea valorii s(t0) va fi cu atât mai precisă, cu cât este mai scurt semnalul
real (spre exemplu impulsul video dreptunghiular), care reprezintă aproximativ
funcţia delta.

Figura 1.12 – Măsurarea valorii instantanee a unui semnal oarecare utilizând proprietatea de
filtrare a funcţiei 

1.2.5. Funcţiile generalizate ca modele matematice pentru semnale

În matematica clasică, se consideră că funcţia s(t) trebuie să capete
anumite valori în fiecare punct al axei t. Funcţia (t) nu se înscrie însă în această
regulă pentru că valorile ei pentru t = 0 nu se determină de fapt, cu toate că
această funcţie are integrala unitară. Pentru eliminarea acestor dificultăţi s-a
introdus noţiunea de funcţie generalizată, la baza căreia stă o interpretare
intuitivă. Un obiect oarecare poate fi studiat prin analiza proiecţiilor sale din
diverse direcţii de observare. Similar, proiecţia funcţiei studiate, f(t), poate fi
considerată de exemplu şi valoarea integralei:

(f , )   f ( t )  ( t )  dt (1. 16)

dacă se cunoaşte funcţia (t), care se numeşte funcţie de probă, (de încercare).
Fiecărei funcţii (t) îi corespunde o valoare concretă, numerică, a lui
(f, ). Din această cauză, se consideră că formula (1.16) defineşte o funcţională
oarecare pe mulţimea funcţiilor de probă, (t). Se observă că funcţionala
respectivă este liniară, adică:
(f, ) = (f, ) +  (f, ) (1. 17)

17
 Dacă această funcţională este în acelaşi timp şi continuă, atunci, pe
mulţimea funcţiilor de probă (t) este definită funcţia f(t). Integrala din
membrul drept trebuie înţeleasă formal-axiomatic şi nu ca limită a sumelor
integrale corespunzătoare. În acest sens trebuie interpretată şi formula
reprezentării dinamice, (1.15).
Funcţiile generalizate se mai numesc şi repartiţii. Ele au multe dintre
proprietăţile funcţiilor clasice. Astfel, ele pot fi derivate. În acest scop este
necesar să se ţină cont de faptul că funcţiile de probă (t) sunt finite, adică devin
nule în afara domeniului finit t1  t  t2. În acest caz, derivata f’ = df/dt a
funcţiei generalizate f(t) este dată de funcţionala:


(f , )  f ( t )  ( t )     f ( t )  ( t )  dt   (f , ) (1. 18)


Aplicaţie
Să se determine derivata funcţiei Heaviside.
Considerând-o pe aceasta ca pe o funcţie de probă, rezultă:

d
(, )  (, )    ( t )  dt  (0)  (, ) . Astfel: ( t )
0
dt
iar această egalitate trebuie înţeleasă numai în sensul teoriei funcţiilor
generalizate, pentru că, în sensul clasic, derivata ‘(t) pentru t = 0 nu există.
În acelaşi fel, se poate determina şi derivata funcţiei :
(’, ) = – (, ’) = – ’ (0)
Cu toate că formula directă pentru ‘(t) nu există, acest obiect matematic
există şi acţionează pe baza regulii conform căreia fiecărei funcţii clasice (t) el
îi alocă valoare numerică derivatei acesteia în zero cu precizia semnului.

1.3. Metode geometrice în teoria semnalelor

La rezolvarea multor probleme teoretice şi aplicative, în radiotehnică apare
necesitatea de a explica sensul în care se poate aprecia mărimea semnalului,
faptul că un anume semnal este mai mare spre exemplu decât altul, precum şi
proprietatea de apreciere obiectivă a asemănării dintre două semnale diferite.
Metodele analizei funcţionale, care generalizează interpretările noastre intuitive
despre structura geometrică a spaţiului, oferă posibilitatea realizării teoriei
semnalelor, bazată pe concepţia de interpretare a semnalului ca un vector într-un
spaţiu infinit, special construit.
1.3.1. Spaţiul liniar al semnalelor
Să considerăm că M = {s1(t), s2(t), ...} este o mulţime oarecare de
semnale, reunite în această mulţime pe baza existenţei unor proprietăţi comune
ale lor. Exemple de astfel de mulţimi pot fi:
- mulţimea formată din semnalele analogice diferite de zero într-un interval
de timp (de exemplu, 0  15 s) şi egale cu zero în afara acestui interval.
- mulţimea formată din semnale armonice, de tipul sj(t) = Ajcos(jt + j),
care se deosebesc prin amplitudine, frecvenţă şi fază etc.
18
 Analiza proprietăţilor semnalelor care formează aceste mulţimi este
realizabilă în cazurile în care este posibilă evidenţierea legăturilor reciproce
dintre acestea. În aceste cazuri, se consideră că mulţimea respectivă de semnale
se particularizează printr-o structură determinată. Alegerea unei anumite
structuri în mulţime este determinată de consideraţii fizice. Astfel, referitor la
oscilaţiile electrice, se cunoaşte că ele pot fi adunate şi, de asemenea, înmulţite
cu un coeficient oarecare de scară. Acest lucru permite pentru unele mulţimi să
se introducă structura de spaţiu liniar.
Pentru ca mulţimea de semnale M să formeze un spaţiu liniar real,
semnalele trebuie să îndeplinească următoarele condiţii (axiome):
1. oricare ar fi u  M, are numai valori reale la orice moment t.
2. oricare ar fiu  M şi v  M, există w = u + v, astfel încât w  M. Operaţia
de însumare este:
- comutativă, adică: u + v = v + u şi
- asociativă, adică: u + (v + x) = (u + v) + x
3. oricare ar fis  M şi  real, se poate determina semnalul f = s  M
4. existăînmulţimea M un element special (elementul nul), , astfel încât,
oricare ar fiu  M, u + = u.
În cazul când modelele matematice ale semnalelor au valori complexe şi
dacă se admite în axioma 3 înmulţirea cu un număr complex, atunci se ajunge la
noţiunea de spaţiu liniar complex.
Introducerea structurii de spaţiu liniar reprezintă primul pas în direcţia
analizei geometrice a semnalelor. Elementele spaţiilor liniare se numesc de
obicei vectori, ceea ce subliniază analogia proprietăţilor acestora cu cele ale
vectorilor obişnuiţi tridimensionali.
Restricţiile impuse de axiomele spaţiului liniar sunt rigide, astfel încât
puţine sunt mulţimile de semnale care formează spaţii liniare. Ca un exemplu în
acest sens, să considerăm mulţimea M, formată din impulsuri dreptunghiulare de
tensiune, care există în intervalul de timp [0  20 s], astfel încât amplitudinea
acestor impulsuri nu depăşeşte 10 V. Această mulţime nu poate fi considerată
spaţiu liniar pentru că, dacă, de exemplu, se adună două impulsuri cu
amplitudinile de 6 şi respectiv 8 V, se obţine un impuls care nu mai este conţinut
în mulţimea M.
1.3.2. Bază de coordonate
În mod analog cu spaţiul obişnuit tridimensional, spaţiul liniar al
semnalelor poate fi înzestrat cu o structură specială care să joace rolul sistemului
de coordonate.
Astfel, totalitatea vectorilor {e1, e2, e3, ...} care aparţin mulţimii M,
reprezintă o bază liniar independentă de coordonate, dacă egalitatea:
  i  ei = 
i
(1. 19)

este posibilă numai în cazul când, în acelaşi timp, toţi coeficienţii numerici i
devin zero.

19
 Dacă se dă descompunerea unui semnal oarecare s(t) sub forma:
s(t )   ci  ei , atunci numerele {c1, c2, ...} reprezintă proiecţiile semnalului s(t)
i
în raport cu baza aleasă.
În teoria semnalelor, de obicei numărul vectorilor de bază este nelimitat.
Spaţiile liniare de acest fel se numesc infinit dimensionale. Pentru
exemplificare, să considerăm că spaţiul liniar este format din semnalele descrise
de mulţimea termenilor de ordin nelimitat de mare astfel:

s( t )    n  t n
n 0
Aceste funcţii se numesc funcţii analitice. Sistemul compus din termenii
(e0 = 1, e1 = t, e2 = t2, ...) constituie baza de coordonate din acest spaţiu.
1.3.3. Spaţiu liniar normat. Energia semnalului
În scopul aprofundării interpretării geometrice a teoriei semnalelor, este
necesară introducerea noţiunii al cărei sens corespunde modulului unui vector.
Acest lucru permite aprecierea semnalelor din punct de vedere al mărimii lor şi
astfel este posibilă compararea lor cantitativă.
Analogul modulului unui vector este norma acestuia. Spaţiul liniar al
semnalelor, L, este normat dacă fiecărui vector s(t)  L îi corespunde un
singur număr, s(t), numit norma acestui vector, în condiţiile îndeplinirii
următoarelor axiome ale spaţiului normat:
1. Norma nu poate fi negativă, adică  s(t)  ;  s(t)   dacă şi
numai dacă s = 0.
2. Pentru oricare , este adevărată egalitatea:   s(t)  =  s(t) 
3. Dacă s(t) şi p(t) sunt doi vectori din spaţiul normat L, atunci este
adevărată relaţia (inegalitatea triunghiului):  s + p   s  +  p 
Norma semnalelor se poate introduce prin metode diferite. În
radiotehnică, de obicei se consideră că semnalele reale au norma de forma:

s   s t   dt
2
(1. 20)

iar din cele două valori posibile ale rădăcinii se alege cea pozitivă. Pentru
semnale complexe:

s   s  s * dt

(1. 21)

unde s* reprezintă mărimea complex conjugată.

Pătratul normei se numeşte energia semnalului:

Es  s   s 2 t   dt
2
(1. 22)

Dacă semnalul reprezintă o tensiune, atunci dimensiunea energiei sale
este [V s]. Cu alte cuvinte, aceasta este energia care se disipă într-un rezistor cu
2

rezistenţa de 1  în timp de 1 s, dacă la bornele sale se aplică tensiunea s(t).

20
 Aplicaţii
 Să se determine energia şi norma semnalului s(t), care
reprezintă impulsul de tensiune de formă triunghiulară, cu
amplitudinea U şi durata i. (figura alăturată).
În intervalul de timp [0, i] semnalul este descris de

Ut U2 i 
funcţia: s( t )  . Energia semnalului este: E s  2   t 2  dt  U 2  i iar
i i 0 3
U  i
norma este: s  Es  .
3
 Să se determine energia impulsului radio cu înfăşurătoarea de formă
dreptunghiulară. Impulsul există în intervalul de timp [0, i] şi este descris
de funcţia: s(t) = U0cos(0t + 0) (figura alăturată).
i 0  i   0
U 02
E s  U 02   cos2 (0 t  0 )  dt    cos   d 
2

0 0 0
2
U
 0
[2(0 i  0 )  sin 2(0 i  0 )]
40
Dacă durata impulsului este mai mare decât perioada
oscilaţiilor de înaltă frecvenţă care îl compun, adică dacă
U 02  i
0I >> 1, atunci: E s  , indiferent de valorile lui
2
0 şi 0.
Determinarea normei semnalului pe baza formulei
(1.20) este utilă datorită următoarelor consideraţii:
1. În radiotehnică se apreciază mărimea semnalului pe baza efectului
energetic total, spre exemplu pe baza cantităţii de căldură care se degajă în
rezistor.
2. Norma energetică nu este sensibilă la schimbarea, chiar substanţială, a
formei semnalului, dacă ea are loc pe durate foarte scurte de timp.
Spaţiul liniar normat pentru care toţi vectorii au mărimea finită se
numeşte spaţiul funcţiilor cu pătrat integrat şi se notează cu Z2.
1.3.4. Metrica spaţiului
Metrica spaţiului se referă la interpretarea distanţelor dintre punctele din
spaţiu. Spaţiul liniar devine spaţiu metric dacă fiecărei perechi de elemente,
u, v  L i se poate asocia un număr pozitiv, (u, v), care poartă denumirea de
metrică şi care reprezintă distanţa dintre aceste elemente. Indiferent de metoda
de determinare a metricei, aceasta trebuie să respecte axiomele spaţiului metric,
care sunt următoarele:
1. (u, v) = (v, u)  reflexivitatea metricei
2. (u, u) = 0, oricare ar fi u  L
3. (u, v)  (u, ) + (, v) oricare ar fi  L.

21
 De obicei, metrica se determină ca norma diferenţei a două semnale:
(u, v) = ||u – v||      (1. 23)
Norma, la rândul ei, se poate interpreta ca distanţa dintre elementul ales
din spaţiu şi elementul nul, adică: u= (u, )
Noţiunea de metrică dă posibilitatea aprecierii, de exemplu, a modului
cum un semnal aproximează un altul.
Exemplu
Să analizăm următoarea situaţie, care ilustrează modul
în care metrica permite aprecierea gradului de aproximare a
unui semnal prin altul: semnalul u(t) reprezintă alternanţa
pozitivă a unei sinusoide, el anulându-se la capetele
intervalului [0, T]. Amplitudinea U a impulsului este
cunoscută. Se cere să se determine amplitudinea, A, a
impulsului dreptunghiular v(t) de aceeaşi durată, astfel încât
să se asigure distanţa minimă dintre aceste semnale.
t
Semnalul u(t) este descris de relaţia: u(t) = U  sin , 0 < t < T.
T
Pătratul distanţei dintre semnale se determină astfel:

t
2
  U 2T 4AUT
2 (u , v)    U  sin  A   dt    A 2T .
0
T  2 
Minimul expresiei se obţine când derivata (în funcţie de A) a acesteia se
anulează, deci când A = 2U/  0,637U. Valoarea minimă a pătratului distanţei
este:
1 4 
 2min  U 2T  2   0,095U 2T ;  min  0.308  U  T .
2  
Se poate remarca faptul că energia impulsului sinusoidal este:
t
T
U 2T
E v  U 2   sin2  dt 
0
T 2
şi norma acestuia: u  0,707  U  T .
Astfel, se poate trage concluzia că distanţa minimă dintre aceste
semnale, distanţă bazată pe metrica aleasă pentru spaţiul semnalelor, este egală
cu 44 % din norma impulsului sinusoidal.
Prin introducerea structurii spaţiului liniar în mulţimea semnalelor,
determinând metrica şi norma, nu există posibilitatea calculării unei
caracteristici importante, cum este unghiul dintre vectorii semnalelor. Acest
lucru se poate realiza dacă se introduce operaţia de înmulţire scalară a
elementelor spaţiului liniar.

22
 1.4. Semnale ortogonale. Înmulţirea scalară a semnalelor
 
Dacă în spaţiul tridimensional obişnuit se cunosc doi vectori A şi B ,
atunci pătratul modulului sumei acestora este:
 
 2 2 2  
A  B  A  B  2 AB (1. 24)
 
 
unde A  B  A  B  cos  este produsul scalar al acestor vectori, care depinde
de unghiul  dintre aceştia.
În mod analog, se determină energia sumei a două semnale u şi v:
 
E   u  v  dt  Eu  E v  2   u  v  dt
2
(1. 25)
 
Spre deosebire de semnalele înseşi, energia acestora nu este aditivă,
pentru că energia semnalului însumat conţine şi aşa-numita energie de

interacţiune: E uv  2   u  v  dt . Comparând formulele (1.24) şi (1.25), rezultă

că produsul scalar al semnalelor u şi v este:

( u , v)   ut   vt   dt

(1. 26)

Cosinusul unghiului dintre semnalele u şi v este dat de relaţia:

( u , v)
cosuv  (1. 27)
u  v
Produsul scalar are următoarele proprietăţi:
1. (u, v)  0
2. (u, v) = (v, u)
3. (u, v) =  (u, v) , unde  este un număr
4. (u + v, ) = (u, ) + (v, ) (1. 28)
Spaţiul liniar în care este introdus produsul scalar (1.26) în condiţiile
(1.28) se numeşte spaţiul real Hilbert1, H. În matematică se demonstrează că în
spaţiul Hilbert este îndeplinită inegalitatea fundamentală Cauchy2:
(u, v)  u  v  (1. 29)
Dacă semnalele iau valori complexe, atunci se poate determina spaţiul
complex Hilbert, introducând în acesta produsul scalar pe baza formulei:

( u , v)   u(t)  v * (t)  dt

(1. 30)

1
David Hilbert (1862 – 1943) - matematician german, având lucrări în domeniul teoriei
formelor şi invarianţilor, teoriei numerelor algebrice, ecuaţiilor integrale, logicii, fizicii
matematice, fondării axiomatice a geometriei. A introdus noţiunea de spaţiu metric construit pe
baza produsului scalar (spaţiul Hilbert)
2
Augustin Louis Cauchy (1789-1857) – matematician francez, unul dintre creatorii teoriei
funcţiilor de variabilă complexă şi al analizei matematice moderne. Lucrări în domeniul
mecanicii, fizicii, astronomiei.
23
 Aplicaţie
Se dau două impulsuri de tensiune exponenţiale,
deplasate în timp unul faţă de altul: u1t   5  e10 t [V],
3

u 2 t   5  e10 t 210  [V]. Se cere să se calculeze

3 6

produsul scalar al acestor semnale şi unghiul dintre ele.

Rezolvare
Energiile celor semnale sunt egale:

u1  u 2  25   e 210 t  dt = 1,2510-4 V2s.
2 2 3

0
Produsul scalar este:

( u1 ,u 2 )  25   e 10 t  e 10 ( t 210 )  dt = 1,02310-4 V2s.
3 3 6

Din cele două relaţii se determină cos  

u1, u 2   0,819 şi  = 35.
u1  u 2
1.4.1. Semnale ortogonale şi seriile generalizate Fourier1
Două semnale, u şi v, se numesc ortogonale, dacă produsul lor scalar, şi
deci energia lor de interacţiune sunt nule:

(u,v)   u ( t )  v( t )  dt  0 (1. 31)

Cu alte cuvinte, semnalele ortogonale reprezintă cazul limită de
neasemănare a două semnale.
Fie H spaţiul Hilbert al semnalelor de energie finită. Aceste semnale sunt
determinate în intervalul de timp [t1, t2] finit sau infinit. Să considerăm că, în
acelaşi interval de timp, este dat sistemul infinit de funcţii: {u1, u2, , un, }
care sunt ortogonale două câte două şi care au norma unitară:
1, dacă i  j
(u i  v j )   (1. 32)
0, dacă i  j
În acest spaţiu al semnalelor este creată astfel o bază ortogonală.
Se descompune semnalul oarecare s(t)  H în serie:

s( t )   ci  u i ( t ) (1. 33)
i 1
Expresia (1.33) se numeşte serie generalizată Fourier a semnalului s(t) în
baza ortogonală stabilită. Coeficienţii acestei serii se stabilesc în felul următor:
se consideră funcţia de bază uk cu indicele k oarecare, cu care se înmulţesc
ambii membri ale egalităţii (1.33) şi apoi rezultatele se integrează pe intervalul
de timp în care există semnalele:

1
Jean-Baptiste Joseph Fourier (1768-1830) – matematician şi fizician francez, având contribuţii
importante în domeniile algebrei, calculului integral şi diferenţial, fizicii matematice, teoriei
analitice a căldurii. A dat rezolvarea unei funcţii periodice în serie trigonometrică (serie
Fourier).
24
 t2   t2 
t s ( t )  u k ( t )  dt   c i   u  u  dt 
t i k

(1. 34)
1
i 1 1 
Datorită faptului că baza este ortogonală, în membrul drept al relaţiei
(1.34) rămâne numai un singur termen al sumei, cel cu indicele i = k, astfel că:
t2

ck   s( t )  u k ( t )  dt  (s, u k ) (1. 35)

t1

Posibilitatea de reprezentare a semnalelor cu ajutorul seriilor

generalizate Fourier este un fapt de importanţă principială. În locul studiului
relaţiei funcţionale într-o mulţime nedefinită de puncte, apare acum posibilitatea
de caracterizare a acestor semnale cu ajutorul sistemului finit de coeficienţi ck, ai
seriei generalizate Fourier, coeficienţi care reprezintă de fapt proiecţiile
vectorului s(t) din spaţiul Hilbert pe direcţiile bazei de coordonate.
1.4.2. Exemple de baze ortonormate
Metodele de realizare a sistemelor infinite de funcţii reciproc ortogonale
se referă la două cazuri întâlnite frecvent şi anume:
1. Sistemul ortonormat de semnale armonice
În intervalul [0, T] sistemul funcţiilor trigonometrice de frecvenţe
multiple, completat cu semnalul constant în timp, formează o bază de
coordonate ortonormată astfel:
1 2 2t 2 2t
u0  , u1   sin , u2   cos ,
T T T T T

(1. 36)
2 2mt 2 2mt
u 2 m 1   sin , u 2m   cos ,
T T T T

2. Sistemul funcţiilor Walsh
Aceste funcţii, care au căpătat o largă utilizare în prelucrarea semnalelor
 T T
discrete, sunt caracterizate prin aceea că, în intervalul de existenţă,  ,  ,
 2 2
ele pot avea numai valori de  1, care se deosebesc numai prin semnul lor.
t
Se introduce timpul adimensional, = şi se notează funcţia Walsh de
T
ordinul k cu simbolul wal(k,). Metoda analitică de prezentare a acestor funcţii,
deşi relativ complicată, se poate observa în figura 1.134 pe graficele câtorva
prime funcţii Walsh. De remarcat că ordinul k al funcţiei este egal cu numărul
de schimbări de semn în intervalul de existenţă al funcţiei.
Condiţia de normare a funcţiilor Walsh pentru orice valoare a lui k este:
1
2
wal (k ,)   wal
2 2
(k , )  d  1 .
1

2

25
 Descompunerea semnalului cu energie finită care există în intervalul de
 T T
timp  ,  în serie Fourier pe baza funcţiilor Walsh are forma:
 2 2

t
s()   c k  wal (k ,) ;   (1. 37)
k 0 T

Figura 1.13 - Graficele primelor funcţii Walsh

Aplicaţie
Să se găsească primii doi coeficienţi în descompunerea semnalului de
formă triunghiulară pe baza sistemului funcţiilor Walsh.
Rezolvare

 T T
În intervalul de timp  ,  , semnalul care trebuie descompus este
 2 2
 t 1
descris de funcţia: s(t) = U    . Se calculează coeficienţii seriei
T 2
generalizate Fourier:
1 1

 1
2 2
U
c0   s()  wal (0, )  d  U        d 
1 1 2 2
 
2 2
1 1

 1  1
2 0 2
U
c1   s()  wal (1, )  d   U        d  U        d 
1 1 2 0 2 4
 
2 2
Astfel, se constată că, prin aproximarea oscilaţiei de formă triunghiulară
cu primii doi termeni ai seriei în sistemul funcţiilor Walsh (figura următoare), se
obţine reprezentarea aproximativă de formă în trepte.

26
 De remarcat că, din punct de vedere al normei energetice, această
aproximaţie orientativă (simplă) este corespunzătoare, pentru că energia
1
2
 1 U2
2
semnalului iniţial este: E s  U        d 
2
, în timp ce energia
1 2 3

2
1

U2 4
diferenţei este: s()  c0  wal (0,)  c1  wal (1,)  4U     d 
2 2 2
, care
0 3  16
reprezintă numai 1/16, adică 6,25 % din energia semnalului aproximat.

1.4.3. Energia semnalului reprezentat în forma seriei generalizate

Fourier
Să considerăm un semnal oarecare, s(t), descompus în serie în sistemul

bazei ortonormate: s( t )   c k  u k ( t ) şi să determinăm energia acestuia, astfel:
k 1
t2 t2      t2

E s   s 2  dt 
  ( c i  c j )  u i  u j  dt    ( c i  c j )   u i  u j  dt  (1. 38)
t1 t1 i 1 j 1 i 1 j 1  t1 
Pentru că sistemul bazei funcţiilor este ortonormat, atunci în suma (1.38)
vor fi diferiţi de zero numai termenii care au i = j. Drept urmare, se obţine un
rezultat remarcabil şi anume că:

E s   ci2 (1. 39)
i 1
Formula de faţă generalizează teorema lui Pitagora1 pentru cazul
spaţiului infinit dimensional. Sensul expresiei obţinute se referă la faptul că
energia semnalului este egală cu suma energiilor tuturor componentelor din care
se compune seria generalizată Fourier.

1
Pitagora (circa 584 – 497 Î.H.) – matematician şi filozof grec. A introdus noţiunile de număr
prim şi compus şi a dezvoltat teoria numerelor iraţionale sub formă geometrică. A demonstrat
teorema care îi poartă numele (cunoscută, de fapt dinainte). A intemeiat concepţia heliocentrică
şi a explicat fazele Lunii.
27
 1.4.4. Optimalitatea descompunerii semnalului în bază ortogonală
Pentru semnalul s(t) se introduce aproximaţia în spaţiul cu dimensiuni
finite astfel:
N

k k
~s ( t )  c  u ( t )
k 1
cu coeficienţi necunoscuţi ck. Se cere ca aceşti coeficienţi să fie aleşi astfel încât
energia erorii de aproximaţie să fie minimă, adică:
t 2
2
 
  s  s   s   ck  u k   dt  min
~ 2
(1. 40)
t1  k 
Condiţia necesară pentru obţinerea minimului este ca aceşti coeficienţi,
cm, să satisfacă sistemul ecuaţiilor liniare de tipul:

 0; m = 1, 2, , N (1. 41)
c m
În formă dezvoltată, eroarea de aproximare este:
t2
 2 N N N 
   s  2s   ck  u k   ci  c j  u i  u j   dt .
t1  k 1 i 1 j 1 
Pentru că sistemul bazei funcţiilor este ortogonal, atunci:


 2 2 2

t

c m t1
c m  u m  2s  c m  u m  dt  0 .

Având în vedere că norma funcţiilor bazei este unitară, se ajunge la

concluzia că egalitatea (1.40) poate fi satisfăcută dacă se aleg astfel coeficienţii
de dezvoltare în serie:
t2

c m   s( t )  u ( t )  dt
t1

ceea ce corespunde în totalitate cu expresia (1.35) pentru coeficienţii seriei

generalizate Fourier.
Analiza mai precisă, care utilizează şi derivata a doua a energiei de
eroare, arată că principiul de dezvoltare a semnalului în serie generalizată
Fourier asigură minimul erorii de aproximaţie. Trebuie remarcat şi faptul că,
prin definiţie, spaţiul Hilbert al semnalelor are şi proprietatea că, dacă valoarea
N
limită a sumei de tipul s(t) = lim  ci  u i ( t ) există, atunci însăşi limita
N 
i 1
reprezintă un element oarecare al acestui spaţiu. Un spaţiu care are o astfel de
proprietate este un spaţiu complet.
Proprietatea esenţială a spaţiilor complete constă în aceea că norma
erorii de aproximaţie reprezintă o funcţie monoton descrescătoare de N (N este
numărul termenilor seriei care sunt luaţi în consideraţie).

28
 1.4.5. Realizarea experimentală a dezvoltării ortogonale a semnalului
Instalaţia experimentală pentru determinarea coeficienţilor de dezvoltare
a unui semnal oarecare în serie generalizată Fourier pe baza sistemului funcţiilor
ortonormate de bază este prezentată în figura 1.14.

Figura 1.14 - Schema structurală a instalaţiei pentru analiza semnalelor

Elementele principale ale instalaţiei sunt generatoarele funcţiilor de bază

prin care se face descompunerea. Semnalul analizat se aplică simultan tuturor
celulelor înmulţitoare, care realizează înmulţirea acestui semnal cu funcţiile de
bază corespunzătoare. De la ieşirea înmulţitoarelor, semnalele respective se
transmit la integratoare. Cu această metodă de prelucrare a semnalului, la
sfârşitul intervalului de timp de integrare, la ieşirea fiecărui integrator apare un
semnal invariabil în timp, a cărui mărime, în concordanţă cu (1.35), este egală
cu unul sau altul dintre coeficienţii seriei generalizate Fourier.
Funcţionalitatea schemei depinde în ansamblu de modul cum se pot
reproduce funcţiile de bază, precum şi de precizia de funcţionare a
înmulţitoarelor şi integratoarelor. Schema din fig. 1.15 este importantă şi din
punct de vedere al analizei sensului teoretic. Analiza schemei arată că întreaga
informaţie conţinută în semnal poate fi interpretată sub forma unei serii de
numere finite, chiar dacă cantitatea acestora este infinită.

29
CAPITOLUL II

2. REPREZENTAREA SPECTRALĂ A
SEMNALELOR
Între diferitele sisteme de funcţii ortogonale care pot fi utilizate ca funcţii
de bază pentru reprezentarea semnalelor electrice, un loc deosebit îl ocupă
funcţiile armonice (sinusoidale şi cosinusoidale). Importanţa semnalelor
armonice în comunicaţii este determinată de faptul că aceste semnale sunt
invariante faţă de transformările care se produc în circuitele electrice liniare.
Dacă la intrarea circuitului liniar se aplică un semnal armonic, atunci semnalul
la ieşirea acestuia rămâne armonic, deosebindu-se de cel de la intrare numai prin
amplitudine şi fază. De asemenea, tehnica generării semnalelor armonice este
relativ simplă.
Dacă un semnal oarecare este interpretat ca o sumă de oscilaţii armonice
de frecvenţe diferite, atunci se consideră că s-a realizat descompunerea spectrală
a acestui semnal în sistemul de bază al funcţiilor armonice. Suma
componentelor armonice separate ale semnalului formează spectrul acestuia.

2.1. Semnale periodice şi serii Fourier

Modelul matematic al unui proces care se repetă ciclic în timp este un
semnal periodic s(t) cu proprietatea:
s(t) = s(t + nT), n =  1,  2,  (2. 1)
unde T este perioada semnalului.

Figura 2. 1 - Ilustrarea grafică a unor semnale periodice

Reprezentarea spectrală a semnalului se poate obţine prin utilizarea

descompunerii în serie Fourier.
2.1.1. Seria Fourier
 T T
În intervalul de timp  ,  , se consideră baza ortonormată, formată
 2 2
din funcţii armonice cu frecvenţe multiple:

30
 1 2 2t 2 2t
u0  , u1   sin , u2   cos ,
T T T T T
(2. 2)
2 4t 2 4t
u3   sin , u4   cos ,
T T T T
Orice funcţie um, care aparţine acestei baze, satisface condiţia de
periodicitate (2.1). Realizând descompunerea semnalului s(t) în această bază,
adică determinând coeficienţii:
cm = (s, um) (2. 3)
se obţine reprezentarea spectrală a acestuia, astfel:

s t   c m  u m t  (2. 4)
m0
Descompunerea este valabilă pe tot domeniul infinit de timp. Seria de
tipul (2.4) se numeşte serie Fourier.
2
Se introduce frecvenţa fundamentală (de bază), 1 = , a succesiunii
T
care formează semnalul periodic. Calculând coeficienţii seriei pe baza formulei
(2.3), se poate scrie seria Fourier pentru semnalul periodic în următoarea formă:

a
s( t )  0   (a n  cos n1t  b n  sin n1t ) (2. 5)
2 n 1
unde:
T T
2 2
2 2
a0    s( t )  dt ; a n    s( t )  cos n1t  dt ;
T T T T
 
2 2
T
(2. 6)
2
2
T T
bn   s( t )  sin n1t  dt

2
Astfel, în general, semnalul periodic conţine o componentă constantă,
care nu depinde de timp şi un număr infinit de oscilaţii armonice, aşa-numitele
armonici, cu frecvenţele n = n1, (n = 1, 2, 3,  , ), multipli ai frecvenţei
fundamentale.
Oricare armonică a seriei Fourier este caracterizată de amplitudinea An şi
de faza iniţială n. Din această cauză, coeficienţii seriei trebuie scrişi în forma:
b 
an = Ancos n ; bn = Ansin n, astfel că: A n  a 2n  b 2n ; n  arctg n  .
 an 
Introducând aceste expresii în relaţia (2.5), se obţine o altă formă
echivalentă a seriei Fourier astfel:

a
s( t )  0   A n  cos(n1t  n ) (2. 7)
2 n 1
care, uneori, este mai comodă în utilizare.

31
 2.1.2. Diagrama spectrală a semnalului periodic
Diagrama este o construcţie grafică ce interpretează coeficienţii seriei
Fourier pentru semnalul concret. Se disting diagrame de amplitudine (figura
2.2.a) şi diagrame de fază (figura 2.2.b). Pe abscisă, la o scară oarecare, se
dispun frecvenţele discrete ale armonicilor. În mod obişnuit, interesează
informaţia conţinută în diagrama de amplitudine, care permite aprecierea în
procente a unor armonici din spectrul semnalului periodic.

Figura 2. 2 - Diagramele spectrale ale unui semnal periodic oarecare: a - de amplitudine;

b - de fază

Aplicaţie
Să se descompună în serie Fourier
succesiunea periodică de impulsuri video
dreptunghiulare cu parametrii cunoscuţi (, T,
A), pară în raport cu punctul t = 0 (figura
alăturată).
Rezolvare
T
În radiotehnică, q = se numeşte

coeficient de umplere al succesiunii. Pe baza formulelor (2.6) se determină:


a0 A 2A 2
2A n 
 ; an    cos n1t  dt   sin 1 iar seria corespunzătoare
2 q T  n 2

2
este:
  n 
 
 sin 
A
s( t )   1  2    q
 cos n1t  (2. 8)
q  n 1
 n  
  
  q 
În figura 2.3 se prezintă aspectul caracteristic al diagramei succesiunii
analizate, în două cazuri limită din punct de vedere al valorii lui q.

32
Figura 2. 3 - Spectrul de amplitudine al succesiunii periodice de impulsuri video dreptunghiulare
pentru q = T/ mare (a) şi mic (b)

Se poate remarca faptul că seria de impulsuri scurte care se succed

suficient de rar (q >> 1) are un conţinut spectral bogat. Diagrama spectrală în
acest caz are o structură cu lobi.
Aplicaţie
Să se descompună în serie Fourier
succesiunea periodică de impulsuri, formate din
semnale armonice de tipul umcos 1t, limitate la
nivelul u0 (|u0 | < um) (figura alăturată).
Rezolvare
Pentru caracterizarea semnalelor de acest tip
se introduce un parametru special – unghiul de tăiere,
, determinat de relaţia: Umcos  = U0, de unde:
U 
 = arcos  0  .
 Um 
În concordanţă cu aceasta, valoarea 2 este egală cu durata unui impuls,
exprimată în dimensiune unghiulară. Scrierea analitică a impulsului, care dă
naştere succesiunii analizate, are forma:
 T
0 dacă   1t   
2

st   U m  cos 1t  U 0 dacă    1t  
 T
0 dacă   1t 
 2
Componenta continuă a succesiunii este:

1

 U  cos1t  U 0 dt 
a0 1
  m
2 T 
 .
1

  U m  cos1t  U 0   d1t   m  sin    cos
1 U

2   

33
 Coeficientul de amplitudine a primei armonici este:

  U m  cos1t  U 0   cos1t  d(1t )  m  (  sin   cos) .
1 U
a1 
2   
În mod similar se calculează amplitudinile an a componentelor armonice
pentru n = 2, 3, :
2 U m sin n  cos   n  cos n  sin 
an  
 n ( n 2  1)
Rezultatele obţinute se scriu de regulă în forma:
 U m   0  ; a n  U m   n 
a0
2
unde 0, 1, 2,  sunt aşa-numitele funcţii Berg1:
1 1
 0 ()   (sin     cos ) ; 1 ()   (  sin   cos) ;
 
(2. 9)
2 sin n  cos   n  cos n  sin 
 n ()  
 n (n 2  1)

Graficele funcţiilor 0, 1 şi 2 sunt prezentate în figura 2.3.

Figura 2. 4 - Graficele primelor trei funcţii Berg

2.1.3. Forma complexă a seriei Fourier

Formula (2.5) este esenţială pentru analiza spectrală a semnalelor
periodice. Ea poate căpăta o formă simetrică dacă se foloseşte reprezentarea
funcţiilor armonice sub forma sumei exponenţilor cu puteri imaginare. Utilizând
formulele lui Euler se rescrie seria (2.5), astfel:
1
Berg - radiotehnician rus (1893 - 1979)
34
 a0   e jn1t  e  jn1t e jn1t  e  jn1t 
s( t )   an 
  bn   (2. 10)
2 n 1  2 2 
a n  jb n
Se introduc în locul lui an şi bn alţi coeficienţi c n  pentru n = 1,
2
2, 3, . Valorile lui cn se pot determina şi pentru indici negativi ai lui n astfel
a  jbn
că c  n  n  cn , întrucât coeficienţii an sunt pari, iar bn sunt impari în
2
raport cu indicii. În acest fel, suma (2. 10) se poate transfera la toate valorile lui
n, pozitive şi negative:

s( t )  c
n  
n  e jn1t (2. 11)

Formula (2.11) reprezintă seria Fourier în formă complexă. Coeficienţii

acestei serii sunt:
T

1 2
c n    s( t )  e  jn1t  dt (2. 12)
T T

2
2.1.4. Frecvenţa negativă
Diagrama spectrală a semnalului periodic, prezentat în forma (2.11),
simetrică în raport cu originea axei frecvenţelor, conţine componente pe semiaxa
negativă a acestora. Să analizăm egalitatea:
e j1t  e  j1t
cos 1t  .
2
1 j1t
În conformitate cu metoda fazorială, componenta e în planul
2
complex este reprezentată de fazorul de modul ½, care se roteşte cu viteza
unghiulară 1 în sens trigonometric (invers acelor de ceasornic).

Figura 2. 5 - Ilustrarea grafică a noţiunii de frecvenţă negativă

35
 1
Versorul corespunzător componentei  e  j1t se deosebeşte doar prin
2
sensul invers de rotaţie (figura 2.5). Prin însumare, aceste două componente
complexe au ca rezultat o mărime reală. În seria (2.11), componentele cu
frecvenţe pozitive şi negative formează o pereche.
Exemplu
jn1t
cn e  c  n  e  jn1t  c n  e j( n1t  n )  c n  e  j( n1t  n )  2c n  cos(n1 t   n )
Astfel, frecvenţa negativă este o noţiune matematică, determinată de
metoda de interpretare a numerelor complexe.
2.1.5. Reprezentarea semnalului periodic în planul complex
Structura seriei Fourier permite reprezentarea semnalului periodic prin
intermediul unei sume infinite de vectori, care se rotesc în planul complex
(figura 2.6).

Figura 2. 6 - Reprezentarea grafică a seriei Fourier în formă complexă

Această construcţie se realizează în felul următor: din originea de

coordonate a planului complex (punctul O), se construieşte vectorul C0 real, care
reprezintă termenul cu indicele n = 0 al seriei. În continuare, în formula (2.11),
se consideră t = 0 şi se construieşte suma vectorilor:
C+ = C1 + C2 + C3 + . . .
C– = C–1 + C–2 + C–3 + . . .
care corespund contribuţiei componentelor cu frecvenţe pozitive şi negative.
Fiecare sumă din seria Fourier este reprezentată printr-un vector de
lungime finită. Coeficienţii seriei Fourier cu frecvenţe pozitive şi negative sunt
complex conjugaţi, astfel încât vectorul C+ + C– este întotdeauna real. Acesta,
adunat cu componenta continuă C0, formează un vector rezultant, a cărui
lungime, s(0), este egală cu valoarea instantanee a semnalului în momentul
iniţial de timp. În continuare, tabloul se transformă: vectorii C1, C2, ... care
corespund frecvenţelor pozitive se vor roti cu viteza unghiulară 1, 21, ... în
sens trigonometric, iar vectorii C–1, C–2, ... se vor roti în sens invers. Vârful
vectorului rezultant va determina valoarea curentă a semnalului.

36
 2.2. Analiza spectrală a semnalelor neperiodice.
Transformata Fourier
Metoda seriilor Fourier permite o generalizare profundă, care oferă
posibilitatea obţinerii caracteristicilor spectrale ale unor semnale aperiodice.
Între acestea, un interes deosebit îl prezintă semnalele de forma impulsurilor
singulare.
2.2.1. Continuarea periodică a impulsului
Să considerăm că s(t) este un semnal în impuls cu durată finită (figura
2.7).

Figura 2. 7 – Impuls cu durată finită şi repetarea periodică a sa

Dacă acest semnal se repetă la intervale de timp egale, T, atunci se

obţine succesiunea periodică sper(t) ce poate fi reprezentată sub forma unei serii
Fourier complexe:

s per t   c n  e jn1t (2. 13)
n  

cu coeficienţii:
T
2
  s per t   e  jn1t  dt
1
cn  (2. 14)
T T

2
Pentru întoarcerea la impulsul singular este necesar că perioada de
repetiţie să tindă către infinit. În acest caz, se constată că:
1. Frecvenţele armonicelor alăturate, n1 şi (n+1)1 , devin foarte apropiate,
astfel încât, în formulele (2.13) şi (2.14), variabila discretă, n1, poate fi
înlocuită cu variabila continuă , reprezentând frecvenţa curentă.
2. Coeficienţii de amplitudine, Cn , tind spre o valoare nulă, datorită faptului că
T, aflat la numitor în formula (2.14), tinde spre infinit.
Deci, problema care se pune constă în găsirea formei limită a formulei
(2.13) pentru T .
2.2.2. Densitatea spectrală a semnalului
Aşa cum s-a văzut, coeficienţii seriei Fourier formează perechi conjugate
complexe: Cn  A n  e j n ; C n  A n  e j n . Fiecare pereche de coeficienţi
reprezintă o oscilaţie armonică:
A n  e jn1t   n   A n  e jn1t   n   2A n  cosn1t  n 
37
cu amplitudinea complexă 2A n  e j n  2Cn .
Să analizăm un mic interval de frecvenţe fizice, , în zona unei
anumite frecvenţe 0. În limitele acestui interval sunt cuprinse
 T
N    perechi de componente spectrale. Dacă acest interval 
1 2
este foarte mic, frecvenţele componentelor spectrale din interiorul lui diferă cu o
valoare infinit mică, astfel încât se poate face adunarea acestora considerând că
toate au aceeaşi frecvenţă şi sunt caracterizate de amplitudini complexe egale:

2Cn    st   e j0 t  dt
2
T 
În fizică, acest proces reprezintă adunarea coerentă a unor oscilaţii
armonice. Ca rezultat, se obţine amplitudinea complexă a semnalului armonic
echivalent, care reprezintă contribuţia tuturor componentelor spectrale, conţinute
în intervalul :
 

  st   e   st   e j0 t  dt
2N  j0 t
A0   dt  (2. 15)
T   
Mărimea:

S   st   e
 j0 t
 dt (2. 16)

se numeşte densitatea spectrală a semnalului s(t).
Expresia (2.16) se numeşte transformata Fourier a semnalului dat.
2.2.3. Sensul fizic al densităţii spectrale
Interpretarea rezultatelor obţinute se poate face mai uşor trecând de la

frecvenţa unghiulară  la frecvenţa ciclică, f  . În acest caz, formula (2.15)
2
capătă forma:
Af 0  2  S2f0   f (2. 17)
Densitatea spectrală, S(2fo) = S(o) este un parametru de scară
(înmulţitor), care stabileşte legătura dintre intervalul foarte mic de frecvenţe, f,
şi amplitudinea complexă corespunzătoare acestuia, A f 0 , a semnalului la
frecvenţa centrală, fo.
Densitatea spectrală este o funcţie complexă de frecvenţă, care poartă
concomitent informaţie atât despre amplitudinea, cât şi despre faza sinusoidelor
elementare. Pe diagrama vectorială a semnalului aperiodic (figura 2.8),
lungimea vectorilor elementari este infinit mică şi astfel, în locul liniilor frânte
din figura 2.6, obţinute la compunerea vectorilor conform regulii poligonului,
aici se obţin curbe continue. Dacă pe axa frecvenţelor se ia un grup oarecare de
puncte, dispuse la aceeaşi distanţă între ele, 0 < 1 < 2 < ..., atunci modulul
densităţii spectrale, |S()|, stabileşte scara liniară de-a lungul curbelor Cn. Cu cât
este mai mare modulul densităţii spectrale în domeniul de frecvenţe dat, cu atât
mai rare vor fi punctele de frecvenţă pe această diagramă.
38
 Figura 2. 8 - Diagrama vectorială a unui semnal aperiodic. În dreapta este reprezentată variaţia
modulului densităţii spectrale în funcţie de frecvenţă

Forma semnalului depinde atât de modulul cât şi de faza densităţii

spectrale. Diagrama dată a fost construită pentru un anume moment fix de timp;
cu trecerea timpului configuraţia curbelor se schimbă într-un mod foarte
complicat, pentru că, cu cât este mai mare frecvenţa, cu atât mai mare va fi
viteza unghiulară cu care se vor roti porţiunile corespunzătoare ale curbelor.
Importanţă prezintă însă nu forma curbelor ci doar proiecţia acestora pe
orizontală, mai exact rezultatul final al compunerii vectorilor elementari.
2.2.4. Transformata Fourier inversă
În teoria semnalelor se poate pune şi problema inversă, a găsirii
semnalului pe baza cunoaşterii densităţii sale spectrale.
Să considerăm din nou că semnalul aperiodic se obţine dintr-o
succesiune periodică, la care perioada tinde către infinit. Folosind formulele
(2.13) şi (2.14), se poate scrie:

st   lim   S n1   e jn1t
1
T 
n   T

1
Coeficientul este proporţional cu diferenţa dintre frecvenţele
T
armonicelor învecinate:
1 1 n1  n  11
  , oricare ar fi n  Z.
T 2 2
În acest fel,

st   lim   S n1   n1  n  1  1  e jn1t
1
T   2
n  

39
 Pentru că, la limită, intervalele de frecvenţă dintre armonicile alăturate,
la creşterea perioadei succesiunii, tind spre zero, suma se transformă în
integrală:

st     S   e jt  d
1
(2. 18)
2  
Această formulă se numeşte transformata Fourier inversă a semnalului
s(t). În acest fel, se ajunge la o concluzie fundamentală şi anume că semnalul
s(t) şi densitatea sa spectrală, S(), sunt reciproc legate prin transformatele
Fourier directă şi inversă:
 
S   st   e jt  dt ; st     S  e jt  dt
1
(2. 19)
 2  
Descompunerea spectrală are o importanţă esenţială în teoria semnalelor.
Astfel, deseori modelul matematic al semnalului, reprezentat de funcţia s(t),
adică o funcţie dependentă de timp, este complicat şi insuficient de clar. Totuşi
descrierea lui în domeniul de frecvenţă, cu ajutorul funcţiei S(), poate fi foarte
simplă. Pe de altă parte, reprezentarea spectrală a semnalelor deschide drumul în
analiza trecerii semnalelor prin circuitele şi sistemele radiotehnice.
2.2.5. Condiţiile de existenţă a densităţii spectrale a semnalului
Pentru ca semnalului s(t) să i se poată asocia densitatea spectrală S(),
este necesar ca acesta să fie absolut integrabil, adică să existe integrala:


 s t   dt  

Această condiţie impune serioase restricţii semnalelor care pot fi astfel
analizate. De exemplu, în sensul clasic al condiţiei de mai sus, este imposibil de
stabilit densitatea spectrală în cazul simplu al semnalului armonic de tipul
s(t) = Acos0t, extins pe toată axa infinită a timpului. În matematică se dispune
totuşi de metode care permit calcularea densităţii spectrale şi în cazul semnalelor
neintegrabile.
2.2.6. Densitatea spectrală a impulsului video dreptunghiular
Să considerăm un semnal s(t), având forma ca în figura 2.9, caracterizat
de amplitudinea U şi durata , dispus simetric în raport cu originea axei
timpului. Pe baza relaţiei (2.16), se scrie:
   
2 2 2 2U  sin
S   U   e  jt  dt  U  cos t  j  sin t   dt  2U   cos t  dt  2
  0 
 
2 2

Astfel, densitatea spectrală a semnalului analizat este o funcţie reală de


frecvenţă. Introducând variabila adimensională,   , rezultatul final se
2
obţine sub forma:

40
 sin 
S   U    (2. 20)


Figura 2. 9 – Impuls video dreptunghiular

Este de remarcat faptul că valoarea densităţii spectrale la frecvenţa zero

este egală cu suprafaţa impulsului: S(0) = U.
În figura 2.10 se prezintă graficul acestei funcţii, date de relaţia (2.20).

Figura 2. 10 - Densitatea spectrală a impulsului video dreptunghiular în

funcţie de parametrul  = /2

2.2.7. Densitatea spectrală a impulsului video exponenţial

Semnalul este descris de funcţia: s(t) = Ue–t(t), pentru valori reale
pozitive ale lui  (figura 2.11).
Un asemenea semnal nu poate fi considerat riguros impuls, datorită
comportării sale când t  . Totuşi, în condiţia când  > 0, dacă  este
suficient de mare, se poate asigura scăderea rapidă a valorii instantanee în timp.
Durata acestor impulsuri exponenţiale se determină din condiţia
reducerii valorii semnalului de 10 ori faţă de valoarea iniţială: e– = 0,1 , de
2,3026
unde:   . Densitatea spectrală a impulsului video exponenţial este:

41
 
U U
S   U   e    j  t  dt  
t 
 e    j  t  (2. 21)
0   j t 0
  j

Figura 2. 11 – Impuls video exponenţial

Se pot evidenţia două particularităţi esenţiale, care deosebesc densitatea

spectrală a impulsului exponenţial faţă de cea a impulsului de formă
dreptunghiulară:
1. în concordanţă cu formula (2.21), mărimea S() nu se anulează pentru nici o
valoare finită a frecvenţei;
2. densitatea spectrală a impulsului exponenţial este o funcţie complexă:
S  S  e j
 
cu modulul: | S | şi argumentul:   arctg 
U
  2 2

Graficele corespunzătoare sunt prezentate în figurile 2.12 şi 2.13:

Figura 2. 12 - Modulul densităţii spectrale a impulsului exponenţial

42
 Figura 2. 13 - Argumentul densităţii spectrale a impulsului exponenţial

2.2.8. Densitatea spectrală a impulsului video gaussian

Impulsul gaussian se exprimă astfel: st   U  et (figura 2.14).
2

Figura 2. 14 – Impulsul video gaussian

Durata efectivă a impulsului gaussian se determină din condiţia reducerii

de 10 ori a valorii instantanee a semnalului, faţă de valoarea maximă, U, ceea ce
2

 
implică: e 2
 0,1 , de unde:
ln10 3,035
  2  (2. 22)
 
Pentru obţinerea densităţii spectrale se calculează integrala:

S() = U   et  e jt  dt
2
(2. 23)

Expresia de sub integrală se transformă astfel încât să se poată obţine o


e
x 2
integrală de tip Poisson:  dx   . În acest scop, din exponent se

selectează pătratul complet astfel:
43
 2
2 2  j  2
t  jt  t  jt 
2 2
   t   
4 4  2   4
2
2  j 
     t  
În acest fel: S  U  e  e
4  2  
 dt

j d
Se face schimbarea de variabilă,  =  t 
, de unde dt = . În
2  
final, densitatea spectrală a impulsului gaussian capătă forma:
2

4 
S  U 
e
  e    d
2

 

de unde în final se obţine:

2
  4
S  U  e (2. 24)

Se constată că densitatea spectrală a impulsului gaussian este reală şi este
descrisă tot de o funcţie gaussiană de frecvenţă.
2.2.9. Densitatea spectrală a funcţiei delta
Semnalul s(t) constă dintr-un impuls scurt, concentrat în momentul t = 0
şi care are suprafaţa A. Modelul matematic al acestui semnal este: s(t) = A(t).
Pentru găsirea densităţii spectrale a acestui semnal este necesar să se
calculeze integrala:

S  A   e jt  t   dt

Având în vedere proprietăţile de filtrare ale funcţiei delta, este evident că
integrala dată va fi egală cu valoarea funcţiei clasice în acel punct, în care este
concentrată funcţia generalizată. Astfel:
S() = A = constant (2. 25)
Impulsul  are spectrul uniform la toate frecvenţele. Este interesantă
interpretarea acestui rezultat cu ajutorul diagramei vectoriale (figura 2.6). În
momentul apariţiei impulsului (t = 0), toate armonicele elementare componente,
care au diferite frecvenţe, se adună coerent pentru că, în concordanţă cu relaţia
(2.25), densitatea spectrală este reală. Amplitudinea acestor componente nu se
micşorează prin creşterea frecvenţei. În acest fel, la t = 0 se obţine o valoare
infinit de mare a semnalului. În toate celelalte momente de timp, suma
vectorială a componentelor arătate devine nulă. O asemenea comportare a
spectrului funcţiei  rezultă din idealizarea presupusă iniţial.
2.2.10. Legătura dintre durata impulsului şi lăţimea sa spectrală
Din cele analizate până acum, se poate trage concluzia următoare: cu cât
impulsul este mai scurt, cu atât este mai larg spectrul lui de frecvenţă.
Prin lăţimea spectrului de frecvenţă se înţelege intervalul de frecvenţă în
limitele căruia modulul densităţii spectrale nu este mai mic decât o valoare
44
iniţial stabilită (de regulă, această valoare se alege 10 % din Smax , adică
0,1Smax , aşa cum se poate vedea în figura 2.15).

Figura 2. 15 – Determinarea lăţimii benzii spectrale

Să considerăm impulsul video dreptunghiular şi să presupunem că

frecvenţa maximă a spectrului său este reprezentată de frecvenţa
corespunzătoare primei valori nule din densitatea sa spectrală. Această frecvenţă
 
se determină din condiţia : s   sau fs = 1.
2
În cazul impulsului video exponenţial se poate considera că, la frecvenţa
limită superioară, modulul densităţii spectrale se micşorează de 10 ori în raport
1
cu valoarea sa maximă. De aici rezultă (relaţia 2.20) că :  0,1 sau

2
 
1  s 


s =   99 , ceea ce înseamnă că: f s  s  1,584   Pentru că durata efectivă
2
2,303
a impulsului exponenţial este   , rezultă că fs = 3,647.

Spectrul impulsului delta, care are o durată infinit mică, este întins la
infinit pe axa frecvenţelor. Astfel, produsul dintre lăţimea spectrului impulsului
şi durata sa reprezintă un număr constant, care depinde numai de forma
impulsului şi, de regulă, are nivelul 1: fs = 1
Astfel, se poate considera că lăţimea spectrului şi durata impulsului sunt
legate între ele printr-o relaţie de nedeterminare (termenul este împrumutat din
mecanica cuantică). Cu cât este mai scurt impulsul, cu atât trebuie să fie mai
mare banda de frecvenţă a amplificatorului. Din acest fapt, se poate trage
concluzia că impulsurile scurte ale perturbaţiilor, care au spectru larg, pot
înrăutăţi condiţiile recepţiei într-o bandă foarte mare de frecvenţă.

45
 2.3. Proprietăţile de bază ale transformatei Fourier
Dacă există o grupă de semnale oarecare, s1(t), s2(t),... atunci suma
acestora se transformă după metoda Fourier în felul următor:
 ri  si t    ri  Si 
i i
(2. 26)

unde ri sunt coeficienţi numerici.

Demonstrarea acestei formule se poate face prin introducerea directă a
sumei semnalelor în transformata Fourier (relaţia 2.16).
2.3.1. Proprietăţile părţilor reală şi imaginară ale densităţii spectrale
Semnalul s(t) are valori reale. Densitatea sa spectrală este însă, în
general, complexă:
 
S   st   cost  dt  j   st   sin t  dt  A  j  B
 
Să introducem această expresie în formula transformatei Fourier inverse
(relaţia 2.18):

st     A  j  B  cost  j  sin t   d
1
2  
Pentru ca semnalul obţinut prin această dublă transformare să rămână
real, este necesar ca partea imaginară să se anuleze, adică:
 

 A  sin t  d  0

;  B  cost  d  0

Ţinând cont că integrala unei funcţii impare în limite simetrice este
întotdeauna egală cu zero, condiţiile de mai sus sunt îndeplinite dacă partea
reală, A(), a densităţii spectrale a semnalului este funcţie pară, iar partea
imaginară, B(), este funcţie impară de frecvenţă :
A() = A(– ); B() = – B(– ) (2. 27)

2.3.2. Densitatea spectrală a semnalului deplasat în timp

Să considerăm că, pentru semnalul s(t), este cunoscută legea de
corespondenţă s(t)  S(). Să considerăm şi un al doilea semnal, identic cu
primul, care însă apare decalat în timp cu t0. Punctul t0 reprezintă noua origine
de măsurare a timpului şi, atunci, vom nota acest semnal deplasat cu s(t – t0).
Se poate demonstra că :
s(t – t0)  S()  e  jt 0 (2. 28)
Pentru aceasta, facem schimbarea de variabilă t – t0 = x. Atunci:
 
st  t 0    st  t 0   e  dt 
 jt
 sx   e
 jt 0
 e jt  dx  S  e jt 0
 
 j t 0
Numărul complex e este egal cu 1 pentru oricare valoare a lui t0;
astfel, amplitudinea armonicelor elementare componente, din care se formează
semnalul prin însumare, nu depinde de poziţia acestuia pe axa timpului.

46
Informaţia despre această caracteristică a semnalului este conţinută în unghiul
de fază al densităţii sale spectrale.
2.3.3. Dependenţa densităţii spectrale a semnalului de alegerea
scalei de măsurare a timpului
Să considerăm că semnalul iniţial, s(t), este supus unei transformări
determinate de modificarea scalei de timp. Acesta înseamnă că rolul timpului t
va fi luat de o nouă variabilă independentă, kt (k număr real). Dacă k > 1, atunci
se produce compresia în timp a semnalului iniţial (figura 2.16); dacă 0 < k < 1,
atunci are loc expandarea semnalului în timp. Rezultă că, dacă s(t)  S(),
atunci:
1  
skt    S  (2. 29)
k k

Figura 2. 16 – Modificarea scalei de măsură a timpului şi influenţa sa

asupra unui semnal

Formula (2.29) se obţine astfel:

  jx

skt    skt   e  dt    sx   e k  dx
 jt 1

k 
În acest mod, se poate, de exemplu, comprima semnalul în timp,
păstrându-i forma, dar în acest scop trebuie distribuite aceleaşi componente
spectrale într-un interval mai mare de frecvenţe, prin reducerea proporţională a
amplitudinilor acestora.
Prezintă interes cazul particular de transformare a scalei de timp, prin
inversarea sensului timpului, ceea ce corespunde lui k = – 1. Pe baza formulei
(2.29) se determină densitatea spectrală a semnalului inversat în timp:
s(tinv)  – S(– ) (2. 30)
Prin inversarea sensului timpului, modulul densităţii spectrale nu se
modifică, însă domeniul spectral suferă un proces de reflexie, prin care
frecvenţele pozitive şi negative îşi schimbă locurile, iar fazele iniţiale ale tuturor
armonicelor componente suferă un salt de 180.
Din punct de vedere fizic, este clar că scurgerea timpului în natură are un
singur sens. Deducţiile făcute anterior trebuie interpretate doar ca metodă
matematică ce permite, pe baza cunoaşterii spectrului, determinarea imediată a
spectrului copiei sale în oglindă.
47
 2.3.4. Densitatea spectrală a derivatei şi integralei unui semnal
Să considerăm că semnalul s(t) şi densitatea sa spectrală, S(), sunt date
şi să analizăm semnalul obţinut din cel iniţial prin diferenţiere. În acest caz, este
valabilă formula:
 j  S
ds
(2. 31)
dt

Figura 2. 17 - Semnalul şi derivata acestuia

Pentru demonstrarea relaţiei de mai sus, se calculează transformata

Fourier directă pentru derivata semnalului:

 
ds ds  jt 
   e  dt  s  e jt  j   s  e jt  dt
dt 
  dt 
Primul termen al membrului drept se anulează pentru că s  0 când t  (este
condiţia de integrare a semnalului). Ca rezultat, se obţine relaţia (2.31).
Prin diferenţiere, se produce ascuţirea semnalului iar viteza de variaţie a
semnalului în timp creşte. Ca urmare, spectrul derivatei are valori mai mari în
domeniul frecvenţelor înalte în raport cu spectrul semnalului iniţial.
Formula (2.31) se poate generaliza pentru cazul derivatei de ordinul n a
semnalului. În acest caz, ea devine:
d ns
  j  S
n
(2. 32)
dt n
Se poate constata că diferenţierea semnalului în domeniul timpului este
echivalentă cu operaţia algebrică simplă de înmulţire a densităţii spectrale cu
factorul j. Din acest motiv, se spune că numărul complex j joacă rolul de
operator de diferenţiere, care acţionează în domeniul de frecvenţă.
În multe instalaţii radiotehnice, se utilizează sisteme fizice denumite
integratoare, care funcţionează pe principiul următor: valoarea instantanee a
semnalului la ieşirea acestora reprezintă integrala din funcţia care descrie
acţiunea de la intrare. La ieşirea integratorului se produce netezirea semnalului.

48
Dacă uint şi uies sunt semnalele de la intrarea, respectiv ieşirea integratorului

ideal, atunci: u ies   u   d

int

Figura 2. 18 – Integrarea semnalului

Între densitatea spectrală a semnalului s(t) şi mărimea acesteia

determinată de integrala cu limita superioară variabilă există următoarea relaţie:
S
t

s  d  j (2. 33)

d 
t
Pentru a demonstra acest lucru, se observă că:   s   d  st  şi
dt   
1
apoi se foloseşte formula (2.31). Se constată că factorul reprezintă
j
operatorul de integrare în domeniul de frecvenţă.
2.3.5. Densitatea spectrală a produsului semnalelor
După cum s-a văzut, prin însumarea semnalelor, spectrul acestora se
adună şi el; acest lucru nu mai este valabil în cazul produsului dintre două
semnale, când spectrul produsului semnalelor nu este egal cu produsul spectrelor
acestora, ci se exprimă printr-o relaţie integrală specială între spectrele
respective.
Dacă u(t) şi v(t) sunt două semnale, pentru care sunt stabilite
corespondenţele: u(t)  U() şi v(t)  V(), densitatea spectrală a produsului
semnalelor s(t) = u(t)v(t) se calculează astfel:

S   ut   vt   e
 jt
 dt (2. 34)

Utilizând transformata Fourier inversă, se exprimă semnalul v(t) prin
spectrul său, iar rezultatul se introduce în relaţia (2.34) :

49
 
 
S    u t     V  e j  t  d  e jt  dt
1
2     
Schimbând ordinea de integrare, se obţine:

 
S    V    u t   e j    t  dt   d ,
1
2     
de unde spectrul produsului a două semnale se determină astfel:

S   V  U    d
1
2 
(2. 35)

Integrala din membrul drept al relaţiei de mai sus se numeşte

înfăşurătoare a funcţiilor v şi u. În continuare, se va nota simbolic operaţia de

înfăşurare astfel:  V  U    d  V  U

În acest fel, densitatea spectrală a produsului dintre două semnale este
egală, cu precizia unui factor numeric constant, cu înfăşurătoarea densităţilor
spectrale ale factorilor care se înmulţesc:
u t   vt    V  U
1
(2. 36)
2
Operaţia de înfăşurare este comutativă, adică admite schimbarea ordinii
de succesiune a funcţiilor care se transformă astfel:
V()*U() = U()*V()
Este valabilă şi reciproca teoremei mai sus demonstrate: dacă densitatea
spectrală a unui semnal oarecare poate fi prezentată sub forma înfăşurării de
tipul: S() = S1()*S2(), astfel încât S1()  s1(t) şi S2()  s2(t), atunci
semnalul s(t)  S() reprezintă înfăşurătoarea semnalelor s1(t) şi s2(t), dar nu în
domeniul frecvenţelor ci în domeniul timpului:

S1   S 2    s t    s   d
1 2 (2. 37)


2.4. Densităţile spectrale ale semnalelor neintegrabile

Multe din modelele matematice ale semnalelor folosite în radiotehnică
nu îndeplinesc condiţiile de integrare absolută şi, din aceasta cauză, metoda
transformatei Fourier, în forma sa obişnuită, nu poate fi utilizată. Totuşi, se
poate vorbi de densităţile spectrale ale acestor semnale, dacă se acceptă că
aceste densităţi pot fi descrise de funcţiile generalizate.
2.4.1. Formula generalizată a lui Rayleigh
Să considerăm două semnale u(t) şi v(t), în general complexe, care sunt
definite prin transformatele Fourier inverse:
 
u t    U  e  d , respectiv vt    V  e jt  d
1 1
2  2 
jt

50
 Să determinăm produsul scalar al acestor semnale, exprimând unul dintre
acestea, spre exemplu, v(t), prin densitatea spectrală:
 
 
u, v    ut   v * t   dt    u t     V  e jt  d  dt 
1

2     

 
  V *     u t   e jt  dt   d
1

2     
Ultima integrală interioară reprezintă densitatea spectrală, U(), a
semnalului u(t). Atunci, putem scrie:

u, v    U  V *   d  1  U, V
1
(2. 38)
2   2
Relaţia obţinută reprezintă formula generalizată a lui Rayleigh1. Ea arată
că produsul scalar dintre două semnale, cu eroarea unui factor de
proporţionalitate, este egal cu produsul scalar al densităţilor lor spectrale.
2.4.2. Generalizarea noţiunii de densitate spectrală
Să considerăm că semnalul v(t) este o funcţie absolut integrabilă.
Transformata sa Fourier, V(), este o funcţie clasică obişnuită de frecvenţă. De
asemenea, considerăm că semnalul u(t) nu îndeplineşte condiţia de integrare
absolută şi, în sens clasic obişnuit, transformata Fourier U() nu există. Se poate
însă lărgi noţiunea de densitate spectrală, admiţând că U() este funcţia
generalizată în sensul care a fost explicat în paragraful 1.2. În acest scop, în
conformitate cu formula generalizată a lui Rayleigh, este suficient să se
considere că U() este funcţionala care acţionând asupra funcţiei cunoscute
V(), dă următorul rezultat: (U, V) = 2(u, v)
Este utilă analiza procedeului de calcul al spectrelor semnalelor
neintegrabile pe baza unor exemple concrete.
2.4.3. Densitatea spectrală a semnalului constant în timp
Cel mai simplu semnal neintegrabil este mărimea constantă u(t) = A = ct.
Să considerăm că v(t) este un semnal oarecare real, absolut integrabil, cu
densitatea spectrală cunoscută, V(). Apelând la formula anterioară, se poate

scrie: U, V   2A   vt   dt

 

 vt   dt   vt   e  dt  V0

 jt
Se observă însă că:
 
Pe baza proprietăţii de filtrare a funcţiei , se ajunge la concluzia că
egalitatea: (U, V) = 2(u, v) este posibilă numai dacă U() = 2A().

1
John William Strutt Rayleigh (1842-1919) – fizician englez, laureat al premiului Nobel (1904),
cu contribuţii în domeniile acusticii, opticii şi electricităţii. A studiat difuzia luminii, stabilind
legea care îi poartă numele şi explicând culoarea albastră a cerului. A descoperit argonul
(împreună cu Ramsey, în 1895).
51
 Sensul fizic al rezultatului obţinut este acela că un semnal care nu se
modifică în timp are o densitate spectrală nenulă numai la frecvenţa zero.
2.4.4. Densitatea spectrală a semnalului complex exponenţial
Să considerăm un semnal exponenţial complex, s(t) = e j0t , cu frecvenţa
0 cunoscută. Acest semnal nu are calitatea de integrabilitate absolută pentru că,
în cazul în care t   , funcţia s(t) nu tinde către nici o limită.
Se realizează transformarea Fourier a acestui semnal,

1
e j0 t    S()  e j0 t  d
2  
şi apoi se caută o asemenea densitate spectrală, S(), pentru care egalitatea
arătată să devină identitate. Folosind proprietatea de filtrare a funcţiei  ,se
obţine următorul rezultat:
e j0 t  2  (  0 ) (2. 39)
Se observă că:
1. densitatea spectrală a semnalului exponenţial complex este egală cu zero
peste tot, în afara punctului  = 0, unde aceasta are specificul funcţiei .
2. spectrul semnalului dat este asimetric faţă de punctul  = 0 şi se
concentrează fie în domeniul frecvenţelor pozitive fie în domeniul
frecvenţelor negative.
2.4.5. Densitatea spectrală a oscilaţiilor armonice
Să considerăm semnalul s(t) = cos0t. Pe bază formulei lui Euler, putem
e j0 t  e j0 t
scrie: s( t )  . Spectrul semnalului exponenţial complex este
2
cunoscut, ca şi proprietatea de liniaritate a transformatei Fourier. Pe această
bază, se poate scrie că densitatea spectrală a semnalului cosinusoidal este:
cos 0t  [( – 0) + ( + 0)] (2. 40)
Pentru semnalul sinusoidal, se obţine densitatea spectrală sub forma:
sin 0t  – j[( – 0) – ( + 0)] (2. 41)
Ambele semnale sunt determinate de funcţii reale de timp şi, din această
cauză, densităţile lor spectrale sunt funcţii pare sau impare de frecvenţă.
2.4.6. Densitatea spectrală a unui semnal periodic oarecare
Până acum, semnalele periodice au fost studiate prin metodele teoriei
seriilor Fourier. Acum, aceste semnale periodice pot fi descrise cu ajutorul
transformatei Fourier.

Să considerăm că s( t )  C
n  
n e jn1t este un semnal periodic, reprezentat

prin seria sa Fourier în forma complexă. Pe baza formulei (2.39) şi având în

vedere proprietatea de liniaritate a transformatei Fourier, se obţine direct
densitatea spectrală a acestui semnal:

52
 
S  2  C n    n1  (2. 42)
n  
Graficul corespunzător densităţii spectrale este, din punct de vedere al
configuraţiei, identic cu diagrama spectrală obişnuită a semnalului periodic,
fiind format din impulsuri  în domeniul spectral cu coordonatele  n1, aşa
cum se poate vedea în figura 2.19.

Figura 2. 19 – Densitatea spectrală a unui semnal periodic

2.4.7. Densitatea spectrală a funcţiei de cuplare a lui Heaviside

Ne propunem să determinăm densitatea spectrală a funcţiei de cuplare,
(t), care, pentru simplificare, se determină în toate punctele, cu excepţia
punctului t = 0:
1 pentru t  0
 t   
0 pentru t  0
Dacă observăm că funcţia de cuplare se poate obţine, prin trecere la
limită, din impulsul video exponenţial, conform relaţiei:

lim e t pentru t  0
t      0


0 pentru t  0
este evident că, pentru găsirea spectrului funcţiei de cuplare, este necesară
trecerea la limită, când  0, a densităţii spectrale a impulsului exponenţial:
1
( t )  lim
  0   j

1
Trecerea la limită, conform căreia (t)  , este corectă pentru toate
j
frecvenţele, cu excepţia valorii  = 0, care trebuie analizată separat. Pentru
aceasta, mai întâi, se separă în densitatea spectrală a impulsului exponenţial
părţile reală şi imaginară:
1  j
 2  2
  j    2
  2
Valoarea la limită a primului termen, pentru orice  0, este nulă; în
acelaşi timp,

53
  
  d d ( /  )
 2  2  1  ( / )2   ,

 

indiferent de valoarea lui  , de unde rezultă că: lim    ()
 0 
 22

Astfel, între funcţia de cuplare şi densitatea ei spectrală există relaţia:

1
( t )    ()  (2. 43)
j
Existenţa funcţiei  în acest spectru, pentru  = 0, arată că, în semnalul
1
dat, există componenta continuă egală cu .
2
2.4.8. Densitatea spectrală a impulsurilor radio
Impulsul radio, ur (t), se prezintă sub forma produsului dintre un impuls
video oarecare, uv(t), care joacă rolul de anvelopă şi oscilaţia armonică
neintegrabilă:
ur (t) = uv (t)cos( 0t + 0 ) (2. 44)
Pentru găsirea densităţii spectrale a impulsului radio, se consideră
cunoscută funcţia Sv() a spectrului anvelopei. Spectrul semnalului cosinusoidal
cu fază iniţială oarecare se obţine prin utilizarea formulei (2.40), astfel:
cos(0t + 0)  [( - 0) e j0 + ( + 0) e  j0 ] (2. 45)
Spectrul impulsului radio reprezintă convoluţia spectrelor a două
semnale: uv(t) şi a oscilaţiei armonice cos(0t + 0):

1
 
Sr ()    Sv (  )  (  0 )  e j0  (  0 )  e j0  d
2 
Având în vedere proprietatea de filtrare a funcţiei , se obţine:
1 1
Sr ()   e j 0  Sv (  0 )   e j0  Sv (  0 ) (2. 46)
2 2
În figura 2.20 se prezintă transformarea spectrului impulsului video prin
înmulţirea acestuia cu oscilaţia armonică de înaltă frecvenţă.

Figura 2. 20 – Reprezentarea în funcţie de frecvenţă a modulului densităţii

spectrale pentru: a – impulsul video; b – impulsul radio

54
 În acest fel, trecerea de la impulsul video la cel de frecvenţă radio
înseamnă transferarea spectrului impulsului video în domeniul frecvenţelor
înalte. De menţionat că situaţia din figura 2.20 corespunde cazului când
frecvenţa 0 este mult mai mare decât lăţimea benzii spectrale a impulsului
video. Nu se observă în aceste cazuri intersectarea benzilor de frecvenţă.
2.4.9. Densitatea spectrală a impulsului radio dreptunghiular
Să considerăm, pentru simplificare, că faza iniţială a oscilaţiei armonice
este nulă. În acest caz, modelul matematic al impulsului dreptunghiular radio are
expresia: sr(t) = U[(t) – (t – )]cos0t şi, folosind relaţia (2.46), densitatea
sa spectrală are expresia:
 (  0 )   (  0 )   
 sin sin 
U 2 2
Sr ()   
(  0 )   
(2. 47)
2  (  0 )   
 2 2 
În figura 2.21 se prezintă rezultatele calculului densităţii spectrale pe
baza formulei (2.47) pentru două cazuri caracteristice. În primul caz (figura
2.21.a), impulsul anvelopei conţine 10 perioade ale umplerii de frecvenţă înaltă
(0 = 20); frecvenţa 0 este destul de mare pentru a evita suprapunerea
spectrală. În cazul al doilea (figura 2.21.b), impulsul radio se compune numai
dintr-o singură perioadă a umplerii (0 = 20). Găsirea componentelor care
corespund domeniilor frecvenţelor pozitive şi negative conduce la simetria
caracteristică structurii lobare a graficului densităţii spectrale a impulsului radio.

Figura 2. 21 – Densitatea spectrală a impulsului radio cu înfăşurătoare dreptunghiulară:

a – pentru  = 2 ; b - pentru  = 2

55
 2.5. Transformata Laplace
Transformata Laplace este o altă formă de transformare integrală care,
1

la fel ca şi transformata Fourier, se utilizează pe larg în radiotehnică pentru

rezolvarea celor mai diferite probleme.
2.5.1. Frecvenţa complexă
Metodele spectrale se bazează pe faptul că semnalul de studiat este
reprezentat sub forma sumei unui număr nelimitat de componente elementare,
fiecare modificându-se periodic pe baza legii e jt . Generalizarea firească a
acestui principiu constă în faptul că, în locul semnalelor complexe exponenţiale
cu puteri imaginare, se pot studia semnale exponenţiale de forma ept, unde p este
un număr complex, p =  + j, care a căpătat denumirea de frecvenţă complexă.
Prin combinarea a două astfel de semnale complexe se poate forma
semnalul real, de exemplu, pe baza regulii următoare:
st    e pt  e p*t 
1
(2. 48)
2
unde p* =  – j este conjugata complexă a lui p.
În acest fel,
e jt  e jt
s( t )  et   et  cos t (2. 49)
2
În funcţie de alegerea părţilor reală şi imaginară ale frecvenţei complexe,
se pot obţine semnale reale diferite. Astfel, dacă  = 0, dar   0 se obţin
oscilaţii armonice obişnuite de forma s(t) = cos t. Dacă  = 0, atunci, în
funcţie de semnul lui , se obţin oscilaţii exponenţiale crescătoare sau
descrescătoare. O formă mai complicată capătă aceste semnale când   0.
Factorul et descrie anvelopa, care se modifică exponenţial în timp. Unele
semnale tipice sunt prezentate în figura 2.22.
Noţiunea de frecvenţă complexă este utilă pentru că dă posibilitatea
obţinerii reprezentării spectrale a semnalelor ale căror modele matematice nu
sunt integrabile, fără a apela la funcţii generalizate. De asemenea, este important
şi un alt aspect, referitor la faptul că semnalele exponenţiale de forma descrisă
de relaţia (2.49) servesc ca mijloc natural de studiere a oscilaţiilor în diverse
sisteme liniare. De menţionat că frecvenţa fizică reală, , serveşte ca parte
imaginară a frecvenţei complexe. Pentru partea reală a frecvenţei, , nu există
un termen special.

1
Pierre Simon marchiz de Laplace (1749-1827) – matematician, astronom şi fizician francez,
având contribuţii fundamentale în domeniile ecuaţiilor diferenţiale, ecuaţiilor cu derivate
parţiale, algebrei, teoriei probabilităţilor. A studiat mişcările sateliţilor lui Jupiter, Lunii şi
cometelor. A elaborat concepţia cosmogonică nebulară şi teoria tensiunii superficiale în lichide.
56
 Figura 2. 22 – Semnale reale, corespunzătoare diverselor valori ale frecvenţei
complexe

2.5.2. Relaţii fundamentale

Să considerăm că f(t) este un semnal oarecare, real sau complex,
determinat pentru t  0 şi egal cu zero pentru valorile negative de timp.
Transformata Laplace a acestui semnal este o funcţie exponenţială de variabilă
p, dată de integrala:

F(p)   f ( t )  e  pt dt (2. 50)
0
Semnalul f(t) este semnalul original, iar funcţia F(p) este imaginea
Laplace a acestuia. Condiţia care asigură existenţa integralei (2.50) este ca f(t)
să aibă o creştere nu mai mare decât puterea exponenţială pentru t  0, adică
trebuie să fie îndeplinită inegalitatea f t   A  e at , unde A şi a sunt numere
pozitive.
Dacă această inegalitate se îndeplineşte, funcţia F(p) există în sensul că
integrala (2.50) este absolut convergentă pentru toate numerele complexe p, la
care Re(p)  a. Numărul a se numeşte abscisa convergenţei absolute.
În formula de bază (2.50), variabila p poate fi echivalată cu frecvenţa
complexă, p =  + j. Dacă frecvenţa complexă are numai partea imaginară
( = 0), formula (2.50) se transformă în formula (2.16), care determină
transformata Fourier a semnalului, egală cu zero pentru t  0. În acest fel,
transformata Laplace poate fi considerată ca o generalizare a transformatei
Fourier pentru cazul frecvenţelor complexe. La fel ca şi în teoria transformatei

57
Fourier, pe baza cunoaşterii imaginii, se poate reface originalul. În acest scop, în
formula transformatei Fourier inverse,

1
f (t)    F( )  e jt  d
2  
este necesară realizarea continuării analitice, trecând de la variabila imaginară
j la argumentul complex,  + j. În planul frecvenţei complexe, integrarea se
face de-a lungul axei verticale de lungime nelimitată, dispuse spre dreapta
1
abscisei convergenţei absolute. Dat fiind că  = const, d   dp şi formula
j
transformatei inverse Laplace capătă următoarea formă:
c  j
1
f (t)    F( p)  e pt  dp (2. 51)
2 j c  j
În teoria funcţiilor de variabilă complexă, se demonstrează că imaginile
Laplace au bune proprietăţi din punct de vedere al netezirii: astfel de imagini
sunt funcţii analitice în toate punctele planului complex p, în afara mulţimii
finite a punctelor singulare1.
În practică, se utilizează frecvent tabele cu transformata Laplace, în care
sunt adunate informaţii despre relaţia dintre original şi imagine. Existenţa
tabelelor a făcut populară metoda transformatei Laplace atât pentru cercetări
teoretice cât şi pentru calcule inginereşti ale sistemelor şi dispozitivelor
radiotehnice.
2.5.3. Imaginea impulsului exponenţial generalizat
Să considerăm semnalul de forma f(t) = ep 0 t  t  , unde p0 = 0 + j0 este
un număr complex determinat. Existenţa funcţiei  determină egalitatea f(t) = 0
când t  0. Folosind formula (2.50), se obţine:
t 
e pp0 t

 p p0 t
F(p) =  e  dt  
0
p  p0 t 0
Dacă Re(p)  0 , atunci numărătorul devine nul pentru limita
superioară. Ca rezultat, se obţine relaţia:
1
e p 0 t  ( t )  (2. 52)
p  p0
Pentru cazul particular al formulei (2.52), se poate determina imaginea
impulsului video exponenţial real:

1
În teoria funcţiilor complexe, o funcţie f(z) , z  D  , este analitică într-un punct z0  D ,
dacă există un disc centrat în jurul lui z0 şi de rază suficient de mică, în interiorul căruia f se
poate reprezenta printr-o serie Taylor convergentă. Punctele în vecinătatea cărora o funcţie
analitică f se poate dezvolta în serie Taylor convergentă se numesc puncte ordinare. Contrar
acestora, punctele singulare (polii, de ordin oarecare, p şi punctele singulare esenţiale) sunt acele
puncte în vecinătatea cărora o funcţie analitică f nu se poate dezvolta în serie Taylor
convergentă.
58
 1
e   t  ( t )  (2. 53)
p
şi cea a semnalului exponenţial complex:
1
e j 0 t   ( t )  (2. 54)
p  j0
Introducând în relaţia (2.53)  = 0, se obţine imaginea funcţiei
Heaviside:
1
( t )  (2. 55)
p

Aplicaţie
Să se construiască imaginea funcţiei .
Rezolvare
Dacă impulsul respectiv apare la un moment de timp

oarecare, t0  0, atunci:  ( t  t 0 )  e pt  dt  e pt 0
0
Astfel:
t  t 0   ept 0 (2. 56)
Această imagine este determinată în toate punctele planului complex p şi
nu are nicăieri singularităţi, în afara punctului depărtat la infinit.
O oarecare dificultate poate apărea la calcularea imaginii impulsului 
concentrat la t = 0, pentru că, în acest caz, nu este clar cum trebuie considerată
influenţa funcţiei generalizate concentrate la unul din capetele domeniului de
integrare. Funcţia  se determină ca limită a succesiunii de impulsuri simetrice
în raport cu punctul t = 0. Dacă problema este privită formal, atunci în limitele
domeniului de integrare se află numai jumătate din acest impuls, ceea ce duce la
micşorarea de două ori a integralei. Pentru ca acest lucru să nu se întâmple,


 t   e
p t
imaginea funcţiei (t) se determină ca: lim  dt  1 , care nu depinde de
 0
0

parametrul . Prin această modalitate, funcţia (t) va aparţine întotdeauna în

totalitate domeniului de integrare, din care cauză
(t)  1 (2. 57)
2.5.4. Imaginea derivatelor
Pentru găsirea imaginii primei derivate a semnalului, este necesar să se
facă integrarea prin părţi:
 
df df t 
   e  pt  dt  f ( t )  e  pt  p   f ( t )  e  pt  dt
dt dt t 0
0 0
Se poate observa că imaginea primei derivate conţine valoarea
semnalului în punctul iniţial:

59
 df
 p  F(p)  f (0) (2. 58)
dt
Formula pentru imaginea derivatei de ordinul n se poate determina prin
inducţie:
dnf
 p n  F(p)  pn 1  f (0)  p n  2  f (0)    p  f ( n  2) (0)  f ( n 1) (0) (2. 59)
dt n
Posibilitatea de a ţine cont de starea iniţială a semnalului, când t = 0,
permite utilizarea metodei transformatei Laplace pentru rezolvarea ecuaţiilor
diferenţiale liniare cu condiţii iniţiale cunoscute. Proprietăţile fundamentale ale
transformatei Laplace sunt asemănătoare cu proprietăţile transformatelor
Fourier.

60
CAPITOLUL III

3. SPECTRELE ENERGETICE ALE

SEMNALELOR. PRINCIPIILE ANALIZEI DE
CORELAŢIE
Reprezentarea semnalelor pe baza densităţii lor spectrale permite
simplificarea substanţială a calculului energiei semnalelor.

3.1. Densitatea spectrală reciprocă a semnalelor; spectrul

energetic
Caracteristica fundamentală a sistemului compus din două semnale reale
u(t) şi v(t) constă în produsul lor scalar:

( u , v)   u(t)  v(t)  dt

(3. 1)

care este proporţional cu energia de interacţiune a acestor semnale. Dacă

semnalele coincid total, atunci produsul scalar respectiv este egal cu energia:

E u  (u, u )   u 2 ( t )  dt (3. 2)

Produsul scalar al semnalelor u(t) şi v(t) se poate exprima prin
intermediul densităţilor lor spectrale U() şi V() cu ajutorul formulei
generalizate Rayleigh:

1
( u , v)    U()  V* ()  d
2  
În aceeaşi măsură, este valabilă şi egalitatea:

1
( u , v)    U* ()  V()  d
2  
pentru că produsul scalar al semnalelor reale este un număr real.
Se numeşte spectru energetic reciproc al semnalelor reale u(t) şi v(t)
funcţia:
Wuv () = U()V* () (3. 3)
astfel că,

1
( u , v)    Wuv ()  d (3. 4)
2  
având în vedere că:
Wuv () = W*uv () (3. 5)
Reprezentând densităţile spectrale ale semnalelor u(t) şi v(t) sub forma
sumei părţilor reală şi imaginară,
U() = Au () +jBv (), V() = Av () + jBv (),
se poate dovedi că spectrul energetic reciproc Wuv este o funcţie care, în general,
are valori complexe:
61
 Wuv () = Au Av + Bu Bv + j(Bu Av – Au Bv ) =
= Re[Wuv ()] + jIm[Wuv ()] (3. 6)
Se observă că Re[Wuv] este funcţie pară, iar Im[Wuv] este funcţie impară
de frecvenţă. O contribuţie la integrala (3.4) dă însă numai partea reală, din care
cauză:

(u, v)    ReWuv   d
1
(3. 7)
 0
Ultima formulă dă posibilitatea analizării structurii intime a legăturii
reciproce dintre semnale. De asemenea, formula generalizată a lui Rayleigh,
prezentată sub forma (3.7), arată calea principială ce permite reducerea legăturii
între semnale, care se poate obţine în limitele ortogonalităţii acestora. În acest
scop, unul dintre semnale este necesar să fie supus prelucrării într-un sistem
fizic special, numit filtru de frecvenţă. Acest filtru trebuie să îndeplinească o
condiţie şi anume să nu lase să treacă la ieşire componentele spectrale care se
găsesc în limitele intervalului de frecvenţă unde partea reală a spectrului
energetic reciproc este mare. Dependenţa de frecvenţă a coeficientului de
transmisie a acestui filtru de ortogonalizare va avea un minim pronunţat în
limitele domeniului de frecvenţă respectiv. Contribuţia cea mai mare în energia
reciprocă este dată de domeniile de frecvenţă în care există suprapunerea
spectrelor semnalelor.
Aplicaţie
Se consideră două impulsuri video
exponenţiale de aceeaşi formă, care sunt deplasate în
timp cu intervalul t0. Să se analizeze spectrul energetic
reciproc al acestora (vezi figura alăturată).
Rezolvare
Vom considera că ambele impulsuri au
amplitudinea unitară, astfel că expresiile densităţilor
lor spectrale sunt:
1
u ( t )  e   t  ( t )  U ()  ,
  j
e  jt 0
v( t )  e   ( t  t 0 )  ( t  t 0 )  V() 
  j
Din acestea, se determină spectrul energetic reciproc:
e jt 0
Wuv ()  2 (3. 8)
  2
cos t 0
a cărui parte reală este: ReWuv   2
  2
Dacă se stabileşte parametrul , care determină forma semnalelor, atunci
proprietăţile de frecvenţă ale spectrului energetic reciproc vor depinde numai de
deplasarea în timp, t0, a semnalelor. În figura 3.1 se arată două grafice
caracteristice ale funcţiei Re[Wuv()].

62
 Un interes aparte îl reprezintă cazul când produsul t0 este mic, adică
atunci când impulsurile se suprapun considerabil în timp. Formula (3.8) şi
graficul din figura 3.1.b arată că spectrul energetic reciproc are în acest caz un
pronunţat caracter de frecvenţă joasă. De aici decurge concluzia că, pentru
micşorarea produsului scalar al acestor impulsuri şi pentru a le face pe acestea
mai uşor de deosebit, este utilă folosirea filtrului de frecvenţă înaltă, care
atenuează toate oscilaţiile cu frecvenţele mai mici decât frecvenţa limită.
Frontul impulsului care se modifică rapid se formează datorită adunării
componentelor spectrale de frecvenţă înaltă, care ajung liber la ieşirea filtrului
de frecvenţă înaltă. În acelaşi timp, datorită filtrării componentelor de frecvenţă
joasă, durata impulsului la ieşire va fi substanţial scurtată. Ca urmare, efectul de
suprapunere a impulsurilor poate fi redus până la o valoare mică, acceptabilă,
astfel încât impulsurile la ieşirea filtrului de frecvenţă joasă, sunt aproape
ortogonale.

Figura 3. 1 - Două impulsuri exponenţiale decalate în timp (c) şi spectrul energetic reciproc al
acestora, când t0 >> 1 (a) şi, respectiv t0 << 1 (b)

3.1.1. Spectrul energetic al semnalului

Reprezentarea spectrală a energiei semnalului se poate obţine din
formula generalizată a lui Rayleigh, dacă în aceasta semnalele u(t) şi v(t) se
consideră identice. Formula (3.3) care exprimă densitatea spectrală a energiei
capătă forma:
Wu () = U()U* () = |U()|2 (3. 9)
Mărimea Wu() se numeşte densitate spectrală a energiei sau spectrul
său energetic. În acest caz, formula (3.2), se scrie:

63
  
1
E u   u  dt    Wu ()  d
2
(3. 10)
 2  
Relaţia (3.10) este cunoscută şi sub denumirea de formula lui Rayleigh
în sens restrâns, care exprimă faptul că energia oricărui semnal este rezultatul
însumării contribuţiilor de la diferite intervale ale domeniului de frecvenţă.
Fiecare mic interval de frecvenţe pozitive, , asigură o contribuţie la
1
energia generală a semnalului, egală cu: E u   Wu ()   , unde ' este un

punct oarecare din interiorul intervalului.
Energiile care corespund diferitelor domenii pe axa de frecvenţă se
adună la fel ca numerele reale. În acelaşi timp însă, metoda transformării
Fourier, utilizată la semnale, se bazează pe faptul că amplitudinile complexe,
care definesc contribuţiile intervalelor mici de frecvenţă, se adună ca numere
complexe, caracterizate de amplitudine şi fază. Studierea semnalului cu ajutorul
spectrului său energetic conduce la pierderea informaţiei conţinute în spectrul de
fază al semnalului, pentru că, în conformitate cu formula (3.9), spectrul
energetic este pătratul modulului densităţii spectrale şi nu depinde de fază.
Cu toate acestea, noţiunea de spectru energetic este destul de utilă pentru
obţinerea aprecierilor inginereşti, referitoare la banda reală de frecvenţă a
semnalelor.
Exemplu
Să analizăm spectrul energetic al impulsului video dreptunghiular.

Figura 3. 2 - Spectrul energetic normat pentru impulsul video dreptunghiular

în funcţie de variabila adimensională de frecvenţă 2

64
 Rezultatul se obţine prin ridicarea la pătrat a densităţii spectrale:
  
sin2  i 
Wu ()  U 2  i2   2  (3. 11)
  i 
2

 
 2 
Graficul corespunzător este prezentat în figura 3.2. Spectrul respectiv are
maximul în domeniul frecvenţelor joase. Prin creşterea frecvenţei, contribuţia
componentelor spectrale respective are un caracter oscilant, însă tendinţa
generală este de scădere a valorilor spectrului energetic după o lege de
forma Wu  ~ 2 . Ca urmare, Wu() 0 când   
1

Expresia (3.11) permite verificarea formulei lui Rayleigh prin calcul
direct. Înainte de toate, se determină în domeniul timp energia impulsului video
dat:
Eu = U2.    (3. 12)
Pentru determinarea energiei semnalului în domeniul de frecvenţă, este
necesar să se calculeze integrala
2   
2  sin  
U 
2
 2 
Eu    d (3. 13)
 0   
2

 
 2 

Prin schimbarea de variabilă  x şi calculul integralei, se obţine
2
formula (3.12)
3.1.2. Repartiţia energiei în spectrul impulsului video
dreptunghiular
Pentru determinarea energiei conţinute în lobii diagramei din fig.3.2, se
notează cu E(k) partea din energia totală a impulsului video conţinută în lobii k
succesivi:
k
2 sin 2 
E (k)   U  i  
2
 d (3. 14)
 0 2
Integrala se calculează analitic şi poate fi determinată numeric. În tabelul
de mai jos se prezintă rezultatele calculului părţii din energie în funcţie de
numărul lobilor consideraţi.
Tabel 3.1
k 1 2 3
E k 
E 0,902 0,950 0,967
u

Astfel, dacă impulsul video dreptunghiular este aplicat la intrarea

filtrului ideal de frecvenţă joasă care lasă să treacă fără atenuare şi uniform toate
65
 2 -1
frecvenţele de la 0 la s (limita primului lob),atunci, la ieşire, se obţine

semnalul a cărui energie reprezintă 90,2 % din energia oscilaţiei de la intrare. O
asemenea metodă de apreciere a lăţimii spectrului nu pune însă în evidenţă
intimitatea proceselor. Astfel, rămâne necunoscut nivelul de distorsionare a
formei semnalului datorită acţiunii filtrului.

3.2. Analiza de corelaţie a semnalelor

În sistemele radiotehnice, alegerea formei semnalelor este dictată de
posibilitatea rezolvării opţionale a scopului propus.
3.2.1. Compararea semnalelor deplasate în timp
Pentru înţelegerea problemei se poate lua ca exemplu studiul funcţionării
radiolocatorului în impuls pentru măsurarea distanţei până la un obiect.
Informaţia despre obiectul de localizat este conţinută în mărimea , care este
întârzierea în timp dintre semnalul de sondaj şi cel reflectat. Forma semnalului
recepţionat, u(t – ), este, în principiu, aceeaşi, pentru orice întârziere, cu cea a
semnalului de sondaj, u(t).

Figura 3. 3 - Instalaţie pentru măsurarea timpului de întârziere

Schema de structură a instalaţiei de prelucrare a semnalelor de

radiolocaţie destinate măsurării distanţei poate fi cea prezentată în figura 3.3.
Sistemul se compune dintr-un ansamblu de elemente, care realizează întârzierea
semnalului etalon, transmis la un număr fixat de intervale de timp 1, 2,..., g.
Semnalele întârziate împreună cu cele recepţionate de la ţintă sunt
aplicate dispozitivului de comparare care funcţionează astfel încât, la ieşire,
apare semnal numai în cazul când cele două semnale de la intrare sunt identice.
Cunoscând numărul canalului în care apare un asemenea eveniment, se poate
determina întârzierea şi, deci, distanţa până la ţintă.

66
 O astfel de instalaţie lucrează cu atât mai precis, cu cât semnalul şi copia
sa sunt mai mult decalate în timp. Dacă decalajul este mic, este de aşteptat ca, de
exemplu, să apară concomitent semnale la ieşirea câtorva dispozitive de
comparare alăturate.
3.2.2. Funcţia de autocorelaţie a unui semnal
Pentru determinarea cantitativă a decalajului în timp dintre semnalul u(t)
şi copia sa, u(t – ), se introduce funcţia de autocorelaţie (FAC) a semnalului
u(t), egală cu produsul scalar dintre semnal şi copia sa.

B u ()   u(t )  u(t  )  dt

(3. 15)

În continuare, să considerăm că semnalul analizat are caracter de impuls

localizat în timp, astfel încât integrala de tipul (3.15) există. Dacă  = 0, funcţia
de autocorelaţie devine egală cu energia semnalului:
Bu(0) = Eu (3. 16)
O proprietate importantă a FAC este aceea că ea este pară:
Bu() = Bu(– ) (3. 17)
Astfel, dacă în integrala (3.15) se face schimbarea de variabilă x = t – ,
 
atunci:  u(t)  u(t  )  dt   u(x  )  u(x)  dx
 
O altă proprietate importantă a FAC constă în aceea că, oricare ar fi
valoarea decalajului în timp, , modulul FAC nu depăşeşte energia semnalului:
|Bu()|  Bu(0) = Eu (3. 18)
Acest fapt decurge nemijlocit din inegalitatea Cauchy (vezi capitolul 1)
(u, u  )  u . u   E u (3. 19)
Astfel, FAC este o curbă simetrică cu maxim central, întotdeauna
poziţivă. În funcţie de forma semnalului u(t), funcţia de autocorelaţie poate să
aibă caracter monoton descrescător sau oscilant.
Aplicaţii
 Să se determine FAC a impulsului video dreptunghiular.
Rezolvare
În figura 3.4.a sunt reprezentate impulsul video dreptunghiular cu
amplitudinea U şi durata T şi copia sa deplasată în timp în sensul întârzierii cu .
Integrala (3.15) se calculează în cazul dat pe baza construcţiei grafice.
Produsul u(t)u(t – ) este diferit de zero numai în limitele intervalului de
timp în care se observă suprapunerea semnalelor. În figura 3.4.a, se poate vedea
că acest interval este egal cu T – , dacă deplasarea nu depăşeşte durata
impulsului. În acest fel pentru semnalul analizat,
 2  
U  T  1   pentru   T
Bu ()    T (3. 20)

0 pentru   T

67
 Graficul acestei funcţii este un triunghi, arătat în fig.3.4.b. Lăţimea bazei
triunghiului este de două ori mai mare decât durata impulsului.

Figura 3. 4 - Determinarea funcţiei de autocorelaţie a semnalului video dreptunghiular

 Să se determine FAC a impulsului radio dreptunghiular.

Rezolvare
 
0 pentru t   i
2

  
Se consideră semnalul radio în forma: U  cos 0 t pentru  i  t  i
 2 2
 i
0 pentru t 
 2

Figura 3. 5 - Funcţia de autocorelaţie a impulsului radio

dreptunghiular
Cunoscând că FAC este pară, se calculează integrala (3.15), considerând
că timpul de întârziere, , satisface condiţia: 0  t i. Astfel,
i
2
B u ( )  U 2 

 cos  t  cos( t  )  dt 
0
 i 
2

68
 i

 
2 2 2
U U

2
 ( i  )  cos 0  
2
 

cos 20 1   dt
 2
 i 
2
de unde se obţine:
 sin 20 i   
 i    cos 0 
U2
Bu   
20 i    
(3. 21)
2 
Când  = 0, valoarea Bu(0) este egală cu energia acestui impuls.
 Să se determine FAC a succesiunii de impulsuri video
dreptunghiulare.
Rezolvare
În radiolocaţie se folosesc pachete de impulsuri, de aceeaşi formă, care
se succed la acelaşi interval de timp. Pentru descoperirea acestui pachet şi pentru
măsurarea parametrilor acestuia (poziţia în timp), se utilizează dispozitivul care
realizează algoritmul de calcul a FAC. În fig. 3.6.a este arătat pachetul de
impulsuri video de aceeaşi formă, compus din trei impulsuri dreptunghiulare.
Funcţia de autocorelaţie calculată pe baza relaţiei (3.15) se prezintă în fig. 3.6.b.

Figura 3. 6 - Funcţia de autocorelaţie pentru pachetul de trei impulsuri video

a – pachetul de impulsuri; b – funcţia de autocorelaţie

Maximele FAC se obţin pentru un timp de întârziere  = 0. Dacă

întârzierea  este însă multiplul perioadei de repetare (  =  T,  2T,… în cazul
de mai sus), se observă o structură lobară a FAC, cu lobi comparabili pe
înălţime cu lobul principal. Din acest motiv, se poate trage concluzia că acest
semnal are o structură de corelaţie neoptimală pentru determinarea cu precizie a
distanţei de radiolocaţie.
3.2.3. Funcţia de autocorelaţie a semnalului de lungime nelimitată
Pentru o succesiune periodică nelimitată se foloseşte o altă abordare. Să
considerăm că această succesiune se obţine dintr-un semnal în impuls, localizat
în timp şi că durata i a acestuia tinde la infinit. Pentru evitarea divergenţei
expresiilor, se determină FAC ca valoare medie a produsului scalar dintre
semnal şi copia sa:

69
  i

1 2 
Bu   lim    u t   u t    dt  (3. 22)
i  
 ii  
 2 
Prin această abordare, funcţia de autocorelaţie Bu devine egală cu
puterea reciprocă medie a acestor două semnale.
Aplicaţie
Să se determine FAC pentru cosinusoida nelimitată în timp:
u(t) = Ucos0t, -< t < .
Rezolvare
Se poate utiliza formula (3.21), obţinută pentru impulsul radio cu durată
i, iar apoi se trece la limită când i  , având în vedere formula (3.22). Astfel,
se obţine:
U2
Bu    cos 0  (3. 23)
2
U2
unde este puterea medie pe care semnalul respectiv o dezvoltă pe o
2
rezistenţă activă de 1.
Această FAC este ea însăşi funcţie periodică, iar valoarea ei când  = 0
U2
este egală cu .
2
3.2.4. Legătura dintre spectrul energetic al semnalului şi funcţia sa
de autocorelaţie
În conformitate cu formula (3.15), FAC este produsul scalar
Bu() = (u, u). Cu u s-a notat copia semnalului deplasat în timp, u(t – . Pe
baza formulei generalizate a lui Rayleigh se poate scrie egalitatea:

u, u      U  U*   d
1
2  
Densitatea spectrală a semnalului deplasat în timp este
U    U   e  j  , de unde U *   U *   e j  . În acest fel se ajunge la
rezultatul:

Bu      U  e j   d
1 2
(3. 24)
2  
Pătratul modulului densităţii spectrale, după cum se ştie, reprezintă
spectrul energetic al semnalului. Ca urmare, spectrul energetic şi funcţia de
autocorelaţie sunt legate prin transformata Fourier astfel:
Bu() U()2 = Wu() (3. 25)
Evident că există şi relaţia inversă:

U    B   e
. j 
 d
2
u (3. 26)


70
 Aceste rezultate sunt importante din două motive. Întâi, pentru că există
posibilitatea aprecierii proprietăţilor de corelaţie a semnalelor pe baza repartiţiei
energiilor în spectru. Cu cât este mai mare banda de frecvenţă a semnalului, cu
atât este mai îngust lobul principal al funcţiei de autocorelaţie şi cu atât este mai
bun semnalul din punct de vedere al posibilităţii de măsurare precisă a
momentului său de început. În al doilea rând, formulele (3.24) şi (3.26) arată
calea determinării experimentale a spectrului energetic. Deseori este mai
comodă obţinerea la început a FAC şi apoi a spectrului energetic utilizând
transformata Fourier. Această metodă a căpătat o utilizare importantă la
studierea proprietăţilor semnalelor cu ajutorul calculatoarelor rapide în timp
real.
Aplicaţie
Să se determine FAC a semnalului cu spectru energetic uniform şi
limitat în frecvenţă.
Rezolvare
Considerăm semnalul u(t) (figura 3.7) cu spectrul energetic de tipul:
0 pentru   s ,

Wu   W0 pentru  s    s ,
0 pentru   
 s

unde s este limita superioară a frecvenţei spectrului.

Figura 3. 7

Pe baza formulei (3.24) se determină FAC; rezultă:

 
W0 s j  W s W  sin(s )
Bu     e  d  0   cos  d  0 s  (3. 27)
2   s  0  s 
În acest fel, semnalul dat are FAC lobară. Deseori se introduce un
parametru numeric, k, numit interval de corelaţie, care se referă la aprecierea
lăţimii lobului principal al FAC. În cazul analizat, mărimea lui k este legată de
parametrul s prin relaţia sk =  de unde se constată că intervalul de corelaţie
este:
 1
k   (3. 28)
s 2f s
cu atât mai mic cu cât este mai mare limita superioară a frecvenţei spectrului
semnalului.
71
 3.2.5. Limitări impuse asupra formei FAC a semnalului
Spectrul energetic al oricărui semnal trebuie să fie pozitiv (formula
3.25). Această condiţie însă nu se îndeplineşte pentru orice FAC. Astfel, de
exemplu, dacă se consideră:
0 pentru   k ,

Bu   A pentru  k    k ,
0 pentru   
 k

şi se calculează transformata Fourier corespunzătoare, atunci:

k
sin( k )
U  2A   cos   d  2A  k 
2

0
 k
Această funcţie cu semn variabil nu poate însă reprezenta spectrul
energetic al nici unui semnal.

3.3. Funcţia de autocorelaţie a semnalului discret

Pentru pachetul de impulsuri video dreptunghiulare FAC are un caracter
specific lobar. Din punct de vedere practic, la realizarea FAC pentru rezolvarea
problemei descoperirii semnalului nu este important dacă lobii separaţi au formă
triunghiulară; este însă important nivelul acestora în raport cu maximul central
pentru = 0. Problema constă în modificarea definirii FAC, astfel încât să se
poată extrage din aceasta informaţia utilă, neglijând amănuntele neesenţiale.
Acest lucru se poate face pe baza modelului matematic al semnalului discret
(vezi capitolul 1)
3.3.1. Descrierea semnalelor complicate cu structură discretă
Pachetul de impulsuri video dreptunghiulare care constituie semnalul
complex cel mai simplu, este realizat pe baza următorului principiu. Întregul
interval de timp de existenţă a semnalului este divizat într-un număr M > 1 de
intervale egale, numite poziţii. În fiecare poziţie, semnalul se poate găsi într-una
din două stări posibile, care corespund numerelor +1 şi –1. În figura 3.8, se arată
unele metode de formare a semnalului complex multipoziţional, cu M = 3.
După cum se vede, forma semnalului discret poate fi diferită. În cazul a,
simbolului +1 îi corespunde valoarea pozitivă U0, a înălţimii impulsului video,
transmis în poziţia corespunzătoare; simbolului –1 îi corespunde valoarea
negativă, – U0. În acest caz, s-a realizat codarea în amplitudine a semnalului
complex. În cazul b, se realizează codarea de fază. Pentru transmiterea
simbolului +1, în poziţia corespunzătoare, se generează o secvenţă de semnal
armonic cu faza iniţială nulă. Pentru reprezentarea simbolului –1, se foloseşte
secvenţa de sinusoidă cu aceeaşi durată şi cu aceeaşi frecvenţă, însă faza
acestuia capătă o deplasare suplimentară la 180. Indiferent de deosebirea dintre
graficele acestor două semnale, în realitate se poate stabili o identitate completă
din punct de vedere al modelului matematic. Astfel, modelul oricăruia dintre
aceste semnale este o succesiune de numere {u1, u2, …, uM–1, uM} în care fiecare
simbol ui capătă una din valorile posibile, 1. În poziţiile goale ale secvenţei,
72
unde semnalul nu este determinat, valoarea acestuia se consideră 0. Astfel, spre
exemplu, forma dezvoltată de scriere a semnalului discret {1, 1, – 1, 1}, va avea
forma …00011–1100….

Figura 3. 8 - Semnal discret tripoziţional şi realizarea acestuia prin schimbarea amplitudinii

şi fazei. a. reprezentarea simbolică; b – codificare în amplitudine; c – codificare de fază

Operaţia principală la prelucrarea semnalelor discrete constă în

deplasarea unui astfel de semnal la un număr oarecare de poziţii în raport cu
poziţia iniţială fără modificarea formei acestuia. Pentru exemplificare,
prezentăm mai jos un semnal iniţial oarecare (primul rând) şi copiile acestuia
(rândurile următoare) deplasate cu 1, 2 şi 3 poziţii în sensul de întârziere:
… 00011110000 …
… 00001111000 …
… 00000111100 …
… 00000011110 …

3.3.2. Funcţia discretă de autocorelaţie

Prin generalizarea formulei (3.15), se poate calcula analogul discret al
FAC utilizate la semnalele multipoziţionale. Operaţia de integrare trebuie
înlocuită aici cu însumarea, iar în locul variabilei  se foloseşte numărul întreg n
(pozitiv sau negativ) care arată cu câte poziţii este deplasată copia în raport cu
semnalul iniţial. Pentru poziţiile neocupate, modelul matematic al semnalului
conţine zerouri. FAC discretă se poate scrie:
 
Bu n    u j  u j n (3. 29)
j 

Această funcţie, de argument n număr întreg, are multe din proprietăţile

FAC obişnuite. Astfel, ea este pară, pentru că:
 
Bu n   Bu  n  (3. 30)
În cazul când deplasarea este nulă, FAC determină energia semnalului
discret:
73
  
Bu 0  u  Eu
2
j (3. 31)
j 

Aplicaţii
 Să se determine FAC discretă a semnalului tripoziţional, care are
aceleaşi valori în fiecare poziţie: u = {1, 1, 1}.
Rezolvare
Mai întâi, scriem acest semnal, împreună cu copiile deplasate cu 1,2 şi 3
poziţii:
... 000111000...
... 000011100...
... 000001110...
... 000000111...
Pentru n  3, semnalul şi copia nu se mai suprapun, astfel încât produsul
din formula (3.29) devine egal cu zero, când n  3. Calculând suma, se obţine:

Bu 0  1  1  1  3

Bu 1  1  1  2

Bu 2  1
Lobii laterali ai FAC se micşorează liniar prin creşterea numărului n,
similar cu cazul FAC a grupului de trei impulsuri video analogice (figura 3.9).

Figura 3. 9 - Funcţia discretă de autocorelaţie pentru semnalul tripoziţional cu

aceeaşi valoare la fiecare poziţie: {1, 1, 1}

 Să se determine FAC discretă a semnalului tripoziţional de forma:

u = {1, – 1, 1}.
Rezolvare
Acest semnal are FAC discretă:
  
Bu 0  1  1  1  3; Bu 1  1  1  2 ; Bu 2  1
 Să se determine FAC discretă a semnalului tripoziţional de forma:
u = {1, 1, – 1}.
Rezolvare
Acest semnal are FAC discretă:

74
   
Bu 0  1  1  1  3; Bu 1  1  1  0 ; Bu 2  1

Figura 3. 10 - Funcţia discretă de autocorelaţie pentru semnalul tripoziţional de

forma: u = {+1, – 1, +1}

Dintre cele trei semnale discrete analizate, al treilea este cel mai bun din
punct de vedere al proprietăţilor de corelaţie pentru că se realizează cel mai mic
nivel al lobilor laterali ai FAC.
3.3.3. Semnale Barker
Dintre semnalele cu FAC îmbunătăţite se remarcă semnalele (codurile)
Barker, care au o proprietate unică, ce constă în faptul că, indiferent de numărul
poziţiilor M, valoarea FAC calculată pe baza formulei (3.29), pentru toate
valorile n  0, nu depăşeşte unitatea. În acelaşi timp, energia acestor semnale,

adică mărimea Bu 0 , este numeric egală cu M. Semnalele Barker pot fi
realizate numai pentru numărul de poziţii egal cu M = 2, 3, 4, 5, 7, 11 şi 13,
cazul M = 2 fiind trivial. Semnalul Barker pentru M = 3 a fost analizat mai sus.
Modelele matematice ale semnalelor Barker şi funcţiile de autocorelaţie ale
acestora sunt prezentate în tabelul.3.2.
Cercetările au arătat că nu există semnale Barker cu număr impar de
poziţii mai mare decât 13. Totuşi, până în prezent, nu se cunoaşte dacă se poate
construi un semnal Barker cu M par mai mare de 4.

Tabel 3.2
M Modelul semnalului FAC
3 1, 1, – 1 3, 0, – 1
4 1, 1, 1, – 1 4, 1, 0, – 1
1, 1, – 1, 1 4, – 1, 0 1
5 1, 1, 1, – 1, 1 5, 0, 1, 0, 1
7 1, 1, 1, – 1, – 1, 1, – 1 7, 0, – 1, 0, – 1, 0, – 1
11 1, 1, 1, – 1, – 1, – 1, 1, – 1, – 1, 1, – 1 11, 0, – 1, 0, – 1, 0, – 1, 0, – 1, 0, – 1
13 1, 1, 1, 1, 1, – 1, – 1, 1, 1, – 1, 1, – 1, 1 13, 0, 1, 0, 1, 0, 1, 0, 1, 0, 1, 0, 1

75
 În figura 3.11 este reprezentat semnalul Barker cu 13 poziţii, utilizat mai
mult, în două cazuri corespunzătoare modurilor de codare precum şi
reprezentarea grafică a FAC.

Figura 3. 11 - Semnal Barker pentru M = 13

a – codificarea de amplitudine; b – codificarea de fază; c – funcţia de corelaţie

3.4. Funcţia de corelaţie reciprocă a două semnale

Funcţia de corelaţie reciprocă (FCR) defineşte în acelaşi timp diferenţa de
formă a semnalelor precum şi dispunerea lor reciprocă pe axa timpului.
3.4.1. Principiul determinării funcţiei de corelaţie reciprocă
Funcţia generală (3.15) defineşte funcţia de corelaţie reciprocă a două
semnale reale u(t) şi v(t), prin produsul scalar de forma:

Buv    ut   vt    dt (3. 32)

Să considerăm, de exemplu, că semnalele u(t) şi v(t), în starea iniţială

sunt ortogonale, astfel încât:  ut   vt   dt  0

La trecerea acestor semnale prin diferite dispozitive, este posibil ca
semnalul v(t) să fie deplasat faţă de u(t) la un timp oarecare, . Evident că FCR
reprezintă măsura stabilităţii stării ortogonale pentru semnalele deplasate în
timp.
3.4.2. Proprietăţi ale FCR
Dacă în formula (3.32) se înlocuieşte variabila de integrare, introducând
x = t – , astfel încât dt = dx, atunci ea devine:

Buv    ux    vx   dx (3. 33)

Rezultă că:
Buv() = Buv(– ) (3. 34)

76
 Spre deosebire de funcţia de autocorelaţie a semnalului singular, FCR,
care defineşte proprietăţile sistemului format din două semnale diferite, nu este
o funcţie pară de argumentul t: Buv()  Buv(– ).Rezultatele calculului pe baza
formulelor (3.32) şi (3,33) coincid, pentru că aceeaşi poziţie reciprocă a
semnalelor se obţine atât prin deplasarea v(t) în sensul întârzierii, cât şi prin
deplasarea u(t) în sensul devansării. Dacă semnalele considerate au energie
finită, atunci FCR este şi ea finită. Această concluzie derivă din inegalitatea
Cauchy-Buniakovski:
uv() = (u, v)||u||||v||,
de unde
uv() ||u||||v|| (3. 35)
pentru că deplasarea semnalului în timp nu influenţează asupra valorii normei
sale.
Trebuie observat faptul că, pentru  = 0, nu este necesar ca valorile FCR
să atingă maximul.
Aplicaţie
Să se calculeze funcţia uv() pentru cazul când semnalul u(t) este
dreptunghiular, iar v(t) este semnal video triunghiular. Amplitudinile şi duratele
lor sunt egale cu U şi respectiv T.
Rezolvare
În starea iniţială (în lipsa întârzierii), semnalele există în acelaşi interval
de timp, [0,T]. Pentru 0  t  T, semnalele analizate sunt definite astfel:
t
u(t) = U, v (t) = U  , în rest ele se anulează.
T
Dacă  > 0, adică semnalul v(t) este întârziat în timp faţă de u(t), atunci:
T
U2
Buv     t    dt
T 

Efectuând calculele şi introducând parametrul adimensional   , se
T
obţine rezultatul:
U2  T
Buv    1  2  2  (3. 36)
2
Dacă  < 0, adică impulsul triunghiular îl devansează pe cel
T  | |
U2
dreptunghiular, atunci, Buv    t  |  |  dt ,
T 0
de unde, introducând acelaşi parametru, , se obţine:
U2  T
Buv    1  2  (3. 37)
2
Funcţia calculată pe baza formulelor (3.36) şi (3.37) este reprezentată în
figura 3.12.
Asimetria graficului este cauzată de faptul că suprafaţa de suprapunere a
impulsurilor date se modifică diferit, în funcţie de sensul de decalare în timp.
77
 Figura 3. 12. Corelaţia reciprocă a două semnale, unul dreptunghiular şi celălalt
triunghiular: a – semnalul triunghiular este întârziat faţă de cel dreptunghiular;
b – semnalul triunghiular este devansat faţă de cel dreptunghiular; c – funcţia de corelaţie
reciprocă a celor două semnale

3.4.3. Legătura dintre FCR şi densitatea spectrală reciprocă

În cele ce urmează, ne propunem să exprimăm FCR a două semnale prin
intermediul caracteristicilor lor spectrale. Modul de tratare a acestei probleme îl
repetă în totalitate pe cel folosit anterior la reprezentarea spectrală a funcţiei de
autocorelaţie a semnalului singular. Pe baza formulei generalizate Rayleigh,

Buv   u, v     U  V*   d
1
2 
şi pentru că spectrul semnalului deplasat în timp al semnalului are expresia
Vt   V   e  jt , se poate scrie:

Buv     U  V *   e jt d
1
(3. 38)
2  
Având în vedere că mărimea Wuv() = U()V*() este spectrul
energetic reciproc al semnalelor u(t ) şi v(t), determinat în intervalul infinit de
frecvenţă –  <  < , se ajunge la concluzia următoare: date fiind două
semnale, u(t ) şi v(t), funcţia de corelaţie reciprocă şi spectrul energetic reciproc
ale acestora sunt legate între ele prin perechea de transformate Fourier.

3.4.4. Generalizarea la cazul semnalelor discrete

Să considerăm că u (t) şi v(t) sunt date în formă discretă, ca ansamblul
cotaţiilor:
u = {…, u-1, u0, u1, u2,…}
v = {…, v-1, v0, v1, v2,…}

78
care se succed în timp la intervale egale T. În mod similar cu funcţia de
autocorelaţie a semnalului singular, se determină FCR a două semnale discrete
pe baza formulei:
 
 
Buv n   u j  v j n (3. 39)
j 

unde n este număr întreg, pozitiv, negativ sau zero.

Vom exemplifica modul de calcul al acestei funcţii în cazul a două
semnale Barker cu patru poziţii:
u = {1, 1, 1, – 1} , v = {1, 1, – 1, 1}
Dacă n > 0, atunci semnalul v este întârziat faţă de semnalul u. La fel ca
şi în exemplul din paragraful anterior, se întocmeşte tabelul care conţine
semnalul u şi succesiunea copiilor deplasate ale semnalului v:
…0 0 0 0 1 1 1 – 1 0 0 0 0 0…
…0 0 0 0 1 1 – 1 1 0 0 0 0 0…
…0 0 0 0 0 1 1 – 1 1 0 0 0 0…
…0 0 0 0 0 0 1 1 – 1 1 0 0 0…
…0 0 0 0 0 0 0 1 1 – 1 1 0 0…
Calculând pe baza formulei (3.39) se obţine:
  
Buv  1  1 ; Buv  2  0 ; Buv  3  1
În mod similar, se construieşte tabelul care reflectă deplasările
semnalului în sensul de devansare (n < 0):
…0 0 0 0 1 1 1 – 1 0 0 0…
…0 0 0 0 1 1 – 1 1 0 0 0…
…0 0 0 1 1 –1 1 0 0 0 0…
…0 0 1 1 – 1 1 0 0 0 0 0…
…0 1 1 – 1 1 0 0 0 0 0 0…
şi se determină
  
Buv  1  1 ; Buv  2  0 ; Buv  3  1
Diagrama care reprezintă FCR a acestor două semnale are o formă
asimetrică; maximul funcţiei se obţine la deplasarea semnalului v cu o poziţie.

79
CAPITOLUL IV

4. SEMNALE CU SPECTRU LIMITAT

4.1. Modele matematice pentru semnale cu spectru limitat
Să considerăm că R este un domeniu finit pe axa frecvenţelor. Densitatea
spectrală a semnalului s(t) cu spectru limitat îndeplineşte condiţiile S()  0
dacă R şi S()  0 pentru toate celelalte valori ale frecvenţei. Modelul
matematic al semnalului cu spectru limitat se poate obţine în domeniul temporal
din formula transformatei inverse Fourier:
s t     S  e jt  d
1
(4. 1)
2 R
În funcţie de alegerea domeniului R şi a funcţiei S(), apar diferite
forme de semnal cu spectru limitat.
4.1.1. Semnalul ideal de frecvenţă joasă
Să considerăm că oscilaţia are densitatea spectrală reală constantă în
limitele domeniului pe axa de frecvenţă de la 0 până la frecvenţă limită  s; în
afara acestui domeniu, densitatea spectrală a semnalului este nulă (figura 4.1).

Figura 4. 1 – Densitatea spectrală a semnalului ideal de frecvenţă joasă

0 pentru   s

S  S0 pentru  s    s (4. 2)
0 pentru   
 s

Valoarea instantanee a acestui semnal este:

S   sins t 
s

st   0   e jt  d  0 s 
S
(4. 3)
2  s  s t
Graficul acestui semnal construit pe baza relaţiei (4.3) are forma curbei
oscilante simetrice faţă de axa timpului (figura 4.2). Prin creşterea frecvenţei
superioare a spectrului, cresc atât maximul central cât şi frecvenţa de oscilaţie.
Semnalul ideal de frecvenţă joasă în forma generală se obţine dacă în
formula (4.2) se introduce faza densităţii spectrale, care depinde liniar de
frecvenţă:

80
 0 pentru   s

S  S0  e jt 0 pentru  s    s (4. 4)
0 pentru   s

Densităţii spectrale (4.4) îi corespunde semnalul de joasă frecvenţă:
S   sins t  0 
s t   0 s 
 s t  t 0 
deplasat în timp în raport cu semnalul (4.3) cu t secunde.

Figura 4. 2 – Semnal ideal de frecvenţă joasă

Să presupunem că filtrul de frecvenţă joasă (FFJ) are o caracteristică de

frecvenţă aproximată suficient de precis de forma dreptunghiulară cu valoarea
dată a frecvenţei superioare. Semnalul ideal de frecvenţă joasă reprezintă
reacţia idealizată la ieşirea FFJ, excitat de o oscilaţie cu densitate spectrală
uniformă, adică de un impuls delta.
4.1.2. Semnal ideal de bandă
Să analizăm modelul matematic al semnalului al cărui spectru este
limitat de benzile de frecvenţă cu lăţimea 2s, ale căror centre se găsesc la
frecvenţele 0 (figura 4.3).

Figura 4. 3 – Densitatea spectrală a semnalului ideal de bandă spectrală

Dacă în limitele acestor benzi, densitatea spectrală a semnalului este

constantă,

81
 0 pentru   0  
S pentru          
 0 0 0

S  0 pentru  0      0   (4. 5)

S pentru         
 0 0 0

0 pentru   0  
atunci, în mod similar cu cazul precedent, semnalul dat se numeşte semnal ideal
de bandă spectrală. Valoarea instantanee a acestuia se determină folosind
transformata inversă Fourier:
2S   sin  t 
  
S0 0
st     cost  d  0   cos0 t (4. 6)
 0      t
Din graficul acestui semnal (figura 4.4), se constată că, pe lângă
oscilaţiile de frecvenţă înaltă, 0, se poate observa şi modificarea în timp a
valorii instantanee a amplitudinilor acestora.
sin  t 
Funcţia reprezintă nivelatoarea lentă a semnalului ideal de bandă cu
  t
2S0  
o precizie egală cu coeficientul de scară . Procedeul teoretic de obţinere

a impulsului ideal de bandă constă în aplicarea la intrarea filtrului
ideal de bandă [0 –  + ] a impulsului delta, care este o acţionare
de bandă largă.

Figura 4. 4 – Semnalul ideal de bandă spectrală

4.1.3. Semnale ortogonale cu spectru limitat

Proprietatea de limitare a spectrului permite obţinerea unor interesante

clase de semnale ortogonale. Cel mai simplu exemplu este cel al două semnale
ortogonale de bandă, ale căror domenii de existenţă spectrală nu se suprapun.
Produsul scalar al acestor semnale este nul, ceea ce decurge din formula
generalizată a lui Rayleigh.

82
 Mai puţin evident este procedeul ortogonalizării semnalelor cu spectru
limitat, care constă în deplasarea acestora în timp. Să analizăm două semnale
ideale de frecvenţă joasă, u(t) şi v(t). Ambele semnale au aceiaşi parametri, S0 şi
0 (formula 4.2), însă semnalul v(t) este întârziat în raport cu semnalul u(t) la
timpul t0 , astfel că densitatea sa spectrală este V() = U() e  jt 0 .

Figura 4. 5 – Densitatea spectrală a două semnale ortogonale cu spectru

limitat

Produsul scalar al acestor semnale, calculat prin densităţile spectrale,

este:
S02  s sins t 0 

S02 s jt 0
u, v     e  d   (4. 7)
2  s  s t 0

Figura 4. 6 – Două semnale identice ca formă, ideale, de joasă frecvenţă, sunt ortogonale dacă
deplasarea în timp a acestora îndeplineşte condiţia st0 = k, k =  1,  2, . . .

Produsul scalar devine nul şi două semnale de frecvenţă joasă, identice

că formă, sunt ortogonale, dacă deplasarea temporală dintre acestea satisface
k k
condiţia: t 0   , unde k =  1,  2,  3, . . . (figura 4.6).
s 2f s
Deplasarea minim posibilă care conduce la ortogonalizare se obţine când
k =  1 adică:
83
  1
t0    (4. 8)
s 2f s
Graficele semnalelor analizate pentru două valori ale parametrului t0 sunt
arătate în figura 4.7.

Figura 4. 7. Graficele a două semnale ideale de joasă frecvenţă deplasate în timp cu t0 =

/s (a), respectiv cu t0 = 2/s (b)

În momentul de timp când unul din semnale atinge maximul, celelalte

semnale din familia respectivă trec prin zero.

4.2. Teorema Kotelnikov

Teorema Kotelnikov , enunţată în 1933, stabileşte posibilitatea refacerii
1

valorilor instantanee ale semnalului cu spectru limitat, cu precizie foarte bună,

plecând de la selecţiile (măsurătorile) determinate la intervale egale de timp.
4.2.1. Construcţia bazei ortonormate
Oricare două semnale cu spectru limitat, care aparţin familiei:
  k  
sin s  t  
  s 
u k t   k  0,  1,  2,  3, ... (4. 9)
 k 
s  t  
 s 
sunt ortogonale.
Prin alegerea corespunzătoare a factorului de amplitudine A, se poate
obţine ca norma fiecăruia dintre aceste semnale să fie unitară.
Ca rezultat, se construieşte baza ortonormată, care permite
descompunerea unui semnal oarecare cu spectru limitat în serie generalizată
Fourier.
Este suficient să se analizeze numai funcţia:

1
Vladimir Aleksandrovici Kotelnikov (1908-1987) – inginer radiotehnician rus, având
contribuţii în domeniul frecvenţelor foarte înalte; a efectuat studii privind influenţa paraziţilor
asupra stabilităţii recepţiei radio şi de cercetare a planetelor Venus, Marte şi Mercur prin
radiolocaţie.
84
 sin s t
u 0 t   A  (4. 10)
s t
pentru că norma oricărui semnal uk , este aceeaşi, indiferent de deplasarea în
timp. Pentru că:
sin2 s t 

A2   A2
|| u 0 ||2  2    dt  (4. 11)
s   t 2 s
funcţiile uk vor fi ortonormate dacă:
s
A (4. 12)

Ansamblul infinit al funcţiilor:
  k  
sin s  t  
s   s 
Sc k t; s    (4. 13)
  k 
s  t  
 s 

formează baza Kotelnikov în spaţiul liniar al semnalelor de frecvenţă joasă cu

spectrele limitate superior de valoarea s. Funcţia separată Sck(t,s) se numeşte
funcţie k de marcare (eşantionare).
4.2.2. Seria Kotelnikov
Dacă s(t) este un semnal oarecare, a cărui densitate spectrală este diferită
de zero numai în banda frecvenţelor – s    s , atunci el poate fi descompus
în serie generalizată Fourier pe baza Kotelnikov:

s t   c k  Sc k t; s  (4. 14)
k  
Coeficienţii seriei sunt, după cum se ştie, produsele scalare dintre
semnalul descompus şi funcţia k de marcare (eşantionare):

ck  st , Sc k t; s   (4. 15)
Metoda comodă de calcul a acestor coeficienţi constă în utilizarea
formulei generalizate Rayleigh. Astfel, funcţia de marcare k în limitele
jk
  s
domeniului – s    s are densitatea spectrală egală cu e . Aceasta
s
se observă din compararea formulelor (4.3) şi (4.13). Dacă S() este spectrul
semnalului analizat, s(t), atunci:
 1 
s jk

ck      S  e s  d (4. 16)

s  2  s 
Mărimea din paranteza pătrată este sk = s(tk), adică valoarea instantanee a
k k
semnalului s(t) în punctul de cotare k: t k   . În acest fel:
s 2 f s

85
 
ck   sk (4. 17)
s
de unde decurge expresia seriei Kotelnikov:
  k 
sin s  t  

  s 
st    s k   (4. 18)
k    k 
s  t  
 s 
Pe baza ultimei egalităţi, teorema lui Kotelnikov se poate formula astfel:
Un semnal oarecare, al cărui spectru nu conţine frecvenţe mai mari
decât fs , poate fi complet refăcut dacă sunt cunoscute valorile de nivel a acestui
1
semnal, luate la intervale egale de timp .
2 fs
Exemplu
Se dă semnalul s(t) = cos(0 + 0). Alegând un interval oarecare de
eşantionare, t0, se obţine posibilitatea refacerii univoce, pe baza nivelurilor, a
oricărui semnal, al cărui spectru nu conţine componente la frecvenţe mai mari
decât 0 = /t0 . Dacă 0 < s , semnalului armonic considerat i se poate aplica
teorema Kotelnikov, eşantioanele semnalului dat fiind:
 k0 
s k  cos  0 
 s 
În cazul limită, când frecvenţa 0 tinde spre s dinspre stânga, adică
0  lims   , la fiecare perioadă a semnalului armonic corespund două
0
eşantioane. Dacă condiţiile teoremei lui Kotelnikov nu se îndeplinesc iar
eşantioanele în timp sunt luate insuficient de des, atunci refacerea univocă a
semnalului iniţial este principial imposibilă. Prin punctele de eşantionare pot fi
trasate o infinitate de curbe, ale căror densităţi spectrale sunt diferite de zero în
afara benzii – s    g .

Figura 4. 8 – Sinteza semnalului pe baza teoremei lui Kotelnikov în

condiţiile când nu se respectă densitatea suficientă a măsurătorilor

86
 4.2.3. Realizarea tehnică a sintezei semnalului reprezentat de seria
Kotelnikov
Importanţa teoremei enunţate mai sus constă în caracterul său constructiv
(figura. 4.9). Să considerăm că există un ansamblu de generatoare, care prezintă
la bornele lor de ieşire funcţiile de eşantionare Sck(t; s). Generatoarele sunt
comandate, astfel că amplitudinea semnalelor acestora este proporţională cu sk .

Figura 4. 9 - Realizarea cu aparatură a sintezei semnalului pe baza seriei sale Kotelnikov

Dacă se adună oscilaţiile de la ieşirea generatoarelor prin aplicarea

acestora la un sumator, atunci, la ieşirea acestuia, în conformitate cu formula
(4.18), se poate culege valoarea instantanee a semnalului sintetizat, s(t).
Exemplu
Impulsul video dreptunghiular de amplitudine unitară şi cu durata i nu
aparţine categoriei semnalelor cu spectru limitat. Cu toate acestea modulul
densităţii sale spectrale, (1/), scade destul de rapid odată cu creşterea
frecvenţei. Descrierea unui astfel de semnal prin două cotări la începutul şi
sfârşitul impulsului va însemna înlocuirea oscilaţiei iniţiale cu un semnal cu
spectru limitat cu frecvenţa superioară s = /i . Modelul matematic al acestui
semnal este:
t t  i 
sin sin
i i
st   
t  i 
(4. 19)
t
i i
Dacă însă impulsul este definit prin trei eşantioane dispuse la intervale
egale, atunci se ajunge la semnalul de aproximare, care conţine frecvenţe până la
s = 2/i :

87
   
2 t  i 
2t 2t  i 
sin 
2
sin sin
i i i
s t    
2t  i 
(4. 20)
2t  i 
2 t  
i  2 i
i
Forma semnalelor de aproximare, cu doi (curba 2) sau trei (curba 3)
termeni ai seriei pentru semnalul video în impuls (1) este prezentată în figura
4.10.
Evident că prin creşterea numărului de termeni, adică odată cu
micşorarea intervalului de timp dintre eşantioane, precizia de aproximare va
creşte.

Figura 4. 10. - Forma semnalelor de aproximare, cu doi (curba 2) sau trei (curba 3)
termeni ai seriei pentru semnalul video în impuls (1)

4.2.4. Aprecierea erorii care apare la aproximarea unui semnal

oarecare cu seria Kotelnikov
Dacă s(t) este un semnal oarecare, atunci el poate fi interpretat că suma
s(t) = sos(t; s) + ser(t), în care primul termen este semnalul sos(t;s) cu spectrul
limitat la valoarea s , iar al doilea este semnalul de eroare de aproximare, ser(t),
cu un spectru care ocupă în caz general domeniul infinit  > s .
Spectrele semnalelor arătate nu se suprapun şi, din această cauză,
semnalele sos şi ser . sunt ortogonale, iar energia lor, adică pătratul normelor, se
adună:
|| s ||2 = || s0s ||2 + || ser ||2
Drept măsură a erorii de aproximare se poate alege distanţa egală cu
norma semnalului de eroare. Dacă Ws() este spectrul energetic al semnalului
s(t), atunci, conform teoremei Rayleigh:

 Ws   d
1
 s
|| ser ||  (4. 21)

88
 Exemplu
Se dă impulsul video exponenţial (figura
alăturată), st   e t  t  , care este caracterizat

de spectrul energetic Ws   2

1
şi de
  2
norma:

1 d 0,7071
|| s ||   2 
 0   2

Durata efectivă a acestui impuls (a se
2,3026
vedea capitolul 2) este i  .

Spectrul acestui semnal este nelimitat.
Din această cauză, trebuie pentru început ca semnalul să fie supus filtrării de
frecvenţă joasă prin trecerea lui prin FTJ. Valoarea frecvenţei superioare, s , a
benzii de trecere a filtrului trebuie aleasă în funcţie de frecvenţa de eşantionare a
semnalului la ieşirea FTJ. Să presupunem că pe durata i se măsoară 10 niveluri
 0,2558
cu intervalul t 0  i  . Conform teoremei lui Kotelnikov, aceasta
9 

înseamnă că s   12,279   .
t0
Semnalul de la ieşirea FTJ se reface precis pe baza eşantionării. Totuşi,
în raport cu impulsul video intrat, este inevitabilă o anumită eroare. În cazul dat,
norma semnalului eroare este:

1 d 1    0,1608
|| ser ||   2    arctg s  
 s   2   2  
Eroarea relativă de aproximare are valoarea:
|| s er || 0,1608
  0,2274  22,74%
|| s || 0,7071
Se observă că frecvenţa s aleasă în acest exemplu este insuficient de
mare pentru obţinerea unei precizii corespunzătoare pentru refacerea semnalului
intrat.
4.2.5. Dimensiunea spaţiului semnalelor limitate în spectru şi în
durată
Uneori, este comodă analiza modelelor idealizate de semnale limitate
atât spectral cât şi temporal. Aceste metode pot descrie suficient de bine
semnalele utilizate în sistemele reale de comunicaţii. Să considerăm că T este
durata unui asemenea semnal iar fs frecvenţa limită superioară a spectrului său,
exprimată în Hz. Atunci, baza semnalului este B = Tfs. Pentru descrierea
T
completă a semnalului este necesară existenţa a N = = 2Tf0 eşantioane
t0
(cotări) independente. Numărul:
89
 N = 2Tfs = 2B (4. 22)
se numeşte dimensiunea spaţiului semnalelor limitate în timp şi în
spectru. El trebuie să aibă o valoare destul de mare. De exemplu, pentru
descrierea semnalului în canalul de radiodifuziune cu frecvenţa limită de 12 kHz
pe o durată de 1 minut, sunt necesare 2601,2104 = 1,44106 eşantioane
independente. K. Shannon1 a propus integrarea oricărui semnal cu durată finită
şi bandă finită în spaţiul multidimensional euclidian cu număr de măsurători
egal cu 2Tfs. Valorile de nivel, sk , servesc în acest fel ca proiecţii ale punctului
reprezentat pe axa k de coordonate. Pentru că metrica spaţiului euclidian şi axele
de coordonate sunt reciproc ortogonale, lungimea vectorului semnalului este:
2 T f s
rs  s
k 1
2
k (4. 23)
2 T f s
1 2 T f s 2
Cum E s   c2k 
k 1
  s k , mărimea rs se poate exprima prin energia
2f s k 1
semnalului Es, astfel:
rs  2E s  f s  2T  f s  Pm (4. 24)
unde Pm este puterea medie a semnalului.
În teoria informaţiei, dimensiunea spaţiului semnalelor serveşte pentru
aprecierea volumului comunicării.
Orice semnale cu parametrii T şi fs fixaţi şi cu puteri medii care nu
depăşesc nivelul P0 se reprezintă prin puncte din interiorul sferei
multidimensionale cu raza:
P0   2T  f s  P0

4.3. Semnale de bandă îngustă

Prin definiţie, semnalul este de bandă îngustă dacă densitatea lui
spectrală este diferită de zero numai în limitele unui interval de frecvenţă cu
lăţimea , şi centrat pe valoarea 0, numită frecvenţă de referinţă, astfel încât
este îndeplinită condiţia / << 1.
De regulă, se poate considera că frecvenţa de referinţă a semnalului
coincide cu frecvenţa centrală a spectrului.
4.3.1. Modelul matematic al semnalului de bandă îngustă
Dacă f1(t) este un semnal de frecvenţă joasă, al cărui spectru este
concentrat în jurul frecvenţei nule, atunci oscilaţia s1(t) = f1(t)cos0t , pentru
valori suficient de mari ale lui 0 , va avea toate particularităţile semnalului de
bandă îngustă. Un semnal de bandă îngustă este şi semnalul s2(t) = f2(t)sin0t.
Modelul matematic cel mai general pentru semnalul de bandă îngustă se poate
obţine prin realizarea combinaţiei liniare de tipul:

1
Claude Elwood Shannon – matematician american, având lucrări în domeniile algebrei
booleene, maşinilor de calcul, teoriei impulsurilor. A dezvoltat teoria matematică a informaţiei
(1948) şi a demonstrat că entropia se poate utiliza ca măsură a cantităţii de informaţie.
90
 s(t) = As(t)cos0t – Bs(t)sin0t (4. 25)
Ambele funcţii de timp, As(t) şi Bs(t) sunt de frecvenţă joasă în sensul că
schimbările lor relative în perioada oscilaţiei de frecvenţă înaltă, T=2/0 , sunt
suficient de mici. Funcţia As(t) se numeşte amplitudine sinfazată a semnalului
s(t) de bandă îngustă pentru valoarea dată a frecvenţei de referinţă 0 , iar
funcţia Bs(t) se numeşte amplitudinea de cuadratură a semnalului. Amplitudinile
sinfazică şi de cuadratură pot fi evidenţiate prin soluţii tehnice. Astfel, să
considerăm un dispozitiv (figura 4.11) de înmulţire la una din intrările căruia se
aplică semnalul s(t) de bandă îngustă, iar la cealaltă intrare se aplică oscilaţia
ajutătoare, care se modifică în timp conform legii cos0. La ieşirea
dispozitivului de înmulţire se obţine semnalul:
u ies t   A s t   cos2 0 t    Bs t   sin20 t  
1
2 (4. 26)
  A s t    A s t   cos20 t    Bs t   sin20 t 
1 1 1
2 2 2

Figura 4. 11. - Evidenţierea amplitudinii sinfazate şi a celei de cuadratură

Dacă semnalul obţinut se transmite printr-un filtru de frecvenţă joasă,

atunci sunt atenuate componentele cu frecvenţa de 20. Evident că la ieşirea
filtrului vor exista componentele de frecvenţă joasă proporţionale cu
amplitudinea sinfazată, As(t). Dacă la una din intrările înmulţitorului se aplică
oscilaţia ajutătoare sin0t, atunci un astfel de sistem va evidenţia la ieşire, din
semnalul s(t) de bandă îngustă, amplitudinea de cuadratură, Bs(t).
4.3.2. Reprezentarea complexă a semnalelor de bandă îngustă
În teoria circuitelor electrice liniare, se utilizează frecvent metoda
amplitudinilor complexe, conform căreia, oscilaţia armonică se exprimă ca parte
reală şi imaginară a funcţiilor complexe:
   
Um  cos0 t  0   Re Um  e j0  e j0t ; Um  sin0 t  0   Im Um  e j0  e j0t
Numărul U  U m  e j 0 , independent de timp, se numeşte amplitudinea
complexă a oscilaţiei armonice. Din punct de vedere fizic, semnalele de bandă
îngustă sunt oscilaţii cuasiarmonice. O astfel de generalizare a metodei
amplitudinilor complexe este necesară pentru a avea posibilitatea ca în limitele
acestei metode să se descrie semnalele de forma (4.25)
Introducem funcţia complexă de frecvenţă joasă:
U s t   A s t   j  Bs t 
~
(4. 27)
care se numeşte anvelopa complexă a semnalului de bandă îngustă. Se poate
verifica uşor că:

91
 
st   As t   cos0 t  Bs t   sin 0 t  Re Us t   e j0 t
~
 (4. 28)

Figura 4. 12. – Anvelopa complexă a semnalului

În acest fel, anvelopa complexă utilizată la semnalul de frecvenţă joasă

joacă acelaşi rol ca şi amplitudinea complexă în raport cu oscilaţia armonică
simplă. În general, însă, anvelopa complexă depinde de timp, vectorul U s t 
~

executând în planul complex o mişcare oarecare şi modificându-se atât ca modul

cât şi ca orientare.
Exemplu
Să considerăm un semnal de bandă îngustă s(t), reprezentând o oscilaţie
armonică ce, la momentul de timp t = 0, îşi modifică frecvenţa în salt (figura
4.13):
U 0  cos 0 t dacă t  0
st   
U 0  cos 1t dacă t  0

Figura 4. 13. – Semnal armonic ce îşi schimbă frecvenţa în salt

Luând ca frecvenţă de referinţă valoarea 0, se obţine pentru anvelopa

U 0 dacă t  0
complexă a semnalului dat expresia: Us t   
~
j1   0 
.
 0
U  e dacă t  0
Anvelopa complexă a semnalului analizat în raport cu frecvenţa de referinţă
j 0  1 t

0  1 U 0  e 2 dacă t  0
are o forma mai complicată: U s t   
~
j 0  1 t
2  
U 0  e dacă t  0
2

92
 4.3.3. Anvelopa fizică, faza totală şi frecvenţa instantanee
Formula (4.27), care determină anvelopa complexă, se poate reprezenta
şi sub formă exponenţială:
Us t   Us t   e js t 
~
(4. 29)
Aici, Us(t) este o funcţie reală nenegativă de timp, numită anvelopă
fizică iar s(t) este faza iniţială a semnalului de bandă îngustă, fază care se
modifică lent. Mărimile Us şi s sunt legate de amplitudinile sinfazată şi de
cuadratură prin relaţiile:
As(t) = Us(t)cos[s(t)] ; Bs(t) = Us(t)sin[s(t)] (4. 30)
de unde derivă încă o formă utilă de scriere a modelului matematic al semnalului
de bandă îngustă:
s(t) = Us(t)cos[0t + s(t)] (4. 31)
Faza totală a semnalului de bandă îngustă este s(t) = ot + s(t) iar
frecvenţa instantanee a semnalului este egală cu derivata în funcţie de timp a
acesteia:
d
s t   0  s (4. 32)
dt
În conformitate cu formula (4.31), semnalul de bandă îngustă de formă
generală reprezintă o oscilaţie complexă, care se obţine prin modularea
simultană a purtătoarei semnalului armonic atât în amplitudine cât şi în fază.
4.3.4. Proprietăţile anvelopei fizice a semnalului de bandă îngustă
1. Folosind egalitatea (4.30), să exprimăm anvelopa fizică, Us(t),
prin amplitudinile sinfazică şi de cuadratură:
Us t   As2 t   Bs2 t  (4. 33)
Anvelopa complexă a semnalului de bandă îngustă se poate determina
neunivoc. De exemplu, dacă în locul frecvenţei 0 , care apare în formula (4.28),
se consideră o frecvenţă oarecare, 0’ =  + , atunci semnalul s(t) poate fi
 
reprezentat în forma: st   Re Us t   e  jt  e jst
~
şi noua valoare a anvelopei complexe este:
Us  Us t   e jt
~ ~
(4. 34)
Însă anvelopa fizică, reprezentând modulul anvelopei complexe, rămâne
neschimbată pentru că expresia exp(– jt) are modulul unitar.
2. Altă proprietate a anvelopei fizice este aceea că, în orice moment de timp,
s(t)  Us(t), fapt ce derivă nemijlocit din formula (4.31). Semnul egalităţii
corespunde aici momentelor de timp la care cos0t + s(t) = 1, iar în
acest caz derivata semnalului şi cea a anvelopei sale coincid:
ds t  dU s t   d  t  
  cos0 t  s t   0  s   U s t   sin0 t  s t 
dt dt  dt 
Importanta noţiunii de anvelopă rezultă din faptul că, în radiotehnică, se
folosesc pe larg dispozitive speciale - detectoare de amplitudine -
(demodulatoare) care trebuie să refacă precis anvelopa semnalului de bandă
îngustă.
93
 4.4. Semnale în impuls cu modulaţie interioară de frecvenţă.
Principiul modulaţiei liniare de frecvenţă
Să considerăm că impulsul radio are anvelopa de formă dreptunghiulară
iar frecvenţa de umplere creşte liniar de la începutul impulsului spre capătul
acestuia (figura 4.14).

Figura 4. 14. – Semnal cu modulaţie de frecvenţă în interiorul impulsului

Pentru concretizarea modelului matematic al semnalului, să considerăm

că durata impulsului este i , iar punctul t = 0 corespunde mijlocului impulsului.
Frecvenţa instantanee se modifică în timp conform legii:
(t) = + t (4. 35)
unde 0 este frecvenţa purtătoarei iar  este un parametru cu dimensiunea [s–2],
egal cu viteza de variaţie a frecvenţei în timp.
Pe durata impulsului, variaţia frecvenţei este:
 = i       (4. 36)
Faza totală a semnalului are expresia:
t2
(t) =0t +       (4. 37)
2
Acest semnal este un impuls radio cu modulaţie liniară de frecvenţă
(IRMLF), care are modelul matematic:
 
0 dacă t   i
2

  t 
2
 
u IRMLF t    U m  cos 0 ] t    dacă  i  t  i (4. 38)
  2  2 2
 
0 dacă t  i
 2
Proprietatea importantă a acestui tip de semnale, care de fapt determină
utilizarea acestora, poate fi subliniată analizând următorul aspect: să
presupunem că există o instalaţie fizică ce realizează întârzierea semnalelor
aplicate la intrarea acesteia. Dacă timpul de întârziere depinde de frecvenţa
semnalului, astfel încât, prin creşterea frecvenţei, timpul de întârziere se
micşorează, atunci, în anumite condiţii, aplicând la intrarea acestei instalaţii
semnale IRMLF de durată mare, se poate obţine o importantă compresie a
acestora în timp. Acest efect este determinat de faptul că la ieşirea dispozitivului

94
de întârziere vor apărea în acelaşi timp componentele de frecvenţă mai joasă, de
la începutul impulsului şi cele de frecvenţă mai înaltă, de la sfârşitul impulsului
(figura 4.15).

Figura 4. 15 – Comprimarea în timp a semnalelor IRMLF

4.4.1. Spectrul IRMLF

Pe baza modelului dat de relaţia (4.38), expresia densităţii spectrale a
impulsului singular de radiofrecvenţă cu modulaţie liniară de frecvenţă se scrie:
i

 2
t 2   jt
U  U m   cos  0 t 
   e  dt 

 i
 2 
2
i i
(4. 39)
  t2    t2 
2 j  0    t   2  j  0    t  
Um Um
2 i 2 i
 2   2 
  e  dt   e  dt
 
2 2
Analiza acestei relaţii arată că prima integrală descrie partea de densitate
spectrală cu maxim pronunţat în domeniul frecvenţelor pozitive din apropierea
lui 0. A doua integrală corespunde părţii de densitate spectrală concentrată în
principal la  < 0. În practică, prezintă interes cazul când efectul de suprapunere
a spectrelor care se concentrează la frecvenţe pozitive şi negative este foarte
mic, situaţie determinată de faptul că deviaţia de frecvenţă pe durata impulsului
este foarte mică în comparaţie cu frecvenţa purtătoarei:
 = i << 0
Din această cauză, în formula (4.39) trebuie să se calculeze numai prima
integrală, care defineşte densitatea spectrală pentru  > 0. Exprimând
argumentul funcţiei exponenţiale din (4.39) sub formă de pătrat perfect, se
obţine:
i
j  0 2
2
    
U  2 j  t  
U  m  e 2
 e 2  
 dt (4. 40)
2 i

2
Spectrul în domeniul frecvenţelor negative poate fi obţinut pe baza
proprietăţilor transformatei Fourier pentru semnale reale (a se vedea capitolul
2): U(– ) = U*().
95
 Este comodă trecerea de la variabila t la un alt argument x, efectuând
   0 
schimbarea de variabilă:    t    x
  
Făcând calculele, se obţine:
 0 2  x2
  j
X2
U j
U  m  e 2
 e 2
 dx (4. 41)
2   X1

unde limitele de integrare se determină astfel:

 i  i
   0     0 
X1  2 ; X2  2 (4. 42)
 
Integrala din expresia (4.41) se reduce la o combinaţie a funcţiilor
speciale - integralele Fresnel (utilizate în fizică pentru rezolvarea problemelor
de difracţie a undelor):
  2   2
x x
Cx    cos  d ; Sx    sin  d
0
2 0
2
În final, se obţine formula pentru densitatea spectrală a semnalului
IRMLF:
 2
  j 20
U  m   CX1   CX 2   j  SX1   SX 2   (4. 43)
U
e
2 
Densitatea spectrală exprimată de relaţia (4.43) poate fi reprezentată în
formă exponenţială, astfel:
U | U | e j 
Se poate observa că modulul (spectrul de amplitudine) are expresia:

| U |  m   CX1   CX 2   SX1   SX 2 
U 2 2
(4. 44)
2 
iar spectrul de fază se compune din componenta la pătrat:

1   
  0 2 (4. 45)
2
şi din aşa-numitul termen de remanenţă:
SX1   SX 2 
 2   arctg (4. 46)
CX1   CX 2 

4.4.2. Semnale IRMLF cu bază mare

Analiza numerică a expresiilor obţinute demonstrează că forma
modulului şi fazei densităţii spectrale a IRMLF depinde complet de numărul
adimensional:
  i2
B  f  i  (4. 47)
2

96
care se numeşte baza semnalului IRMLF şi care este egal cu produsul dintre
deviaţia de frecvenţă şi durata impulsului.
În cazurile care au importanţă practică, se îndeplineşte condiţia B >> 1.
Spectrul acestor semnale IRMLF cu bază mare are particularităţi specifice şi
anume: modulul densităţii spectrale este aproape constant în limitele benzii de
frecvenţă cu lăţimea  şi cu centrul în punctul 0. Graficele corespunzătoare,
calculate pe baza formulelor (4.44) şi (4.46) sunt arătate în fig. 4.16.

Figura 4. 16 - Dependenţa de frecvenţă a modulului şi a termenului remanent de fază ale

densităţii spectrale la impulsul dreptunghiular cu modulaţie liniară de frecvenţă pentru
diferite valori ale bazei semnalului

Se observă dispariţia treptată a oscilaţiilor modulului densităţii spectrale

prin creşterea bazei semnalului. Analizând formula (4.44), se constată că, la
frecvenţa centrală a spectrului, avem:

| U | U m  (4. 48)
3
Astfel, modulul densităţii spectrale a semnalului IRMLF cu bază mare
este:
 
0 dacă   0 
2

   
| U | U m  dacă 0     0  (4. 49)
 2 2 2
 
0 dacă   0 
 2
97
 În radiotehnica teoretică, noţiunea de “bază” se utilizează pentru semnale
diferite. Dacă B >> 1, semnalul se numeşte complex; dacă B  1 semnalul se
numeşte simplu. Spectrul energetic al semnalului IRMLF este dat de relaţia:
  U 2m
Wu  (4. 50)
2
El este constant în banda de frecvenţe [0 – /2; 0 + /2] şi devine zero în
afara acestei benzi.

Aplicaţie
Se consideră impulsul dreptunghiular IRMLF cu amplitudinea
Um = 20 V, frecvenţa purtătoarei f0 = 10 GHz şi durata i = 2s. Deviaţia de
frecvenţă pe durata impulsului este f = 0,1GHz. Să se determine parametrii de
bază ai spectrului de acest tip.
Rezolvare
Înainte de toate, definim baza semnalului B =108210-6 = 200. Viteza de
2  f 6,28  108
creştere a frecvenţei este    6
= 3,141014 s-2. În conformitate
i 2  10
cu formula (4.50), spectrul energetic este Wu = 210-12 V2s2. Dat fiind că baza
semnalului este mare, spectrul său este practic cuprins în limitele benzii de
f f
frecvenţă de la f0 – = 9,95 GHz până la f0 + = 10,05 GHz.
2 2
4.4.3. Funcţia de autocorelaţie a semnalului IRMLF
Pentru determinarea acestei caracteristici importante pentru descoperirea
semnalelor, se foloseşte perechea de transformate Fourier care stabilesc legătura
dintre funcţia de autocorelaţie (FAC) şi spectrul energetic al semnalului.
Să considerăm că baza semnalului IRMLF este suficient de mare, astfel
încât spectrul energetic al acestuia este uniform şi concentrat în banda de
frecvenţe  din jurul frecvenţei purtătoare. Atunci, FAC a semnalului IRMLF
va fi:
i
0 
 2 2
BIRMLF     Wu   e jt  d 
1 U
  cos  d 
m

2   2 i
0 
2
(4. 51)
    i
2 sin
U 2  cos 
 m
2     i 0

2
B IRMLF 
Graficul FAC normate, rIRMLF   , este arătat în figura 4.17,
B IRMLF 0
unde se prezintă şi anvelopa acestei funcţii, care are structură lobară.
Formula (4.51) stabileşte următoarea proprietate a acestui semnal:
lăţimea lobului principal al anvelopei FAC este invers proporţională cu deviaţia

98
de frecvenţă a impulsului. Astfel, anvelopa se anulează pentru prima dată când
deplasarea semnalului în raport cu copia sa este la intervalul de timp
2 1
  . Semnalele IRMLF utilizate în radiolocatoare se caracterizează
  i f
prin deviaţie mare de frecvenţă, motiv pentru care lobul principal al FAC este
destul de îngust. Astfel, pentru semnalul din exemplul de mai sus, deplasarea
care anulează anvelopa FAC este de 0,01s, sau 5% din durata impulsului.
Totuşi, din punct de vedere al proprietăţilor de corelaţie, semnalul IRMLF
prezintă următoarea dificultate: înălţimea primilor doi lobi laterali simetrici ai
FAC este mare, de 0,212 din înălţimea lobului central. În condiţii dificile (în
prezenţa zgomotelor puternice), acest lucru poate conduce la determinarea
incorectă a poziţiei impulsului. Din punct de vedere al nivelului lobilor laterali
ai FAC, semnalul IRMLF este substanţial inferior în comportare faţă de
semnalele Barker cu M = 18.

Figura 4. 17 - Proprietăţile de corelaţie ale impulsului modulat liniar în frecvenţă; funcţia

de corelaţie normată (a) şi înfăşurătoarea acesteia (b)

99
CAPITOLUL V

5. ACŢIUNEA SEMNALELOR DETERMINISTE

ASUPRA SISTEMELOR LINIARE STAŢIONARE
Sistemele utilizate pentru prelucrarea, transformarea şi transmiterea
semnalelor pot fi diferite din punct de vedere al principiilor de construcţie
interioară şi al caracteristicilor externe.

5.1. Sisteme fizice şi modelele lor matematice

Prin sistem se înţelege un ansamblu de obiecte fizice, între care există
anumite interacţiuni. În structura unui sistem există intrarea, la care se aplică
semnalul iniţial şi ieşirea, de unde se culege semnalul transformat. Dacă
interesează numai relaţiile dintre semnalele de la intrare şi cele de la ieşire,
sistemul se numeşte cutie neagră.
5.1.1. Operatori de sistem
În cel mai simplu caz, semnalele de la intrare şi de la ieşire sunt descrise
prin funcţii de timp. Semnalul de la ieşire se mai numeşte reacţie de ieşire sau
răspuns. În general, atât semnalul de intrare cât şi semnalul de ieşire pot fi
exprimate sub forma unui vector n-dimensional:

U int(t) = {uint 1(t), uint 2(t),....,uint n(t)},

U ies(t)={uies 1(t),uies 2(t),....,uies n(t)}
 
Legătura dintre semnalele u int(t) şi u ies(t) este determinată de operatorul
de sistem T:
 
U ies(t) = T U int(t) (5. 1)
Exemplu
Să considerăm că un sistem oarecare transformă semnalul
monodimensional de la intrare conform legii:

 dUint t 
U ies(t) = 15
dt
Operatorul de sistem poate fi descris în acest caz astfel:
d
T = 15
dt
Din această expresie, decurge schema de structură a sistemului, acesta
fiind format din cuplarea în serie a unei celule de scară (amplificator ideal) şi a
unei celule de derivare.
Pentru definirea completă a problemei, este necesar să se precizeze şi
domeniul Dint al spaţiului funcţional oarecare, numit domeniul acţiunilor admise
la intrare. Acest domeniu descrie caracterul semnalelor de intrare, care pot fi
continue sau discrete, deterministe sau aleatoare. În acelaşi fel se determină şi
domeniul Dies.

100
 5.1.2. Sisteme staţionare şi nestaţionare
Un sistem este staţionar dacă reacţia de ieşire a acestuia nu depinde de
momentul de timp în care se aplică semnalul de intrare. Dacă T este operatorul
sistemului staţionar, atunci din egalitatea:
 
U ies(t) = T U int(t) (5. 2)
rezultă că:
 
U ies(t  t0) = T U int(t  t0) (5. 3)
pentru orice valoare a lui t0.
Sistemele staţionare se mai numesc sisteme cu parametri constanţi în
timp. Dacă proprietăţile sistemului nu sunt invariante, atunci acest sistem se
numeşte nestaţionar (sistem cu parametri variabili în timp sau sistem
parametric).
5.1.3. Sisteme liniare şi neliniare
Principiul cel mai important de clasificare a sistemelor se bazează pe
faptul că sisteme diferite se comportă diferit prin aplicarea la intrare a sumei
unor semnale. Dacă operatorul sistemului este T, astfel încât sunt valabile
egalităţile:
 
   
T Uint1  Uint2  TUint1  TUint2
 
  (5. 4)
T   Uint    TUint
unde  este un număr oarecare, atunci sistemul dat se numeşte sistem liniar.
Condiţiile (5.4) exprimă principiul fundamental al superpoziţiei. Dacă aceste
condiţii nu se îndeplinesc, atunci sistemul este neliniar.
Exemple
 Un sistem oarecare realizează prelucrarea semnalului conform legii:
d 
u ies t       u int t 
 dt 
Prin verificare directă, se constată că se îndeplinesc condiţiile (5.4), deci
sistemul este liniar.
 Un sistem oarecare funcţionează ca un oscilator ideal în conformitate cu
algoritmul: u ies t   u int2
t  . Aplicând la intrare suma a două semnale,
uint1 + uint2, la ieşire se obţine:
u ies  u int2
1  2u int 1  u int 2  u int 2
2

Existenţa domeniului încrucişat, 2uint1uint2, arată că sistemul dat este

neliniar.
Sistemele fizice din radiotehnică nu sunt riguros liniare. Există însă
multe sisteme care sunt descrise suficient de precis prin modele liniare, astfel
încât se poate neglija neliniaritatea rezistoarelor, a condensatoarelor şi a unor
elemente inductive.
Teoria sistemelor neliniare este destul de complicată, nu toate rezultatele
putându-se obţine prin procedee analitice. Totuşi, numai cu ajutorul elementelor
neliniare se realizează cele mai interesante transformări ale semnalelor
radiotehnice.
101
 5.1.4. Sisteme concentrate şi distribuite
Un alt criteriu de clasificare a sistemelor radiotehnice se bazează pe
compararea dimensiunilor fizice ale sistemului cu lungimea de undă. Dacă
dimensiunea caracteristică a sistemului (spre exemplu lungimea maximă a
conductorilor de legătură ai circuitelor) este mult mai mică decât lungimea de
undă, atunci avem de-a face cu un sistem concentrat. În circuitul electric
concentrat se pot determina domeniile fizice în care este localizată energia
câmpului electric (condensatoare) şi energia câmpului magnetic (elemente
inductive). Sistemele concentrate se utilizează până la frecvenţe de ordinul 108
Hz. Analiza acestora se face pe baza ecuaţiilor lui Kirchhoff. La frecvenţe de
ordinul 109 Hz şi mai mari, dimensiunile fizice ale elementelor devin
comparabile cu lungimea de undă, astfel încât este necesar să se ţină seama de
timpul de propagare a semnalului prin acestea.

5.2. Caracteristicile de impuls, de trecere şi de frecvenţă ale

sistemelor liniare staţionare
Particularitatea sistemelor liniare care constă în posibilitatea utilizării
principiului superpoziţiei deschide drumul spre rezolvarea sistematică a
problemelor legate de trecerea diferitelor semnale prin aceste sisteme. Metoda
de reprezentare dinamică permite interpretarea semnalelor sub forma unei sume
de impulsuri elementare. Dacă se poate determina reacţia la ieşire care este
cauzată de acţiunea impulsului elementar de la intrare, atunci etapa finală de
rezolvare a problemei constă în însumarea acestor reacţii. Analiza se poate baza
pe reprezentarea în funcţie de timp a proprietăţilor semnalelor şi sistemelor sau
pe reprezentarea în funcţie de frecvenţă a acestora, care poate fi mai comodă.
5.2.1. Caracteristica de impuls
Să considerăm un sistem liniar staţionar oarecare, definit de operatorul
T, la care semnalele de intrare şi ieşire sunt monodimensionale. Prin definiţie,
caracteristica de impuls este funcţia h(t), ce reprezintă reacţia sistemului la
semnalul (t) de la intrare. Aceasta înseamnă că h(t) satisface ecuaţia:
h(t) = T(t) (5. 5)
Pentru că sistemul este staţionar, o ecuaţie similară se obţine şi când
acţiunea de la intrare este deplasată în timp cu o valoare oarecare, t0.
h(t – t0) = T(t – t0) (5. 6)
În matematică, caracteristica de impuls se numeşte funcţie Green a
operatorului respectiv. Din punct de vedere fizic, caracteristica de impuls
reprezintă aproximativ reacţia sistemului la semnalul de impuls de formă
oarecare cu suprafaţa unitară, cu condiţia ca durata acestui semnal să fie
neglijabilă în comparaţie cu scara caracteristică de timp a sistemului (de
exemplu, perioada oscilaţiilor sale proprii).
5.2.2. Integrala Duhamel
Cunoscând caracteristica de impuls a sistemului liniar staţionar se poate
rezolva formal orice problemă de trecere a semnalului determinat printr-un

102
astfel de sistem. Semnalul de intrare permite întotdeauna reprezentarea sub
forma:

u int t    u    t    d
int

Corespunzător acestuia, reacţia sa la ieşire este:

u ies t   Tu int t   T  u int    t    d (5. 7)

Integrala este valoarea limită a unei sume, deci operatorul T, pe baza
principiului superpoziţiei, poate fi introdus sub semnul integralei. În continuare,
operatorul T acţionează numai asupra mărimilor care depind de timpul t, nu şi
de variabila de integrare . Astfel, ecuaţia (5.7) se poate scrie:

u ies t    u    Tt    d
int

Valoarea instantanee a semnalului de ieşire este funcţionala semnalului
de intrare. Din această cauză, caracteristica de impuls se consideră în mod
riguros ca funcţie generalizată:

u ies t    u int    ht    d (5. 8)

Această formulă de importanţă fundamentală în scara sistemelor liniare
se numeşte integrala Duhamel. Semnalul la ieşirea sistemului liniar staţionar
reprezintă convoluţia a două funcţii şi anume semnalul de intrare şi
caracteristica de impuls a sistemului. Formula (5.8) poate fi scrisă şi sub forma:

u ies t    u t    h  d
int (5. 9)

Dacă integralele (5.8) şi (5.9) nu pot fi determinate analitic, există
întotdeauna posibilitatea analizei numerice cu ajutorul calculatorului.
Aplicaţie
Un sistem liniar staţionar oarecare are
caracteristica de impuls de forma impulsului video
dreptunghiular cu durata T. Impulsul apare când t = 0
şi are amplitudinea A0 (figura alăturată):
0 pentru t  0

h t   A 0 pentru 0  t  T
0 pentru t  T

Să se determine reacţia la ieşire a sistemului dat,
atunci când la intrarea acestuia se aplică semnalul
treaptă uint(t) = U0(t)
Rezolvare
Folosind formula integralei Duhamel, (5.8), trebuie să se acorde atenţie
faptului că semnalul de ieşire va fi diferit, în funcţie de situaţia în care durata
103
caracteristicii de impuls depăşeşte sau nu valoarea curentă t. Dacă 0  t  T ,
atunci:
t
uies(t) = A0U0   d = A0U0 t
0

Dacă t > T, atunci când  > T, funcţia h(t – )

devine nulă şi, din această cauză,
T
uies(t) = A0U0  d = A0U0 T
0

5.2.3. Generalizare la cazul multidimensional

Până acum, s-a considerat că semnalele de la intrare şi ieşire sunt
monodimensionale. În cazul general, când există m intrări şi n ieşiri, este
necesară introducerea caracteristicilor parţiale de impuls hij(t), {i = 1, 2,... n; j
= 1, 2,..., m}, care reprezintă semnalul la ieşirea i atunci când la intrarea j se
aplică funcţia . Ansamblul funcţiilor hij(t) formează matricea caracteristicilor
de impuls:
 h11 h12  h1m 
 
 h 21 h 22  h 2 m 
h t    (5. 10)
   
 
 h n1 h n 2  h nm 
Formula integralei Duhamel în cazul multidimensional capătă forma:
  
Uies t    h t    Uint   d (5. 11)


5.2.4. Condiţia de realizare fizică

Este evident că semnalul de ieşire care corespunde acţiunii de la intrare
sub formă de impuls, nu poate să apară înainte de momentul de apariţie a
impulsului de la intrare. De aici apare limitarea asupra formei caracteristicilor de
impuls admise:
h(t) = 0 când t < T (5. 12)
La sistemul fizic realizabil, limita superioară din formula integralei
Duhamel poate fi schimbată cu valoarea timpului curent:
t
u ies t    u int   h t    d (5. 13)
0

Aceasta înseamnă că sistemul liniar staţionar, care prelucrează semnalul

ce se aplică la intrare, execută operaţia de însumare ponderată a tuturor valorilor
instantanee ale acestuia, care au existat “în trecut”, când –  <  < t. Rolul
funcţiei pondere este îndeplinit de caracteristica de impuls a sistemului. Este
important din punct de vedere principial, ca sistemul fizic realizabil să nu fie
capabil în nici un caz să opereze cu valorile viitoare ale semnalului de intrare.
De asemenea, sistemul fizic realizabil trebuie să fie stabil, altfel spus,
caracteristica sa de impuls trebuie să satisfacă condiţia integrabilităţii absolute:

104
 

 h(t)  dt  

(5. 14)

5.2.5. Funcţia de trecere

Dacă la intrarea unui sistem liniar staţionar acţionează semnalul
reprezentat de funcţia Heaviside, (t), reacţia de ieşire este:
g(t) = T(t) (5. 15)
ea numindu-se caracteristica de trecere (de transmisie, sau de transfer) a
sistemului. Pentru că sistemul este staţionar, caracteristica de trecere este
invariantă în raport cu deplasarea în timp:
g(t – t0) = T(t – t0)
Observaţiile referitoare la realizarea fizică făcute anterior pentru cazul
când la intrare acţionează funcţia  se extind şi la cazul când la intrare
acţionează saltul unitar. Din această cauză, caracteristica de trecere a sistemului
fizic realizabil este diferită de zero numai când t  0, în timp ce g(t) = 0 pentru
t < 0.
Între caracteristica de impuls şi cea de trecere există o legătură strânsă.
d
Astfel, pentru că t   , pe baza relaţiei (5.5), rezultă:
dt
 d  t  
h(t) = T  
 dt 
d
Operatorul de derivare, şi operatorul liniar staţionar T pot să comute,
dt
astfel că:
d
h(t) = T( t ) 
d
(5. 16)
dt dt
sau
t
gt    h ()  d (5. 17)

Utilizând formula reprezentării dinamice şi acţionând la fel ca şi pentru
determinarea relaţiei (5.8), se obţine încă o formă a integralei Duhamel:
t
u ies t   u int 0  gt    int  gt    d
du
(5. 18)
0
d
5.2.6. Coeficientul spectral de transmisie
Un interes deosebit prezintă acele semnale de intrare care, după trecerea
prin sistem, rămân neschimbate ca formă. Dacă există egalitatea:
uies(t) = Tuint(t) = uint(t) (5. 19)
atunci uint(t) este funcţia proprie a operatorului de sistem T, iar numărul , în
general complex, se numeşte valoarea sa proprie. Se poate demonstra că
semnalul complex uint(t) = exp(jt) este funcţie proprie a operatorului liniar
staţionar, pentru orice valoare a frecvenţei . În acest caz, se utilizează integrala
Duhamel de forma (5.8) şi se calculează:
105
 
 
u ies t    e  h   d  e    h ()  e j   d
j t    jt
(5. 20)
   
Din aceasta se vede că valoarea proprie a operatorului de sistem este un
număr complex:

k  j   h(t )  e
 jt
 dt (5. 21)

care se numeşte coeficient spectral de trecere al sistemului. Formula (5.21)
stabileşte un fapt important şi anume: coeficientul spectral de trecere şi
caracteristica de impuls a sistemului liniar staţionar sunt legate între ele prin
transformatele Fourier. Din această cauză, întotdeauna când se cunoaşte k(j) se
poate determina caracteristica de impuls:

h t  
1
  k ( j)  e jt  d (5. 22)
2  
S-a ajuns astfel la problema centrală din teoria sistemelor staţionare
liniare: orice astfel de sistem poate fi analizat fie în domeniul temporal, cu
ajutorul caracteristicilor de impuls sau de trecere, fie în domeniul spectral, prin
definirea coeficientului spectral de trecere. Ambele căi sunt echivalente şi
alegerea uneia sau alteia dintre acestea este dictată de comoditatea obţinerii
datelor iniţiale despre sistem şi de simplitatea calculelor.
Trebuie menţionat şi faptul că proprietăţile de frecvenţă ale sistemului
liniar care are m intrări şi n ieşiri pot fi descrise de matricea coeficienţilor
spectrali de trecere:
 k11 k12  k1m 
 
 k 21 k 22  k 2 m 
k  j   (5. 23)
   
 
 n1
k k n2  k nm 

Între matricele h(t) şi k(j) există o legătură similară cu cea definită de

formulele (5.21) şi (5.22).
5.2.7. Caracteristicile amplitudine-frecvenţă şi fază-frecvenţă
Funcţia k(j) are o interpretare simplă (figura 5.1): dacă la intrarea
sistemului se aplică un semnal armonic de frecvenţă cunoscută  şi amplitudine

complexă U ies atunci amplitudinea complexă de ieşire a semnalului de ieşire
este:
 
U ies  k  j  U int (5. 24)

Figura 5. 1

106
 Deseori se utilizează reprezentarea coeficientului spectral de trecere în
formă exponenţială:
k  j | k  j | e j k  (5. 25)
Funcţia realăk(j) reprezintă caracteristica amplitudine-frecvenţă iar
k() reprezintă caracteristica fază-frecvenţă a sistemului.
5.2.8. Limitări impuse coeficientului spectral de trecere
Nu toate funcţiile k(j) pot fi coeficienţi spectrali de trecere pentru
sistemele fizic realizabile. Cea mai simplă limitare este ce care impune ca,
pentru un astfel de sistem, caracteristica de impuls h(t) să fie reală. În baza
proprietăţilor transformatei Fourier (a se vedea capitolul 2), aceasta înseamnă
că:
k(j) = k*(– j) (5. 26)
În conformitate cu formula (5.26), modulul coeficientului spectral de
trecere este funcţie pară, iar unghiul de fază este funcţie impară de frecvenţă.
Pentru a demonstra că este îndeplinită condiţia de realizare fizică a sistemului de
către coeficientul spectral de trecere, se apelează la criteriul cunoscut, Pely-
Wiener, care arată că acest coeficient trebuie să fie astfel încât să existe
integrala:

lnkj
 1  2  d <  (5. 27)

Exemplu
Considerăm sistemul staţionar liniar care are proprietatea filtrului ideal
de frecvenţă joasă, deci coeficientul spectral de trecere este definit de:
0 pentru t  0

k  j  k 0 pentru 0  t  T
0 pentru t  T


Figura 5. 2 – Caracteristica de impuls a filtrului ideal de frecvenţă joasă

Pe baza expresiei (5.20), caracteristica de impuls a acestui filtru este

(figura 5.2):

k 0 s jt k  sin  s t
h(t) =   e d  0 s  (5. 28)
2   s  s t
Funcţia dată este diferită de zero când t < 0.
Simetria graficului acestei funcţii (figura 5.2) în raport cu punctul t = 0
arată că filtrul ideal de frecvenţă joasă este nerealizabil. Această concluzie
107
decurge de asemenea din criteriul Pely-Wiener. Astfel, integrala (5.27) este
divergentă pentru orice caracteristică de amplitudine-frecvenţă care devine zero
pe un domeniu finit oarecare pe axa frecvenţelor.

Figura 5. 3 – Caracteristicile amplitudine-frecvenţă şi fază-frecvenţă ale filtrului ideal

de frecvenţă joasă

Indiferent de faptul că sistemul ideal de frecvenţă este nerealizabil, acest

model se foloseşte cu succes pentru descrierea aproximativă a proprietăţilor
filtrelor de frecvenţă, considerând că funcţia k(j) conţine factorul de fază, care
depinde liniar de frecvenţă.
0 dacă   s

k  j  k 0  e  jt 0
dacă  s    s
0 dacă   s

Caracteristica de impuls are expresia (figura 5.4):
k  sin s t  t 0 
h(t)  0 s  (5. 29)
 s t  t 0 

Figura 5. 4 – Caracteristica de impuls a filtrului real de frecvenţă joasă

Parametrul t0, egal ca modul cu panta caracteristicii fază-frecvenţă,

determină întârzierea în timp a maximului funcţiei h(t). Este evident că modelul
dat reflectă cu atât mai fidel proprietăţile sistemului realizabil, cu cât este mai
mare t0.

108
 5.3. Sisteme liniare dinamice
Sistemele liniare dinamice sunt sisteme caracterizate de proprietatea că
semnalul la ieşire este determinat nu numai de mărimea semnalului de la intrare
la un moment dat de timp, dar şi de “preistoria” acestui semnal. Cu alte cuvinte,
sistemul are o anumită memorie, finită sau infinită, de care depinde
particularitatea de transformare a semnalului de intrare.
5.3.1. Sisteme definite de ecuaţii diferenţiale
Dintre sistemele dinamice, prezintă interes acelea care sunt descrise de
operatori diferenţiali. În general, este vorba de sistemele pentru care legătura
dintre semnalele monodimensionale de intrare şi de ieşire se stabileşte cu
ajutorul ecuaţiei următoare:
d n u ies d n 1u ies du
an  n
 a n 1  n 1
   a1  ies  a 0  u ies 
dt dt dt
m m 1
(5. 30)
d u int d iint du int
 bm   b m 1  m 1    b1   b0  u int
dt m dt dt
Să considerăm că semnalul de intrare, uint(t). este dat. Atunci, membrul
drept al ecuaţiei (5.30), care se poate nota cu f(t), este o funcţie cunoscută.
Analiza comportării sistemului se reduce la problema rezolvării ecuaţiei liniare
diferenţiale de ordinul n cu coeficienţi constanţi:
d n u ies d n 1u ies du
an  n
 a n 1  n 1
 ...  a1  ies  a 0  f ( t ) (5. 31)
dt dt dt
Ordinul n al ecuaţiei date se numeşte ordinul sistemului dinamic. Dacă
circuitul este liniar şi staţionar, atunci toţi coeficienţii a0, a1,…, an şi b0, b1, …,
bn sunt numere constante reale. În continuare, să analizăm câteva exemple de
sisteme dinamice şi ecuaţiile diferenţiale corespunzătoare.
Exemple
 Să analizăm circuitul RC de tip cuadripol (figura
alăturată), excitat la intrare de sursa uint(t).
Semnalul de ieşire este tensiunea pe condensator.
Cum curentul din circuit este it   C  ies ,
du
dt
folosind a două lege a lui Kirchhoff, se obţine ecuaţia
diferenţială:
du
RC  ies  u ies  u int (5. 32)
dt
Astfel, circuitul RC analizat este un exemplu de sistem dinamic de
ordinul I. Parametrul cel mai important al acestui circuit este constanta de timp
 = RC, care determină scara de timp pentru desfăşurarea proceselor în sistem.
Sistemele de ordinul I se mai numesc şi celule inerţiale.
 Să considerăm un sistem mai complicat, compus din două celule RC,
separate printr-un amplificator având factorul de amplificare K0. Impedanţa
de intrare a amplificatorului este infinit mare, iar cea de ieşire este infinit

109
 mică, motiv pentru care amplificatorul
reprezintă elementul ideal de decuplare a
circuitelor.
Introducând două constante de timp,
1 = R1C1 şi 2 = R2C2, în mod similar cu
exemplul anterior, se obţine:
2  ies  u ies  K 0  u1 ; 1  1  u1  u int t 
du du
dt dt
Prin eliminarea mărimii intermediare, u1, se obţine următoarea ecuaţie
diferenţială de ordinul II:
d 2 u ies
 1  2   ies  u ies  K 0  u int
du
1  2  2
(5. 33)
dt dt
 Să determinăm ecuaţia diferenţială pentru
circuitul oscilant paralel cu pierderi,
considerând că semnalul intrare este
curentul i(t), iar semnalul de ieşire este
tensiunea u(t) la bornele circuitului.
Însumând curenţii:
t
du 1 u
iC  C  , i L    u  d , i R  , se obţine:
dt L  R
t
du 1 u
C    u  d   i,
dt L   R
care prin derivare o singură dată în funcţie de timp, se transformă în:
d 2u du 1 di
2
 2   02  u   (5. 34)
dt dt C dt
1 1
unde  = este coeficientul de atenuare al circuitului, iar 0 = este
2RC LC
frecvenţa oscilaţiilor proprii în circuitul fără pierderi.
5.3.2. Oscilaţiile proprii ale sistemelor dinamice
Comportarea sistemului dinamic este descrisă de ecuaţia (5.31), dar
trebuie avute în vedere condiţiile iniţiale, ce caracterizează starea internă a
sistemului într-un moment oarecare de timp. De obicei, se dă funcţia căutată sub
forma derivatei de ordinul n – 1 la t = 0: uies 0, uies '
,, uies n 1
0 .
Din teoria ecuaţiilor diferenţiale, se cunoaşte că soluţia ecuaţiilor de tipul
(5.31) care să satisfacă toate condiţiile iniţiale, constă din suma dintre o soluţie
particulară oarecare a ecuaţiei neomogene (la care membrul drept, f(t), este
diferit de 0) şi soluţia generală a ecuaţiei omogene:
d n u ies d n 1u ies du
an  n
 a n 1  n 1
   a1  ies  a 0  u ies  0 (5. 35)
dt dt dt
Problema rezolvării ecuaţiei diferenţiale omogene este legată de găsirea
rădăcinilor ecuaţiei caracteristice a sistemului:

110
 a n   n  a n 1   n 1    a1    a 0  0 (5. 36)
Această ecuaţie are n rădăcini. Pentru că coeficienţii ei sunt reali,
rădăcinile 1, 2, …, n pot fi reale sau complex conjugate. Dacă toate rădăcinile
sunt distincte, atunci soluţia generală a ecuaţiei omogene (5.35), care descrie
oscilaţiile proprii ale sistemului, are forma:
u ies ( t )  C1  e 1t  C2  e  2 t    Cn  e  n t (5. 37)
unde C1, C2, …, Cn sunt constante care se determină din condiţiile iniţiale. Dacă
însă unele din rădăcini sunt multiple, atunci componentele soluţiei generale a
ecuaţiei omogene se complică datorită apariţiei factorilor secundari. Astfel, dacă
1 reprezintă rădăcina multiplă k, atunci acesteia îi corespunde ansamblul
oscilaţiilor proprii de tipul: e t , t  e t ,, t k 1  e t .
Aplicaţii
 Să se studieze descărcarea aperiodică a condensatorului
de capacitate C, încărcat iniţial până la tensiunea U0,
care, la momentul t0, este cuplat pe rezistorul R.
Rezolvare
Circuitul (figura alăturată) este descris de următoarea
ecuaţie diferenţială în raport cu variabila uC care este
tensiunea pe condensatorul C:
du
  C  uC  0 ,
dt
cu condiţia iniţială unică uC = U0.
1
Ecuaţia caracteristică,  +1 = 0 are rădăcina    . De aici, se

determină soluţia generală a ecuaţiei oscilaţiilor proprii:
t

u c t   U 0  e  , reprezentată grafic alăturat.
În acest fel, rădăcinii reale negative a ecuaţiei
caracteristice, îi corespunde oscilaţia proprie, de forma
exponenţialei descrescătoare în timp. Constanta de timp , a
circuitului respectiv, este intervalul de timp pe durata
căruia tensiunea uC scade de e = 2,71828… ori.
 Să se studieze descărcarea oscilatorie a unui
condensator într-un circuit serie cu bobină şi rezistor.
Rezolvare
Considerăm exemplul anterior, mai complicat prin cuplarea în circuit şi a
inductanţei L (figura alăturată). Ecuaţia diferenţială a circuitului în raport cu
curentul i(t), conform legii a doua a lui Kirchhoff, are forma:
d 2i di
2
 2   02  i  0 (5. 38)
dt dt
R 1
unde   , 0  .
2L LC
111
 Prima condiţie iniţială, i(0) = 0 este determinată de existenţa în circuit a
elementului inductiv.
În momentul iniţial, tensiunea pe condensator este echilibrată de
di
tensiunea electromotoare de autoinducţie: U 0  L   0 de unde derivă a
dt t 0
di U
doua condiţie iniţială:  0
dt t 0 L
Ecuaţia caracteristică a circuitului respectiv este:  2  2    02  0 şi
are rădăcini complex conjugate: 1, 2     j  02   2     j  p unde p
este frecvenţa oscilaţiilor proprii ale sistemului. Dacă pierderile în circuit sunt
suficient de mici, atunci 0 >> , iar p ~ 0.
Soluţia generală a ecuaţiei omogene este:
it   C1  e 1t  C2  e  2 t (5. 39)
Ea conţine coeficienţii C1 şi C2, care se determină din condiţiile iniţiale:
U
C1 + C2 =0; 1  C1   2  C 2   0
L
U0 U0
de unde: C1   , C2 
2 jp L 2 jp L
Înlocuind aceşti coeficienţi în expresia (5.39), se
obţine în final:
U
p L
 
it    0  e  t  sin p t (5. 40)

Relaţia 5.40 este reprezentată grafic în figura

alăturată.
5.3.3. Coeficientul spectral de trecere
Dacă la intrarea unui sistem dinamic liniar se aplică un semnal care are
modelul matematic complex de forma u int t   e jt , atunci semnalul la ieşire
este uies t   k j  e jt . Înlocuind aceste expresii în relaţia (5.30), după
simplificarea cu factorul comun, se determină coeficientul de transmisie al
sistemului:
b m  j  b m 1  j  ...  b1  j  b 0
m m 1

k ( j)  (5. 41)

a n  j  a n 1  j  ...  a1  j  a 0
n n 1

Astfel, coeficientul spectral de transmisie al oricărui sistem dinamic

descris de ecuaţii diferenţiale obişnuite, cu coeficienţi constanţi, reprezintă o
funcţie raţională de variabila j; coeficienţii acestei funcţii coincid cu
coeficienţii ecuaţiei diferenţiale. În calcule inginereşti, coeficientul spectral de
transmisie al sistemelor liniare se determină deseori prin metodele teoriei
circuitelor, pe baza schemelor principiale, fără a apela la scrierea ecuaţiilor
diferenţiale.

112
 Exemple
 Coeficientul spectral de transmisie a tensiunii în circuitul RC se analizează
pe baza schemei alăturate. Astfel:
1
j C 1
k ( j)   (5. 42)
R
1 1  j 
j C
unde  = RC este constanta de timp.
Caracteristica amplitudine-frecvenţă are expresia:
1
k ( j) 
1  2  2
La rândul ei, caracteristica fază-frecvenţă are expresia:
k() = – arctg().
Forma CAF arată că acest circuit poate fi utilizat că filtru de frecvenţă joasă.
 Să analizăm cuadripolul compus din
elementele L,C,R, din figura alăturată.
Coeficientul spectral de transmisie a tensiunii
are expresia:
1
jC 1
k ( j)  
R  jL 
1 1   LC  jRC
2

j C
de unde se determină ecuaţia caracteristicii amplitudine-frecvenţă (CAF):
1
k ( j) 
1  2LC2  RC 2
şi ecuaţia caracteristicii fază-frecvenţă (CF):
 RC 
k  j  arctg  
 1   LC 
2

Dacă rezistenţa pierderilor, R, este suficient de

1 L
mică, astfel încât factorul de calitate al sistemului, Q   1 , atunci
R C
circuitul respectiv poate îndeplini rolul unui filtru de bandă.
5.3.4. Amplificator de semnale mici cu sarcină periodică
Un exemplu tipic de sistem liniar dinamic este amplificatorul de tensiune
din figura 5.5. Elementul activ este un tranzistor bipolar n-p-n, cuplat în montaj
emitor comun. Metoda schemelor echivalente se poate utiliza atunci când
amplitudinile tensiunilor alternative sunt atât de mici încât se poate neglija
neliniaritatea caracteristicilor externe ale dispozitivelor.
Astfel, spre exemplu, tranzistorul bipolar este suficient de precis descris
de schema echivalentă, dacă amplitudinea componentei variabile a tensiunii de
intrare este mică în comparaţie cu tensiunea termică a joncţiunii p-n, Ut = kT/e,
113
unde k este constanta Boltzmann, T este temperatura absolută a joncţiunii, iar e
este sarcina electrică elementară.

Figura 5. 5 Amplificator de tensiune. a - schema simplificată principală; b - schema

echivalentă (Rs - rezistenţa de sarcină; Cp-capacitate parazită)

Schema echivalentă a dispozitivului activ (figura 5.5.b) conţine sursa

comandată de curent, care determină în circuitul de ieşire curentul – Suint (S
este panta caracteristicii dispozitivului în punctul de lucru), precum şi rezistenţa
de ieşire (internă) a dispozitivului, Ri, cuplată în paralel cu sursa de curent.
Sarcina amplificatorului este formată din rezistenţa de sarcină, Rs şi capacitatea
Cp, cuplate în paralel; această sarcină este aperiodică, spre deosebire de sarcina
oscilatorie (circuitul LC). La temperatura T = 300 K, tensiunea termică a
joncţiunii este de 26 mV.
Conductanţa totală, care este cuplată în paralel pe sursa de curent este:
1 1
Y    jC p
Rs Ri
Dacă la intrarea amplificatorului se aplică un semnal armonic cu

frecvenţa  şi cu amplitudinea complexă U int , amplitudinea complexă a

 U int
tensiunii de ieşire este U ies  S  , de unde coeficientul spectral de
Y
transmisie a tensiunii are expresia:
S S  Re
k ( j)    (5. 43)
Y 1  jR e C p
Rs  Ri
unde R e   R s || R i
Rs  Ri
În acest fel, amplificatorul respectiv de tensiune cu sarcină rezistiv-
capacitivă are coeficientul spectral de transmisie de acelaşi tip ca şi circuitul RC.
La frecvenţa zero, valoarea CAF este maximă, modulul coeficientului de
amplificare fiind k0 = SRe. Odată cu creşterea frecvenţei, amplificarea scade,
datorită acţiunii de şuntare a capacităţii parazite. Banda de trecere a
amplificatorului este determinată de frecvenţa limită l, pentru care CAF se

114
reduce de 2 ori faţă de nivelul k0. Din relaţia (5.43) se observă că, întrucât
S  Re 1
k ( j)  ,atunci: l 
1  2 R e2C 2p R e  Cp

Aplicaţie
Amplificatorul din fig. 5.5 are parametrii următori: RS = 1,6 K, S = 20
mA/V, Cp = 30 pF, Ri = 15 K. Să se determine coeficientul de amplificare
pentru frecvenţa zero şi banda de trecere.
Rezolvare
15
Rezistenţa echivalentă a sarcinii este R e  1,6   1,45 k .
1,6  15
Modulul coeficientului de amplificare la frecvenţa zero este:
k0 = 2010-31,45103 = 29
Frecvenţa limită a amplificatorului este:
1
l  = 2,3107 s-1 sau fl = 3,66 MHz
1,45  10  3  1011
3

5.3.5. Stabilitatea sistemelor dinamice

Un sistem liniar dinamic este stabil, dacă toate frecvenţele sale proprii se
atenuează în timp. Condiţia necesară şi suficientă de stabilitate a sistemului
constă în existenta părţilor reale negative ale tuturor rădăcinilor ecuaţiei
caracteristice (5.36). Aceste rădăcini nu trebuie să fie deci numai imaginare. Cu
toate că, în acest caz, oscilaţiile proprii sunt oscilaţii armonice de forma:
uprop(t) = sin(0t) sau uprop(t) = cos(0t),
ele sunt exponenţial crescătoare în amplitudine.
Dacă ordinul sistemului dinamic este suficient de mare, atunci
verificarea directă la stabilitate, bazată pe căutarea rădăcinilor ecuaţiei
caracteristice, poate deveni greoaie. Din această cauză, s-au elaborat criterii
speciale de stabilitate, care permit determinarea existentei rădăcinilor cu părţi
reale pozitive, nemijlocit pe baza formei coeficienţilor, fără rezolvarea ecuaţiei
caracteristice. Apariţia oscilaţiilor proprii crescătoare în circuitele electrice este
posibilă numai atunci când, în componenţa acestora, pe lângă elementele pasive
L, C, R, există şi elemente active, care transmit în circuit o parte din energia
surselor externe. Un asemenea model de element activ poate fi rezistorul cu
rezistenţă negativă.
Aplicaţie
Să se analizeze circuitul oscilant cu
parametrii C = 80 pF, L = 2,5 H, R = 12 ,
care conţine în plus rezistorul cu rezistenţa
negativă Rneg, cuplat în paralel pe elementul
inductiv şi să se determine valoarea critică a
acestei rezistenţe, pentru care apare instabilitate
în circuit.

Rezolvare
115
 Ecuaţia diferenţială a circuitului, faţă de tensiunea u pe elementul
inductiv este de forma:
  2  
1  R   d u   R  1   du  1  u  0 (5. 44)
 R  dt 2  L R C  dt LC
 neg   neg 
Partea reală a rădăcinilor 1 şi 2 ale ecuaţiei caracteristice este:
R 1

R e 1, 2   
L R neg C
 R 
21 
 R 
 neg 

Sistemul trece în regim instabil când mărimea Re(1,2) devine zero. Din
aceasta, se determină valoarea critică a rezistenţei negative astfel:
L
R neg cr   = – 2,6 k
RC
5.3.6. Descrierea sistemelor liniare dinamice în spaţiul stărilor
Orice ecuaţie diferenţială de ordinul n de forma (5.31) se poate
transforma într-un sistem de ecuaţii diferenţiale de ordinul I. În acest scop, este
necesară introducerea unui ansamblu de funcţii auxiliare, realizat astfel:
x1(t) = uies(t), x2(t) = u’ies(t),..., xn(t) = u(n-1)ies(t).
Funcţiile respective sunt coordonatele vectorului de stare

Xt   (x1, x 2 ,, x n ) , care aparţine spaţiului stărilor sistemului dinamic
analizat. Se observă că, în acest caz, ecuaţia (5.31) este echivalentă cu următorul
sistem de ecuaţii:
dx 1
 x 2  0  x1  x 2  0  x 3  
dt
dx 2
 x 3  0  x1  0  x 2  x 3  
dt (5. 45)

dx n a a a
  0  x1  1  x 2    n 1  x n  f
dt an an an
În formă matriceală, sistemul dat se scrie astfel:
dX  
 AX  F (5. 46)
dt
 0 1 0 0 
 
 0 0 10 
unde: A    
 
 a 0 a1 a 2 a n 1 
  a  a  a   a 
 n n n n 

116
 0
 
 0
este matricea constantă a coeficienţilor iar F    este vectorul coloană al

 
f 
semnalelor externe, care acţionează asupra sistemului.
Dacă se introduce funcţia matriceală exponenţială prin intermediul
seriei:
An  t n
eAt  I  A  t     ,
n!
unde I este matricea unitară de dimensiune n × n, atunci ecuaţia (5.46) se poate
scrie sub o formă ce corespunde formal în totalitate cu ecuaţia unidimensională
de ordinul I:
  t A t    
X( t )  e  C   e
At
 F()  d (5. 47)
0

unde C este un vector oarecare n-dimensional al condiţiilor iniţiale.
Exponenţiala matriceală joacă rolul de caracteristică de impuls pentru descrierea
sistemelor în spaţiul stărilor.

5.4. Metoda spectrală

5.4.1. Formula de bază
Să considerăm că la intrarea unui sistem liniar staţionar oarecare
acţionează semnalul determinist uint(t), definit de transformata inversă Fourier:

1
u int ( t )    Uint ()  e jt  d
2 
Coeficientul spectral de transmisie, k(j), al sistemului este cunoscut.
După cum s-a arătat, semnalul complex de forma ejt, care este funcţia proprie a
operatorului de sistem, produce la ieşire reacţia elementară k(j)ejt. Însumând
aceste reacţii, se determină semnalul de ieşire:

  k  j  Uint ()  e jt  d
1
u ies ( t )  (5. 48)
2 
Această formulă de bază a metodei spectrale, arată că coeficientul
spectral de transmisie al sistemului serveşte drept factor de proporţionalitate
între densităţile spectrale ale semnalelor la intrare şi la ieşire:
Uies() = k(j)Uint() (5. 49)
Astfel, se constată că analiza sistemelor în domeniul de frecvenţă se
deosebeşte prin faptul că efectul de transformare a semnalului în sistem constă
în operaţia algebrică simplă de înmulţire.
Să menţionăm că metodele spectrale şi temporale de rezolvare sunt
echivalente. Astfel, integrala Duhamel (5.8), reprezintă convoluţia funcţiei uint(t)
şi caracteristica de impuls h(t) în domeniul temporal uies(t) = uint(t)h(t).
117
 Aceasta înseamnă că densitatea spectrală a semnalului de ieşire este
produsul dintre densităţile spectrale a funcţiilor uint(t) şi h(t). De aici, rezultă
direct formula (5.49).
Avantajul practic al metodei spectrale pentru determinarea reacţiei la
ieşire în fiecare caz în parte este însă condiţionat de posibilitatea integrării în
formula (5.48).
5.4.2. Calcularea caracteristicilor de impuls
De obicei, determinarea coeficienţilor spectrali de transmisie la sistemele
liniare se poate face relativ simplu. Dacă se cere calcularea caracteristicii de
impuls h(t) a sistemului, atunci este oportună utilizarea metodei spectrale,
conform căreia:

1
h(t)    k ( j)  e jt  d
2 
Aplicaţie
Să se determine caracteristica de impuls pentru
circuitul RC (figura alăturată), la care semnalul de
ieşire este tensiunea pe condensator.
Rezolvare
Cum k  j 
1
, caracteristica de impuls are expresia:
1  jRC

1 e jt
2  1  jRC
h(t)    d (5. 50)

Se utilizează metoda reziduurilor, considerând că  este variabilă

complexă. Conturul de integrare din relaţia (5.50) este format din toată axa
reală, Im() = 0 şi arcul de cerc C cu raza destul de mare care se poate închide
în partea superioară sau inferioară a axei. Funcţia de sub integrala (5.50) are un
j
singur pol simplu în punctul de coordonate p  . Reziduul funcţiei de sub
RC
t

 e jt
 e RC
integrală în acest punct este: rez  
 1  jRC   p jRC
Să determinăm funcţia h(t) când t > 0.
Pentru aceasta, arcul de cerc C se dispune în
semiplanul superior (figura alăturată), pentru că
numai în acest caz funcţia ejt va tinde exponenţial
spre zero prin creşterea razei arcului de cerc. La
limită, integrala de contur va fi egală cu integrala
calculată numai de-a lungul axei reale, în
conformitate cu formula (5.50). Pe baza teoremei
lui Cauchy, integrala de contur din funcţia de variabilă complexă este egală cu
suma reziduurilor funcţiei de sub integrală, în toţi polii care se găsesc în
interiorul conturului de integrare. În acest fel,

118
 t
1 
h(t)   e RC când t > 0 (5. 51)
RC
Dacă t < 0, atunci conturul de integrare
trebuie închis în semiplanul inferior (figura
alăturată), unde funcţia de sub integrală nu are în
general poli şi, din această cauză:
h(t) = 0 când t < 0 (5. 52)
Graficul caracteristicii de impuls a
circuitului RC, construit pe baza formulelor (5.51)
şi (5.52) este dat de curba din figura 5.6.

Figura 5. 6 - Graficul caracteristicii de impuls pentru circuitul RC

5.4.3. Calcularea semnalului la ieşirea sistemului

Pentru exemplificarea modului de utilizare a metodei spectrale, să
rezolvăm problema de trecere a impulsului exponenţial video (figura 5.7) de
tensiune uint(t) = U0e-t(t) prin circuitul RC.

Figura 5. 7 – Impulsul exponenţial video

În cazul de faţă, densitatea spectrală a semnalului de intrare este

U int  
U0
şi problema se reduce la calcularea integralei care intră în
  j
expresia:

U e jt  d
u ies ( t )  0  
2    j 
1  1  jRC 
 
119
 Dezvoltând partea algebrică a funcţiei de sub integrală în fracţii
elementare, se obţine:
 
1 1  1  RC 
    
 j  1  RC  1  j 1  jRC 
1  1  jRC   
    

Figura 5. 8 - Răspunsul circuitului RC la acţiunea impulsului video exponenţial

Structura componentelor care se găsesc în paranteză permite utilizarea

directă a rezultatului obţinut la calcularea caracteristicii de impuls a circuitului
RC şi scrierea soluţiei pentru t > 0.
U0  
t

u ies ( t )    e t  e RC  (5. 53)
1  RC  
Evident că, dacă t < 0,
uies(t) = 0 (5. 54)
Graficul corespunzător se prezintă în figura 5.8.
5.4.4. Coeficientul de transmisie a sistemului multiplu
În radiotehnică se utilizează deseori scheme complexe, ale căror
elemente componente (celule elementare) se cuplează în cascadă, adică
semnalul la ieşirea unui element constituie semnalul de intrare pentru elementul
următor. Să considerăm că sunt cunoscuţi coeficienţii spectrali de transmisie ai
celulelor separate kn(j) (n = 1, 2,..., N). Excitând prima celulă cu semnalul
uint(t) = ejt, se obţine la ieşire semnalul: uies(t) = k1(j)2(j)... N(j)ejt, de
unde, coeficientul de transmisie rezultat este:
N
k ( j)   k n ( j) (5. 55)
n 1
În calcule inginereşti, CAF a sistemelor se exprimă deseori în unităţi
logaritmice (decibeli). Dacă la o frecvenţă oarecare,  se cunoaşte modulul
coeficientului spectral de frecvenţă, atunci amplificarea sistemului, exprimată în
decibeli (dB) este:

120
 A = 20lgk(j) (5. 56)
Dacă k(j) < 1, atunci sistemul atenuează semnalul şi amplificarea
este negativă. Se observă că, în cazul celulelor legate în serie, amplificarea
acestora se însumează algebric:
N
A   An (5. 57)
n 1

5.4.5. Circuite de integrare şi derivare

Circuitele liniare se utilizează pentru transformarea formei semnalelor
oscilaţiilor radiotehnice. Să considerăm circuitul RC din figura 5.9, excitat de o
sursă de tensiune electromotoare; semnalul de ieşire este tensiunea pe rezistor.

Figura 5. 9 – Circuit RC de derivare

Ecuaţia diferenţială a acestui circuit are forma:

du du
 R  u R    int (5. 58)
dt dt
Dacă constanta de timp  = RC este destul de mică, putem considera că,
în orice moment de timp,
du
  R  u R (5. 59)
dt
şi, atunci, primul termen din membrul stâng al ecuaţiei (5.58) se poate neglija în
raport cu cel de-al doilea şi se poate scrie:
du
u R    int (5. 60)
dt
Acest circuit RC realizează funcţia de derivare aproximativă a
semnalului.
Utilizarea unor astfel de scheme se face în scopul ascuţirii semnalelor de
impuls (figura 5.10). Satisfacerea inegalităţii (5.59) depinde nu numai de
parametrii circuitului dar şi de caracteristicile semnalului de intrare. Pentru
apreciere, se foloseşte analiza în domeniul spectral.

Coeficientul spectral de transmisie al circuitului respectiv,

j
k  j  , aproximează suficient de bine coeficientul spectral de
1  j
transmisie al derivatorului ideal, k(j) = j, dacă  << 1 în domeniul
frecvenţelor la care se concentrează energia cea mai mare a semnalului. De
exemplu, să considerăm că semnalul de intrare este impulsul video
dreptunghiular cu durata i. Utilizând aprecierea grosieră a frecvenţei limită
121
 2
superioare în spectrul acestui impuls, s  , se obţine condiţia care asigură
i
posibilitatea utilizării circuitului RC pentru derivarea aproximativă a semnalului
respectiv:

RC  i (5. 61)
2

Figura 5. 10 – Ascuţirea semnalelor prin derivare

Proprietăţi diametral opuse are circuitul RC din figura 5.11, la care

semnalul de ieşire, cules de pe condensator, satisface ecuaţia:
du
  C  u C  u int
dt

Figura 5. 11 – Circuit RC de integrare

Dacă parametrii circuitului şi semnalului de intrare sunt astfel încât:

du C
  u C , atunci:
dt

1
u C    u int ()  d (5. 62)
 
Circuitul RC cu astfel de proprietăţi se numeşte integrator. Integrarea
aproximativă se face cu atât mai precis cu cât este mai mare partea relativă a
componentelor de frecvenţă înaltă din spectrul semnalului de la intrare. Astfel,
pentru că, aici, k  j  , egalitatea aproximativă k  j 
1 1
, care
1  j j
asigură proprietăţile de integrare ale circuitului va fi adevărată când i >> 1,
122
unde i este limita inferioară a frecvenţei din spectru. Circuitele de integrare dau
posibilitatea atenuării componentelor de frecvenţă înaltă ale semnalului de la
intrare. Din această cauză, ele se utilizează frecvent pentru filtrele de netezire.
De asemenea, ele pot transforma salturile semnalului de intrare în impulsuri
liniar-crescătoare la ieşire.
5.4.6. Interpretarea geometrică a procesului de transformare a
semnalului în sistemul liniar
Metoda spectrală permite interpretarea transformării semnalelor, care are
loc la trecerea acestora prin sisteme liniare staţionare. Din punct de vedere
geometric, operatorul de sistem T exprimă regula de trecere de la vectorul uint(t),
dintr-un spaţiu liniar oarecare, la un alt nou vector.
În cazul cel mai general, operatorul T modifică norma vectorului uint(t),
adică ||uint|| ||Tuint||. De asemenea, între vectorii uint(t) şi uies(t) apare o defazare
oarecare, .
Pe baza formulei lui Rayleigh, energia semnalului de ieşire se exprimă
după cum urmează:
 
  Uies   Uies   d    | k  j |2 Wint   d (5. 63)
1 1
Eies  u ies 
2 *

2    
unde: Wint() este spectrul energetic al semnalului la intrare.
În conformitate cu formula (5.63), spectrul energetic la ieşire este:
Wies() =k(j)2Wint().
Mărimea
kp =k(j)2 (5. 64)
se numeşte coeficient spectral de transmisie a puterii de către sistem, la
frecvenţa dată,  Pentru că acest coeficient este real, calcularea energiei
semnalului la ieşire este mult mai simplă decât găsirea formei semnalului de
ieşire.
Aplicaţie
La intrarea unui circuit RC, care are coeficientul de transmisie
k  j 
1
, acţionează semnalul ideal de frecvenţă joasă, al cărui spectru
1  j
energetic este diferit de zero şi egal cu W0 numai în domeniul frecvenţelor
0 < < s. Să se determine raportul energiilor semnalelor de intrare şi de
ieşire.

Rezolvare

1
În cazul dat, k p  . Pe baza formulei (5.63), energia semnalului
1  2  2

W s d
 0  arctgs  
W
la ieşire este: E ies  0
 0 1  
2 2

Trebuie să menţionăm că: kp() = k(j)k(–j).

123
 W0s
Energia semnalului de intrare este E int  . Se vede că raportul

puterilor, egal cu:
E ies arctgs  
 (5. 65)
E int (s )
tinde la zero odată cu creşterea atât a constantei de timp , cât şi a limitei
superioare de frecvenţă a spectrului.
5.4.7. Unghiul dintre vectorii semnalelor de intrare şi de ieşire
In capitolul I a fost analizată metoda de comparare a două semnale,
bazată pe calcularea unghiului , format de vectorii semnalelor date în spaţiul
Hilbert. Aceeaşi metodă se poate utiliza pentru compararea semnalelor de la
intrarea şi ieşirea sistemului liniar staţionar. Formula generalizată a lui Rayleigh
permite reprezentarea produsului scalar al acestor semnale prin densităţile lor
spectrale:
 
1 1
2  2 
(u int , u ies )   Uint ()  Uies ()  d 
*
 Wint ()  k* ( j)  d

Pentru că partea imaginară a coeficientului de transmisie este funcţie

impară de frecvenţă, se poate simplifica ultima formulă, astfel:

(u int , u ies )    Wint ()  Rek ( j)  d
1
(5. 66)
 0
Unghiul  dintre vectorii semnalelor de intrare şi de ieşire se poate
determina din relaţia:
(u , u )
cos   int ies (5. 67)
u int  u ies
Aplicaţie
Să se determine unghiul  dintre semnalele de la intrarea şi ieşirea
circuitului RC în condiţiile aplicaţiei anterioare.
Rezolvare
Pentru că, aici, Rek ( j) 
1
, în cazul particular dat, integrala
1  2  2
(5.66) este numeric egală cu pătratul normei semnalului de ieşire. Din aceasta,
rezultă că:
E ies arctg0 
cos    (5. 68)
E int 0 
Dacă produsul s << 1, atunci cos 0.
Aceasta înseamnă că circuitul RC produce la ieşire un
semnal aproape ortogonal faţă de semnalul de la
intrare (figura alăturată). Natura acestui efect se poate
constata din analiza calitativă, luând în consideraţie
faptul că, datorită proprietăţilor inerţiale ale
circuitului, semnalul de ieşire este întârziat în timp.

124
 5.4.8. Caracteristica de autocorelaţie a sistemului
Această mărime se determină ca transformata Fourier a coeficientului
spectral de transmisie a puterii:

1
b()    k p ()  e j   d (5. 69)
2  
Pe lângă reprezentarea spectrală a acestei funcţii, dată de relaţia (5.69),
este posibilă şi o reprezentare temporală. Pentru aceasta, se observă că
kp() = k(j)k*(j). Din această cauză, între funcţiile kp() şi b(), trebuie să
existe o legătură asemănătoare, care a fost determinată în capitolul 3, între
spectrul energetic şi FAC a unui semnal oarecare:

b( t )   h ( t )  h ( t  )  dt (5. 70)

Aceasta formulă explică sensul termenului de caracteristică de corelaţie.

5.5. Metoda operatorului

Această metodă se bazează pe reprezentarea semnalelor de intrare şi de
ieşire prin transformatele lor Laplace.
5.5.1. Rezolvarea ecuaţiilor diferenţiale prin metoda operatorului
Transformata Laplace reprezintă o metodă flexibilă şi puternică, ce
permite prin proceduri standard să se găsească soluţiile ecuaţiilor liniare
diferenţiale cu coeficienţi constanţi. Această proprietate face ca metoda să
capete o largă utilizare atât în calcule teoretice cât şi inginereşti.
Să considerăm ecuaţia diferenţială:
d n u ies d n 1 u ies du
an  n
 a n 1  n 1
   a 1  ies  a 0 u ies 
dt dt dt
m m 1
(5. 71)
d u int d u int du int
 bm   b m 1     b 1  b 0  u int
dt m dt m 1 dt
care stabileşte legea de corespondenţă dintre semnalele de la intrarea şi ieşirea
unui sistem oarecare liniar staţionar. Vom introduce câteva limitări. Astfel,
considerăm că semnalul de intrare, uint(t) = 0 când t < 0. De asemenea, având în
vedere specificul funcţionării instalaţiilor radiotehnice, vom considera condiţiile
iniţiale:
uies(0) = u’ies(0) = u’’ies(0) =... = un-1ies(0) = 0
Domeniul semnalelor de intrare nu conţine funcţii a căror creştere este
atât de rapidă, încât, pentru ele nu există transformate Laplace. Din punct de
vedere matematic, condiţiile iniţiale de mai sus înseamnă că, până în momentul
aplicării semnalului de intrare, sistemul nu conţine energie înmagazinată. Notăm
corespondenţa dintre originale şi imaginile acestora astfel:
uint(t) Uint(p) , uies(t) Uies(p)
Calculând transformata Laplace din ambii membri ai ecuaţiei (5.71), se obţine:

125
 (anpn + an-1pn-1 +... + a1p + a0)Uies(p) =
= (bnpn + bn-1pn-1 +... + b1p + b0)Uint(p) (5. 72)
Caracteristica spectrală pe care se bazează metoda operatorului este
dată de raportul imaginilor semnalelor de ieşire şi de intrare:
U ( p)
k (p)  ies (5. 73)
U int (p)
care se numeşte funcţie de transfer sau coeficient operator de transmisie a
sistemului respectiv.
In conformitate cu formula (5.72),
b  p m  b m 1  p m 1    b1  p  b0
k ( p)  m n (5. 74)
a n  p  a n 1  p n 1    a1  p  a 0
Dacă această funcţie este cunoscută, atunci căutarea reacţiei de ieşire a
sistemului la acţiunea dată la intrare se împarte în trei etape şi anume:
1. uint(t) Uint(p),
2. Uies(p) = kUint(p),
3. 3. Uies(p) uies(t),
Metoda de mai sus este cunoscută sub numele de metoda operator1.
5.5.2. Proprietăţile funcţiei de transfer
Comparând formulele (5.74) şi (5.41), se constată că funcţia k(p) este
rezultatul extinderii analitice a coeficientului spectral de transmisie, k(j), de la
axa imaginară, j, la întreg planul frecvenţelor complexe, p =  + j. Funcţia
k(p) este analitică pe tot planul p, cu excepţia unui număr finit de puncte, p1, p2,
…, pn, care reprezintă rădăcinile numitorului în formula (5.74). Aceste puncte,
care sunt rădăcinile ecuaţiei:
anpn + an-1pn-1 +... + a1p + a0 = 0
se numesc polii funcţiei de transfer, k(p). În limitele metodei operator, funcţia de
transfer este reprezentarea matematică completă a modelului sistemului.
Punctele z1, z2, …, zm, care sunt rădăcinile ecuaţiei:
bmzm + bn-1zm-1 +... + b1z + b0 = 0
se numesc nulii funcţiei de transfer date.
Scoţând factor comun numărul k0, care apare prin împărţirea din relaţia
(5.74) a numărătorului la numitor, se obţine aşa-numita reprezentare prin nuli şi
poli a funcţiei de transfer:
( p  z1 )  ( p  z 2 )  ( p  z m )
k ( p)  (5. 75)
( p  p1 )  ( p  p 2 )  ( p  p n )
Faptul că ecuaţia diferenţială (5.72) are coeficienţii sunt reali, determină
următoarea proprietate a nulilor şi polilor: toate aceste numere sunt, fie reale, fie
formează perechi de numere complex conjugate.

1
Expresia „metodă operator” vine, din punct de vedere istoric, de la lucrările lui
Heaviside, care, acum un secol, a propus metoda simbolică de rezolvare a ecuaţiilor diferenţiale
care descriu procesele tranzitorii în circuitele electrice liniare. Metoda Heaviside se bazează pe
schimbarea simbolică a operatorului de diferenţiere, d/dt, cu numărul complex p.

126
 În mod frecvent, se foloseşte procedeul de reprezentare a funcţiei de
transfer cu ajutorul configuraţiei nulilor şi polilor pe care, într-un anume fel sunt
marcaţi nulii şi polii. Funcţia k(p) însăşi, care capătă valori complexe, nu se
poate reprezenta grafic în mod direct. Din această cauză, se procedează astfel:
deasupra suprafeţei în sistemul cartezian de coordonate se reprezintă suprafaţa
tridimensională a funcţiei k ( p) (figura5.12).

Figura 5. 12 - Caracterul suprafeţei |k(p)| pentru funcţia de transfer care are doi poli complex
conjugaţi, p1,2 = -   j0 şi un nul, z = 0

Suprafaţa are o formă caracteristică, de relief muntos; vârfurile infinit de

înalte corespunzând polilor, iar văile corespunzând nulilor funcţiei de transfer.
Secţionând această suprafaţă cu planul determinat de axa verticală şi axa j, se
obţine profilul CAF al sistemului.
Pentru un sistem liniar, polii funcţiei de transfer sunt rădăcinile ecuaţiei
caracteristice (5.36). Din această cauză, pentru ca sistemul să fie stabil, este
necesar şi suficient ca aceşti poli să fie dispuşi riguros în partea stângă a
semiplanului variabilei complexe p. Nulii funcţiei de transfer pot să se găsească
atât în semiplanul din stânga cât şi în cel din dreapta.
5.5.3. Formula de reflectare
Etapa finală a rezolvării problemei de trecere a semnalului printr-un
sistem liniar staţionar cu ajutorul metodei operator constă în determinarea
originalului căruia să-i corespundă imaginea:
U ies (p)  k (p)  U int (p)
Exemplu
Să analizăm, pentru exemplificare, cazul particular când funcţia Uies(p)
este raportul a doi termeni reprezentând polinoame de un grad oarecare,
dependente de frecvenţa complexă:
M ( p)
U ies ( p) 
N ( p)
Considerăm că puterea numărătorului, m, nu este mai mare decât puterea
numitorului, n, şi că rădăcinile numitorului, pI, (i = 1, 2, …, n) sunt simple.

127
 Metoda de determinare a originalului care corespunde acestei imagini,
se bazează pe reprezentarea funcţiei Uies(p) sub forma sumei de fracţii
elementare astfel:
n
C
Uies (p)   i
i 1 p  pi

Coeficienţii Ci sunt diferenţele funcţiei Uies(p) în punctele

corespunzătoare polilor, din care cauză:
n
M( p i )
U ies ( p)  
i  1 N  ( p i )( p  p i )

1
Imaginea corespunde însă originalului e p i t . În acest fel, se
(p  pi )
ajunge la cunoscuta formulă de reflectare:
n
M ( pi ) p i t
Uies ( t )   e (5. 76)
i 1 N( pi )

5.5.4. Exemple de determinare a semnalelor de ieşire prin metoda

operator
Prin folosirea acestei metode, se reuşeşte reducerea substanţială a
calculelor formale, datorită utilizării transformatelor Laplace tabelate.
Aplicaţii
 Să se determine caracteristica de transfer a
circuitului RC din schema alăturată.
Rezolvare
1 1
( t )  , k ( p )  şi astfel
p 1  p
1
U ies (p)  . Descompunerea acestei funcţii
p(1  p)
1 1
în fracţii elementare conduce la: Uies (p)   . Originalele
p p1

corespunzătoare ambilor termeni din membrul drept al ultimei formule sunt
  
t

cunoscute. Rezultatul are forma: g( t )  1  e    ( t )

 
 
 La intrarea circuitului RC acţionează impulsul video de tensiune cu durata
T şi cu amplitudinea U0. Semnalul de ieşire este tensiunea pe condensatorul
circuitului. Să se determine funcţia care descrie modificarea în timp a
tensiunii uc(t).
Semnalul de intrare are imaginea următoare: U int (p)  0  1  e  pT 
U
p
Factorul e  pT arată deplasarea în timp cu mărimea T. Din această cauză,
utilizând rezultatul din aplicaţia anterioară, se poate scrie:
128
   
t
 
t T

  
u c ( t )  U0  1  e   ( t )  U0  1  e    ( t  T)
   
Este util ca ultima formulă să se transcrie astfel:
   
t

 U 0  1  e  T 
când 0  t  T
  
u c (t)  
 
t
T 
  T 

U 0  e   e  1 când t  T
  
Dacă semnalul de ieşire se culege de pe rezistor, atunci, pentru aceiaşi
parametri, R şi C, tensiunea pe rezistor este uR = uin – uC.

 Să se calculeze caracteristica de impuls a circuitului oscilant paralel.

Rezolvare
Pentru aceasta, considerăm un circuit
oscilant paralel cu pierderi, excitat de un
impuls  de curent în partea neramificată a
circuitului. Egalitatea U(p) = Z(p)I(p) arată că
funcţia de transfer în acest caz este rezistenţa operator a circuitului:
p
Z(p)  2 C (5. 77)
p  2p  02
1 1
unde   ; 02  .
2RC LC
Formula (5.77) este util să se prezinte sub forma:
p
z ( p)  C (5. 78)
(p  ) 2  C2
unde  C   02   2 este frecvenţa oscilaţiilor proprii în circuitul cu pierderi.
Imaginea impulsului  de curent este egală cu unu şi, din această cauză,
caracteristica de impuls a sistemului dat este originalul, care corespunde
imaginii (5.78). Din tabelele transformatei Laplace se determină:

129
 e  t   
h(t)    cosC t   sin C t  (5. 79)
C  C 
Dacă circuitul are calitate superioară (<<0), atunci formula (5.79) se
simplifică astfel (figura 5.13):
e  t
h(t )   cos0 t (5. 80)
C

Figura 5. 13

Este important să subliniem că formulele (5.79) şi (5.80) corespund

excitării circuitului cu impuls de curent infinit de scurt, a cărui suprafaţă este
egală cu 1 As.
La scară reală, aceasta este o valoare foarte mare. De exemplu, impulsul
dreptunghiular cu durata de 1s trebuie să aibă o amplitudine gigantică de 106
A. Atunci, dacă C = 1000 pF, acest impuls ar produce în momentul iniţial de
timp o tensiune de 109 V. Impulsul real de curent cu amplitudinea de 0,01 A şi
cu durata de 1s are suprafaţa de 10-8 As; dacă C = 1000 pF, atunci
tensiunea iniţială pe circuit va fi de 10 V.
În acest fel, când t > 0, tensiunea pe circuitul paralel care se excită cu un
impuls scurt de curent de formă oarecare cu suprafaţa imp, are forma:
 imp  e  t   
u(t)    cosc t   sin c t  (5. 81)
C  c 
Caracteristica de impuls a circuitului oscilant are forma oscilaţiei
armonice cu anvelopa exponenţial descrescătoare în timp.

130
CAPITOLUL VI

6. PROCESAREA DIGITALĂ A SEMNALELOR

Semnalele discrete au căpătat o importanţă mare, datorită perfecţionării
tehnicii de comunicaţie şi dezvoltării metodelor de prelucrare a informaţiei cu
mijloace de calcul rapide.

6.1. Modelele semnalelor discrete

Valorile semnalului discret nu sunt determinate în orice moment de timp
ci numai într-o mulţime finită de puncte. În timp ce semnalul analog se
reprezintă matematic printr-o funcţie continuă, semnalul discret corespunzător
acestuia, xd(t) este o succesiune (..., x-1, x0, x1, x2,...) de valori măsurate ale
semnalului x(t) în momentele respective (..., t-1, t0, t1, t2,...).
6.1.1. Succesiunea de discretizare
De regulă, măsurarea semnalelor discrete se face în timp la intervale
egale , care reprezintă intervalul sau pasul de discretizare.
 = tm – tm–1 = tm–1 – tm–2 = … (6. 1)
Trecerea de la semnalul analog, x(t), la semnalul discret, xd(t), poate fi
descrisă prin introducerea funcţiei generalizate:

( t )   (t  k)
k  
(6. 2)

care se numeşte succesiune de discretizare.

Semnalul discret xd(t) este egal cu produsul scalar al funcţiilor x(t) şi
(t):
 
x d ( t )  ( x, )   x( t)   ( t  k)  dt 
k   (6. 3)


 , x  2 , x   , x 0, x  , x 2 ,

Această formulă arată metoda de realizare practică a instalaţiei pentru
discretizarea semnalului analog.
Funcţionarea dispozitivului de cuantizare se bazează pe operaţia de
strobare, adică de înmulţire a semnalului x(t) şi a funcţiei "pieptene" (t).
Pentru că durata impulsurilor din care este construită succesiunea de discretizare
este egală cu zero, la ieşirea discretizorului ideal apar valorile măsurate ale
semnalului analog prelucrat, în momente de timp egal depărtate.
6.1.2. Succesiunile modulate de impulsuri
Ca oscilaţie purtătoare, la aceste semnale se foloseşte succesiunea
periodică de impulsuri scurte. Modulatorul de impuls (figura 6.1) este un
dispozitiv cu două intrări, la una dintre acestea aplicându-se semnalul analog
x(t), iar la cealaltă aplicându-se impulsuri scurte de sincronizare, cu intervalul de
repetiţie .
Modulatorul determină valoarea instantanee a semnalului x(t) în
momentul aplicării fiecărui impuls de sincronizare. La ieşirea modulatorului
131
apare succesiunea de impulsuri, iar suprafaţa fiecărui impuls este proporţională
cu valoarea măsurată în acel moment a semnalului analog. Semnalul la ieşirea
modulatorului de impuls se numeşte succesiune modulată de impulsuri. Dacă
impusurile au aceeaşi durată, iar amplitudinea lor este proporţională cu valoarea
măsurată a semnalului discretizat, modulaţia respectivă este o modulaţie de
amplitudine a impulsurilor (MIA).
În cazul când amplitudinea impulsurilor este constantă iar lăţimea
acestora este proporţională cu valoarea la momentul respectiv a semnalului
discretizat, modulaţia respectivă este o modulaţie de lăţime a impulsurilor
(MIL).
MIA se utilizează dacă semnalul util variază în limite mari (gamă
dinamică mare). Pentru transmisia nedistorsionată a acestui semnal, este necesar
ca emiţătorul şi receptorul să fie liniare.

Figura 6. 1 - Schema de structură a modulatorului de impuls

Sistemele cu MIL nu impun condiţii speciale pentru liniaritatea

caracteristicilor de amplitudine, însă schemele sunt mai complicate. Utilizarea
semnalelor cu modulaţie de impuls este importantă la realizarea sistemelor
multicanal de transmisie cu suprimarea canalelor în timp. În anumite situaţii,
aceste sisteme permit obţinerea unei stabilităţi superioare la perturbaţii în
comparaţie cu sistemele la care purtătoarea este armonica. Modelul matematic
al succesiunii de impulsuri modulate se poate realiza prin folosirea formulei de
reprezentare dinamică a semnalului s(t).

x(t)   x()  (t  )  d

(6. 4)

Pentru că această succesiune este definită numai în punctele tk = k

(k = 0,  1,  2, ...), se înlocuieşte integrarea din formula (6.4) cu însumarea
după indicele k. Locul diferenţialei d este luat de intervalul de discretizare, .
Modelul matematic al succesiunilor modulate de impulsuri, alcătuite dintr-un
număr infinit de impulsuri scurte este dat de expresia:

132
 
x SIM ( t )    x
k  
k   ( t  k ) (6. 5)

unde xk = x(k) sunt valorile selectate ale semnalului analog.

6.1.3. Densitatea spectrală a succesiunii de impulsuri modulate
(SIM)
Semnalul de tipul SIM este egal cu produsul funcţiei x(t) cu succesiunea
de discretizare (t), cu o precizie de până la o constantă.
xSIM(t) = x(t)(t) (6. 6)
Se cunoaşte că spectrul produsului a două semnale este proporţional cu
convoluţia densităţilor spectrale. Dacă se cunosc relaţiile de corespondenţă
dintre semnale şi spectrele acestora:
x(t)  Sx() , (t) = S()
atunci densitatea spectrală a semnalului SIM este:


SSIM ()    S ()  S(  )  d (6. 7)
2  
În scopul determinării densităţii spectrale, S(), a succesiunilor de
discretizare, se dezvoltă funcţia periodică (t) în serie complexă Fourier:
 2 nt

C
j
( t )  n e 

n  

Coeficienţii acestei serii (n = 0, 1, 2, …) sunt:


2 2 nt
1 j 1
C n    ( t )  e 
 dt 
  

2
Se obţine astfel:
2   2n 
S ()        (6. 8)
 n     
adică spectrul succesiunii de discretizare se compune dintr-un ansamblu infinit
de impulsuri delta în domeniul de frecvenţă. Densitatea spectrală dată este o
funcţie periodică cu perioada 2/.
Prin introducerea expresiei (6.8) în (6.7) şi schimbarea ordinii operaţiilor
de integrare şi însumare, se obţine:

 2n 
SSIM ()   Sx     
 (6. 9)
n  
Succesiunea de impulsuri modulate reprezintă cazul limită al semnalului
strobat. Aici, durata impulsurilor dreptunghiulare care formează selecţia, tinde
spre 0. Astfel, spectrul semnalului obţinut ca rezultat al discretizării ideale cu
impulsuri de strobare infinit de scurte reprezintă suma unui număr infinit de
"copii" ale spectrului semnalului iniţial analog. Aceste copii sunt dispuse pe axa
frecvenţelor la intervale de 2/, egale cu valoarea frecvenţei unghiulare a
primei armonici a succesiunii de impulsuri de discretizare (fig. 6.2 a,b)

133
 Figura 6. 2 - Densitatea spectrală a succesiunii de impulsuri modulate pentru diferite
valori ale frecvenţei limită superioare: a) frecvenţă limită superioară mare; b) frecvenţa
limită superioară mică.

6.1.4. Refacerea semnalului continuu pe baza succesiunii de

impulsuri modulate
Să considerăm un semnal real, x(t), cu spectru de frecvenţă joasă,
simetric în raport cu punctul  = 0 şi limitat la frecvenţa limită superioară s.

Din figura 6.2.b se vede că, dacă   , atunci copiile spectrului Sx() nu se

suprapun. Din această cauză, semnalul analogic cu un astfel de spectru, care este
supus discretizării, poate fi refăcut cu ajutorul filtrului de frecvenţă joasă, la
intrarea căruia se aplică succesiunea impulsurilor de tipul celor descrise de
 1
relaţia (6.5). Intervalul maxim admis pentru discretizare este    ,
s 2f s
ceea ce corespunde cu teorema lui Kotelnikov.
Să considerăm că filtrul care reface semnalul continuu are coeficientul
spectral de transmisie dat de expresia:
0 dacă   s

k ( j)  k 0 dacă  s    s
0 dacă   s

Caracteristica de impuls a acestui filtru este determinată de expresia:

1 k  sin s t
h(t)    k ( j)  e jt d  0 S 
2    s t
Luând în considerare că semnalul SIM de forma (6.5) este suma
ponderată a impulsurilor delta, se determină răspunsul la ieşirea filtrului de
refacere.
k   sinS ( t  k)
y( t )  0 s   x k  (6. 10)
 k   S ( t  k)
Semnalul dat reproduce oscilaţia iniţială cu spectru limitat, cu o precizie
de până la valoarea unui coeficient constant (de scară).
Filtrul ideal de frecvenţă joasă este imposibil de realizat şi deci el poate
servi numai ca model teoretic pentru explicarea principiului de refacere a
comunicării pe baza măsurătorilor discrete de impuls. Filtrul real de frecvenţă
joasă are o caracteristică de amplitudine-frecvenţă ce nu corespunde extragerii
134
semnalului; astfel filtrul poate cuprinde câţiva lobi ai diagramei spectrale a SIM
sau să se concentreze în apropierea frecvenţei zero, într-o bandă mult mai mică
decât lobul central al spectrului. Pentru exemplificare, în figura 6.3, sunt
prezentate curbele ce caracterizează semnalul la ieşirea circuitului RC, utilizat
ca filtru de refacere (figura 6.3.a).

Figura 6. 3 - Refacerea semnalului continuu pe baza măsurătorilor de impuls cu ajutorul

circuitului RC: a - schema filtrului; b - semnalul discret de intrare; c, d - caracteristica de
amplitudine-frecvenţă a filtrului şi semnalul la ieşirea acestuia în cazul când RC >> ;
e, f - caracteristica de amplitudine-frecvenţă a filtrului şi semnalul la ieşirea acestuia în cazul
când RC << 

Din graficele prezentate, se observă că filtrul real de refacere

distorsionează inevitabil oscilaţia de intrare. Este de menţionat faptul că, pentru
refacerea semnalului, se poate utiliza atât lobul central cât şi oricare altul lateral
al diagramei spectrale.
6.1.5. Determinarea spectrului semnalului analogic pe baza
ansamblului de măsurători
Cunoscând interpretarea SIM, se poate reface nu numai semnalul
analogic, dar se poate determina şi densitatea spectrală a acestuia. În acest scop,
este necesar pentru început să se stabilească relaţia dintre densitatea spectrală a
SIM şi valorile măsurate.

SSIM ( )  x

SIM ( t )e  jt  dt 


(6. 11)
 
    x( t )  ( t  k)  e
k    
 jt
 dt   x
k  
k e  jk

Densitatea spectrală SSIM() se determină pe baza relaţiei (1.9).

135
  
2n 

  x k  e jk 
k  
 S   
n  
x
 
 (6. 12)

Relaţia de mai sus este cunoscută sub denumirea de suma Poisson1. Pe

baza cunoaşterii membrului stâng al relaţiei (6.12) din rezultatele măsurătorilor,
nu este posibilă în principiu determinarea univocă a funcţiei Sx(), datorită
efectului de suprapunere a copiilor spectrului. Face însă excepţie cazul când se
cunoaşte dinainte că semnalul iniţial, x(t), are spectrul de frecvenţă joasă care
satisface condiţia teoremei lui Kotelnikov. Atunci, este evident că spectrul
semnalului analog este:
 
0 dacă   


 
 
Sx ()     x k  e  jk dacă     (6. 13)
 k    
 
0 dacă  
 
Formula de mai sus rezolvă complet problema în condiţiile limitărilor
arătate.

6.2. Transformarea discretă Fourier

Modelul semnalului discret de tipul celui descris de relaţia (6.5)
presupune că valorile măsurate ale oscilaţiei analogice x(t) pot fi obţinute într-un
număr nelimitat de puncte pe axa timpului. În mod practic însă este imposibilă
obţinerea unui volum foarte mare de date despre semnal, pentru că prelucrarea
se face întotdeauna într-un interval de timp finit.
Să analizăm particularităţile interpretării spectrale a semnalului discret,
care este dat în intervalul [0, T] de valorile sale, x0, x1, …, xN–1, luate la
momentele de timp corespunzătoare, 0, , 2, …, (N – 1); numărul total al
T
datelor este N  . Mulţimea acestor numere, reale sau complexe, reprezintă

sursa unică de informaţii despre proprietăţile spectrale ale semnalului x(t).

Figura 6. 4 - Interpretarea discretă a semnalului periodic

1
Siméon Denis Poisson (1781-1840) – matematician şi fizician francez; contribuţii în domeniile
ecuaţiilor cu derivate parţiale, teoriei probabilităţilor, calculului variaţional, statisticii
matematice, teoriei undelor, teoriei potenţialului, teoriei căldurii, teoriei elasticităţii.
136
 Metoda de studiu a acestor semnale discrete constă în aceea că selecţia
obţinută din valorile măsurate poate să fie repetată de un număr infinit de mare
de ori. Ca rezultat al acestei interpretări, semnalul devine periodic (figura 6.4).
Acestui semnal i se asociază un model matematic, căruia i se poate
aplica dezvoltarea în serie Fourier şi astfel se pot determina coeficienţii
corespunzători de amplitudine. Ansamblul acestor coeficienţi alcătuiesc spectrul
semnalului discret periodic.
6.2.1. Transformarea discretă Fourier
În scopul realizării acestei operaţii, se utilizează un model sub forma
succesiunii de impulsuri delta, iar oscilaţiei iniţiale, x(t), i se asociază
interpretarea ei discretă, SIM.
N 1
x SIM ( t )     x k  ( t  k ) (6. 14)
k 0
Modelul discret (3.14) se prezintă în forma seriei complexe Fourier:
 2 nt

C
j
x SIM ( t )    n e T
(6. 15)
n  
cu coeficienţii:
T 2 nt
1 j

T 0
Cn   x SIM ( t )  e T  dt (6. 16)

Introducând relaţia (6.14) în (6.16) şi făcând schimbarea de variabilă

t
  , se obţine:

N N 1 2 nt
  j T
  x k  t  k e
1
N 0  k 0
Cn   dt 

2 n
1  N 1  j
N
    x k    k   e N
 d 
N 0  k 0 
N 1 2 n 
1 N 1 j
   x k     k   e N
 d
N k 0 k 0

Folosind proprietatea de filtrare a funcţiei , se obţine în final:

2 nk
1 N 1 j
Cn   x k e N (6. 17)
N k 0
Formula (6.17) defineşte succesiunea coeficienţilor care formează
transformata discretă Fourier (TDF) a semnalului analizat. Proprietăţile TDF
sunt următoarele:
1. TDF este o transformare liniară, adică sumei semnalelor îi corespunde suma
TDF ale acestora;
2. Numărul coeficienţilor diferiţi C0, C1, C2, …, CN–1, calculaţi pe baza
formulei (6.17), este egal cu N măsurători pe perioadă; pentru n = N,
coeficientul CN = C0.

137
3. Coeficientul C0 (componenta continuă) este valoarea medie a tuturor
măsurătorilor:
1 N 1
C0    x k
N k 0
4. Dacă N este număr par, atunci:
1 N 1
C N    x k  (1) k
2 N k 0
5. Dacă valorile marcate, xk, sunt numere reale, atunci coeficienţii TDF al căror
număr de ordine se dispune simetric în raport cu N/2, formează perechi
conjugate:
2 ( N  n ) k 2 nk
1 N 1 j 1 N 1
C Nn    x k  e    x k  e N  C *n
j
N
N k 0 N k 0
Din această cauză, se poate considera că aceşti coeficienţi, CN/2+1, …,
CN–1, corespund frecvenţelor negative. La analiza spectrului semnalului, ei nu
oferă date noi.
Aplicaţie
Se dă un semnal discret în intervalul său de
periodicitate de şase măsurători dispuse la distanţe egale,
astfel: {xk} = (1,1,1,0,0,0). Să se determine coeficienţii
TDF ai acestui semnal.
Rezolvare
Utilizând formula de bază, (6.17), se calculează:
1   1
 
 2
3 j j
C0   0,5 ; C1   1  e 3  e 3    1  j 3 ;
6 6   6

1  
2 4

C 2   1  e 3  e 3   0 ; C3   1  e  j   e  j2   
j j 1 1
6   6 6

Coeficienţii următori sunt determinaţi pe baza proprietăţii 5, astfel:

C 4  C*2  0 ; C5  C1*   1  j 3
1
6

Dispunând de semnalul discret cu numărul de marcări N = 6, se pot
determina componenta continuă şi amplitudinile complexe ale armonicilor 1, 2
şi 3 ale semnalului iniţial. Evident că, pentru N par oarecare, numărul
armonicilor determinate reprezintă jumătate din numărul marcărilor. Această
situaţie decurge nemijlocit din teorema lui Kotelnikov. Astfel, frecvenţa limită
superioară din spectrul semnalului discretizat trebuie să se determine din relaţia:
1 N 1
fs    f1 , unde f1  , care este frecvenţa primei armonici.
2 2 T
6.2.2. Refacerea semnalului iniţial pe baza TDF
Dacă, pe baza ansamblului de măsurători x0, x1, …, xN–1, ale unui semnal
oarecare, s-au determinat coeficienţii TDF, C0, C1, C2, …, CN/2, atunci, prin
intermediul acestora, se poate reface întotdeauna semnalul iniţial, x(t), cu

138
spectrul limitat, care a fost supus discretizării. Seria Fourier a unui asemenea
semnal capătă, evident, forma unei sume finite:
 2t   4t 
x t   C0  2 C1  cos  1   2 C2  cos  2  
 T   T 
(6. 18)
 Nt 
   2 C N  cos  N 
2  T 2

unde i = argCi este unghiul de fază al coeficientului TDF.

În figura 6.5 este reprezentat semnalul x(t) refăcut pe baza măsurătorilor
acestuia, în conformitate cu datele din exemplul anterior. Pe baza formulei 6.18,
acest semnal are forma:
 2t   1 6t
x t     cos
1 2
    cos
2 3  T 3 6 T

Figura 6. 5 - Semnalul refăcut pe baza coeficienţilor TDF

Este de menţionat faptul că refacerea semnalului iniţial pe baza formulei

(6.18) este o operaţie precisă, total echivalentă cu obţinerea valorilor curente ale
semnalului cu spectru limitat pe baza marcărilor acestuia. Această procedură,
care foloseşte TDF, este însă, în multe cazuri, de preferat. Ea conduce la sume
finite ale armonicilor în comparaţie cu seria Kotelnikov pentru semnalul
periodic, care, în principiu, trebuie să conţină un număr infinit de termeni.
6.2.3. Transformata inversă discretă Fourier
Problema analizei spectrale discrete poate fi formulată şi altfel: să
considerăm că sunt daţi coeficienţii Cn, care alcătuiesc TDF. Se introduce în
formula (6.15) t = k şi se consideră că se însumează numai un număr finit de
termeni ai seriei, care corespund armonicilor conţinute în spectrul semnalului
iniţial. În acest fel, se obţine formula pentru calculul valorilor marcate:
N 1 2 nk

x k   Cn e
j
N
(6. 19)
n 0
care exprimă algoritmul transformatei inverse discrete Fourier (TIDF).
Formulele (6.17) şi (6.19), care se completează reciproc, sunt formule discrete
similare perechii de transformate Fourier pentru semnalele continue. Analiza
discretă spectrală reprezintă una dintre cele mai răspândite metode de studiere a
semnalelor cu ajutorul calculatorului.
6.2.4. Interpretarea geometrică a transformatei discrete Fourier
Semnalul SIM de tipul (6.5) este doar unul dintre modelele posibile
pentru semnalul discret. Aceste succesiuni modulate sunt utile pentru descrierea
139
oscilaţiilor în impulsuri de tipul MIA sau MIL. Însă, la prelucrarea semnalelor
radiotehnice cu ajutorul calculatorului, semnalul discret apare nu sub forma unei
succesiuni de impulsuri, ci sub forma unei succesiuni ordonate de numere. Rolul
timpului, în acest caz, îl joacă o variabilă întreagă, ce reprezintă numărul
marcării corespunzătoare.
Transformatei discrete Fourier i se poate da o interpretare mai profundă,
dacă succesiunea x = { x0, x1, …, xN–1} este considerată ca un vector în spaţiul
euclidian cu N dimensiuni. În acest spaţiu există N vectori liniar - independenţi.
e0 = (1, 0, 0, …, 0),
e1 = (0, 1, 0, …, 0),
…………………
eN–n = (0, 0, 0, …,1) (6. 20)
care formează baza naturală.
N 1
În acest caz, este evident că: x   x k e k , adică valorile marcate, xk,
k 0
servesc ca proiecţii ale vectorului x pe vectorii corespunzători ai bazei. Datorită
faptului că spaţiul considerat este euclidian, norma acestui vector este:
N 1
x  x
k 0
k  x *k

în timp ce produsul scalar dintre doi vectori, x şi y, se calculează pe baza

formulei:
N 1
( x , y)   x k  y*k
k 0
Vectorii x şi y sunt ortogonali dacă (x, y) = 0
În afara bazei naturale cu N dimensiuni, în spaţiul euclidian se pot avea
în vedere o mulţime de alte sisteme de bază. Printre acestea, un rol special îl are
baza Fourier, ale cărei elemente sunt vectorii:
f 0  1, 1, 1,  , 1
2  N 1
 j 2 j 4 j 
f 1  1, e N , e N ,  , e N 
 
4  N 1
 j 4N j 8N j 
f 2  1, e , e ,  , e N 
 (6. 21)
 
.......... .......... .......... .......... .......... .....
 j 2  N 1 j 4  N 1 2  N 1  
2

f N 1 
 1, e N
,e N
j
,, e N 
 
 
2 nk

Evident, componenta k a vectorului n de bază reprezintă numărul e N .

Pentru oricare n şi k, acest număr este unul din posibilele valori de ordinul N din
unitate.
Produsul scalar al elementelor bazei Fourier este dat de:

140
 j2  ( m 1) k
N 1
N pentru m 1
f m , f1    e  N
(6. 22)
k 0 0 pentru m  1
Egalitatea pentru N = 1 este evidentă; suma devine zero dacă m  1,
pentru că toate componentele sunt numere complexe cu modul unitar şi cu
argument liniar crescător. Prin însumare, vectorii corespunzători formează
întotdeauna un poliedru închis în planul complex.
Astfel, baza Fourier este ortogonală, însă nu este normată la unitate,
pentru că:
f m  N , m  0,1, 2,, N  1
2
(6. 23)
Să determinăm coeficienţii de descompunere a unui vector oarecare x pe
elementele bazei Fourier:
N 1
x   Ck  f k (6. 24)
k 0
În acest scop, se înmulţeşte scalar relaţia (6.24) cu vectorul de bază fn cu
n fixat:
N 1
x, f n    Ck  f k , f n 
k 0
Pentru că baza Fourier este ortogonală, în membrul drept este diferită de
zero numai componenta cu numărul k = n:
x, fn   Cn  fn 2

de unde:
2 k
1 N 1 j
 x, f n     x k  e
1
Cn  2
N

fn N k 0
ceea ce coincide în totalitate cu formula (6.17), obţinută pe baza modelului
semnalului SIM.
6.2.5. Algoritmul transformatei rapide Fourier
După cum se vede din formulele (6.17) sau (6.19), pentru calculul
transformatei discrete Fourier sau al transformatei inverse discrete Fourier a
succesiunii din N elemente este necesară executarea a N2 operaţii cu numere
complexe. Dacă lungimea mulţimilor de prelucrat este de ordinul miilor sau mai
mare, atunci utilizarea acestor algoritmi de analiză discretă spectrală este dificilă
în timp real datorită vitezei limitate a calculatoarelor. Ieşirea din această situaţie
se face cu ajutorul transformatei Fourier rapide (TRF), metodă elaborată în anii
'60 ai secolului 20. Reducerea substanţială a numărului necesar de operaţii se
obţine datorită faptului că prelucrarea mulţimii de intrare se reduce la
determinarea TDF (sau a TIDF) a unor mulţimi cu număr mai mic de termeni.
Să considerăm, în cazul metodei TRF, că numărul marcărilor este N = 2 p,
unde p este număr întreg. Succesiunea de intrare {xk} se divide în două părţi cu
numere pare şi impare:
{xk}pare = {x2k} , {xk}impare = {x2k+1} (6. 25)
şi să considerăm coeficientul n al TDF de forma:

141
 N
1
1  2 j
4 nk
j
2 n ( 2 k 1)

C n     x 2k  e
 N
 x 2 k 1  e N 

N k 0  
 N 1 
2 nk N
1 j
2 nk

1  2 N
j
2 n 2 N 
    x k pare  e 2  e N   x k impare e 2 
N  k 0 k 0 
 
Se poate observa că prima jumătate a coeficienţilor TDF a semnalului
N
iniţial, cu indici de la 0 până la  1 , se exprimă prin coeficienţii TDF a două
2
succesiuni parţiale:
2 n
j N
C n  C n pare  e N  C n impare , n  0, 1, 2,  ,  1 (6. 26)
2
În continuare se are în vedere că succesiunile coeficienţilor
corespunzători părţilor pară şi impară ale mulţimilor de la intrare, sunt periodice
N
cu perioada : C n pare  C N ; C n impare  C N
2 n  pare n  impare
2 2

N
De asemenea, factorul care intră în formula (6.26) când n  poate fi
2
N 
2   n 
2  2 n 2 n
j j j
 j
transformat astfel: e e e
N
 e N N

Din aceasta, se determină expresia pentru a doua jumătate a mulţimii

coeficienţilor TDF:
2 n
 N
CN  Cn pare  e N  Cn impare ; n  0,1, 2,,  1 (6. 27)
n 2
2
Formulele (6.26) şi (6.27) stau la baza algoritmului TRF. În continuare,
calculul se construieşte pe principiul iteraţiei: succesiunea de măsurători cu
numere pare şi respectiv impare se divide din nou în două părţi. Procesul
continuă până când se obţine succesiunea care se compune dintr-un singur
element. Se poate observa că TDF a acestui element coincide cu elementul
însuşi. Se demonstrează că numărul operaţiilor necesare pentru calculul TRF
este Nlog2N. Câştigul în viteza de calcul, în comparaţie cu TDF obişnuită,
ajunge la sute şi chiar mii de ori pentru lungimi destul de mari ale mărimilor de
la intrare.
6.2.6. Convoluţia discretă
În mod similar cu convoluţia obişnuită a două semnale,

f (t)   x()  y(t  )  d


142
se introduce convoluţia discretă a semnalului ale cărui marcări sunt legate de
marcările semnalelor discrete xd(t) şi yd(t) prin relaţia:
1 N 1
f m    x k  y m  k ; m  0, 1, 2, , N  1. (6. 28)
N k 0
Să determinăm legătura dintre coeficienţii convoluţiei discrete şi TDF a
semnalelor xd(t) şi yd(t). În acest scop, se exprimă valorile curente ale marcărilor
xk şi ym-k ca TIDF din spectrele respective:
N 1 2 nk N 1 2 l ( m  k )

x k   C xn e y m  k   C yl e
j j
N N
;
n 0 l0
iar apoi se introduc aceste expresii în relaţia (6.28):
1 N 1  N 1 
2 nk N 1 2 l ( m  k )

f m      C xn  e N   C yl  e N 
j j

N k 0  n 0 l0 
Schimbând ordinea de însumare, se obţine:
2 lm N 1 2 k ( n  l )
1 N 1 N 1
f m     C xn  C yl  e N   e N
j j
(6. 29)
N n 0 l0 k 0
Se observă că suma după indicele k poate fi calculată pe baza formulei
(6.22), care exprimă proprietatea de ortogonalitate a elementelor bazei Fourier.
Prin utilizarea acesteia se obţine:
N 1 2 mn
f m   C xn  C yn  e
j
N
(6. 30)
n 0
Pentru că formula (6.30) este TIDF, se ajunge la concluzia că coeficienţii
transformatei Fourier a convoluţiei sunt produsul coeficienţilor TDF a
semnalelor convoluţionate:
Cfk = CxkCyk , k = 0, 1, …, N – 1 (6. 31)
Algoritmul descris pentru convoluţia semnalelor periodice se numeşte
uneori şi convoluţie circulară sau ciclică.
Acest rezultat are importanţă în teoria semnalelor discrete şi a filtrelor
numerice. Astfel, dacă semnalele sunt destul de lungi (de exemplu, conţin câteva
mii de marcări), atunci, pentru calculul convoluţiei este utilă găsirea pentru
început a TDF a acestora, înmulţirea coeficienţilor şi apoi, folosind formula
(6.30), utilizarea algoritmului TRF. Această metodă de calcul este deseori mai
economică decât utilizarea directă a formulei (6.28).

6.3. Transformata Z
La analiza şi sinteza dispozitivelor discrete şi numerice se utilizează
frecvent aşa-numita transformată Z, care joacă acelaşi rol faţă de semnalele
discrete ca cel pe care îl joacă transformatele integrale Fourier şi Laplace faţă de
semnalele continue.

143
 6.3.1. Determinarea transformatei Z
Să considerăm {xk} = {x0, x1, x2, …}, o succesiune numerică, finită sau
infinită, care conţine valorile măsurate ale unui semnal oarecare. Acesteia i se
asociază univoc suma seriei de puteri negative ale variabilei complexe z:

x x
X (z)  x 0  1  22  ...   x k  z  k (6. 32)
z z k 1
Această sumă, dacă ea există, se numeşte transformata Z a semnalului
{xk}. În matematică, transformata Z se numeşte şi funcţie generatoare a
succesiunii iniţiale.
Utilitatea introducerii unei asemenea obiect matematic constă în faptul că
proprietăţile succesiunilor discrete de numere pot fi studiate cu metodele
obişnuite ale analizei matematice.
Pe baza formulei (6.32) se poate determina direct transformata Z a
semnalelor discrete cu număr finit de marcări. Astfel, celui mai simplu semnal
discret, cu o singură marcare {xk} = (1, 0, …), îi corespunde X(z) = 1. Dacă, de
exemplu, {xk} = (1, 1, 1, 0, 0, …), atunci:
1 1 z2  z  1
X( z)  1   2 
z z z2
6.3.2. Convergenţa seriei
Dacă în seria (6.32) numărul componentelor este infinit, atunci este
necesară analiza convergenţei sale.
Dacă coeficienţii seriei respective satisfac condiţia:
x k  MR 0k  k  0 (6. 33)
unde M > 0 şi R0 > 0 sunt numere reale, atunci seria (6.32) este convergentă
pentru toate valorile lui z, astfel încât z > R0. În acest domeniu de
convergenţă, suma seriei reprezintă o funcţie analitică de variabilă z, care nu are
nici poli nici alte puncte singulare.
Să analizăm de exemplu, semnalul discret {xk} = (1, 1, 1, …) format din
aceleaşi marcări unitare şi care serveşte drept model pentru funcţia obişnuită de
1 1
cuplare. Seria infinită X(z)  1   2  ... reprezintă suma progresiei
z z
geometrice şi este convergentă pentru oricare z în inelul z>1. Însumând
1 z
progresia, se obţine: X(z)  
1 z 1
1
z
La limita domeniului analitic, pentru z = 1, această funcţie are un singur
pol simplu. În mod analog, se obţine transformata Z pentru semnalul infinit
discret: {xk} = (1, a, a2, ...), unde a este un număr real oarecare. Aici,
1 z
X(z)   . Expresia dată are sens în domeniul inelar z > a.
a za
1
z

144
 6.3.3. Transformata Z pentru funcţii continue
Presupunând că marcările {xk} sunt valori ale funcţiei continue x(t) în
punctele t = k, oricărui semnal x(t) i se poate atribui transformata sa Z pentru
pasul ales de discretizare:

X(z)   x ( k )  z
k 0
k
(6. 34)

De exemplu, dacă x(t) = exp(t), atunci transformata Z corespunzătoare,


z
X(z)   e k  z k 
k 0 z  e 
este funcţie analitică pentru z > e.
6.3.4. Transformata inversă Z
Să considerăm că X(z) este funcţie de variabila complexă z, analitică în
domeniul inelar z > R0. Proprietatea importantă a transformatei Z constă în
aceea că funcţia X(z) determină întregul ansamblu infinit de marcări (x 0, x1, x2,
x3, ...). Astfel, înmulţind ambele părţi ale seriei (6.32) cu z m1 , se obţine:
z m1  X(z)  x 0  z m1  x 1  z m1  x 2  z m1  ...  x m  z m1  ... (6. 35)
Se calculează apoi integralele din ambii membri ai egalităţii obţinute,
luând drept contur de integrare o curbă oarecare închisă, care se găseşte în
totalitate în domeniul analitic şi care cuprinde toţi polii funcţiei X(z). În acest
caz, se foloseşte situaţia fundamentală care derivă din teorema lui Cauchy:
2j dacă n  1,
 z  dz  0 dacă n  1
n

Integralele din toţi termenii membrului drept devin zero, în afară de cel
cu indicele m; atunci:
1
2j 
xm   z m 1  X (z)  dz (6. 36)

Formula (6.36) reprezintă transformata inversă Z.

Aplicaţie
z 1
Se dă transformata Z în forma X(z)  . Să se determine coeficienţii
z
semnalului discret {xk}, ce corespund acestei funcţii.
Rezolvare
Se observă că funcţia X(z) este analitică în tot planul, în afara punctului
z = 0, şi, din această cauză, ea poate fi transformată Z pentru un semnal discret
oarecare. Folosind formula (6.36) se determină:
1 z 1 1 z 1
x0    2  dz  1 ; x1    dz  1 ; 
2j z 2j z
1
 ; xm    z m  2  (z  1)  dz  1
2j
pentru oricare m  2 . În acest fel, semnalul discret are forma (1, 1, 0, 0, 0,...).

145
 6.3.5. Relaţia cu transformatele Laplace şi Fourier
Să determinăm pentru t  0 semnalul sub forma SIM ideale:

x SIM ( t )     x k  ( t  k )
k 0
Făcând transformarea Laplace, se obţine expresia:

F( p)     x k  e  pk (6. 37)
k 0

care devine imediat transformata Z, dacă se face înlocuirea z  e p . Dacă se

consideră că z  e j , atunci expresia:

S()     x k  e  jk (6. 38)
k 0
va fi transformata Fourier a succesiunii de impulsuri. Pe baza celor de mai sus se
poate face formal analogia dintre proprietăţile spectrale a semnalelor continue şi
discrete.
6.3.6. Proprietăţile principale ale transformatei Z
1. Liniaritatea
Dacă {xk} şi {yk} sunt semnale discrete oarecare, şi se cunosc
transformatele Z ale acestora, X(z) şi Y(z), semnalului {uk} = {xk + yk} îi
corespunde transformata U(z) = X(z) + Y(z) pentru orice constante  şi .
Demonstraţia se poate face prin înlocuirea sumei în formula (6.32).
2. Transformata Z a semnalului deplasat
Să considerăm semnalul discret {yk}, obţinut din semnalul discret {xk}
prin deplasare cu o poziţie în sensul de întârziere, adică în situaţia când yk = xk–1.
Calculând transformata Z, se obţine direct următorul rezultat:
 
Y (z)   x k 1  z  k  z 1   x n  z  n  z 1  X (z) (6. 39)
k 0 k 0

În acest fel, simbolul z 1 serveşte ca operator pentru întârzierea unitară

(cu un interval de discretizare) în domeniul Z.
3. Transformata Z a convoluţiei
Să considerăm că x(t) şi y(t) sunt semnale continue, pentru care este
determinată convoluţia:
 
f (t)   x()  y(t  )  d   y()  x(t  )  d
 
(6. 40)

Pentru semnale discrete, analog cu relaţia (6.40), se poate introduce

convoluţia discretă:
 
f m   x k  y m  k   y k  x m  k ; m  0, 1, 2, ... (6. 41)
k 0 k 0
Se calculează transformata Z a convoluţiei discrete:

146
    
F(z)    x k  y m  k  z  m    x k  z  k  y m  k  z  ( m  k ) 
m 0 k 0 m 0 k 0
 
(6. 42)
x k
z k
y n z n
 Xz   Yz 
k 0 n 0
Astfel, convoluţiei a două semnale discrete îi corespunde produsul
transformatelor Z. Această convoluţie discretă, spre deosebire de cea circulară,
se numeşte uneori şi convoluţie liniară.
Proprietăţile arătate mai sus au analogie directă cu proprietăţile
transformatelor Fourier şi Laplace pentru semnale analoage.

6.4. Prelucrarea numerică a semnalelor

În prezent, se utilizează frecvent metode de prelucrare a semnalelor
radiotehnice cu ajutorul dispozitivelor şi sistemelor de calcul. Filtrele liniare
staţionare numerice reprezintă cea mai simplă, mai studiată şi mai utilizată clasă
de sisteme discrete de prelucrare a semnalelor. Filtrele numerice (FN) au o serie
de calităţi în comparaţie cu circuitele analogice care îndeplinesc operaţii de
filtrare în frecvenţă. Dintre acestea, se pot menţiona stabilitatea înaltă a
parametrilor şi posibilitatea obţinerii celor mai diferite forme de caracteristici
amplitudine-frecvenţă şi fază-frecvenţă. Filtrele numerice nu au nevoie de acord
şi se pot proiecta uşor cu calculatorul prin metode de programare.
6.4.1. Principiul prelucrării numerice a semnalelor
În figura 6.6 se arată schema structurală de bază pentru prelucrarea
numerică a semnalelor.

Figura 6. 6 - Schema de structură a prelucrării numerice a semnalelor continue

Semnalul de intrare continuu, x(t), se aplică unui convertor analog-

numeric (CAN), comandat cu impulsuri de sincronizare de către generatorul
care elaborează frecvenţa de discretizare. În momentul aplicării impulsului de
sincronizare, la ieşirea CAN apare semnalul care reprezintă rezultatul măsurării
valorii instantanee a oscilaţiei de la intrare, sub forma unui număr binar cu un
147
număr de cifre (ordin) determinat. În funcţie de particularităţile de construcţie a
instalaţiei, acestui număr îi corespunde fie o succesiune de impulsuri scurte
(transmisie în cod serie), fie ansamblul nivelurilor tensiunilor pe bazele de
semnal ale ordinelor separate (transmisie în cod paralel). Semnalul astfel
transformat se aplică blocului de bază al instalaţiei, aşa-numitului procesor
numeric, care se compune din dispozitivul aritmetic şi din dispozitivul de
memorie. Dispozitivul aritmetic execută o serie de operaţii asupra numerelor,
cum sunt înmulţirea, adunarea şi deplasarea în timp la un număr dat de intervale
de discretizare. În dispozitivul de memorie se păstrează un număr oarecare de
măsurători anterioare ale semnalelor de intrare şi de ieşire, care sunt necesare
pentru efectuarea operaţiunilor de prelucrare.
Procesorul numeric transformă numerele care ajung la acesta în
concordanţă cu algoritmul de filtrare dat şi creează la ieşire o succesiune de
numere binare, ce reprezintă semnalul de ieşire. Dacă în continuare este
necesară informaţia în formă analoagă, atunci se utilizează un convertor
numeric-analog (CNA). Parametrul tehnic de bază al filtrului numeric este
viteza sa de lucru, care depinde atât de viteza de desfăşurare a proceselor
tranzitorii în componentele microelectronice, cât şi de complexitatea
algoritmului de filtrare. Filtrarea numerică a semnalelor a căpătat o mare
dezvoltare odată cu apariţia microprocesoarelor sigure şi relativ ieftine, precum
şi a memoriilor realizate în tehnologia LSI şi VLSI.
6.4.2. Cuantizarea semnalelor în filtrele numerice
O caracteristică specifică oricărui dispozitiv numeric este reprezentarea
semnalelor sub forma unei succesiuni infinite de numere. Din această cauză,
valoarea instantanee a semnalului se discretizează pe nivel astfel încât intervalul
de discretizare (diferenţa minimă între două niveluri învecinate) este unitatea
celui mai mic ordin binar.
Determinarea precisă a valorii semnalului în forma binară are expresia:

x    n  2 n (6. 43)
n 0

unde n = 0 sau 1. Când lungimea numărului x este limitată de un ordin maxim

N, în locul valorii precise se obţine o valoare rotunjită:
N 1
x    n  2 n   N  2  N
~ (6. 44)
n 0

iar coeficientul N este egal cu fie cu n fie cu n+1, în funcţie de situaţia când
nulul (respectiv unitatea) este conţinut în ordinul (N + 1).
În radiotehnică, semnalele discrete, ale căror niveluri pot lua numai o
mulţime finită de valori, se numesc semnale cuantizate. Cuantizarea semnalelor
conduce la erori specifice în prelucrare, care au căpătat denumirea de zgomot de
cuantizare. Calea corectă pentru reducerea acestei erori constă în utilizarea
numerelor binare cu un ordin maxim, N, mare. Însă, în acest caz, se reduce
inevitabil viteza de lucru datorită creşterii timpului de realizare a operaţiunilor
asupra unor numere cu multe ranguri. Din această cauză, în practică, în
sistemele cu microprocesoare pentru prelucrarea numerică a semnalelor şi

148
pentru comanda discretă se folosesc numere binare cu rang maxim de la 4 la 16.
Cuantizarea nivelurilor îşi găseşte utilizare şi în tehnica analogică, în mod
special pentru realizarea sistemelor cu modulare de impuls, stabile la perturbaţii.
6.4.3. Algoritmul filtrării liniare numerice
Teoria matematică a filtrelor numerice transferă asupra cazului
semnalelor discrete toate propoziţiile fundamentale ale teoriei sistemelor liniare,
care transformă semnale continue.
După cum se ştie, un sistem liniar staţionar, transformă semnalul
continuu de intrare x(t) în aşa fel încât la ieşirea acestuia apare oscilaţia y(t),
egală cu convoluţia funcţiei x(t) şi caracteristicii de impuls h(t):

y( t )   x()  h(t  )  d

(6. 45)

Filtrul liniar numeric, conform definiţiei, este un sistem discret

(dispozitiv fizic sau program pentru calculator) care transformă succesiunea
{xk} de măsurători numerice ale semnalului de intrare în succesiune {yk} de
marcări ale semnalului de ieşire:
(x0, x1, x2, ...)  (y0, y1, y2, ...) (6. 46)
sau, simplificat: {xk}  {yk}.
Filtrul liniar numeric are proprietatea conform căreia, orice combinaţie
liniară a unui număr oarecare de semnale de intrare se transformă în suma
răspunsurilor acestuia la componentele separate, adică, dacă
{x(1)k}  {y(1)k},..., {x(N)k}  {y(N)k},
rezultă că
1{x(1)k} + ... + N{x(N)k}  {1y(1)k + ... + Ny(N)k} (6. 47)
pentru oricare coeficienţi 1, 2, ... , N.
În scopul generalizării formulei (6.45) la cazul semnalelor discrete, se
introduce noţiunea de caracteristică de impuls a filtrului numeric. Conform
definiţiei, ea reprezintă semnalul discret {hk}, care este reacţia FN la impulsul
unitar (1, 0, 0, 0, 0, …):
(1, 0, 0, 0, ...)  (h0, h1, h2, h3, ...) (6. 48)
Filtrul numeric liniar este staţionar, dacă prin deplasarea impulsului
unitar de intrare la oricare număr de intervale de discretizare, caracteristica de
impuls se deplasează în acelaşi fel, fără să-şi schimbe forma. De exemplu:
(0, 1, 0, 0, 0, ...)  (0, h0, h1, h2, h3, ...)
(0, 0, 1, 0, 0, 0, ...)  (0, 0, h0, h1, h2, h3, ...) (6. 49)
......................................................................
În continuare, să analizăm modul cum, din proprietăţile de liniaritate şi
staţionaritate, se obţine algoritmul de filtrare liniară numerică. Considerăm că
{xk} = (x0, x1, x2, x3, ...) este un semnal oarecare la intrarea unui FN cu
caracteristica de impuls cunoscută. Utilizând relaţiile (6.47) şi (6.49), se scrie
selecţia m a semnalului de ieşire {yk}:
m
y m  x 0  h m  x 1  h m 1  ...  x m  h 0   x k  h m  k (6. 50)
k 0

149
 Formula (6.50), care joacă rolul principal în teoria filtrării liniare
numerice, arată că succesiunea de ieşire este o convoluţie discretă a semnalului
de intrare şi a caracteristicii de impuls a filtrului. Sensul fizic al acestei formule
este simplu şi evident: în momentul fiecărei marcări, FN face operaţia de
însumare ponderată a tuturor valorilor anterioare ale semnalului de la intrare, iar
rolul succesiunilor de coeficienţi de pondere îl au marcările caracteristicii de
impuls; cu alte cuvinte, FN are o anumită memorie în raport cu acţiunile
anterioare de la intrare. Interes prezintă însă numai FN realizabile practic, pentru
care caracteristica de impuls nu poate să devină diferită de zero în punctele de
selecţie care devansează momentul aplicării impulsului de intrare. Din această
cauză, pentru filtrele care pot fi realizate practic, coeficienţii h–1, h–2, ... devin
zero şi însumarea din (6.50) se poate extinde la toate valorile pozitive ale
indicelui k:

y m   x k  h m  k ; m  0, 1, 2, ... (6. 51)
k 0

6.4.4. Succesiunile armonice discrete

În teoria sistemelor liniare, un rol important îl joacă semnalele complexe
de tipul y(t) = Aej(t+), care reprezintă o oscilaţie armonică. La discretizarea
unui asemenea semnal în timp, se obţine aşa-numita succesiune armonică
discretă:
{xk} = {Aej(k+)} (6. 52)
astfel că:
Re{xk} = {Acos(k+)} (6. 53)
Este necesar să se aibă în vedere că succesiunile (6.52) şi (6.53)
reprezintă neunivoc semnalele armonice discretizate. Astfel, aceste succesiuni
2n
nu se schimbă prin schimbarea frecvenţei  cu  + =  + nd, unde n este

un număr întreg oarecare, iar d frecvenţa unghiulară de discretizare.
6.4.5. Coeficientul spectral de transfer al filtrului numeric
Să considerăm că la intrarea unui filtru numeric liniar staţionar se aplică
succesiunea armonică {xk} de tipul (6.52), care nu este limitată în timp, deci cu
indicii k ce iau valori 0,  1,  2, ... În scopul calculării semnalului de ieşire al
filtrului {yk}, se foloseşte formula de convoluţie (6.50) şi se determină marcarea
m la ieşire:
m m
y m   x k  h m  k  A  e j   e j k  h m  k
 
Efectuând transformările echivalente, se obţine:
m
y m  A  e j( m  )   e j( k  m )   h m  k

Se introduce un alt indice de însumare, m = n – k. Atunci:

150
 m
y m  A  e j( m  )   e  jn  h n (6. 54)

În conformitate cu formula (6.54), semnalul de la ieşire are structura unei
succesiuni discrete armonice cu aceeaşi frecvenţă ca şi semnalul de la intrare.
Marcările de la ieşire se obţin din cele de la intrare prin înmulţirea cu mărimea
complexă:

k ( j)   e  jn  h n (6. 55)
n 0
care se numeşte coeficient spectral de transfer al FN, şi care depinde de
frecvenţa , precum şi de pasul de discretizare  şi de ansamblul coeficienţilor
{hn} ai caracteristicii de impuls a FN.
Formula (6.55) permite exprimarea următoarelor concluzii:
1. coeficientul spectral de transfer al FN este o funcţie periodică de frecvenţă
2
cu perioada egală cu frecvenţa de discretizare, d  ;

2. funcţia k(j) este transformata Fourier a caracteristicii de impuls a FN,
reprezentată în forma succesiunii de impulsuri delta:
hd(t) = h0(t) + h1(t – ) + …
ceea ce corespunde, prin comparaţie, cu formula (6.38).
În principiu, nu este posibilă deosebirea a două oscilaţii armonice
discretizate, a căror diferenţă de frecvenţă este un multiplu întreg al frecvenţei
de discretizare.
6.4.6. Funcţia sistemică a filtrului numeric
Calculul caracteristicii celei mai importante a FN, care este coeficientul
spectral de transfer, se poate face folosind metodele transformatei Z. Astfel, se
asociază semnalelor discrete {xk}, {yk}, {hk} transformatele lor Z şi anume
X(z), Y(z) şi respectiv H(z).
Semnalul de ieşire al filtrului {yk} este convoluţia dintre semnalul de
intrare şi caracteristica de impuls, din care cauză, semnalului de ieşire îi
corespunde funcţia următoare (conform formulelor (6.42) şi (6.50)):
Y(z) = H(z)X(z) (6. 56)
Raportul dintre transformata Z a semnalului de ieşire şi transformata Z a
semnalului la intrare se numeşte funcţia sistemică a FN staţionar liniar. Relaţia
(6.56) stabileşte că funcţia de sistem a filtrului,
Y( z ) 
H( z )   
X( z ) k 0
h k  z k (6. 57)

este transformata Z a caracteristicii de impuls. Comparând (6.55) şi (6.57) se

ajunge la următoarea concluzie: pentru obţinerea coeficientului spectral de
transfer a FN din funcţia lui de sistem, în relaţia (6.57) trebuie să se introducă
z = ej.

151
 Aplicaţie
Un filtru numeric are caracteristica de impuls compusă din două cotaţii
nenule: {hk} = (1, -1, 0, 0,... ). Să se determine coeficientul spectral de transfer,
k(j), al filtrului.
Rezolvare
Se scrie funcţia de sistem: H(z) = 1 – z–1, de unde:
k(j) = 1 – e-j= (1 – cos) + jsin
Ecuaţia caracteristicii amplitudine-frecvenţă a filtrului are forma:
  
k ( j)  (1  cos ) 2  sin 2   2  sin 
 2 
în timp ce caracteristica de fază-frecvenţă este descrisă de ecuaţia:
sin   
k ()  arctg  
1  cos  2 2
Caracteristica de amplitudine-frecvenţă a filtrului este o funcţie
periodică, dar ea are sens fizic numai în intervalul frecvenţelor de la 0 până la

  . La frecvenţe superioare acestui interval, fiecărei perioade a semnalului

discretizat armonic îi corespund două cotaţii. Conform teoremei lui Kotelnikov,
aceasta este valoarea limită a frecvenţei semnalului care poate fi refăcut univoc
pe baza cotaţiilor sale. De menţionat că, dacă la intrarea acestui filtru se aplică
un semnal armonic cu frecvenţa mult mai mică decât frecvenţa de discretizare,
astfel ca   1, atunci:
1 1
k(j)  [1 – 1 + ()2 – …] + j[ – ()2 + … ]  j
2 6
Din această cauză, acest sistem îndeplineşte operaţia de diferenţiere în
raport cu semnalele lente de la intrare.

6.5. Realizarea algoritmilor de filtrare numerică

Filtrele numerice care pot fi realizate fizic şi care funcţionează în timp
real pentru formarea semnalului de ieşire în momentul de timp discret i, pot
folosi următoarele date:
a) valoarea semnalului de intrare în momentul de cotare i, precum şi un număr
oarecare de cotări anterioare de intrare xi–1, xi–2, ... , xi–m;
b) un număr oarecare de cotări anterioare ale semnalului de ieşire yi–1, yi–2, ... ,
yi–n.
Numerele întregi m şi n determină ordinul FN. Clasificarea FN se face în
diferite feluri în funcţie de modul cum se foloseşte informaţia despre stările
anterioare ale sistemului.
6.5.1. Filtre numerice transversale
Astfel sunt denumite filtrele care funcţionează în conformitate cu
algoritmul:
yi = a0xi + a1xi–1 + a2xi–2 + … + amxi–m (6. 58)
unde a0, a1, a2, ... , am este succesiunea de coeficienţi.
152
 Numărul m este ordinul filtrului transversal numeric. După cum se vede
din formula (6.58), filtrul transversal realizează însumarea ponderată a cotărilor
anterioare ale semnalului de intrare şi nu foloseşte cotările trecute ale semnalului
de ieşire. Utilizând transformata Z pentru ambii membri ai expresiei (6.58), se
poate arăta că:
Y(z) = (a0 + a1z–1 + a2z–2 + … + amz–m)X(z)
Din aceasta, rezultă că funcţia de sistem,
H(z) = a0 + a1z–1 + a2z–2 + … + amz–m =
a  z m  a1  z m 1  a 2  z m  2    a m
 0 (6. 59)
zm
este funcţie parţial raţională Z, care are un pol m-multiplu când z = 0 şi m
nuluri, ale căror coordonate sunt determinate de coeficienţii filtrului.
Algoritmul de funcţionare a FN transversal se explică pe baza schemei
de structură din figura 6.7.

Figura 6. 7 - Schema de construcţie a FN transversal

Elementele de bază ale filtrului sunt blocurile de întârziere a valorilor

cotate într-un interval de discretizare (simbolizate prin dreptunghiuri în desen),
precum şi blocurile de multiplicare ce îndeplinesc în forma numerică operaţiile
de înmulţire cu coeficienţii corespunzători. De la ieşirea blocurilor de
multiplicare semnalele ajung la sumator, unde se adună, formând cotaţia
semnalului de ieşire. În procesorul numeric, operaţiunile de întârziere sunt
executate cu blocuri speciale denumite registre de deplasare. Forma schemei
explică sensul termenului de filtru transversal.
6.5.2. Realizarea prin program a FN
Schema de structură din figura 6.7 nu este o schemă principială a
circuitului electric, ea servind numai pentru reprezentarea grafică a algoritmului
de prelucrare a semnalului. Utilizând mijloacele limbajelor de programare, se
poate analiza fragmentul de program ce realizează filtrarea numerică
transversală.
În memoria operativă a calculatorului sunt formate două stive
monodimensionale, fiecare cu lungimea de M celule: stiva notată cu X, în care
se păstrează valorile semnalului de intrare, şi stiva notată cu A, care conţine
valorile coeficienţilor filtrului.

153
 Conţinutul celulelor stivei X se modifică la fiecare nouă cotaţie a
semnalului de intrare. Să presupunem că această stivă conţine cotaţiile
anterioare ale succesiunii de intrare la un moment dat şi să analizăm situaţia care
apare în momentul sosirii cotaţiei următoare, căreia, în program, i se asociază
notaţia S. Cotaţia respectivă trebuie să se introducă în celula cu numărul 1, dar
numai după ce înregistrarea anterioară va fi deplasată cu o poziţie de locaţie spre
dreapta, adică în direcţia de întârziere.
Elementele stivei X astfel formate se înmulţesc cu termenii conţinuţi în
celulele stivei A, iar rezultatul se introduce în celula notată cu Y, unde se
acumulează valoarea de cotare a semnalului de ieşire. Textul programului pentru
filtrarea numerică transversală se prezintă mai jos:
DO1 K = 1, M – 1
1 X(M – K + 1) = X(M – K)
X(1) = S
C STIVA X FORMAT
Y=0
DO2 K = 1, M
2 Y = Y + X(K)*A(K)
Se consideră că atât cotările semnalului de intrare, cât şi coeficienţii
filtrului sunt numere reale.
6.5.3. Caracteristica de impuls a filtrului transversal
Să analizăm modul de calcul al caracteristicii de impuls a filtrului
transversal pe baza formulei (6.59), realizând transformata Z inversă. Se observă
că fiecare componentă a funcţiei H(z) dă o contribuţie egală cu coeficientul
corespunzător, dar deplasată cu n poziţii în sensul de întârziere. În acest fel:
{hk} = (a0, a1, a2, ... , am) (6. 60)
La această concluzie se poate ajunge şi în mod direct, analizând schema
de structură a filtrului (figura 6.7) şi considerând că la intrarea acestuia se aplică
impulsul unitar, (1, 0, 0, 0,...). Caracteristica de impuls a filtrului transversal
conţine un număr finit de termeni.
6.5.4. Caracteristica de frecvenţă a filtrului transversal
Dacă în formula (6.59) se face schimbarea de variabilă z = ej, atunci se
obţine coeficientul spectral de transfer:
k(j) = a0 + a1e-j + a2e-2j + … + ame-mj (6. 61)
Pentru pasul de discretizare dat, , se pot realiza cele mai diferite forme
de caracteristici amplitudine-frecvenţă prin alegerea în mod corespunzător a
coeficienţilor de ponderare ai filtrului.
Exemplu
Să studiem caracteristicile de frecvenţă ale filtrului numeric transversal
de gradul doi care realizează medierea valorilor curente ale semnalului de intrare
şi a două cotări anterioare, pe baza formulei:
1
yi = (xi + xi–1 + xi–2) (6. 62)
3
Funcţia de sistem a acestui filtru este:
154
 1
H(z) = (1 + z–1 + z–2)
3
de unde se determină coeficientul spectral de transfer:
1 1
k(j) = (1 + e–j + e–2j) = [(1 + cos + cos2) – j(sin + sin2)]
3 3
Prin transformări elementare, se obţin următoarele expresii pentru
caracteristicile amplitudine-frecvenţă şi fază-frecvenţă pentru sistemul dat:
1
( j)   3  4 cos   2 cos 2
3
sin   sin 2
k ()  arctg   
1  cos   cos 2
Graficele corespunzătoare sunt arătate în figura 6.8.

Figura 6. 8 - Caracteristicile de frecvenţă a FN transversal a - de amplitudine-frecvenţă;

b - de fază-frecvenţă

În aceste grafice, pe axele orizontale este dispusă valoarea  - unghiul

de fază al intervalului de discretizare pentru valorile curente de frecvenţă.
Să presupunem, de exemplu, că  = 60, adică pe o perioadă a
oscilaţiei armonice de intrare se fac 6 cotări, astfel încât succesiunea de intrare
va avea forma:
... , 0, 1, 1, 0, – 1, – 1, 0, 1, 1, ...
aşa cum se poate vedea în figura de mai jos (valorile absolute ale cotărilor nu au
importanţă, pentru că filtrul este liniar). Utilizând
algoritmul (6.62) se determină succesiunea de ieşire:
2 2 2 2 2 2
 , 0, , , 0,  ,  , 0, , , 
3 3 3 3 3 3
Se poate observa că acesteia îi corespunde
semnalul armonic de ieşire de aceeaşi frecvenţă ca cel
2
de la intrare, cu amplitudinea egală cu  0,66 din
3
amplitudinea oscilaţiei de intrare şi cu faza iniţială
deplasată cu 60 pe direcţia de întârziere.
Dacă  < 120, filtrul analizat netezeşte
155
succesiunea de intrare şi poate juca rolul de filtru de frecvenţă joasă.
Caracteristica de frecvenţă a acestui filtru este însă periodică şi nu este
monotonă. Dacă semnalul analog iniţial nu a fost supus filtrării preventive de
frecvenţă şi în acesta există componente pentru care  > 180 (condiţia
teoremei lui Kotelnikov nu se îndeplineşte), atunci acestea nu vor fi atenuate de
filtrul numeric dat. Mai mult decât atât, datorită prezenţei componentelor de
frecvenţă înaltă, convertorul numeric analogic reface unele oscilaţii de frecvenţă
joasă, care nici nu s-au găsit în semnalul de intrare. Acest fenomen parazitar
(efectul de suprapunere sau de mascare a componentelor de frecvenţă înaltă a
spectrului) în principiu există la toate sistemele discrete. El impune acordarea
unei atenţii deosebite prelucrării preliminare a semnalului care este supus
filtrării numerice.
6.5.5. Filtre numerice recursive
Acest tip de filtre numerice se caracterizează prin faptul că, pentru
formarea cotării de la ieşire se folosesc valorile anterioare ale semnalului de la
ieşire şi de la intrare:
yi = a0xi + a1xi–1 + … + amxi–m + b0yi–1 + b1yi–2 + … + bnyi–n (6. 63)
iar coeficienţii b0, b1, b2, ... , bn care determină partea recursivă a algoritmului de
filtrare nu sunt egali cu zero în acelaşi timp. În scopul sublinierii diferenţei
dintre structurile celor două forme de FN, filtrele transversale se mai numesc şi
nerecursive. Recursia este metoda matematică care constă în apelarea ciclică la
datele obţinute din etapele anterioare.
6.5.6. Funcţia de sistem a filtrului numeric recursiv
Realizând transformata Z din ambii membri ai relaţiei recurente (6.63),
se obţine că funcţia de sistem:
Y(z) a 0  a1  z 1  ...  a m  z  m a 0  z n  a1  z n 1  ...  a m  z n  m
H(z)    (6. 64)
X(z) 1  b1  z 1  ...  b n  z  n z n  b1  z n 1  ...  b n
care descrie proprietăţile de frecvenţă ale FN recursiv, are în planul Z, n poli.
Dacă coeficienţii părţii recursive a algoritmului sunt reali, atunci aceşti
poli fie că se găsesc pe axa reală, fie că formează perechi complex conjugate.
6.5.7. Schema de structură a filtrului numeric recursiv
În figura 6.9 este reprezentată schema algoritmului de calcul în
conformitate cu formula (6.63).
Partea superioară a schemei de structură corespunde părţii transversale
(nerecursive) a algoritmului de filtrare. Pentru realizarea acesteia, sunt necesare
în general m + 1 blocuri de multiplicare (operaţiuni de înmulţire) şi m celule de
memorie în care să se păstreze cotările de intrare.
Părţii recursive a algoritmului îi corespunde partea inferioară a schemei
de structură. Aici se folosesc valori succesive ale semnalului de ieşire, care în
procesul de funcţionare a filtrului se deplasează de la o celulă la alta.
Deficienţa principiului de realizare arătat constă în necesitatea unui
număr mare de locaţii de memorie, separat pentru părţile recursivă şi
nerecursivă.

156
 Figura 6. 9 - Schema de structură a unui FN recursiv

Mai perfecţionate sunt schemele canonice ale filtrelor recursive, în care

se foloseşte cantitatea minim posibilă de locaţii de memorie, egală cu numărul
cel mai mare dintre m şi n. Pentru exemplificare, în figura 6.10 se arată schema
de structură a filtrului recursiv canonic de gradul doi, căruia îi corespunde
funcţia de sistem:
a 0  a1  z 1  a 2  z 2
H(z)  (6. 65)
1  b1  z 1  b 2  z  2

Figura 6. 10 Schema de structură a FN canonic recursiv de ordinul 2

157
 Pentru a demonstra faptul că acest sistem realizează funcţia dată, se
analizează semnalul discret ajutător, {wk}, la ieşirea sumatorului şi se scriu două
ecuaţii evidente:
wk = xk + b1wk–1 + b2wk–2 (6. 66)
yk = a0wk + a1wk–1 + a2wk–2     (6. 67)
Calculând transformata Z a expresiei (6.66), se obţine:
X(z)
W (z)  (6. 68)
1  b1  z 1  b 2  z  2
Pe de altă parte, în concordanţă cu expresia (6.67):
Y(z) = (a0 + a1z–1 + a2z–2)W(z) (6. 69)
Cunoscând relaţiile (6.68) şi (6.69), se ajunge la funcţia de sistem dată, (6.65).
6.5.8. Stabilitatea FN recursive
FN recursiv reprezintă analogul discret al sistemului discret cu reacţie
inversă, pentru că în locaţiile de memorie se păstrează valorile stărilor sale
anterioare. Dacă sunt date unele condiţii iniţiale, ori succesiunea valorilor yi–1,
yi–2, ... , yi–n, atunci, în lipsa semnalului de intrare, filtrul va forma elementele
succesiunii infinite.
Filtrul numeric se numeşte stabil, dacă procesul liber care se produce în
acesta este o succesiune necrescătoare, adică valorile |yn| când n   nu
depăşesc un număr pozitiv oarecare, M, indiferent de alegerea condiţiilor
iniţiale. Oscilaţiile libere în FN recursiv pe baza algoritmului (6.63) sunt
soluţiile ecuaţiei liniare cu diferenţe finite:
yi = b1yi–1 + b2yi–2 + … + bnyi–n (6. 70)
Prin analogie cu principiul de rezolvare a ecuaţiilor liniare diferenţiale,
se caută soluţia (6.70) sub forma funcţiei exponenţiale:
yi = i (6. 71)
cu valoarea încă necunoscută a lui . Introducând (6.71) în (6.70) şi
simplificând, se constată că  este rădăcina ecuaţiei caracteristice:
n – b1n–1 – b2n–2 – … – bn = 0 (6. 72)
Pe baza relaţiei (6.64), se observă că această ecuaţie coincide cu ecuaţia
satisfăcută de polii funcţiei de sistem a FN recursiv.
Să considerăm că sistemul rădăcinilor , , … ,  ale ecuaţiei (6.72)
este cunoscut. Atunci, soluţia generală a ecuaţiei aferente (6.70) are forma:
yi  A11i  A 2i2  ...  A n in (6. 73)
Coeficienţii trebuie astfel aleşi încât să se îndeplinească condiţiile
iniţiale.
Dacă toţi polii funcţiei de sistem H(z), adică numerele, z1 = , z2 = ,
... , zn = , nu depăşesc în modul unitatea, desfăşurându-se în intervalul cercului
unitar cu centrul în punctul z = 0 atunci, pe baza relaţiei (6.73), orice proces
liber în FN va fi definit de termenii progresiei geometrice descrescătoare şi
filtrul va fi stabil. Evident că, în practică, se pot folosi numai filtre numerice
stabile. Filtrele numerice transversale nu sunt sisteme dinamice şi sunt stabile
pentru orice alegere a coeficienţilor.

158
 Exemplu
Să studiem stabilitatea filtrului numeric recursiv de gradul doi care are
a0
funcţia de sistem: H (z)  .
1
1  b1  z  b 2  z  2
b1  b12  4b 2
Ecuaţia caracteristică, z – b1z – b2 = 0, are rădăcinile: z1, 2 
2
2
Curba descrisă de ecuaţia b  4b 2  0 în planul (b1,b2) al coeficienţilor,
2
1
este frontiera deasupra căreia polii funcţiei de sistem sunt reali, iar sub care sunt
complex conjugaţi.
Pentru cazul polilor complex conjugaţi, |z1,2|2 = – b2,din care cauză una
din frontierele domeniului de stabilitate este reprezentată de dreapta b2 = – 1.
Analizând polii reali când b1 > 0, se obţine condiţia de stabilitate în forma:
2
b1 b 
  1   b2  1
2 2
sau
2
 b1  b
   b2  1  1 .
2 2
Dacă se ridică la pătrat ambii membri ai acestei inegalităţi, se observă că
frontiera domeniului de stabilitate este dreapta b2 = 1 - b1. În mod analog se
studiază şi cazul b1 < 0. În final, se ajunge la concluzia că filtrul recursiv dat
este stabil dacă valorile coeficienţilor b1 şi b2 se găsesc în interiorul domeniului
triunghiular din figura 6.11.

Figura 6. 11 - Domeniul de stabilitate a filtrului recursiv de gradul 2 (polii

filtrului sunt complex conjugaţi în domeniul haşurat)

6.5.9. Criteriile de stabilitate a FN recursive

Problema stabilităţii FN recursiv de grad oarecare se poate rezolva prin
corelarea acestei probleme cu dispunerea rădăcinilor multitermenilor. În acest
scop, se observă că transformarea de forma:

159
 w 1
z (6. 74)
w 1
reprezintă biunivoc semiplanul din stânga variabilei complexe w pe cercul unitar
din planul complex z cu centrul în punctul z = 0. În acelaşi timp, axa imaginară
în planul w, adică ansamblul punctelor coordonatelor w = ja (a - număr real
oarecare), se reflectă în mulţimea punctelor circumferinţei unitare: z = – e2jarctg
Să considerăm ecuaţia caracteristică a FN:
zn – b1zn–1 – b2zn–2 – … – bn = 0 (6. 75)
şi să înlocuim în aceasta variabila z, exprimată prin variabila w, conform
formulei (6.7 4):
n n 1 n 2
 w 1  w 1  w 1
   b1     b2       bn  0
 w 1  w 1  w 1
Dacă expresia se aduce la acelaşi numitor, (w – 1)n , atunci se obţine
ecuaţia caracteristică în raport cu variabila w:
(w+1)n – b1(w – 1)(w+1)n–1 – b2(w – 1)2(w+1)n–2 – … –
– bn-1(w – 1)n–1(w+1) – bn(w – 1)n = 0
Dacă multitermenul de puteri w care formează membrul stâng al ultimei
formule are rădăcini numai în semiplanul stâng, atunci multitermenul
caracteristic iniţial de forma (6.75) are rădăcini dispuse numai în cercul unitar
din planul z. Din aceasta decurge faptul că FN recursiv analizat va fi stabil. De
menţionat că multitermenul (w – 1)n nu are rădăcini în planul stâng. Din această
cauză, aducerea la numitorul comun este posibilă.
Aplicaţie
Să se studieze stabilitatea FN recursivă de gradul trei care are ecuaţia
caracteristică de forma: z3 + 0,4z2 – 0,5z + 1 = 0..
Rezolvare
În conformitate cu formula (6.76), se obţine ecuaţia transformată:
(w + 1)3 + 0,4(w – 1)(w + 1)2 – 0,5(w – 1)2(w + 1) + 1 =
= 0,9w3 + 3,9w2 + 3,1w + 1,1 = 0
Aici, toţi coeficienţii sunt pozitivi în acelaşi timp.
a1a2 – a3a0 = 11,1 > 0
Multitermenul dat este stabil. Aceasta înseamnă că şi filtrul numeric
analizat este stabil.
6.5.10. Caracteristica de impuls a FN recursiv
Particularitatea ce caracterizează FN recursiv constă în aceea că, datorită
existenţei reacţiei inverse, caracteristica de impuls a acestuia are forma
succesiunii de lungime nelimitată. Acest lucru se poate arăta prin analiza celui
mai simplu filtru, cel de gradul 1, descris prin funcţia de sistem:
a az
H(z)  1

1 b  z zb
Filtrul respectiv este stabil dacă |b| < 1. Din expresia (3.57), se cunoaşte
că se poate determina caracteristica de impuls cu ajutorul transformatei inverse
Z, utilizate la funcţia de sistem. Utilizând formula (6.36), se determină termenul
m din succesiunea {hk}:
160
 1 a  zm
hm    dz (6. 76)
2j z  b
Integrarea se face pe cercul unitar, în interiorul căruia este dispus punctul
polului z = b. Datorită faptului că reziduul funcţiei de sub integrală în acest pol
este egal cu abm, caracteristica de impuls a filtrului este o progresie geometrică
descrescătoare:
{hk} = (a, ab, ab2, ...) (6. 77)

6.6. Sinteza filtrelor numerice liniare

Importanţă practică au metodele de sinteză a FN care asigură
proprietăţile referitoare la forma necesară pentru caracteristicile de impuls sau
de frecvenţă. Sinteza se bazează pe proprietăţile circuitelor analogice, care
servesc ca model pentru dispozitivele numerice.
6.6.1. Metoda caracteristicilor invariante de impuls
La baza acestei metode, care este cea mai simplă metodă de sinteză a FN,
stă presupunerea că FN sintetizat trebuie să aibă caracteristica de impuls care
reprezintă rezultatul discretizării caracteristicii de impuls a filtrului analog
corespunzător. Având în vedere condiţia impusă sistemelor care pot fi realizate
fizic, pentru care caracteristica de impuls devine zero când t < 0, se obţine
expresia următoare pentru caracteristica de impuls a FN:
{hk} = h(0), h(), h(2     (6. 78)
Numărul termenilor în expresia caracteristicii de impuls a FN poate fi
finit sau infinit. Aceasta determină structura filtrului sintetizat: caracteristica de
impuls cu număr finit de cotări ce corespunde filtrului transversal; pentru
realizarea caracteristicii de impuls de lungime nelimitată, este necesar filtrul
numeric recursiv. Legătura dintre coeficienţii caracteristicii de impuls şi
structura FN este deosebit de simplă pentru filtrul transversal. În general, sinteza
structurii filtrului se realizează prin utilizarea transformatei Z la succesiunile de
tipul (6.79). Găsind funcţia de sistem H(z) a filtrului, este necesară compararea
ei cu expresia generală (6.67) şi determinarea coeficienţilor părţilor transversală
şi recursivă.
Nivelul de concordanţă dintre caracteristica amplitudine-frecvenţă a FN
sintetizat şi caracteristica prototipului analog depinde de pasul de discretizare
ales, . Dacă este necesar, se calculează coeficientul spectral de transfer al FN,
prin înlocuirea funcţiei de sistem H(z) a variabilei pe baza formulei z = ej şi
apoi compararea rezultatelor cu coeficientul spectral de transfer al circuitului
analog.
Aplicaţie
Să se analizeze sinteza filtrului numeric transversal, similar cu sistemul
dinamic de gradul 1 (de exemplu, circuitul de integrare RC) cu caracteristica de
impuls de forma:

161
 0 pentru t  0,

h(t )    t (6. 79)
e  pentru t  0.
Rezolvare
Factorul de amplitudine în caracteristica de impuls se consideră egal cu
1, cea ce nu are importanţă în cazul sintezei.
Vom aproxima caracteristica de impuls cu o succesiune din trei cotări
egal depărtate:
 


2

h k   1, e , e  
 
(6. 80)
 
FN transversal cu această caracteristică de impuls este descris de ecuaţia
cu diferenţe finite:
 2
 
yk = xk + e xk–1 + e xk–2
 
(6. 81)
Aplicând transformata Z la succesiunea (6.81) se determină funcţia de
sistem a FN:
 2
 
H(z) = 1 + e z + e z–2
 –1 
(6. 82)
de unde coeficientul spectral de frecvenţă are expresia:
 2
 
k(j) = 1 + e e + e e–j2
 –j 
(6. 83)
Exemplu
Să studiem cazul când caracteristica de impuls (6.80) a circuitului analog
se aproximează cu o succesiune discretă infinită:
 


2

h k   1, e , e  , 

(6. 84)
 
Efectuând transformata Z a caracteristicii de impuls (6.85), se obţine
funcţia de sistem:
 2
  1
H(z) = 1 + e  z–1 + e  z–2 +   
(6. 85)

1
1 e z

Acestei funcţii de sistem îi va corespunde FN recursiv de ordinul 1, care

conţine în afara sumatorului, un bloc de multiplicare şi un element de întârziere.
Coeficientul spectral de transfer al filtrului:
1
k(j) = 
(6. 86)

 j
1 e e

6.6.2. Comparaţie între FN transversale şi recursive

Caracteristica amplitudine-frecvenţă a FN sintetizat trebuie să
aproximeze cât mai precis caracteristica similară a prototipului analogic.
Alegerea variantei de structură a FN în limitele metodei caracteristicii invariante
de impuls are o mare influenţă asupra preciziei de aproximare. Pentru
exemplificare, să comparăm caracteristicile de frecvenţă a două FN analizate în

162
exemplele de mai sus. Ambele filtre corespund prototipului analogic care are
coeficientul spectral de transfer:
1
k(j) = (6. 87)
1  j

Să considerăm că raportul este egal cu 5. Pe baza formulelor (6.88),

(6.84), (6.87), făcând câteva transformări simple, putem scrie expresia
caracteristicilor de amplitudine-frecvenţă normate pentru filtrele analogic şi
cele două numerice, recursiv şi transversal:
k j 1
 (6. 88)
k j0 a 1  252 2
k  j 0,1811
 (6. 89)
k  j0  rec 1,6703  1,6375 cos 
k j 2,120  2,7351 cos   1,3406 cos 2

k  j0 trans
(6. 90)
2,4890
k  j
Rezultatele calculului mărimilor pe baza formulelor sunt
k  j0
prezentate în continuare, în tabelul 6.1:
Tabelul 6.1
k  j
k  j0

Tipul filtrului
analogic numeric recursiv numeric transversal
0,0 1,0000 1,0000 1,0000
0,5 0,3714 0,3754 0,9201
1,0 0,1961 0,2046 0,7005
1,5 0,1322 0,1454 0,3990
2,0 0,0995 0,1182 0,1305
2,5 0,0797 0,1050 0,2234
3,0 0,0665 0,1000 0,3360
Se observă că ambele filtre numerice au caracteristicile corespunzătoare
filtrelor de frecvenţă joasă. Filtrul recursiv însă se apropie mai mult de
prototipul analogic din punct de vedere al caracteristicilor de frecvenţă.

6.6.3. Sinteza FN pe baza discretizării ecuaţiei diferenţiale a

circuitului analogic
Se poate ajunge la structura filtrului numeric, care să corespundă
aproximativ cu cea a circuitului analogic cunoscut, prin discretizarea ecuaţiei
diferenţiale care descrie prototipul analogic. Pentru exemplificarea acestei
metode, să analizăm sinteza FN care corespunde sistemului oscilant dinamic de
163
ordinul 2, pentru care legătura dintre oscilaţia de ieşire, y(t), şi oscilaţia de
intrare, x(t), este stabilită de ecuaţia diferenţială:
d2y
 02  y  x t 
dy
2
 2  (6. 91)
dt dt
Să presupunem că pasul de discretizare este egal cu  şi să analizăm
ansamblul cotărilor discrete {yk} şi {xk}. Dacă în relaţia (6.92) se înlocuiesc
derivatele cu diferenţele finite corespunzătoare lor, atunci ecuaţia diferenţială se
transformă în ecuaţie cu diferenţe finite, astfel:
y n  2 y n 1  y n 2 y  y n 1
 2  n  02  y n  x n (6. 92)
 2

Prin regruparea termenilor, se obţine:
2  x n  2  1     y n 1  y n  2
yn  (6. 93)
1  2  02  2
Ecuaţia cu diferenţe finite (6.94) determină algoritmul filtrului recursiv
de ordinul 2, care modelează sistemul oscilant analogic. Acest filtru se numeşte
rezonator numeric. Prin alegerea corespunzătoare a coeficienţilor, rezonatorul
numeric poate îndeplini rolul filtrului selectiv de frecvenţă, similar cu circuitul
oscilant.
6.6.4. Metoda caracteristicilor invariante de frecvenţă
Principial, este imposibil de realizat FN a cărei caracteristică de frecvenţă
să corespundă exact cu caracteristica de frecvenţă a unui circuit analogic
oarecare. Acest lucru se petrece întrucât coeficientul spectral de transfer al FN
este o funcţie periodică cu perioada determinată de pasul de discretizare (figura
6.12)

Figura 6. 12 - Caracteristicile de amplitudine frecvenţă ale filtrelor: a – analogic; b -

numeric

164
 Referitor la similitudinea (invarianţa) caracteristicilor de frecvenţă ale
filtrelor analogice şi numerice, se poate cere ca numai întregul interval infinit de
frecvenţe a, corespunzător sistemului analog, să fie transformat într-o bandă de
frecvenţe n a filtrului numeric, care satisface inegalitatea:
 
  n  (6. 94)
 
cu păstrarea formei generale a caracteristicii de amplitudine-frecvenţă.
Să considerăm că ka(p) este funcţia de transfer a filtrului analog,
determinată de funcţia parţial raţională de puterile frecvenţei complexe p. Dacă
se utilizează relaţia dintre variabilele z şi p: z = ep, atunci se poate scrie:
1
p   ln z (6. 95)

Dar cu ajutorul acestei legi nu se poate face transformarea dorită.

165
CAPITOLUL VII

7. FILTRAREA SEMNALELOR
Problema esenţială a radiotehnicii este lupta împotriva perturbaţiilor. În
acest scop, se elaborează dispozitive de prelucrare ce selectează şi extrag
semnalul util din semnalul distorsionat de prezenţa perturbaţiilor. De asemenea,
se perfecţionează structura semnalului transmis şi se utilizează metode speciale
de codare şi modulare, stabile la perturbaţii. Dintre acestea pot fi menţionate
codurile Barker şi semnalele cu modulaţie liniară de frecvenţă prezentate
anterior (capitolele III şi IV).

7.1. Extragerea semnalului util cu ajutorul filtrului liniar

de frecvenţă
Coeficientul spectral de transmisie, k(j), al filtrului liniar staţionar, se
alege astfel încât valoarea lui |k(j)| este mare în domeniul frecvenţelor unde
este concentrată partea principală a energiei semnalului şi mică la frecvenţele
unde este mare densitatea spectrală a zgomotelor. Dacă la intrarea acestui filtru
se aplică suma dintre semnalul util şi perturbaţie, atunci la ieşirea acestuia se
observă creşterea ponderii semnalului.
7.1.1. Raportul semnal-zgomot la intrarea filtrului
Să considerăm că la intrarea filtrului liniar se aplică un semnal de intrare
de forma:
uint(t) = sint(t) + nint(t) (7. 1)
Semnalele sunt de bandă îngustă, cu aceeaşi valoare a frecvenţei
centrale, 0, şi sunt necuplate în sensul că valoarea medie a produsului este:
T
s int  n int  lim   s int t   n int t   dt
1
(7. 2)
T  T
0
Semnalele sunt staţionare pe durată nelimitată de timp. Intensitatea
oscilaţiilor la ieşirea filtrului se poate caracteriza prin mărimea puterii medii a
semnalului de intrare, care, pe baza relaţiei (7.2), este suma pătratelor medii ale
semnalului util şi zgomotului:
2
u int  sint2
 n int
2
 sint
2
 2n int (7. 3)
unde n int este dispersia zgomotului.
În formula (7.2) se foloseşte proprietatea de ergodicitate a semnalelor.
Raportul semnal-zgomot la intrarea filtrului este:
2
s int
Qint = 2 (7. 4)
 n int
sau, în unităţi logaritmice (dB):
2
sint
q int  10  lg 2 (7. 5)
 n int

166
 Numărul Qint reprezintă o caracteristică aproximativă şi incompletă. Din
acest motiv, acest raport se poate folosi numai atunci când semnalul şi zgomotul
sunt, într-un anume sens, asemănătoare. Astfel, zgomotul de intrare, de obicei,
este bine definit de modelul procesului aleator normal de bandă îngustă.
Componentele separate ale acestui zgomot reprezintă oscilaţii cuasiarmonice.
Evident că, în acest caz, se poate folosi formula (7.4) pentru aprecierea nivelului
semnalelor utile modulate, de tipul MA sau MF.
Aplicaţie
La intrarea unui filtru este aplicat un semnal cu MA monotonală:
sint(t) = Ums(1 + Mcost)cos0t
existând şi zgomot alb, nint(t), al cărui spectru de putere este:
F0 pentru 0  2      2
Fn   
0 pentru   0  2 sau     2
Să se determine raportul semnal-zgomot la intrarea filtrului.
Rezolvare
Puterea medie a semnalului se obţine prin medierea pătratului acestuia în timp:
U 2ms  M2 
T
s int  lim   U ms  1  M  cos t   cos 0 t   dt 
1
 1  
2 2 2 2
T  T
0
2  2 
Aici, prima componentă corespunde puterii medii a oscilaţiei purtătoare,
care nu conţine informaţie despre comunicarea transmisă. Din această cauză, în
calculul stabilităţii la zgomot nu se ia în consideraţie această componentă, astfel
M2
că: sint
2
 U 2ms  . Dispersia zgomotului la intrarea filtrului este:
4

 2
n int   Fn   d  4  F0  
0

M2
Raportul semnal-zgomot, Qint  U 2ms  , este direct proporţional
16  F0  
cu pătratul coeficientului de modulaţie şi invers proporţional cu frecvenţa de
modulaţie.
7.1.2. Raportul semnal-zgomot la ieşirea filtrului
Filtrul liniar se conformează principiului superpoziţiei. Semnalul şi
zgomotul sunt prelucrate de acest filtru independent, semnalul la ieşire fiind:
uies(t) = sies(t) + nies(t)
iar puterea medie la ieşire având expresia:
2
uies  sies
2
 2n ies (7. 6)
Raportul semnal-zgomot este:
2
sies
Qies = 2 (7. 7)
 n ies
sau

167
 2
s ies
q ies  10  lg (7. 8)
 2n ies
Câştigul filtrului din punct de vedere al raportului semnal-zgomot este:
Q
M f  ies (7. 9)
Qint
sau, exprimat în decibeli:
mf = qies – qint (7. 10)
Evident că, dacă Mf > 1, adică mf > 0, atunci filtrarea sumei dintre
semnal şi zgomot conduce la creşterea nivelului relativ al semnalului util de la
ieşire.
7.1.3. Puterea medie a semnalului de bandă îngustă
Noţiunea de putere medie este util să se folosească numai pentru
semnalele de bandă îngustă, de durată nelimitată. Modelul matematic pentru
acest semnal este:

sint(t) = A k  cosk t   k  (7. 11)
k 0

unde Ak şi k sunt oarecare, iar toate frecventele k sunt concentrate într-o

bandă îngustă în jurul lui 0. Puterea instantanee a acestui semnal este:
 
2
s int t    A k A  cosk t   k cos t    
k 0  0
Puterea medie a semnalului util se obţine prin medierea în timp:
  T
2
sint t    A k  A   Tlim 1
 T
  cosk t   k  cos t      dt
k 0   0 0
Componentele cu aceeaşi indici (k = ℓ) contribuie la suma:

A2
2
s int  k (7. 12)
k 0 2
Din expresia (7.12) se elimină termenul corespunzător purtătoarei
nemodulate dacă între frecvenţele k există frecvenţa purtătoare.
7.1.4. Influenţa coeficientului spectral de transmisie al filtrului
asupra raportului semnal-zgomot
Dacă semnalul de forma (7.11) trece prin filtrul liniar cu coeficientul
spectral de transmisie k(j), atunci puterea medie a semnalului la ieşire este:
1 
   A 2k  k  jk 
2 2
s int
2 k 0
Dispersia zgomotului la ieşire are expresia:

 2n ies   Fn   k  jk   d
2

0
De aici se determină expresia raportului semnal-zgomot la ieşirea
filtrului:

168
 1  2
  A k  k  jk 
2

2 k 0
Q ies  
(7. 13)
 F   k j   d
2
n k
0
Formula de mai sus conţine rezolvarea problemei şi permite pe baza
cunoaşterii spectrelor semnalului şi zgomotului, să se aleagă în aşa fel
caracteristica de amplitudine-frecvenţă a filtrului, încât să se obţină câştigul
necesar. Trebuie avut în vedere că semnalul util, de obicei, se distorsionează.
Aplicaţie
Se consideră ca semnal util o oscilaţie cu MA bitonală de forma:
sint(t) = Ums(1 + M1cos1t + M2cos2t)cos0t
cu parametrii: Ums = 5 V, M1 = 0,8, M2 = 0,5, 1 = 104 s–1, 2 = 2104 s–1,
0 = 107 s–1. Zgomotul, n(t), are spectrul de putere cu densitatea constantă
Fn0 = 3,3310–7 V2s în banda de frecvenţă (0 – 1,52, 0 + 1,52) şi cu
densitate nulă la celelalte frecvenţe. Amestecul semnalului cu zgomotul se trece
prin filtrul ideal de bandă cu frecvenţa centrală 0 şi coeficientul de amplificare
|k(j)| = 0,3 în banda de frecvenţă (0 – 1,12, 0 + 1,12). Să se determine
câştigul filtrului, Mf.
Rezolvare
Semnalul de intrare are componentele spectrale cu amplitudinile
M M
U ms  1 , U ms  2 , la frecvenţele 0    2. Pe baza formulei (7.11),
2 2
 M 2  M 22 
se determină: sint2
 U 2ms   1   5,56  1012 V 2
 4 
Dispersia zgomotului la intrare este:  2n int = Fn032 = 210–12 V2
5,56  1012
În acest fel, Qint = = 2,78 sau qint = 4,44 dB
2  1012
În banda de trecere a filtrului se găseşte numai o pereche de frecvenţe
2 U
2
 M12
laterale, astfel că: s ies
2
 k  ms = 3,610–13 V2
4
Dispersia zgomotului la ieşire se obţine cu o valoare mult mai mică decât
cea de la intrare:  2n ies = k2Fn02,21 = 6,5910–14 V2 de unde Qies = 5,46
sau qies = 7,37 dB. Câştigul filtrului pentru acest semnal este:
5,46
Mf = = 1,96 sau mf  3 dB
2,78

169
 7.2. Filtrarea optimală liniară a semnalelor de formă
cunoscută
Sistemul spectral de frecvenţă care prelucrează suma semnalului şi
zgomotului într-un mod optimal se numeşte filtru optimal liniar. Problema
prelucrării optimale a sumei dintre semnalul de formă cunoscută şi zgomot apare
de exemplu în radiolocaţie. Aici, semnalul util recepţionat, sr(t), reprezintă copia
precisă la scară a semnalului transmis, se(t), adică:
sr(t) = Ase(t – ) (7. 14)
unde numărul constant A << 1.
Amplitudinea semnalului recepţionat este relativ mică şi comparabilă cu
tensiunea efectivă a zgomotului care acţionează la intrarea receptorului.
Receptorul de radiolocaţie efectuează următoarele operaţii:
a) descoperă semnalul, adică stabileşte prezenţa semnalului reflectat,
din oscilaţiile recepţionate;
b) măsoară timpul de întârziere, , care este proporţional cu distanţa la
ţintă.
În funcţionarea sistemului de radiolocaţie, nu este obligatorie păstrarea
formei semnalului util. Pe de altă parte, în procesul de prelucrare este necesară
transformarea semnalului util astfel încât, prin aplicarea lui la intrarea filtrului,
să se ajungă, la un anumit moment dat, la creşterea substanţială a valorii
instantanee a semnalului de ieşire. Semnalul de zgomot, de regulă gaussian, se
caracterizează prin probabilitatea mică a valorilor mari. Din această cauză, dacă
în unele momente de timp semnalul de ieşire depăşeşte cu mult valoarea efectivă
a zgomotului, atunci aceasta semnifică cu mare probabilitate existenţa
semnalului util la intrarea receptorului.
7.2.1. Filtrul liniar adaptat
Să considerăm că sistemul care realizează prelucrarea sumei semnalului
şi zgomotului este un filtru liniar staţionar cu caracteristica de impuls h(t).
Semnalul util determinist sint(t) produce la ieşirea filtrului răspunsul:

sies(t) =  s int    h t     d

Se consideră pentru început un moment de timp oarecare, t0 şi se caută
alegerea funcţiei h(t), astfel încât |sies(t0)| să atingă valoarea sa maximă posibilă.
Dacă o asemenea funcţie există în realitate, atunci filtrul liniar care corespunde
acesteia se numeşte filtru adaptat cu semnal dat de intrare sau, mai scurt, filtru
adaptat. Considerăm că:

s ies t 0    s int   h t 0    d (7. 15)

este răspunsul la ieşirea filtrului la momentul t0. Acesta trebuie maximizat în
modul, pe baza inegalităţii Cauchy:

170
 
 2   2 
 int
s    h t 0     d    int
s    d     h t 0     d (7. 16)
     
Egalitatea are loc atunci când factorii din expresia de sub integrală sunt
proporţionali unul cu altul:
h(t0 – ) = Csint() (7. 17)
unde C este un factor de proporţionalitate oarecare.
Efectuând schimbarea de variabilă t = t0 – , se obţine:
had(t) = Csint(t0 – t) (7. 18)
Caracteristica de impuls a filtrului adaptat este reprezentată de copia la
scară a semnalului de la intrare, dispusă în oglindă de-a lungul axei de timp
(aceasta este semnificaţia valorii negative a timpului t în relaţia de mai sus). În
afară de aceasta, caracteristica de impuls a filtrului adaptat este deplasată în
raport cu semnalul sint(– t) la intervalul t0.
În figura 7.1. se arată principiul de realizare a funcţiei had(t), utilizată
pentru un anume impuls sint(t) cu durata i, care apare la momentul t = 0.

Figura 7. 1 - Construcţia caracteristicii de impuls a filtrului adaptat

Analizând modul de construcţie arătat în figura 7.1, se poate formula

condiţia necesară (dar nu şi suficientă) de realizare fizică a filtrului adaptat:
intervalul de timp între începutul impulsului la intrare şi momentul apariţiei
reacţiei maxime la ieşire trebuie să nu fie mai mic decât durata impulsului
selectat.
În caz contrar, caracteristica de impuls a sistemului ar fi diferită de zero
pentru t < 0, adică înainte de aplicarea impulsului delta la intrarea filtrului.
Sensul acestei condiţii este următorul: pentru obţinerea valorii maxime posibile
instantanee a semnalului la ieşire, filtrul adaptat trebuie să prelucreze întregul
semnal de intrare.
7.2.2. Filtrul liniar corelator
Să considerăm că uint(t) este un semnal de intrare oarecare, semnal care
în general nu corespunde cu semnalul sint(t) în raport cu care filtrul liniar căruia i
se aplică acest semnal este adaptat. Reacţia filtrului la acţiunea dată de la intrare
este:
 

uies(t) =  u int    h ad t     d  C  u int    sint t 0  t    d 

 

171
 
 C  u int    s int   t  t 0   d (7. 19)

Se observă că ultima integrală reprezintă funcţia de corelaţie reciprocă a
semnalelor uint(t) şi sint(t) (a se vedea capitolul 3), adică:
uies(t) = CBies(t – t0) (7. 20)
În momentul de timp t0, valoarea instantanee a semnalului la ieşire este
egală cu produsul scalar al ambelor semnale, cu o precizie de până la un factor
constant:

uies(t0)  C  u int    s int    d (7. 21)

Dacă uint(t) = sint(t), adică la intrarea filtrului există un semnal faţă de
care acest filtru este adaptat, atunci, din formula (7.20 ) rezultă că:
sies(t) = CBies(t – t0) (7. 22)
adică semnalul la ieşire este proporţional cu funcţia de autocorelaţie a
semnalului de la intrare, deplasat în timp la intervalul t0.
Ca exemplu, în figura 7.2, se prezintă construcţia semnalului la ieşirea
filtrului concret adaptat.

Figura 7. 2 - Construcţia semnalului la ieşirea filtrului adaptat, cu impulsul video

dreptunghiular; a - semnalul la intrare; b – funcţia sa de autocorelaţie; c - semnalul la ieşire
pentru cazul când maximul oscilaţiei la ieşire se obţine în momentul terminării semnalului
de la intrare.

7.2.3. Coeficientul spectral de transmisie al filtrului adaptat

Întrucât caracteristica de impuls şi coeficientul spectral de transmisie ale
unui sistem liniar staţionar sunt legate între ele prin transformarea Fourier, pe
baza formulei (7.18) se scrie:

k ad  j  C   sint ( t 0  t )  e jt  dt (7. 23)

Se introduce o altă variabilă de integrare,  = t0 – t şi se obţine
 
k ad  j  Ce  jt 0
s int
j 
()e d  Ce  jt 0
s int ()e j d (7. 24)
 
Ultima formulă se poate transcrie astfel:

172
 k ad  j  C  S*int   e jt 0 (7. 25)
Astfel, coeficientul de transmisie al filtrului adaptat se exprimă prin
densitatea spectrală a semnalului util, pentru extragerea căruia este destinat
filtrul. Factorul de proporţionalitate, C, din formula (7.25), determină nivelul de
amplificare introdus de filtru. Valoarea momentului de timp t0 intră numai în
expresia caracteristicii de fază a filtrului. Astfel, factorul e  jt 0 defineşte
deplasarea reacţiei la ieşirea filtrului pe axa timpului cu valoarea t0.
7.2.4. Interpretarea fizică a coeficientului spectral de transmisie al
filtrului adaptat
Filtrul care extrage semnalul cunoscut din amestecul său cu zgomotul
trebuie să transmită cu atenuare mică acele oscilaţii armonice cu frecvenţa care
corespunde acelor porţiuni ale spectrului unde densitatea spectrală a semnalului
util este diferită de zero. În acest caz, modulul coeficientului spectral de
transmisie trebuie să fie proporţional cu modulul densităţii spectrale a
semnalului, deci cu acea contribuţie în semnalul de ieşire, care este cauzată de
fiecare mică porţiune pe axa frecvenţelor. Dacă spectrul semnalului util are
structură discretă (de exemplu, este periodică), atunci principiul respectiv
conduce la filtre de formă “pieptene” a caracteristicii amplitudine-frecvenţă,
care sunt frecvent utilizate în radiotehnică.

Figura 7. 3

Filtrul adaptat acţionează similar filtrului pieptene. Totuşi, în primul caz

este posibilă obţinerea unei eficienţe şi mai mari în ceea ce priveşte descoperirea
semnalului prin utilizarea proprietăţilor spectrului de fază. Astfel, semnalul la
ieşirea filtrului adaptat (relaţia 7.22) atinge maximul

  Sint   d
C
sies max  CE s 
2
(7. 26)
2  
(unde Es este energia semnalului selectat) în momentul t0 de timp, când toate
componentele elementare ale spectrului oscilaţiei de la intrare se adună la ieşire
în mod coerent, având aceleaşi deplasări de fază. În acest fel, efectul de filtrare
adaptată este legat de corecţia deplasărilor de fază dintre componentele separate
spectrale ale semnalului selectat.

173
 7.2.5. Trecerea sumei semnalului şi zgomotului prin filtrul adaptat
Să analizăm cazul când la intrarea filtrului adaptat cu un anume semnal
cunoscut, sint(t), se aplică concomitent acest semnal şi zgomotul staţionar alb
gaussian, n(t), care se caracterizează prin densitatea spectrală bilaterală de
putere W0. Filtrul adaptat al sistemului liniar staţionar prelucrează semnalul şi
zgomotul în mod separat, independent unul faţă de celălalt. Considerăm
caracterizarea eficienţei de acţiune a filtrului cu ajutorul raportului semnal-
zgomot la ieşire:
2
s ies t 
Q ies  2 0 (7. 27)
 n ies
care este egal cu raportul dintre valoarea de vârf a puterii semnalului util la
ieşire în momentul reacţiei maxime şi puterea medie a zgomotului de la ieşire.
Numărătorul acestui raport se determină cu relaţia (7.26). Dispersia zgomotului
la ieşirea filtrului se determină cu relaţia:

2n ies  0   k ad  j  d
W 2
(7. 28)
2  
pe baza relaţiei (7.25). Ea nu depinde de forma coeficientului spectral de
transmisie a filtrului ci este determinată de spectrul puterii zgomotului de
intrare, W0, şi de energia semnalului la intrare, Es:
 
C 2  W0
Sint Sint d  C W0  Sint t dt  C2 W0 E s
2 
 n ies 
2 * 2
(7. 29)

Având în vedere expresiile (7.26) şi (7.29), se ajunge la concluzia că
raportul semnal-zgomot la ieşirea filtrului adaptat este:
E
Q ies  s (7. 30)
W0
Dacă zgomotul alb este dat sub forma spectrului unilateral de putere cu
2Es
densitatea N0 (V2/Hz), atunci: Q ies  .
N0
Pentru că numărătorul din relaţia (7.27) reprezintă răspunsul limită
posibil, rezultă că filtrarea adaptată asigură raportul semnal-zgomot maxim
posibil la ieşirea sistemului. Din această cauză, filtrul adaptat, care selecţionează
semnalul cunoscut din amestecul cu zgomotul alb gaussian pentru raportul
semnal-zgomot maxim posibil este optimal.
Particularitatea importantă a filtrului adaptat constă în faptul că
posibilitatea de descoperire a semnalului este dependentă de energia acestuia şi
nu depinde de forma sa. În particular, întotdeauna se poate obţine descoperirea
fermă a semnalului de amplitudine mică, dacă, în mod corespunzător, se măreşte
durata impulsului. În acest caz însă se va reduce viteza de transmisie a
informaţiei pe canalul radio.
Aplicaţii
 Semnalul util este un impuls radio dreptunghiular cu amplitudinea U0 şi
durata i = 10 s. Zgomotul alb la intrarea filtrului se caracterizează prin
174
 densitatea spectrală de putere W0 = 310–18 V2s. Să se determine valoarea
minimă a lui U0, pentru care este posibilă descoperirea fermă a acestui
semnal, dacă receptorul indică cu siguranţă existenţa semnalului la un
raport semnal-zgomot de 2 dB.
Rezolvare
Mărimea necesară, Qmax, se determină din condiţia: 10lg(Qmax) = 2, de
unde rezultă Qmax = 1,58. Pentru că energia impulsului radio dreptunghiular este:
U2   3,16  W0
E s  0 i , atunci: U 0 min   1 V
2 i
 Să se determine raportul semnal-zgomot la ieşirea filtrului adaptat pentru
un semnal complicat cu durata ts = 1ms, cu lăţimea spectrului fs = 1 MHz,
P
dacă raportul semnal-zgomot la intrarea filtrului este int  s  0,01 .
Pz
Rezolvare
2 Ws P 2 Ws
ies  ; Ws  Ps t s ; N 0  z ; ies  
N0 f s N0
 2 t s  f s  int  2  10 3  106  0,01  20
Rezultatul obţinut permite ca, în cazul considerat, să se considere
recepţie sigură.

7.3. Realizarea filtrelor adaptate

Relaţiile de mai sus care definesc caracteristicile de impuls şi spectrală
ale filtrului adaptat dau posibilitatea găsirii structurii fizice a instalaţiei pentru
filtrarea optimă a semnalului de formă cunoscută.
7.3.1. Filtrul adaptat pentru impulsul video dreptunghiular
Pentru găsirea structurii filtrului adaptat cu acest semnal se foloseşte
metoda spectrală. Mai întâi, se calculează densitatea spectrală a semnalului util:
 
 jt
 U
j

Sint    s int t e dt  U 0  e  jt dt  0 1  e  j i (7. 31)
 
De aici, pe baza expresiei (7.25), se determină coeficientul spectral de
transmisie al filtrului adaptat, stabilind, de exemplu, că t0 = i, adică reacţia
filtrului este maximă în momentul de terminare a impulsului:
1  e j i  j i C
k ad  j  C 
 j
e 
j

 1  e  j i (7. 32)

Rezultatul obţinut permite sintetizarea filtrului adaptat. În conformitate

cu expresia (7.32), un astfel de filtru trebuie să fie alcătuit din cuplarea în serie a
trei celule liniare:
a) un amplificator de scară cu coeficientul de amplificare C;
b) un integrator ideal;
c) un dispozitiv cu coeficientul de transmisie k’(j) = 1 – e  j i .

175
 Ultimul dispozitiv se realizează cu ajutorul unei celule de întârziere a
semnalului pe durata i, al unui inversor care modifică semnul semnalului şi al
unui sumator. Schema de structură a filtrului este arătată în figura 7.4
De menţionat că, aici, coeficientul spectral de transmisie nu reprezintă o funcţie
raţională şi, din această cauză, filtrul corespunzător nu poate fi un circuit cu
parametri concentraţi.

Figura 7. 4 - Schema de structură a filtrului adaptat pentru impulsul video dreptunghiular

7.3.2. Filtrul adaptat pentru pachetul de impulsuri video de aceeaşi

formă
Urmărind creşterea energiei impulsului util, în radiolocaţie impulsurile
sunt prelucrate în pachete.
Să considerăm că la ieşirea detectorului de amplitudine al receptorului
există pachetul compus din N impulsuri video asemănătoare, cu durata i
fiecare; intervalul dintre impulsuri este egal cu T (figura 7.5).

Figura 7. 5 – Pachet de N impulsuri video

Dacă S0() este densitatea spectrală a unui singur impuls, atunci

densitatea spectrală a pachetului de impulsuri este:
 
Sp   S0   1  e  jT  e  j2 T  e  j N 1T (7. 33)
Sintetizând structura filtrului adaptat pentru pachetul de impulsuri, se
cere ca reacţia maximă la ieşire să apară în momentul terminării ultimului
impuls din pachet, de unde t0 = (N – 1)T + i. Utilizând formula (7.25), se obţine
coeficientul spectral de transmisie al filtrului adaptat:

176
  
k ad  j  C  S*0   e  j i  1  e jT  e j2 T    e j N 1T  e  j N 1T 
 
(7. 34)
 k 0 ad  j  1  e  jT  e  j2 T    e  j N 1T
unde k0ad (j) este coeficientul de transmisie al filtrului adaptat pentru impulsul
singular video.

Figura 7. 6 - Schema de structură a filtrului adaptat pentru pachetul de impulsuri video

Formula (7.34) determină direct schema de structură a filtrului adaptat

reprezentat în figura 7.6. La intrare se dispune filtrul adaptat pentru impulsul
singular video. La baza instalaţiei se găseşte linia de întârziere cu ieşiri multiple,
care asigură întârzierea semnalelor cu duratele de timp T, 2T, ... , (N – 1)T.
Semnalele de la toate ieşirile se aplică unui sumator. Se observă că reacţia
maximă la ieşirea sumatorului va fi atunci când semnalele utile de la toate
impulsurile din pachet vor apărea în acelaşi timp la toate intrările acestuia.
Eficienţa funcţionării instalaţiei este cu atât mai mare cu cât pachetul este mai
lung.
Din punct de vedere al realizării practice, instalaţiile de descoperire a
semnalelor de radiolocaţie conţin, de asemenea, şi un element special neliniar de
prag, a cărui intrare se leagă la ieşirea sumatorului filtrului adaptat. Nivelul
pragului depăşeşte valoarea medie pătratică a zgomotului în lipsa semnalului
util. Dacă amplitudinea semnalului de ieşire al filtrului atinge valoarea de prag,
atunci la dispozitivul de indicare se aplică semnalul de comandă, care atestă
existenţa impulsului reflectat de la ţintă.
7.3.3. Filtrul adaptat pentru impulsul radio dreptunghiular
Să considerăm un semnal radio care trebuie selectat, de forma:
0 pentru t  0

s int ( t )  U 0  sin  0 t pentru 0  t  i (7. 35)

0 pentru t  i
Sintetizarea filtrului adaptat pentru acest semnal, se face pe baza
caracteristicii de impuls a filtrului. După cum s-a văzut, caracteristica de impuls
a filtrului adaptat este had(t) = Csint(t0 – t). Considerăm că t0 = i şi, pentru

177
simplificare, că durata impulsului este multiplul perioadei umpluturii de înaltă
frecvenţă, astfel că sin 0i = 0. Atunci:
0 pentru t  0

h ad ( t )  C  sin 0 t , pentru 0  t  i (7. 36)
0 pentru t  i

deci caracteristica de impuls a filtrului adaptat repetă forma semnalului de la
intrare cu o precizie de până la un factor constant.
Această caracteristică de impuls se poate realiza aproximativ cu ajutorul
sistemului a cărui schemă structurală se prezintă în figura 7.7. La intrarea
filtrului se montează celula oscilantă (de exemplu, un circuit oscilant cu un
factor de calitate superior), având caracteristica de impuls:
0 pentru t  0
h os ( t )  
b  sin 0 t pentru t  0
unde b este o mărime constantă.
Dacă factorul de calitate al circuitului este mare, atunci se poate neglija
scăderea exponenţială a amplitudinii în timp. Pentru că, la filtrul adaptat,
caracteristica de impuls este egală cu zero când t > i, în schemă se prevede şi
un sumator, la una dintre intrările acestuia aplicându-se direct semnalul de la
ieşirea celulei de oscilaţie, iar la cealaltă intrare aplicându-se acelaşi semnal
trecut, prin defazorul de 180. Printr-o astfel de cuplare a elementelor, începând
din momentul de timp t = i, la intrarea sumatorului se aplică două oscilaţii
armonice, de aceeaşi amplitudine şi cu fază inversă, ceea ce anulează semnalul
la ieşirea sumatorului.

Figura 7. 7 - Schema de structură a filtrului adaptat pentru impulsul radio dreptunghiular

7.3.4. Filtrul adaptat pentru semnalul Barker

În capitolul 3 s-au menţionat avantajele semnalelor Barker şi anume
valoarea mare a lobului principal al funcţiei de autocorelaţie şi nivelul cel mai
mic al lobilor laterali. În figura 7.8 se prezintă schema de structură a filtrului
adaptat destinat pentru descoperirea semnalului Barker M-poziţional cu codare
de fază. Acest semnal are forma unei succesiuni de segmente de oscilaţii
armonice cu defazări 1, 2, …, M, egale cu 0 sau 180o. Pentru sinteza filtrului
optimal se pleacă de la caracteristica de impuls a acestuia, care trebuie să fie
178
copia în oglindă a semnalului selectat, cu inversarea în timp a succesiunii
poziţiilor separate.

Figura 7. 8 - Schema de structură a filtrului adaptat pentru semnalul Barker

La intrarea instalaţiei există filtrul auxiliar, , care este adaptat în raport

cu una dintre poziţiile semnalului complex manipulat în fază, adică cu impulsul
radio dreptunghiular. La ieşirea acestui filtru, sub influenţa impulsului delta de
la intrare, apare impulsul radio cu înfăşurătoarea de formă dreptunghiulară.
Acest impuls se aplică pe linia de întârziere cu ieşiri care constituie, de fapt, un
sistem obişnuit distribuit de undă. Întârzierea în timp dintre ieşiri este egală cu
perioada T a fiecărei poziţii a semnalului. Pentru funcţionarea corectă a
instalaţiei, este necesar ca succesiunea defazărilor, M, M–1, ... , 1 (figura 7.8)
să corespundă valorilor de fază în poziţiile diferite ale semnalului Barker
calculate de la sfârşitul spre începutul semnalului.
Impulsul radio dreptunghiular, deplasându-se de-a lungul liniei de
întârziere, excită succesiv intrările sumatorului, la ieşirea căruia apare copia în
oglindă a semnalului selectat.
7.3.5. Filtrul adaptat pentru impulsul cu modulaţie liniară de
frecvenţă
În practică este necesară nu numai descoperirea simplă a semnalelor dar
şi măsurarea simultană a unor parametri ai acestora, de exemplu a poziţiei în
timp sau a frecvenţei instantanee. În acest caz, se acordă prioritate semnalelor
pentru care funcţia lor de autocorelaţie are maximul foarte evident conturat.
Dintre toate semnalele care au asemenea avantaje se utilizează frecvent
impulsurile radio cu MLF. Teoria acestor semnale arată că, dacă impulsul MLF
are forma:

179
  
0 pentru t   i
2

  t 
2
 
s int ( t )  U 0  cos  0 t   pentru  i  t  i
  2  2 2
 
0 pentru t  i
 2
şi se caracterizează prin bază largă (i >> 2), atunci densitatea spectrală a
2

acestuia, S int   S int   e j  , în limitele benzii de frecvenţă având lăţimea

 = i are, practic, modulul constant: Sint   U 0 şi argumentul care
2
depinde de frecvenţă:
(   0 ) 2
()   (7. 37)
2
Din aceasta, rezultă condiţia pentru caracteristica de frecvenţă a filtrului
adaptat pentru semnalul MLF: pentru asigurarea reacţiei maxime la ieşire într-
un moment oarecare de timp, t0, filtrul trebuie să aibă valoarea caracteristicii
de amplitudine-frecvenţă constantă în banda de frecvenţe
   
 0  , 0   şi caracteristica de fază-frecvenţă definită de formula:
 2 2 
(   0 ) 2
 k ()   t 0  (7. 38)
2
Primul termen din membrul drept al expresiei (7.38) asigură întârzierea
semnalului de ieşire în întregul său cu intervalul de timp t0, iar al doilea termen,
care este pătratic, compensează defazările dintre componentele separate
spectrale ale semnalului şi, în acest fel, asigură condiţia de adunare coerentă a
acestora la ieşire.
Caracterul pătratic al caracteristicii de fază a filtrului adaptat pentru
semnalul MLF se poate explica pe baza următoarelor interpretări calitative. În
procesul de modulaţie internă a impulsului, frecvenţa instantanee a semnalului
se modifică conform legii liniare (t) = 0 + t în intervalul de timp
 i i 
  ,  . Fiecărui moment de timp t, în limitele duratei impulsului îi
 2 2
corespunde un semnal de bandă îngustă (cuasiarmonic), care se întârzie în filtru
pe durata de timp, egală cu întârzierea temporală de grup:
d k 0
t gr    t0   t0  t (7. 39)
d 
Pentru a stabili momentul de apariţie a componentelor spectrale la ieşire,
la acest timp trebuie adăugată mărimea t, adică momentul de apariţie a
componentelor spectrale la intrare. De aici, se ajunge la concluzia că toate

180
componentele spectrale ale semnalului MLF apar la ieşirea filtrului în acelaşi
moment de timp t0.
Semnalul util la ieşirea filtrului adaptat, coincide ca formă cu funcţia de
autocorelaţie a impulsului MLF (vezi formula 7.22) cu o precizie de până la un
factor oarecare de amplitudine, constant. C.
   (t  t 0 ) 
sin  i 
 2 
s ies t   C   cos  0 ( t  t 0 ) (7. 40)
  i (t  t 0 )
2
Lăţimea lobului principal al acestui semnal, măsurată de la nivelul zero, este:
4 4
ies  
  i
Din această cauză coeficientul de compresie a impulsului MLF, care este
asigurat de filtrul adaptat, este:
i  i
2
baza semnalului
k comp    (7. 41)
ies 4 2
proporţional cu baza semnalului MLF.
Pentru realizarea practică a filtrelor respective, se utilizează frecvent
dispersia undelor elastice ultraacustice în corpuri solide, adică dependenţa
vitezei de propagare a undelor de frecvenţă. Ca material pentru liniile de
întârziere se folosesc, de obicei, aliajele de aluminiu. Prin alegerea
corespunzătoare a legii de dispersie a undelor în linia ultraacustică de întârziere,
se poate obţine caracteristica de fază necesară, de forma (7.38). Schema
constructivă a filtrului şi caracteristica de dispersie sunt prezentate în figura 7.9.
Filtrarea adaptată a impulsurilor MLF, spre deosebire de prelucrarea
optimă a pachetelor de impulsuri video, se face, de obicei, la frecvenţa de bază
sau la frecvenţa intermediară a receptorului, adică până la detectorul de
amplitudine. În acest fel, se obţine înlăturarea efectului nedorit de atenuare a
semnalului slab de către zgomotul intens, care apare la transformarea neliniară a
sumei semnalului şi zgomotului.

Figura 7. 9 - Filtru cu parametri distribuiţi pentru semnalul MLF; a - schema instalaţiei

(1 - conductor acustic, 2 - convertor electromecanic); b - caracteristica spectrală a
timpului de grup de întârziere a oscilaţiilor în conductorul acustic

181
 7.3.6. Filtre cuasioptimale
În unele situaţii se pot însă obţine rezultate satisfăcătoare, utilizând
construcţii simple de filtre în comparaţie cu filtrele optimale. Ele au căpătat
denumirea de filtre cuasioptimale.
Să considerăm cuadripolul RC de tip integral (figura 7.10), la intrarea
căruia se aplică în acelaşi timp zgomotul alb cu densitatea spectrală de putere
W0 şi impulsul video dreptunghiular cu amplitudinea U0 şi durata i. Semnalul
util la ieşire şi maxim în momentul terminării impulsului este:
  i 


s ies max  U 0  1  e RC  .
 
 

Figura 7. 10 – Cuadripol RC integrator

În acelaşi timp, dispersia zgomotului la ieşirea circuitului RC, excitat

W
dinspre intrare cu zgomot alb, este descrisă de expresia: i2es  0
RC
De aici se determină valoarea maximă a raportului semnal-zgomot la
ieşirea circuitului RC:
2
  i 


U 1  e RC 
2
 0 
 
Q ies max  (7. 42)
W0
RC
Luând în considerare că energia impulsului video respectiv are valoarea
Es = U02i, se scrie egalitatea (7.42) sub forma:
2
  i 

1  e RC 
E  

Q ies max  s  (7. 43)
W0  i

RC
Primul factor din membrul drept al acestei expresii defineşte raportul
semnal-zgomot, care este realizat de filtrul adaptat. Al doilea factor determină
reducerea acestui raport al filtrului în comparaţie cu filtrul adaptat. Introducând

parametrul adimensional x  i , se analizează funcţia care reprezintă acest
RC

factor: k ( x ) 
1  e 
x 2
. Graficul corespunzător este prezentat în figura 7.11.
x
2
182
 Figura 7. 11 - Reducerea raportului semnal-zgomot pentru filtrul RC în comparaţie cu
filtrul adaptat cuasioptimal

Din acesta, se observă că, dacă x = 1,25 atunci valoarea k(x) atinge
maximul, care este egal cu 0,814. În acest fel, alegând în mod corespunzător
valoarea constantei de timp a circuitului RC, se obţine un filtru simplu
cuasioptimal cu raportul semnal-zgomot mai mic numai cu 20 % faţă de cazul
filtrului adaptat (pierderea este de circa 0,9 dB). Condiţia de bază impusă
filtrului cuasioptimal este necesitatea transmiterii fără atenuare a oscilaţiilor din
domeniul de frecvenţă unde este concentrată ponderea energiei semnalului. De
menţionat că filtrele cuasioptimale cu caracteristici acceptabile se pot realiza
numai pentru semnale simple, a căror bază nu este mare. În particular, pentru
selecţia cuasioptimală a impulsului radio dreptunghiular cu durata i, se poate
utiliza filtrul de bandă cu o caracteristică de frecvenţă de formă gaussiană,
acordat pe frecvenţa purtătoare. Banda de trecere a acestui filtru se alege
folosind relaţia:
0,72
 0, 707  (7. 44)
i
Se poate arăta că reducerea raportului semnal-zgomot faţă de filtrul
optimal este în jur de 1 dB.

7.4. Filtrarea optimală a semnalelor aleatoare

De regulă, în practică nu se cunoaşte forma precisă a semnalelor utile.
Din această cauză, semnalul real, care ajunge în canalul radio de la un microfon,
de la o cameră de televiziune etc. poate fi, în primă aproximaţie, considerat ca o
realizare tipică din ansamblul staţionar ergodic. Dacă densitatea de probabilitate
a unui asemenea proces aleator este cunoscută (deseori ea este considerată
gaussiană), atunci unica informaţie despre tot ansamblul de semnale posibile
este conţinută în spectrul de putere sau în funcţia de corelaţie. În canalul radio
intră, pe lângă semnalele aleatoare utile şi zgomote. De obicei, spectrele de
putere ale semnalelor utile şi ale zgomotelor se deosebesc într-o oarecare
183
măsură, înainte de toate prin repartiţia acestora în frecvenţă. Această situaţie
permite realizarea filtrului liniar staţionar, care extrage semnalul aleator util mai
bine într-un anume sens.
7.4.1. Modul de enunţare a problemei şi criteriile de optimalitate
Să considerăm că la intrarea unui filtru având coeficientul de transmisie
k(j) se aplică simultan două semnale aleatoare gaussiene, u(t) şi v(t).
Considerăm, de asemenea, că u(t) este semnalul util, iar v(t) este semnalul
perturbator. Aceste semnale sunt rezultatele proceselor aleatoare staţionare U(t)
şi, respectiv V(t). Procesele aleatoare date nu sunt corelate reciproc şi sunt
definite de spectrele lor de putere Wn() şi Wr(). Semnalul la ieşirea filtrului,
y(t), nu este copia exactă a semnalului util u(t) şi se deosebeşte de acesta cu
mărimea semnalului aleator de eroare:
e(t) = u(t) – y(t) (7. 45)
Se numeşte filtru optimal, acel filtru al cărui coeficient spectral de
transmisie este astfel ales, încât dispersia semnalului de eroare este minimă.
7.4.2. Legătura dintre dispersia semnalului de eroare şi spectrele de
putere
Dacă We() este spectrul de putere al semnalului de eroare, atunci
dispersia acestui semnal este:

We   d
1
2 
e 
2
(7. 46)

Pentru a face legătura dintre funcţia We() şi spectrele Wu() şi Wv(),

să analizăm schema de structură a instalaţiei imaginare, care permite obţinerea
la ieşire a semnalului de eroare, e(t), (figura7.12).

Figura 7. 12 Principiul de obţinere a semnalului de eroare

Datorită faptului că procesele aleatoare u(t) şi v(t) au fost considerate

necorelate, puterea semnalelor aleatoare care ajung la ieşire în fiecare dintre cele
două canale posibile, se adună, de unde:
We() = k(j)2Wv() + 1 – k(j)2Wu() (7. 47)
Să considerăm coeficientul spectral de transmisie al filtrului în forma sa
j  
exponenţială: k(j) = k(j) e k şi să analizăm expresia |1 – k(j)|2, care
se găseşte în membrul drept al expresiei (7.47). Este evident că:
184
 1 – k(j)2 = k(j)2 – 2k(j)cosk() + 1
Această mărime este minimă dacă k() = 0. În acest fel, filtrul optimal
trebuie să introducă deplasarea nulă de fază la toate frecvenţele. astfel, se obţine
formula care determină dispersia semnalului de eroare:

 

   k  j  1  Wu   k  j  Wv   d (7. 48)
1
e 
2 2 2

2  
7.4.3. Minimizarea dispersiei erorii
Prin transformări relativ simple, se poate reprezenta formula (7.48) astfel:

Wu 
2
  
   Wu   Wv   k  j 
1
2  
e 
2
 
Wu   Wv  
 (7. 49)
W   Wv  
 u   d
Wu   Wv  
Modulul coeficientului spectral de transmisie, |k(j)|, intră numai într-
unul din termenii expresiei de sub integrală. Acest termen este negativ şi, din
această cauză, minimul dispersiei erorii este asigurat dacă:
Wu 
Wu   Wv   k  j  0
Wu   Wv 
de unde,
Wu 
k opt  j  (7. 50)
Wu   Wv 
Formula obţinută rezolvă problema dată şi dă posibilitatea calculării pe
baza expresiei (7.49) a dispersiei posibile limită a semnalului de eroare:
W   Wv 

1
e2min   u  d (7. 51)
2  Wu   Wv 
sau, trecând de la Wu() şi Wv() la spectrele unilaterale, Nu(f) şi Nv(f),
N f   N v f 

1
e2min   u  df (7. 52)
2 0 N u f   N v f 
Sensul rezultatului obţinut este următorul: modulul coeficientului
spectral de transmisie al filtrului optimal care minimizează eroarea medie
pătratică trebuie să fie mare la acele frecvenţe, unde este concentrată ponderea
importantă a semnalului util. Acolo unde este mare densitatea spectrală de
putere a perturbaţiei, coeficientul de transmisie a filtrului optimal trebuie să se
micşoreze.
Aplicaţie
Procesul aleator U(t), care reprezintă semnalul util, este caracterizat de
spectrul de putere limitat în frecvenţă Nu = 510–6 V2/Hz în banda 1 ÷ 3 kHz
şi este egal cu zero la celelalte frecvenţe. Procesul aleator V(t), care reprezintă
perturbaţia, are o formă a funcţiei de frecvenţă a spectrului unilateral de putere
asemănătoare: Nv = 2,510–6 V2/Hz în banda de frecvenţe 2 ÷ 4 kHz. Să se

185
determine coeficientul spectral de transmisie al filtrului optimal şi eroarea
medie pătratică minimă de refacere a semnalului util.
Rezolvare
Cu ajutorul formulei
(7.50) se determină modulul
coeficientului spectral de
transmisie al filtrului optimal,
diferit de zero numai în limita
intervalului de frecvenţă 1 ÷
3Kz, unde este concentrat
spectrul de putere al semnalului
care trebuie selectat astfel:
1 pentru 1kHz  f  2 kHz
k opt  j2f   
0,66 pentru 2 kHz  f  3 kHz
Dispersia semnalului util, egală cu produsul dintre densitatea spectrală şi
banda de frecvenţă ocupată este:  2u = 510–62103 = 10–2 V2. În acelaşi timp, pe
1,25  1011
baza formulei (7.53), se determină că: e min   103 = 1,6610–3 V2.
2

7,5  10 6
În acest fel, la filtrarea liniară optimală a celor două procese aleatoare
analizate, eroarea relativă medie pătratică de refacere a semnalului util nu este
mai mică decât 16,5%.
Analiza de mai sus nu dă însă informaţii despre modul de realizare fizică
a filtrului optimal de această categorie. Cu toate acestea se pot trage concluzii
utile asupra posibilităţilor de selecţie a semnalelor utile.

186
CAPITOLUL VIII

8. MODULAŢIA ŞI DETECŢIA SEMNALELOR

8.1. Consideraţii generale privind modulaţia
Modulaţia este procesul de modificare a unuia sau mai multor parametri
ai semnalului purtător în conformitate cu modificarea parametrilor semnalului
modulator care acţionează asupra sa.
Semnalele modulate se caracterizează prin tipul purtătoarei şi prin
parametrii modulaţi. Ca purtătoare se folosesc oscilaţiile armonice, succesiunea
periodică de impulsuri, oscilaţiile de formă specială, procesul aleator cu bandă
îngustă de frecvenţă etc.
Purtătoarea armonică, sp(t) = A0cos(0t + 0), se caracterizează prin trei
parametri: amplitudinea A, frecvenţa 0 şi faza iniţială 0. Prin modificarea
unuia dintre aceştia, în condiţia menţinerii invariante a celorlalţi, se obţin trei
tipuri de modulaţie: de amplitudine (MA), de frecvenţă (MF) şi de fază (M).
În cazul purtătoarei armonice, semnalul modulat are reprezentarea
următoare:
s(uM, t) = A(t)cos(t) (8. 1)
unde A(t) este anvelopa semnalului şi (t) este faza totală a acestuia.
Anvelopa se modifică nesemnificativ pe durata de timp în care faza
semnalului se modifică cu 2.
Frecvenţa unghiulară instantanee la semnalul modulat dat de relaţia (8.1)
este derivata în funcţie de timp a fazei totale:
d t 
t   (8. 2)
dt
Faza totală este egală cu:
t    t   dt (8. 3)
Semnalul modulator, uM(t), de obicei se normează, adică valoarea lui
maximă se consideră unitară: max |uM(t)| = 1.
1
În acest caz, puterea sa medie este egală cu: Pu  2 , unde KA este
KA
coeficientul de amplitudine al semnalului care, exprimat în unităţi logaritmice,
are expresia:
Pu max
K 2A  10  lg
Pu
Caracteristica oricărui tip de modulaţie constă în modificarea spectrului
de frecvenţă a semnalului modulator. Se produce lărgirea spectrului, iar în cazul
purtătoarei armonice translatarea spectrului în domeniul apropiat de frecvenţa
purtătoarei. În radiocomunicaţii se folosesc numai semnale modulate; există
aproape o sută de modalităţi de modulaţie care se utilizează practic în prezent şi
care se deosebesc prin stabilitatea lor la perturbaţii, prin eficienţa transmiterii

187
purtătoarei prin liniile de comunicaţie precum şi prin simplitatea operaţiunilor
de realizare a modulaţiei şi demodulaţiei.

8.2. Modulaţia de fază şi frecvenţă a purtătoarei armonice

În cazul modulaţiei de fază, faza semnalului modulat, ca funcţie liniară
de valoarea 0t + 0, se modifică proporţional cu valoarea instantanee a
semnalului modulator, uM(t), astfel:
(t) = 0t + 0 + duM(t) (8. 4)
unde d este coeficientul de proporţionalitate care se numeşte deviaţie de fază.
În figura 8.1 este reprezentat semnalul modulator şi faza totală a
semnalului M. Când uM(t) > 0, faza totală, (t), creşte în timp mai repede
decât creşterea liniară 0t. Când uM(t) < 0, are loc scăderea vitezei de creştere a
(t). Valoarea absolută a variaţiei fazei este maximă faţă de variaţia liniară
atunci când uM(t) atinge valorile sale extreme. Modificarea maximă a fazei faţă
de modificarea liniară reprezintă deviaţia de fază d = +, care se măsoară în
radiani şi poate lua valori de la 1 până la câteva zeci de mii de radiani.

Figura 8. 1 - Faza totală a semnalului M ( a - semnalul modulator; b - modificarea

fazei totale)

Prin introducerea relaţiei 8.4 în relaţia 8.1, se obţine modelul analitic al

semnalului modulat în fază astfel:
sM(uM, t) = A0cos[0t + 0 + duM(t)] (8. 5)
În cazul modulaţiei de frecvenţă, variaţia frecvenţei semnalului modulat,
faţă de 0, este proporţională cu valoarea instantanee a semnalului modulator,
uM(t), astfel:
(t) = 0 + duM(t) (8. 6)
unde d este un coeficient de proporţionalitate, ce reprezintă deviaţia de
frecvenţă care este egală cu variaţia maximă a frecvenţei semnalului modulat
faţă de valoarea frecvenţei purtătoare, 0.
În figura 8.2 se arată grafic modul de variaţie a frecvenţei şi deviaţia de
frecvenţă d = - care corespunde deplasării maxime în jos a frecvenţei,
pentru că +  -. În mod analog cu modulaţia de fază, în expresia 8.6,
mărimea uM(t) este normată, adică |uM(t)|  1.
188
 Variaţia frecvenţei semnalului modulat în frecvenţă (MF) reprezintă
parametrul de bază al modulatoarelor de frecvenţă şi poate lua valori de la
unităţi de Hz până la sute de MHz la diverse tipuri de modulatoare.

Figura 8. 2 - Frecvenţa instantanee a semnalului MF (a - semnalul modulator; b -

modificarea frecvenţei instantanee)

Mărimea fazei totale la modulaţia de frecvenţă cu frecvenţa dată de

expresia 8.5 se determină conform expresiei 8.3 prin integrare astfel:
MF t    t  dt   0  d  u M t  dt  0 t  d   u M t   dt   0
unde 0 se poate interpreta ca o constantă de integrare.
În acest caz, modelul analitic al semnalului modulat în frecvenţă are
forma următoare:
 
s MF u M , t   A 0  cos 0 t   0  d   u M t   dt (8. 7)
8.2.1. Semnale monotonale cu modulaţie unghiulară
În cazul când modulaţia se realizează cu un semnal armonic monotonal
1
(monocromatic), adică uM(t) = cos(t + ), ţinând cont că  cos ax   sin ax ,
a
din expresiile 8.5 şi 8.7 se obţin expresiile analitice pentru semnalele cu M şi
MF care au aceeaşi formă şi anume:
s M u M , t   A 0  coso t  0  m M  cost  
(8. 8)
s MF u M , t   A 0  cos0 t  0  m MF  cost  
unde m este indicele de modulaţie.
Deosebirea dintre cele două expresii 8.8 constă în ordinea de calculare a
indicelui şi a fazei semnalului modulat. Astfel, în cazul M, indicele de
modulaţie, mM, este mărimea egală cu deviaţia de fază a semnalului modulat în
cazul când semnalul modulator, uM(t), este armonic, adică mM = d. La MF,
indicele de modulaţie, mMF, reprezintă raportul dintre deviaţia de frecvenţă a
semnalului modulat, d = 2fd şi frecvenţa semnalului armonic modulator,
189
 d f d
 = 2F, adică m MF   . Indicele modulaţiei de frecvenţă reprezintă
 F
amplitudinea variaţiei fazei, măsurată în radiani.
Semnalul modulat în frecvenţă este, în acelaşi timp, modulat şi în fază,
reciproca fiind, de asemenea, valabilă, ambele tipuri de semnale reprezentând
astfel forme diferite ale modulaţiei unghiulare a purtătoarei armonice.
Diagramele de timp în cazul ambelor tipuri de modulaţie, pentru un semnal
modulator armonic sunt identice, aşa cum se observă din figura 8.3.

Figura 8. 3 - Diagramele de timp pentru modulaţia unghiulară (a - semnalul armonic

modulator; b -modulaţia de frecvenţă; c - modulaţia de fază).

Aceste tipuri de modulaţie pot fi totuşi deosebite numai dacă se compară

variaţia instantanee a fazei semnalului modulat cu legea de variaţie a oscilaţiei
modulatoare. Particularităţile M şi MF în cazul semnalului armonic modulator
sunt prezentate în tabelul 8.1, unde a este un coeficient de proporţionalitate.

Tabel 8.1. Caracteristicile comparative ale semnalelor M şi MF

Parametrii modulaţiei M MF
Semnalul modulator, uM(t) Umcos(t + )
Deviaţia fazei, d aUm aUm

Deviaţia frecvenţei, d aUm aUm
Indicele de modulaţie, m d  d

Variaţia fazei (t) = (t) - 0t - 0 mMcos(t + ) mMFsin(t + )
Variaţia frecvenţei (t) = (t) - 0 -dsin(t + ) dcos(t + )
190
 8.2.2. Spectrul la modulaţia unghiulară
Ca şi la modulaţia de amplitudine, semnalele cu modulaţie unghiulară
pot fi reprezentate sub forma sumei de oscilaţii armonice. Din expresiile 8.8 se
poate trage concluzia că, dacă mMF = mM = m, atunci spectrele semnalelor sunt
aceleaşi pentru ambele semnale. Dacă se consideră modulaţia monotonală, cu
0 = 0 şi  = 0, atunci expresia 8.8 pentru semnalul modulat în frecvenţă se
transformă, pe baza formulei cosinusului sumei a două argumente, astfel:
s(uM, t) = A0cos0tcos(msint) – A0sin0tsin(msint) (8. 9)
Din teoria funcţiilor Bessel1 se cunosc următoarele relaţii:

cosm  sin x   I 0 m   2   I 2 k m   cos 2kx
k 1

(8. 10)
sinm  sin x   2   I 2 k 1 m   sin2k  1x
k 1
unde Ik(m) este funcţia Bessel de ordinul k cu argumentul m.
Înlocuind relaţiile 8.10 în relaţia 8.9, după efectuarea calculelor, se
obţine:

su M , t   A 0  I 0 m   cos 0 t   A 0  I k m   cos0  k t 
k 1

(8. 11)
   1  A 0  I k m   cos0  k t
k

k 1
Termenii 2 şi 3 ai expresiei (8.11) reprezintă oscilaţiile laterale
superioare şi respectiv inferioare. Dacă se consideră că: (–1)k Ik(m) = Ik(m),
atunci expresia (8.11) devine:

su M , t   A 0   I k m   cos0  k t (8. 12)
k  1
Spectrul semnalului cu modulaţie unghiulară (chiar monotonală) este
deosebit de complex, numărul frecvenţelor laterale superioare şi inferioare fiind,
în principiu, infinit. Oscilaţiile armonice laterale sunt dispuse simetric faţă de 0
la distanţa . Amplitudinile tuturor componentelor spectrale, inclusiv cu
frecvenţa 0 sunt proporţionale cu Ik(m). În figura 8.4 se prezintă grafic funcţiile
Bessel pentru k  4 şi m  10. Valoarea funcţiilor Bessel care nu sunt prezentate
în grafic se poate calcula pe baza următoarei formule de recurenţă:
I k 1 m    I k m   I k 1 m 
2k
m
Din analiza funcţiilor Bessel, se remarcă o concluzie interesantă pentru
practică, care se referă la faptul că, odată cu creşterea ordinului k al funcţiei
Bessel, maximul acesteia se obţine pentru argumente m mari, iar când k > m,
valoarea funcţiei Bessel are valoare mică. În această situaţie, componentele
spectrale vor fi şi ele mici şi deci pot fi neglijate. În practică, se consideră că pot

1
Friedrich Wilhelm Bessel (1784-1846) – matematician şi astronom german. Lucrări în
astronomie (distanţe stelare, mişcarea stelelor Sirius şi Procyon etc.); lucrări privind funcţiile
cilindrice (funcţii Bessel).
191
fi neglijate componentele spectrale al căror ordin k > m + 1, care corespunde
nivelului de maximum 5 % din nivelul purtătoarei. Din aceasta, se poate aprecia
că lăţimea spectrului semnalelor cu modulaţie unghiulară poate fi considerată la
valoarea de:
fMFM  2(m + 1)FM (8. 13)
unde FM este frecvenţa semnalului modulator.

Figura 8. 4 - Graficele primelor funcţii Bessel

În cazul când este necesară refacerea mai fidelă a semnalului modulat, la

recepţie este necesară valorificarea în produsul de transmisie şi a componentelor
spectrale cu nivelul de până la 1 % din valoarea purtătoarei. În acest, caz lăţimea
benzii spectrale a semnalului cu modulaţie unghiulară se determină astfel:
fMFM  2(m + m  1 )FM
De asemenea, dacă m < 0,6, atunci modulaţia unghiulară se consideră de
bandă îngustă şi lăţimea spectrului său este comparabilă cu lăţimea spectrului
semnalului modulat în amplitudine.
Dacă m >> 1, modulaţia unghiulară este de bandă largă şi, din formula
8.13, rezultă că lăţimea benzii de frecvenţă este aproximativ egală cu dublul
deviaţiei de frecvenţă.
Modulaţiile unghiulare şi, în mod special cele de bandă spectrală largă,
se caracterizează prin stabilitate mare la perturbaţii în comparaţie cu modulaţia
în amplitudine şi, din această cauză, ele sunt preferate în schemele de
comunicaţie de calitate superioară. Este necesar însă să se ţină cont de faptul că
în această situaţie banda de frecvenţă se lăţeşte considerabil.
Dacă semnalul modulator uM(t) este de formă complicată şi este alcătuit
dintr-o serie de componente armonice, atunci spectrele MF şi M pot fi
determinate în acelaşi mod ca cel prezentat anterior, prin dezvoltarea expresiei
cosinusului de mai multe argumente. În acest caz, spectrul semnalului modulat
devine foarte complicat, el conţinând diferite frecvenţe de combinaţie, însă
banda totală de frecvenţă a acestui semnal va fi aproximativ egală cu 2(m+1)FM,
unde FM este frecvenţa maximă din spectrul semnalului modulat uM(t). De
192
asemenea, indicele de modulaţie, m, se determină tot pentru valoarea frecvenţei
maxime.
Pentru exemplificarea metodei de determinare a spectrului semnalului cu
modulaţie unghiulară, să analizăm următoarea expresie analitică a semnalului
modulat:
s(uM,t) = 10cos[(1,256106t + 3cos(6,29104t)]
Ne propunem întocmirea diagramei spectrale a acestui semnal. Din
expresia matematică a semnalului, se stabileşte că modulaţia unghiulară este
monotonală cu indicele m = 3. Componentele spectrale ale semnalului se
determină pe baza ecuaţiei 8.11 pentru valori ale lui k = 1, 2, 3, ... până când
valoarea amplitudinii componentelor spectrale devine mai mică de 2 % din
valoarea amplitudinii purtătoarei, A0. În tabelul 8.2 se prezintă valorile calculate
ale componentelor spectrale respective, pe baza cărora se realizează diagrama
spectrală din fig.8.5.
Tabel 8.2
Parametrii componentelor Componentele spectrale k
spectrale 0 1 2 3 4 5 6
Frecvenţa f0 + kF 2000 2010 2020 2030 2040 2050 2060
(kHz) f0 – kF 2000 1090 1080 1070 1060 1050 1040
Amplitudinea, V, A0Ik (m) 2,60 3,39 4,86 3,09 1,32 0,43 0,11

8.3. Modulaţia discretă a purtătoarei armonice

8.3.1. Tipuri de bază pentru modulaţia discretă
Modulaţia discretă reprezintă cazul particular al modulaţiei purtătoarei
armonice, când semnalul modulator, uM(t), este discret. Semnalul discret poate fi
constituit, de exemplu, din simbolurile combinaţiilor de cod ale mesajelor
discrete. Modulaţia discretă se mai numeşte şi manipulaţie. Prin modificarea
parametrilor de frecvenţă sau fază ai purtătoarei, se obţine modulaţia discretă de
frecvenţă, MnF, respectiv modulaţia discretă de fază, Mn.
În cazul codului binar, semnalul primar poate avea două valori şi anume:
– u1(t) = Um şi u2(t) = – Um, care corespund simbolurilor 1 şi 0 ale alfabetului
secundar. Semnalul modulat va avea de asemenea două valori: – s1(t) şi s2(t).
În figura 8.5 sunt prezentate diagramele de timp pentru diferite tipuri de
modulaţie. La manipulaţia de amplitudine, (MnA), semnalului primar u 1(t) îi
corespunde transmisia oscilaţiei purtătoarei pe durata i, iar semnalului u2(t) îi
corespunde absenţa oscilaţiei (pauza) pe acelaşi interval de timp, motiv pentru
care manipulaţia de amplitudine se mai numeşte şi manipulaţie cu pauză pasivă.
La MnF, oscilaţia purtătoare cu frecvenţa 1 = 0 + d corespunde
semnalului u1(t), iar oscilaţia cu frecvenţa 2 = 0 – d corespunde semnalului
u2(t). De obicei, diferenţa de frecvenţă, 2 – 1, se alege astfel încât spectrele
semnalelor s1(t) şi s2(t) să nu se suprapună. La Mn, deviaţia de fază, d, se
alege egală cu /2, pentru că în acest caz se asigură diferenţierea maximă dintre

193
semnalele s1(t) şi s2(t) care sunt în opoziţie de fază. Astfel, faza purtătoarei se
modifică cu 180 la fiecare trecere de la u1(t) la u2(t) şi invers.

Figura 8. 5 - Diagramele de timp ale semnalelor cu modulaţie discretă

a - semnalul primar modulator; b - manipulaţie de amplitudine; c - manipulaţie de frecvenţă;
d - manipulaţia de fază; e - manipulaţia relativă de fază.

Se foloseşte frecvent şi manipulaţia relativă de fază (MnR), la care faza

oscilaţiei purtătoare se modifică la 180 pentru transmisia simbolurilor 1
(semnal u1) şi rămâne neschimbată pentru transmisia simbolurilor 0 (semnal u2).
La MnR se poate folosi şi altă modalitate de formare a semnalului, la care faza
se modifică pentru transmiterea simbolurilor 0 şi rămâne neschimbată pentru
transmisia simbolurilor 1.
8.3.2. Spectrul semnalelor manipulate
Semnalele s1(t) şi s2(t) sunt segmente de oscilaţii armonice şi, cu toate că
spectrele lor sunt în principiu infinite, ele sunt totuşi concentrate în apropierea
frecvenţelor purtătoarelor 0, 1 şi d. În scopul determinării caracteristicilor
canalului de comunicaţie destinat semnalelor manipulate, este necesară
cunoaşterea numai a lăţimii spectrului, fără a fi necesară determinarea structurii
precise a acestuia. Lăţimea spectrului se determină pe baza formulei:
fsts  
unde   2 pentru impulsurile radio şi  = 1 pentru impulsurile video. În tabelul
8.3 se prezintă valorile pentru lăţimea spectrelor semnalelor manipulate.
194
 Tabel 8.3
Tipul de manipulaţie MnA MnF Mn MnR
Lăţimea spectrului [Hz] 2B 2(B+fd) 2B 2B

B este viteza manipulaţiei şi fd este deviaţia de frecvenţă [Hz].

8.4. Modulaţia de impuls

La modulaţia de impuls, purtătoarea este constituită din succesiunea
periodică de impulsuri de aceeaşi formă, de obicei dreptunghiulară şi care este
caracterizată de următorii parametri: amplitudinea A0, durata ti, frecvenţa de
repetiţie f0 = 1/T şi faza impulsurilor (figura 8.6.a).

Figura 8. 6 - Tipurile de modulaţie în impuls: a - purtătoarea de impuls; b - semnal modulator;

c - modulaţia de amplitudine a impulsurilor; d - modulaţia de lăţime a impulsurilor;
e - modulaţia de frecvenţă a impulsurilor; f - modulaţia de fază a impulsurilor.

Prin modularea acestor parametri care pot fi informaţionali, se obţin

tipurile de bază ale modulaţiei de impuls şi anume:
- modulaţia de amplitudine a impulsurilor (MIA), la care se modifică
amplitudinea impulsurilor (figura 8.6.c);

195
- modulaţia în lăţime (durată) a impulsurilor (MIL), la care se modifică
lăţimea (durata) impulsurilor (figura 8.6.d);
- modulaţia de frecvenţă a impulsurilor (MIF), la care se modifică frecvenţa
de repetiţie a acestora (figura 8.6.e);
- modulaţia de fază a impulsurilor (MF), la care impulsurile se deplasează în
raport cu punctele de tact, care, de obicei, sunt considerate începuturile
fronturilor anterioare ale impulsurilor purtătoare (figura 8.6.f, unde punctele
de tact sunt marcate prin cercuri).
Perioada de repetiţie a impulsurilor purtătoare se determină pe baza
0,8  0,9
teoremei lui Shannon astfel: T 
2Fm
unde Fm reprezintă frecvenţa maximă din spectrul semnalului modulator.
Limitele de modificare a parametrilor impulsurilor se aleg astfel încât
acestea să nu se suprapună datorită modulaţiei.
La modulaţiile de impuls, spectrele semnalului rezultant depind de
spectrul semnalului modulator Fu(), de tipul şi de parametrii afectaţi de
modulaţie. Interpretarea fizică a proceselor de modulaţie se bazează pe
descompunerea în serie Fourier a succesiunii periodice de impulsuri, care
constituie purtătoarea. Datorită modulaţiei, fiecare componentă armonică a
seriei Fourier poate fi considerată ca purtătoare individuală, alături de care se
dispun benzile laterale de frecvenţă. Aceste benzi se determină după regulile
stabilite pentru tipul respectiv de modulaţie a purtătoarei armonice. De
asemenea, în spectrul modulaţiei de impuls există şi spectrul de joasă frecvenţă
T
al semnalului modulator, Fu(). Dacă coeficientul de umplere S  > 10,
ti
atunci benzile laterale de frecvenţă nu influenţează semnificativ lăţimea
spectrului în comparaţie cu spectrul purtătoarei. În acest fel, pentru toate tipurile
modulaţiei de impuls, cu excepţia modulaţiei în durata impulsului, lăţimea
spectrului nu depinde de tipul modulaţiei şi de parametrii acesteia, nici de
semnalul modulator şi nici de perioada de repetiţie a impulsurilor, ci numai de
durata impulsului purtătoarei, fiind invers proporţională cu aceasta. Această
interpretare este valabilă şi pentru modulaţia în durată a impulsului numai că, în
acest caz, trebuie avută în vedere durata minimă a impulsului care va determina
lăţimea spectrului.
În vederea transmiterii semnalului pe liniile de comunicaţie de frecvenţă
înaltă este necesară translatarea acestuia în frecvenţă. În acest scop, se face o a
doua modulaţie, astfel încât impulsurile modulate sunt utilizate la rândul lor
pentru modulaţia purtătoarei de frecvenţă înaltă. Se obţin astfel peste 10 tipuri
de modulaţie dublă, care se deosebesc prin complexitatea realizării lor tehnice,
dar şi prin sporirea stabilităţii la perturbaţii. Din acest ultim punct de vedere, se
remarcă stabilitatea modulaţiei de tipul MI-MA cu coeficientul de umplere a
impulsurilor S  10.
Să analizăm acest ultim caz, interesant pentru activitatea practică, prin
exemplificare pe modelul următor în scopul determinării parametrilor
196
modulaţiei de impuls în fază cu modulaţia ulterioară de amplitudine pentru
semnalul primar sonor cu spectrul 300 – 3400 Hz.
Frecvenţa de eşantionare a semnalului sonor se alege egală cu fd = 8 kHz
conform recomandărilor Conferinţei Internaţionale de Comunicaţii, astfel încât
perioada impulsurilor purtătoare este:
1 1
T   1,25  10 4  125 s
f d 8  103

Pentru un coeficient de umplere S = 10, durata impulsurilor purtătoare

T 125
este: t i    12,5 s . Deplasarea maximă a acestor impulsuri faţă de
S 10
T 125
punctele de tact în cazul modulaţiei MI este: t d    62,5 s .
2 2
1 1
Lăţimea spectrului este: f MI    8  104  80 kHz .
t i 12,5  10 6
Datorită modulaţiei interioare de amplitudine, spectrul rezultat se
dublează, adică spectrul MI-MA pentru semnalul sonor va fi de 160 kHz.

8.5. Modulaţia de frecvenţă în autogeneratoare

Pentru obţinerea deplasării liniare a frecvenţei, , a oscilaţiei armonice
sub influenţa semnalului modulator uM(t), care caracterizează modulaţia de
frecvenţă până la 100 MHz, se utilizează frecvent comanda directă a frecvenţei
autogeneratoarelor. Pentru că frecvenţa generatorului este determinată de
frecvenţa de acord a circuitului oscilant, este necesară modificarea frecvenţei de
rezonanţă a acestuia. Când frecvenţa modulatoare este mare, se utilizează
metoda electronică de comandă fără inerţie a valorii capacităţii circuitului. În
acest scop, se cuplează la circuit o diodă varicap, a cărei capacitate depinde de
tensiunea care se aplică pe ea. Cuplarea diodei varicap DV la circuitul oscilant
LC al autogeneratorului realizat pe schema inductivă în trei puncte este arătată
în figura 8.7.
Condensatorul Cd cuplează în înaltă frecvenţă dioda varicap şi
capacitatea C a circuitului oscilant, valoarea lui Cd alegându-se astfel încât
reactanţa sa la frecvenţă înaltă să fie mică, iar la frecvenţa semnalului
modulator, uM(t), să fie mare. Capacitatea iniţială a diodei varicap,
corespunzătoare punctului de lucru pe caracteristica sa tensiune-capacitate, este
determinată de tensiunea U0, care, împreună cu tensiunea modulatoare, uM(t), se
aplică pe aceasta prin droselul Dr. Acesta are drept scop interzicerea
scurtcircuitării frecvenţei înalte generate prin sursele de tensiune U0 şi uM(t).
Tensiunea de modulaţie, uM(t), modifică tensiunea de blocare a diodei varicap,
producând modificarea capacităţii acesteia şi astfel şi a frecvenţei generate.
Pentru valorile date ale frecvenţei medii 0 şi a deviaţiei de frecvenţă
, este necesară modificarea capacităţii cu o valoare C care se determină din
formula frecvenţei de rezonanţă a circuitului oscilant, astfel:

197
 1 1 0
0  ; 0     (8. 14)
LCC LCC  C C
1
CC
unde CC = C + C0, reprezintă valoarea medie a capacităţii circuitului oscilant.

Figura 8. 7 - Autogenerator modulat în frecvenţă

Expresia 8.14 se poate modifica prin împărţire la 0, astfel:

2
    
2  
C 0  0 
 2
(8. 15)
CC   
1  
 0 
Din această expresie, rezultă că, prin variaţia liniară a capacităţii,
frecvenţa variază neliniar. Totuşi, dacă variaţia relativă este mică (0 << 1),
atunci expresia 8.15 se poate simplifica prin neglijarea mărimii (0)2, astfel:
C 2
 (8. 16)
CC 0
Se poate trage concluzia că, pentru valori relativ mici de variaţie, între
 şi C există o relaţie liniară. Pentru obţinerea MF liniare, este necesară
modificarea capacităţii în concordanţă cu semnalul modulator, adică
C = kuM(t). Semnul “–” din expresia 8.16 arată că, prin creşterea capacităţii,
scade frecvenţa generată.
Pentru comanda elementelor reactive (L sau C), se pot utiliza de
asemenea şi scheme speciale, reactive, însă acestea necesită surse suplimentare
de alimentare şi circuite speciale de defazare care se realizează în soluţii
integrate.

198
 Modul de calcul al generatorului comandat în frecvenţă se poate
exemplifica prin determinarea variaţiei capacităţii diodei varicap, C, necesară
pentru obţinerea deviaţiei de frecvenţă fd = 75 kHz la generatorul comandat,
pentru f0 = 60 MHz şi Cc  10 pF. Variaţia relativă de frecvenţă a generatorului
d f d 75  103
este:    0,00125 . Cum valoarea obţinută este foarte mică,
0 f0 60  106
se poate utiliza formula aproximativă de calcul (8.16), astfel încât:
2f  C 2  75  103  10  1012
C  d C   0,025 pF
f0 6  107
Dacă valoarea medie a capacităţii diodei varicap este de C0 = 3  5 pF,
atunci variaţia |C| reprezintă o valoare mică şi astfel se poate obţine o
dependenţă liniară a ei în funcţie de uM.

8.6. Modulaţia de fază în amplificatorul rezonant

Pentru obţinerea MF, este necesară realizarea unei instalaţii la ieşirea
căreia faza oscilaţiei armonice să se modifice proporţional cu semnalul
modulator, uM(t). O astfel de instalaţie se poate realiza pe baza amplificatorului
rezonant cu circuit oscilant LC, la care se poate modifica frecvenţa de acord a
circuitului oscilant. La acest circuit se cuplează o diodă varicap comandată de
semnalul modulator. Prin schimbarea frecvenţei de acord a circuitului se
schimbă şi faza tensiunii de ieşire. Pe lângă modulaţia de fază apare însă şi
modulaţia parazitară de amplitudine, care se poate elimina cu ajutorul unui
limitator de amplitudine.
Ecuaţia caracteristicii de fază a circuitului cu factorul de calitate Q, în
cazul dezacordului de valoare mică,     0, are forma următoare:
2   Q
tg  
0
Având în vedere expresia 8.16, se obţine:
C  Q
tg  (8. 17)
CC
Dacă variaţia C a capacităţii diodei varicap şi respectiv  se modifică
proporţional cu semnalul modulator, atunci M nedistorsionată are loc când
schimbarea fazei  este proporţională cu C, adică pe sectorul liniar al
caracteristicii de fază, unde tg  . Aceasta se obţine însă numai pentru indici
de modulaţie de maximum 0,3 ÷ 0,4 radiani. Creşterea indicelui de modulaţie se
poate obţine prin multiplicarea ulterioară a frecvenţei.
M se poate exemplifica prin exemplul următor, în care se determină
valoarea de variaţie a capacităţii C a diodei varicap, necesară pentru obţinerea
modulaţiei de fază cu indicele mM = 0,3 în circuitul cu un factor de calitate de
Q = 40, pentru frecvenţa f0 = 30 MHz. Pentru calcul, se consideră că, la
frecvenţa de rezonanţă f0 = 30 MHz, capacitatea circuitului oscilant, Cc = 20pF.

199
Pentru că, la frecvenţa de rezonanţă,  = 0, în ecuaţia 8.17,     mM şi, din
m C 0,3  20  1012
aceasta se determină: C  M C   0,15 pF
Q 40

8.7. Formarea semnalelor la modulaţia în impuls

8.7.1. Metode de formare
Tipurile modulaţiei de impuls, ale căror diagrame sunt prezentate în
figura 8.8, se pot obţine prin metode directe şi indirecte. Metodele directe sunt
realizate cu ajutorul aceloraşi scheme care se folosesc şi pentru modulaţia
analogică, însă cu unele modificări astfel: ca purtătoare, sp(t), se foloseşte
succesiunea impulsurilor de forma, durata şi frecvenţa dorită iar în locul
circuitului selectiv de la ieşirea modulatorului se cuplează o sarcină rezistivă,
necesară având în vedere lăţimea spectrală relativ mare a modulaţiilor de
impuls.

Figura 8. 8 - Diagramele de timp la transformarea MF în MIF.

a - semnalul cu MF; b - semnalul la ieşirea limitatorului; c - semnalul cu MIF

Metodele indirecte de formare constau în transformarea unui tip de

modulaţie într-altul, inclusiv transformarea modulaţiei analogice în modulaţie de
impuls.
8.7.2. Modulaţia de frecvenţă-impuls
Acest tip de modulaţie se poate obţine prin comanda frecvenţei la oricare
autogenerator de relaxare, spre exemplu la multivibrator sau la generatorul
autoblocat. Pentru modificarea frecvenţei de repetiţie a impulsului este necesară
modificarea parametrilor circuitului oscilant, aşa cum se procedează şi la

200
autogeneratorul de oscilaţii armonice. Capacitatea se poate modifica cu ajutorul
unei diode varicap, însă la generatoarele de relaxare se mai poate folosi şi
comanda cu rezistoare, pentru că în acest fel se asigură o limitare mai bună şi
limite mai mari de modificare a frecvenţei.
Metoda indirectă de obţinere a MIF se bazează pe transformarea MA în
MIF, aşa cum se arată în figura 8.8. În acest scop, semnalul cu MF (a) este trecut
prin limitatorul de maxim şi minim cu praguri de limitare suficient de mici. Din
impulsurile trapezoidale obţinute cu modulaţie de lăţime a impulsurilor (b) sunt
evidenţiate fronturile anterioare ale acestora prin diferenţiere şi, în continuare,
prin limitare (c). În acest fel, se obţine semnalul cu MIF, la care frecvenţa de
repetiţie a impulsurilor se modifică proporţional cu semnalul modulat.
8.7.3. Modulaţia de lăţime (MIL) şi de fază a impulsurilor (MI)
Metoda frecvent folosită pentru obţinerea acestor tipuri de modulaţie se
bazează pe utilizarea modulaţiei de amplitudine a impulsurilor, semnalul astfel
obţinut fiind transformat aşa cum se arată în figura 8.9.

Figura 8. 9 - Diagramele de timp la transformarea MIA în MIL şi în MI

a - semnalul modulator; b - purtătoarea de impuls;
c - semnal MIA; d - semnal MIL; e - semnal MI

Pentru realizarea MAI se foloseşte succesiunea periodică de impulsuri

triunghiulare (b). Dacă semnalul cu modulaţie de amplitudine a impulsurilor (c)
este trecut printr-un limitator de maxim cu nivel mic de limitare, atunci la ieşirea
acestuia se obţin impulsuri trapezoidale cu MIL (d), viteza de creştere a
fronturilor impulsurilor depinzând de nivelul de limitare. În continuare,
semnalul MLI obţinut se diferenţiază şi apoi se limitează pentru evidenţierea
fronturilor anterioare. Astfel, se obţin MI (e), la care deplasarea impulsurilor în
201
raport cu centrele impulsurilor triunghiulare (b) este proporţională cu semnalul
modulator.

8.8. Manipularea purtătoarei

Oricare modulaţie discretă - manipulare a purtătoarei - reprezintă un caz
particular al modulaţiei analogice şi, din acest motiv, toate metodele şi schemele
de obţinere a diverselor tipuri de modulaţie analogică se pot utiliza pentru
formarea semnalelor manipulate, dacă succesiunea elementelor standardizate a
semnalului discret primar ui(t) se foloseşte ca semnal modulator. Dacă ui(t) este
semnal binar, atunci acesta poate avea două valori şi anume: (– u0, + u0) în cazul
semnalului bipolar, sau (0, + u0) în cazul semnalului unipolar. În modulatoarele
analogice se foloseşte semnalul modulator bipolar.
Având în vedere caracterul discret al semnalelor modulator şi modulat,
se pot realiza tipuri discrete de modulaţie de calitate superioară prin metode
principiale deosebite. Astfel, semnalele discrete s1(t), ... , sm(t) pot fi formate cu
ajutorul autogeneratoarelor G1, ... , Gm care, în continuare, se comută în
conformitate cu elementele discrete ui(t), aşa cum se arată în schema din figura
8.10.

Figura 8. 10 - Schema de structură a instalaţiei pentru realizarea semnalelor discrete

modulate

Schemele comutatoarelor de formare a semnalelor manipulate sunt de

importanţă esenţială, pentru că ele asigură realizarea semnalelor discrete s i(t) cu
precizie mare la parametrii de calitate necesari. În comutatoare se folosesc
diode, tranzistoare sau circuite integrate speciale. Cerinţa esenţială pentru aceste
dispozitive este transmiterea nedistorsionată a semnalului si(t) de la intrare la
ieşire şi absenţa pătrunderii semnalului de comandă ui(t) la ieşire, cu alte cuvinte
schema comutatorului trebuie să fie simetrică şi echilibrată pentru ui(t). În acest
scop se folosesc frecvent pentru realizarea schemelor de comutaţie
modulatoarele duble echilibrate (în inel).

202
 8.8.1. Formarea manipulaţiei relative de fază
În acest scop, se poate utiliza oricare schemă de formare a manipulaţiei
de fază (Mn) însă este necesară cuplarea înaintea modulatorului de fază în
circuitul semnalului modulator discret a unui dispozitiv special de racordare,
care să asigure regula necesară de formare a manipulaţiei relative de fază.
Aceasta regulă se referă la modificarea fazei frecvenţei purtătoare numai la
transmiterea elementelor 1 ale succesiunii discrete. Dispozitivul respectiv de
racordare se numeşte codor de referinţă, schema acestuia pentru succesiunea
unipolară discretă fiind dată în figura 8.11.

Figura 8. 11 - Schema funcţională a codorului de referinţă

a - schema funcţională; b - diagrama de timp

Codorul se compune din două blocuri distincte şi anume: sumatorul

modulo 2, M2, şi linia de întârziere pe durata elementului discret, ti, a
semnalului. Funcţionarea schemei se prezintă în graficele din figura 8.11.b, unde
forma semnalului în diferite puncte ale schemei este marcată prin cifre. La
intrarea 1 se aplică succesiunea semnalelor discrete unipolare, care sunt notate
cu 0 şi 1. Pentru însumarea modulo 2, se folosesc următoarele reguli:
0 0 = 0 ; 1 0 = 1; 0 1 = 1 ; 1  = 0
Prin însumarea semnalelor discrete la intrarea 1 şi la ieşirea liniei de
întârziere 2, se obţine semnalul de ieşire 3, conform regulilor de mai sus. Pe
grafice, se arată cu săgeţi înclinate întârzierea semnalului de ieşire 3 pe durata t i
pentru obţinerea semnalului 2.

203
 Dacă semnalul la ieşirea codorului de referinţă 3 se aplică la modulatorul
de fază, faza purtătoarei la ieşirea acestuia se modifică conform regulii de
formare a MnR. La Mn, faza purtătoarei se modifică prin trecerea semnalului
modulator de la 0 la 1 şi prin trecerea inversă. Pe diagrama de timp sunt marcate
cu steluţă momentele de timp pentru care faza se schimbă la MnR (graficul 1)
şi pentru care se schimbă dacă la M se aplică semnalul de comandă de la
ieşirea codorului de referinţă (graficul 3). Aceste momente se suprapun. În cazul
când semnalul de la codorul de referinţă se aplică la modulatorul de fază, este
necesar să se aibă în vedere ce tip de semnal modulator (unipolar sau bipolar)
este necesar pentru MF. În cazurile respective se introduc dispozitive de
adaptare corespunzătoare.

8.9. Detectoare de fază

Detectoarele de fază (D) transformă semnalul de intrare cu modulaţie
de fază,
sM(uM,t) = A0cos[0t + duM(t) + 0]
în tensiune de ieşire, care se modifică în conformitate cu semnalul modulator
astfel:
uies D = kDduM(t) (8. 18)
unde kD este coeficientul de transfer al D.
Evidenţierea deplasării de fază din semnalul M se poate face numai
prin cuplarea sa cu oscilaţia modulată, numită de referinţă; din acest motiv, toate
detectoarele de fază sunt coerente. Ele se realizează prin utilizarea
multiplicatoarelor şi necesită prezenţa oscilaţiei de referinţă sincronă cu
frecvenţa semnalului. Schema de structură a D se prezintă în figura 8.12. La
intrarea multiplicatorului se aplică tensiunea semnalului cu modulaţie de fază,
sM(uM,t) şi tensiunea de la generatorul de referinţă.
ug(t) = Umgcos(0t + 0)
Faza iniţială a semnalului M, 0 şi cea a semnalului generatorului de
referinţă, g, în general nu coincid. Semnalul după înmulţire are forma:
u1 = sMug = A0Umgcos(0t + g)cos[0t + duM(t) + 0] =
= 0,5A0Umgcos[g – 0 – duM(t)] =
0,5A0Umg cos[20t + g + 0 + duM(t)]
Filtrul de frecvenţă joasă atenuează a doua armonică a frecvenţei
purtătoare şi la ieşire se obţine:
uies = 0,50Umgcos[g– 0 – duM(t)] (8. 19)
Se observă că tensiunea de ieşire reprezintă o funcţie de diferenţele de

fază ale oscilaţiilor comparate. Dacă se consideră că g  0  , adică dacă
2
una dintre oscilaţii este decalată preliminar faţă de cealaltă la unghiul /2, atunci
la ieşire se obţine:
uies = 0,50Umgsin[duM(t)]

204
 Prin modificarea unghiului de fază  în limite de maxim  /4, se poate,
în primă aproximaţie, considera că sin  şi atunci:
uies  0,50UmgduM(t) (8. 20)
adică tensiunea la ieşire este direct proporţională cu semnalul modulator uM(t).
Din expresiile 8.18 şi 8.19 rezultă că, datorită operaţiilor efectuate, se realizează
detecţia liniară a semnalului M.
De remarcat că tensiunea la ieşirea D, în conformitate cu expresia 8.19,
este determinată în general nu numai de diferenţa fazelor tensiunilor aplicate dar
şi de amplitudinea acestora. În scopul eliminării influenţei modulaţiei parazitare
de amplitudine a semnalului de intrare asupra D, se introduce în schemă un
limitator de amplitudine iar tensiunea generatorului de referinţă se stabilizează.
Schema bloc a detectorului de fază este prezentată în figura 8.12. Sincronizarea
generatorului de referinţă se face cu ajutorul sistemului automat de fază pentru
acordul frecvenţei.

Figura 8. 12 - Schema bloc a detectorului de fază

8.9.1. Tipuri de detectoare de fază

D se deosebesc din punct de vedere al dispozitivului de înmulţire
utilizat, prin existenţa sau absenţa limitatorului de amplitudine precum şi prin
metodele de realizare a generatorului tensiunii de referinţă. Dispozitivul de
înmulţire este constituit din elemente neliniare sau parametrice oarecare pe baza
schemelor cu diode, tranzistoare, amplificatoare diferenţiale sau operaţionale cu
reacţie inversă comandată, a schemelor analogice speciale de înmulţire, sau a
schemelor de comutaţie. Utilizare largă a căpătat detectorul echilibrat de fază, la
care compararea fazelor a două tensiuni se face prin detecţia de amplitudine a
sumei acestora. Cu toate că acest tip de detector nu asigură o înmulţire ideală,
totuşi el conferă o liniaritate bună a caracteristicii de detecţie prin alegerea
corespunzătoare a raportului dintre amplitudinea tensiunii de semnal şi de
referinţă. Schema de principiu a detectorului echilibrat de fază este prezentată în
figura 8.13.a şi se compune din două detectoare de amplitudine identice cuplate
la ieşire, la intrarea cărora se aplică tensiunile u1 şi u2 comparabile, astfel încât
pe dioda D1 tensiunile se adună iar pe dioda D2 acestea se scad. Amplitudinile

205
tensiunilor rezultante pe diode pot fi determinate pe baza diagramei vectoriale
din figura 8.15, astfel:
u mD1  U 2m1  U 2m2  2  U m1  U m2  cos 
u mD2  U 2m1  U 2m2  2  U m1  U m2  cos 

Figura 8. 13 - Detectorul echilibrat de fază

Datorită faptului că tensiunile constante pe sarcinile detectoarelor au

sensuri opuse şi dacă se respectă identitatea detectoarelor (kAD1 = kAD2 = kAD),
atunci:
uies = kAD(UmD1 – UmD2)
Această expresie reprezintă ecuaţia caracteristicii de detecţie a
detectorului de fază echilibrat. Datorită simetriei detectorului, este indiferentă
aplicarea semnalului de referinţă pe oricare înfăşurare.
Când Um1 = Um2 caracteristica de detecţie este practic liniară. Astfel, în
limitele de variaţie a diferenţei de fază de la 30 la 150, abaterea de la
caracteristica liniară nu depăşeşte 2 %, ceea ce înseamnă că, pentru detecţia
liniară de fază cu ajutorul D echilibrat, valoarea maximă a deviaţiei de fază nu
trebuie să depăşească  60.
Liniaritatea caracteristicii de detecţie a D se poate extinde până la o
valoare maximă posibilă de  90 a diferenţei de fază, dacă se utilizează în locul
dispozitivului analog de înmulţire scheme logice care funcţionează în regim de
comutaţie. Pentru comanda schemelor logice este necesar ca modulaţia de fază

206
şi oscilaţia de referinţă să fie transformate, de exemplu cu ajutorul limitatoarelor
de amplitudine, în semnal binar discret.
Detectoarele de fază de comutaţie pot fi cu intrare simetrică (niveluri
logice – 1, + 1) sau asimetrică (niveluri logice 0, 1).

Figura 8. 14. - Diagrama fazorială de funcţionare a detectorului echilibrat de fază

8.10. Detectoare de frecvenţă

Detectoarele de frecventă (DF) transformă semnalul de intrare modulat
în frecvenţă, de forma:
 
s MF ( u M , t )  A 0  cos 0 t   0  d   u d ( t )  dt
în tensiune de ieşire care se modifică proporţional cu variaţia semnalului
modulator:
uies DF = kDFduM(t)
unde kDF este coeficientul de transfer al detectorului de frecvenţă
Pentru extragerea semnalului modulator, uM(t), din semnalul MF, al
cărui spectru se compune din componente de frecvenţă înaltă (purtătoarea şi
frecvenţele laterale) nu este suficientă existenţa numai a unui element neliniar.
Reacţia oricărui element neliniar la semnalul MF conţine numai armonicele
modulate ale frecvenţei purtătoare iar componentele de joasă frecvenţă nu
există, din care cauză, pentru detecţia semnalului MF este necesară o
transformare suplimentară. În funcţie de specificul acestor transformări, se
întâlnesc trei tipuri de detectoare de frecvenţă şi anume:
- detectoare de frecvenţă-amplitudine;
- detectoare de frecvenţă-fază;
- detectoare de frecvenţă-impuls.
La detectoarele de frecvenţă-amplitudine, are loc transformarea variaţiei
de frecvenţă a semnalului în variaţie de amplitudine, care ulterior este evidenţiat
cu ajutorul unui detector de amplitudine.
La detectoarele de frecvenţă-fază, variaţia frecvenţei se transformă în
variaţia diferenţei de fază dintre două tensiuni şi, în continuare, se face detecţia
de fază.

207
 La detectoarele de frecvenţă-impuls, semnalul MF se transformă într-
unul din tipurile modulaţiei de impuls, spre exemplu în MIF. Frecvenţa de
repetiţie a impulsurilor este determinată apoi cu ajutorul unui numărător.
8.10.1. Detectoare de frecvenţă-amplitudine
În mod frecvent, la aceste detectoare se utilizează circuitul oscilant.
Punctul de lucru se alege pe una din ramurile caracteristicii de rezonanţă a
circuitului. Pentru că circuitul oscilant singular are caracteristica liniară într-un
sector mic de transformare, se utilizează de obicei două circuite oscilante
dezacordate simetric în raport cu frecvenţa purtătoare a semnalului de intrare.
Prin cuplarea la fiecare circuit a unui detector de amplitudine individual, se
obţine detectorul echilibrat de frecvenţă cu circuite reciproc dezacordate, a cărui
schemă se arată în figura 8.15.a.

Figura 8. 15 - Detector de frecvenţă-amplitudine cu circuite dezacordate

a – schema detectorului; b - reprezentarea simbolică a DF

Funcţionarea schemei se poate analiza din figura 8.16, unde sunt

reprezentate tensiunile la ieşirea detectoarelor de amplitudine, proporţionale cu
valorile curbei de rezonanţă a circuitelor (linia punctată) şi tensiunea rezultantă
la ieşire uieş (linia continuă). Unul dintre semnale este acordat pe frecvenţa
superioară frecvenţei medii, f1 = f0 + f0, iar celălalt este acordat pe frecvenţa
inferioară a semnalului recepţionat f2 = f0 – f0.
Valoarea dezacordului f0 se alege mai mare decât deviaţia de frecvenţă
fd Pentru frecvenţa purtătoare f0, Ud1 = Ud2 şi uieş = 0. Dacă frecvenţa circuitului
creşte, atunci ea se apropie de frecvenţa de rezonanţă a unui circuit şi se
îndepărtează de frecvenţa de acord a celuilalt circuit rezonant. Tensiunea la
primul circuit creşte iar la cel de-al doilea scade. În acest fel semnalul MF
devine modulat în amplitudine-frecvenţă şi este detectat de către detectoarele de
amplitudine.
Caracteristica de detecţie a DF analizat, când la intrare semnalul cu MF
are amplitudinea constantă, depinde de frecventa de acord şi de factorul de
calitate mutual al circuitelor, Qm1 şi Qm2. Pentru obţinerea simetriei este necesar
ca benzile de trecere a ambelor circuite să fie egale.
208
 DF cu circuit dezacordat are parametri funcţionali superiori, însă este
dificil în execuţie şi în acordare. Din această cauză el este utilizat de preferinţă
cu filtre realizate în construcţie monolit (RC, piezoelectrice, piezoceramice,
microstrip) în compunerea integratelor multifuncţionale.

Figura 8. 16 - Dependenţa de frecvenţă a tensiunii de ieşire la DF cu circuite dezacordate

8.10.2. Detectoare de frecvenţă-fază

Tipică pentru acest tip de detector este varianta detectorului echilibrat cu
două circuite cuplate, acordate pe frecvenţa medie a semnalului recepţionat
(figura 8.17).

Figura 8. 17 - Schema detectorului de frecvenţă-fază cu două circuite reciproc cuplate

În această schemă, variaţia de frecvenţă se transformă în variaţia

diferenţei de fază între tensiunile de pe circuite. Aceste tensiuni se aplică pe
diodele detectorului de fază realizat pe schema din figura 8.17. Tensiunea U1,
culeasă de la primul circuit prin condensatorul de decuplare CS, joacă rolul de
tensiune de referinţă şi se aplică pe diode în fază. Tensiunea U2 se aplică pe
diode în antifază. În acest fel, pe fiecare dintre diode se aplică o tensiune egală

209
cu suma fazorială dintre tensiunea primului circuit şi jumătate din tensiunea de
pe cel de-al doilea:
Ud1 = U1 + 0,5U2
Ud2 = U1 – 0,5U2
Tensiunea la ieşirea DF analizat este determinată de diferenţa tensiunilor
redresate în diodele identice de detecţie. astfel:
uies = kDFUd1 – Ud2 )
Diagramele vectoriale ale tensiunilor Ud1 şi Ud2 sunt identice cu
diagrama vectorială a detectorului de fază (figura 8.14). La frecvenţa de
rezonanţă, Ud1 = Ud2 şi uieş < 0. La frecvenţe mai mici decât frecvenţa de
rezonanţă, Ud1 < Ud2 şi uieş < 0; la frecvenţe superioare celei de rezonanţă,
situaţia este inversă, adică Ud1 > Ud2 şi uieş > 0. Caracteristica de frecvenţă are
aceeaşi formă ca cea a detectorului cu circuite dezacordate (figura 8.16).
DF analizat se mai numeşte şi discriminator de frecvenţă, datorită
parametrilor săi superiori de calitate şi pentru simplitatea sa de reglare în
procesul de exploatare. El se utilizează frecvent pentru semnalele analogice MF,
în sistemele de acord automat pe frecvenţă. Dezavantajul acestei scheme, acelaşi
ca la DF cu circuite dezacordate, constă în sensibilitatea lui la modulaţia parazită
de amplitudine, pentru atenuarea căreia este necesară introducerea unui limitator
de amplitudine înaintea DF.
8.10.3. Detecţia semnalului MF în prezenţa purtătoarei
Perturbaţia aditivă la MF, ca şi la MA, are influenţe asupra detecţiei
semnalului uM(t), dacă spectrul acestuia se suprapune total sau parţial peste
spectrul semnalului recepţionat de frecvenţă înaltă.
Pentru analiză, să considerăm că semnalul şi perturbaţia au amplitudinile
A0 şi, respectiv Ump şi frecvenţele 0, respectiv p. Prin adunarea oscilaţiilor
armonice ale semnalului şi perturbaţiei, apar bătăi, care provoacă modulaţia de
amplitudine şi de frecvenţă (de fază) a semnalului de către perturbaţie. La
detecţia de frecvenţă, modulaţia de amplitudine provocată de perturbaţie este
eliminată în limitatorul de amplitudine existent înaintea DF, astfel încât
influenţă perturbatoare are numai modulaţia parazită de frecvenţă cu indicele
maxim de modulaţie egal cu:
dp U
mb   arctg mp (8. 21)
b A0
În sistemele de comunicaţie, practic, A0 >> Ump şi, atunci mb  Ump/A0.
Tensiunea la ieşirea DF, datorată modulaţiei de frecvenţă de către perturbaţie, se
calculează astfel:
U
u ies p  k DF  dp  cos b t  k DF  mp   p  cos  b t (8. 22)
A0
unde b = |0 – p| este frecvenţa bătăilor semnalului şi perturbaţiilor.
În acest fel acţiunea perturbatoare, în mod similar cu MA, apare sub
forma suprapunerii peste semnalul detectat a armonicei perturbatoare, cu
frecvenţa bătăilor, care, de exemplu, se aude la ieşirea receptorului de
radiodifuziune, sub forma fluierăturii de un anume ton.
210
 Dacă la intrarea DF acţionează mai multe perturbaţii, cu frecvenţele fp1,
fp2, ... , fpk, atunci fiecare dintre acestea va fi detectată în acelaşi mod, dar
tensiunile la ieşirea DF provocate de acestea vor avea diferite valori, pentru că
tensiunea de ieşire este proporţională cu frecvenţa bătăilor bi = |0 – pi|; cu
alte cuvinte, perturbaţia va influenţa cu atât mai puternic cu cât diferenţa dintre
frecvenţa acesteia şi frecvenţa semnalului este mai mare. Spectrul de
amplitudine al pertubaţiilor la ieşirea DF capătă forma arătată în figura 8.18,

dacă Fbi  bi .
2

Figura 8. 18 - Spectrul de amplitudine al perturbaţiei la ieşirea DF

Aceeaşi situaţie este şi atunci când avem de-a face cu o perturbaţie de

fluctuaţie uniform distribuită spectral. În acest caz, la ieşirea DF componentele
spectrale ale perturbaţiilor vor fi cu atât mai mari cu cât ele sunt mai îndepărtate
de frecvenţa purtătoarei. Pentru că spectrul de amplitudine al perturbaţiei la
ieşirea DF creşte liniar cu frecvenţa, densitatea spectrală de putere a perturbaţiei
la ieşirea DF creşte pătratic odată cu creşterea frecvenţei. Astfel prin creşterea
frecvenţei de la 500 Hz până la 5 kHz, densitatea spectrală a puterii perturbaţiei
la ieşirea DF se măreşte de 100 de ori.
Se remarcă, de asemenea, faptul că DF împreună cu un limitator de
amplitudine are proprietatea de a atenua perturbaţiile slabe pentru care A0 > Ump.
Intensitatea perturbaţiilor la ieşirea DF este invers proporţională cu pătratul
amplitudinii semnalului. Cu cât este mai mare amplitudinea semnalului, cu atât
este mai mic nivelul perturbaţiilor la ieşirea DF. Se observă practic că prin
acordarea pe frecvenţa semnalului, zgomotele la receptorul MF scade
semnificativ.

211
 8.11. Detecţia semnalelor cu modulaţie de impuls şi discretă
Spectrul modulaţiilor de impuls MIA, MIF, MIL şi MI constă în
existenţa componentelor spectrale ale semnalului modulator uM(t) în spectrul
semnalelor modulate, motiv pentru care protecţia acestora nu necesită elemente
neliniare ci numai filtre care să selecteze componentele spectrale modulatoare.
Caracteristica de amplitudine-frecvenţă trebuie să se apropie de cea ideală iar
frecvenţele limită ale benzii de trecere a filtrului se stabilesc la nivelul Fmin şi
Fmax din spectrul semnalului modulator. Când la semnalul modulator
Fmin << Fmax, aşa cum se întâmplă la semnalele audio, pentru filtrare se folosesc
filtre de joasă frecvenţă.
T
Dacă coeficientul de umplere, S  >> 1, atunci componenta frecvenţei
ti
modulatoare în spectrul semnalului MIA este mică. În acest caz, este de preferat
detectarea MIA cu ajutorul detectorului de vârf, care asigură obţinerea unui
nivel mai mare al semnalului la ieşire în comparaţie cu filtrul de frecvenţă joasă.
Detectorul de vârf este un detector de amplitudine, a cărui tensiune de ieşire este
proporţională cu amplitudinea impulsurilor şi se păstrează aproximativ constantă
pe întreaga perioadă de repetiţie, T, a acestora. Pentru ca detectorul să
funcţioneze în regim de vârf şi să nu introducă distorsiuni în semnalul detectat,
constanta de timp a sarcinii detectorului, s = RsCs trebuie să satisfacă relaţia:
1
T  i 
Fmax
unde Fmax este frecvenţa maximă din spectrul semnalului modulator.
În spectrul semnalului cu MI, nivelul componentelor frecvenţei
modulatoare este mic şi depinde de frecvenţa modulatoare, datorită cărui fapt
detecţia acestor semnale cu ajutorul filtrului de frecvenţă joasă nu este posibilă.
Din această cauză, semnalele cu MI sunt transformate preliminar în semnale cu
MIA sau MIL, care, în continuare, sunt detectate cu filtre de joasă frecvenţă.
Pentru această transformare sunt însă necesare impulsuri de tact de sincronizare
care trebuie transmise împreună cu semnalul MI şi care să fie selectate de un
dispozitiv special de sincronizare a tactului, ceea ce complică mult dispozitivele
respective.
Pentru creşterea stabilităţii la perturbaţii la toate tipurile de modulaţie în
impuls, cu excepţia MIA, înaintea detecţiei, are loc regenerarea semnalului,
adică se reface forma impulsurilor. În acest scop, se realizează limitarea
bilaterală a impulsurilor la niveluri apropiate de jumătatea valorii de vârf a
impulsurilor (figura 8.19). În acest fel, se micşorează substanţial influenţa
perturbaţiilor de impuls.
Se atenuează, de asemenea şi zgomotul de fluctuaţie, atât pe durata
dintre impulsuri cât şi pe durata acestora, dacă însă nivelul semnalului este cel
puţin de două ori mai mare decât nivelul zgomotului. Rămâne însă influenţa
perturbaţiilor care se găsesc la nivelul fronturilor anterior şi posterior ale
impulsurilor, care produc totuşi o deplasare mică în timp a acestora precum şi
impulsuri false, suplimentare, provenite de la perturbaţiile de impuls. După
212
filtrul de frecvenţă joasă se reduce substanţial influenţa semnalului demodulat
um(t), în comparaţie cu filtrarea fără regenerare.

Figura 8. 19 - Regenerarea semnalului cu modulaţie de impuls.

a - semnal MI fără perturbaţii; b - amestec aditiv de semnal MI şi perturbaţii; c - semnal
regenerat cu MI.

În liniile de radioreleu se foloseşte frecvent metoda regenerării

impulsurilor la punctele intermediare de recepţie-emisie şi, în acest fel, se
elimină posibilitatea acumulării perturbaţiilor între punctele de retranslaţie, ceea
ce îmbunătăţeşte substanţial stabilitatea la perturbaţii.
Schemele bloc ale demodulatoarelor semnalelor cu modulaţie de impuls
sunt prezentate în figura 8.20. Regenerarea impulsurilor se face cu ajutorul
limitatorului de amplitudine.

Figura 8. 20 - Detectoare pentru semnalele cu modulaţie de impuls

a - MIA; b - MIL şi MIF; c – MI.

213
 La detectarea semnalelor cu modulaţie discretă (semnale manipulate), se
are în vedere că acest tip de modulaţie reprezintă un caz particular al tipurilor
de modulaţie analogică şi astfel, pentru detecţia semnalelor manipulate pot fi
utilizate detectoarele analizate anterior. Caracterul discret al semnalelor de
intrare, precum şi acceptarea distorsionării formei semnalelor demodulate,
permite reducerea cerinţelor pentru liniaritatea caracteristicii de detecţie.

214
CAPITOLUL IX

9. PROCESAREA SEMNALELOR ÎN RECEPTOR

 Condiţiile de recepţie
1. Datorită atenuării în linia de comunicaţie (prin fir sau radio), semnalul
recepţionat are un nivel mic: de la 1 ÷ 10 V în liniile magistrale pe unde
metrice, până la 10–12 ÷ 10–14 V în canalele de satelit.
2. La intrarea receptorului, în afara semnalului modulat, există întotdeauna
zgomote externe şi interne precum şi semnale de la alte mijloace
radiotehnice. Puterea însumată a tuturor zgomotelor poate depăşi de sute şi
mii de ori puterea semnalului util. Astfel, un emiţător dispus în apropiere,
poate induce în antenă tensiuni de 0,1 ÷ 0,5 V.
3. La recepţie se cunosc apriori date despre semnalul care trebuie recepţionat:
frecventa purtătoare, tipul de modulaţie, amplitudinea, durata, codul. Cu cât
se cunosc mai multe date despre semnal, cu atât mai performante pot fi
metodele de recepţie.
 Scopul recepţiei
Descoperirea semnalelor
Recepţia trebuie să determine dacă există sau nu există semnale la
intrare.
Selecţia-extragerea semnalelor
Se urmăreşte ca, prin tipul semnalului şi cel al modulaţiei, să se asigure
diferenţierea cea mai bună a unui semnal faţă de altul în condiţii de zgomot.
Refacerea semnalelor.
Refacerea semnalului se referă la obţinerea fidelă a formei semnalului
iniţial (primar).
 Funcţiile principale ale receptorului
1. Prelucrarea semnalului
2. Amplificarea semnalului
3. Demodularea semnalului
Aceste funcţii sunt reciproc legate între ele.
Prelucrarea semnalului are ca scop creşterea raportului semnal-zgomot.
Dacă semnalul este mai mare decât perturbaţia, se poate face amplificarea şi
demodularea. Extragerea din semnalul recepţionat a semnalului modulator
primar se face în demodulator.
Pentru reproducerea cât mai fidelă a semnalului primar, acesta nu numai
că se demodulează, ci este supus şi analizei, având în vedere cunoaşterea apriori
a datelor despre semnalul transmis. În acest fel, demodulatorul conţine şi
circuite specializate pentru prelucrarea postdetecţie.
Prelucrarea până la detector se realizează de obicei cu amplificatoare
rezonante, cu filtre de bandă în aparatură multicanal.
Prelucrarea după detector se realizează cu filtre de joasă frecvenţă.
Acea parte a demodulatorului care face analiza parametrilor semnalelor
sosite şi ia decizii asupra semnalului transmis se numeşte dispozitiv de decizie.
Scopul prelucrării semnalului constă într-o astfel de transformare a semnalelor,
215
încât acestea să fie cât mai deosebite de perturbaţie şi între ele. În acest fel, se
micşorează probabilitatea deciziilor eronate.
Schema structurală de prelucrare a semnalelor în demodulator pentru
semnale continue şi discrete este prezentată în figura 9.1.

Figura 9. 1 - Schema bloc de prelucrare a semnalelor în demodulator;

a - semnale continue; b - semnale discrete

Amplificarea semnalelor până la valori pentru care detectorul poate

funcţiona normal se face împreună cu prelucrarea de filtrare.
La amplificare, se acordă importanţă liniarităţii caracteristicilor de
amplitudine-frecvenţă şi de fază-frecvenţă în banda de frecvenţă a semnalului,
proprietăţilor de zgomot şi distribuţiei amplificării în canalul de comunicaţie.
 Recepţia coerentă şi recepţia necoerentă
Dacă recepţia se face având în vedere faza iniţială a semnalului, atunci
ea se numeşte recepţie coerentă. Recepţia care se face fără a lua în consideraţie
faza iniţială a semnalului se numeşte recepţie necoerentă.
Detecţia semnalului luând în consideraţie faza iniţială asigură creşterea
raportului semnal-zgomot la ieşirea detectorului de 2 ori în raport cu recepţia
necoerentă. Acest lucru se explică prin faptul că, la ieşirea detectorului coerent,
tensiunea zgomotului este proporţională cu cosinusul diferenţei de fază dintre
semnal şi zgomot, 0 – z.
 Prelucrarea numerică
Dezvoltarea microelectronicii şi a tehnicii de calcul permite trecerea de la
prelucrarea analogică la cea numerică a semnalelor, în primul rând după
detector. În acest scop, semnalul continuu se transformă în semnal numeric, care
apoi se prelucrează cu ajutorul unui microprocesor specializat. În acest fel, se
poate asigura o precizie înaltă de prelucrare şi o adaptare rapidă la schimbarea
condiţiilor externe de recepţie (prin schimbarea programului).
Prelucrarea numerică permite realizarea operaţiilor tradiţionale de
prelucrare, cum sunt filtrarea, integrarea, selecţia de frecvenţă şi de timp.
Viitorul este al acestor sisteme.

216
  Filtrarea semnalelor
Un filtru bun trebuie să atenueze perturbaţia în condiţiile unei
distorsionări acceptabile a semnalului. La recepţia semnalelor discrete, problema
esenţială a receptorului constă în descoperirea semnalelor şi separarea acestora.
Calitatea descoperirii semnalelor va fi cu atât mai bună, cu cât este mai mare
raportul dintre puterea de vârf a semnalului şi disipaţia (puterea medie)
perturbaţiei.
Filtrul care asigură la ieşire raportul maxim dintre semnal şi zgomot, a
căpătat denumirea de filtru adaptat. La ieşirea acestuia, raportul semnal-zgomot
este maxim posibil pentru filtrele liniare şi nu depinde de forma semnalului
recepţionat; el se determină numai în funcţie de energia acestuia (max =
2Ws/N0). Din aceasta, decurge că filtrul adaptat poate selecta semnale a căror
putere medie este cu mult mai mică decât puterea medie a perturbaţiei.
Făcând o comparaţie între filtrul optimal şi filtrul adaptat, aşa cum au
fost ele prezentate în capitolul 7, se constată că:
- ambele filtre sunt destinate evidenţierii semnalului şi reducerii
perturbaţiilor; ambele îmbunătăţesc raportul semnal-zgomot la ieşire, dar
criteriile funcţionării lor sunt diferite: filtrul optimal minimizează eroarea
pătratică medie, filtrul adaptat maximizează raportul semnal-zgomot.
- distorsionarea semnalelor la ieşirea filtrului optimal este minimă; filtrul
adaptat distorsionează forma semnalului, astfel încât în momentul t0 să se
obţină vârful de semnal. Se poate spune că filtrul adaptat distorsionează
maximal semnalul, însă într-un scop determinat, acela de a-l evidenţia din
zgomote.
- filtrul adaptat poate fi realizat pentru detectarea semnalelor de formă
cunoscută, în timp ce filtrul optimal poate fi realizat pentru semnale
aleatoare cu densitate spectrală de putere cunoscută.
 Strobarea
Strobarea semnalelor, numită uneori şi recepţie cu înregistrare singulară,
reprezintă o metodă simplă de prelucrare a acestora, utilizată larg în practică. În
cazul strobării într-un anume moment în intervalul de durată a semnalului ts, se
marchează valoarea curentă a amestecului dintre semnal şi zgomot, care apoi se
transmite în dispozitivul de decizie. Întrucât caracteristica statistică a
zgomotului depinde puţin de alegerea momentului de înregistrare, atunci,
momentul de strobare (de marcare) este necesar să se aleagă atunci când
semnalul are valoarea maximă şi distorsiuni minime datorită proceselor
tranzitorii. Această situaţie corespunde mijlocului semnalului discret. Dacă
strobarea se face înaintea filtrului adaptat, atunci înregistrarea la momentul t0
asigură recepţia optimă. În cazul filtrării neoptimale înainte de strobare, se
reduce substanţial stabilitatea la zgomote.
 Recepţia integrală
Creşterea stabilităţii la perturbaţii se face luând decizia numai după
analiza singulară repetată sau continuă a semnalului în intervalul duratei sale, t s.
Această metodă de analiză se realizează prin integrare continuă sau prin
însumarea discretă a înregistrărilor.
Dacă la intrarea integratorului acţionează semnalul:
217
 z(t) = s(t) + n(t) (9. 1)
atunci, la ieşirea acestuia se obţine valoarea:
ts ts ts

y   zt   dt   st   dt   n t   dt (9. 2)

0 0 0

unde, în primul termen se află semnalul iar în cel de-al doilea zgomotul la
ieşirea integratorului.
Raportul semnal-zgomot la ieşirea integratorului este:
ies = tsfnint (9. 3)
unde int este raportul semnal-zgomot la intrare iar fn lăţimea efectivă a
spectrului zgomotului la intrarea detectorului. Integrarea impulsurilor video
după detector se poate face simplu prin cuplarea unui circuit RC (figura 9.4).
Constanta de timp a acestui circuit se alege conform relaţiei RC  1,25ts, astfel
încât tensiunea pe condensator la sfârşitul intervalului de integrare să se
găsească în limitele sectorului liniar al caracteristicii de transfer. La finalul
fiecărui semnal discret, la t = ts, se marchează tensiunea la ieşirea integratorului,
iar la t = ts +  capacitatea se descarcă, pregătindu-se astfel pentru recepţia
următorului semnal discret.

Figura 9. 2 - Integrarea impulsurilor video după detector prin comutarea unui circuit RC

În cazul recepţiei cu integrare, zgomotul de trecere dintre simboluri

lipseşte. Raportul semnal-zgomot la ieşirea integratorului este de două ori mai
scăzut decât în cazul prelucrării semnalului discret cu filtrul adaptat.

218
CAPITOLUL X

10. STABILITATEA LA PERTURBAŢII

10.1. Problemele stabilităţii la perturbaţii
Problema generală a stabilităţii la perturbaţii constă în asigurarea calităţii
necesare transmiterii şi recepţionării semnalelor utile, în prezenţa unor semnale
perturbatoare.
Analiza influenţei perturbaţiilor asupra transmiterii semnalelor şi
elaborarea metodelor de reducere a acestei influenţe reprezintă scopul principal
al teoriei stabilităţii la perturbaţii. Prin stabilitatea unui sistem de comunicaţii la
perturbaţii se înţelege capacitatea sistemului de a recunoaşte şi de a reface
semnalele cu fidelitatea necesară, în prezenţa perturbaţiilor, altfel spus,
capacitatea sistemului de a funcţiona în condiţiile existenţei perturbaţiilor.
Stabilitatea la perturbaţii depinde de tipul mesajelor transmise, de nivelul şi
caracteristicile perturbaţiilor şi de parametrii funcţionali ai componentelor
sistemului.
10.1.1. Stabilitatea potenţială şi cea reală la perturbaţii
Stabilitatea potenţială se referă la valoarea maximă posibilă a acesteia
pentru semnalele şi perturbaţiile date. Această stabilitate poate fi asigurată
numai de receptoarele optimale, construite special în acest scop. Ea determină
astfel calitatea extremă care se poate obţine în sistemul de comunicaţie dat şi
care nu poate fi depăşită prin nici un fel de prelucrare a semnalului în prezenţa
perturbaţiilor.
Stabilitatea reală la perturbaţii reprezintă stabilitatea sistemului de
comunicaţie sau a componentelor acestuia în condiţiile reale de execuţie şi acord
al sistemului de comunicaţie, pentru că, în general, nu toate componentele
acestuia pot fi realizate la nivelul ideal, cu parametrii corespunzători.
Teoria stabilităţii potenţiale la perturbaţii rezolvă trei probleme
fundamentale şi anume:
- sinteza receptorului optimal, adică stabilirea schemei structurale a acestuia,
care asigură calitatea maxim posibilă a recepţiei într-un sens determinat;
- analiza funcţionării receptorului optimal, adică determinarea calităţii
recepţiei semnalelor pentru care este destinat acesta;
- compararea stabilităţii reale cu cea potenţială.
Ultima problemă este majoră, pentru că permite aprecierea calităţii
receptorului şi descoperirea resurselor insuficient valorificate pentru
îmbunătăţirea funcţionării acestuia, oferă date despre stabilitatea potenţială
pentru diverse metode de transmisie şi permite compararea acestora şi stabilirea
soluţiilor optime.
10.1.2. Aprecierea cantitativă a stabilităţii la perturbaţii
Pentru determinări teoretice, se folosesc metode directe de apreciere a
calităţii. Astfel, la transmiterea semnalelor primare discrete, se foloseşte
probabilitatea de eroare:

219
 Ne
Pe u i   lim (10. 1)
N  N

unde Ne este numărul semnalelor primare recepţionate eronat şi N numărul total

al semnalelor transmise.
La transmiterea semnalelor primare continue, u(t), fidelitatea se
apreciază cu ajutorul abaterii pătratice medii a semnalului recepţionat faţă de cel
transmis:
t

 u t   lim    u r t   u t    dt
2 1 s 2
(10. 2)
t s  t
s 0

unde ts este timpul de transmitere a semnalului, iar u(t) şi ur(t) sunt semnalele
transmis, respectiv recepţionat.
Mărimea 2u t  se numeşte eroare (abatere) pătratică medie. Diferenţa
ur(t) – u(r) este determinată de deosebirea dintre semnalul primar recepţionat şi
cel transmis, fizic reprezentând perturbaţia la ieşirea receptorului, adică
 2u t   Pp ies
De obicei, acţiunea perturbatoare se determină pe baza raportului dintre
semnal şi perturbaţie la ieşirea receptorului, ies.
Raportul exprimat numeric dintre puterile medii ale semnalului, Ps ies şi
perturbaţiei, Pp ies la ieşirea receptorului este egal cu:
Ps ies
 ies  (10. 3)
Pp ies
Dacă raportul se exprimă în decibeli, atunci se obţine diferenţa
nivelurilor semnalului şi perturbaţiei.

10.2. Recepţia optimală a semnalelor discrete

10.2.1. Criterii de optimizare
În vederea precizării noţiunii de recepţie optimală, este necesar să se
stabilească sensul optimizării. Astfel, pentru fiecare caz concret, se introduce un
criteriu de optimizare, ce reprezintă caracteristica pe a cărei bază se face
aprecierea unui proces oarecare ca fiind sau nu optimal. Alegerea criteriului de
optimizare depinde de problema dată şi de condiţiile de funcţionare şi nu are
caracter de universalitate.
La transmiterea semnalelor discrete, se utilizează frecvent criteriul
observatorului ideal, conform căruia receptorul se consideră optimal dacă se
asigură o valoare minimă a probabilităţii totale de eroare. La transmiterea
semnalelor primare discrete, ui, probabilitatea totală de eroare, Pe, se determină
ca speranţa matematică a probabilităţii de eroare, Pe(ui) pentru fiecare dintre
aceste semnale:
m
Pe  MPe u i    Pu i   Pe u i 
i 1

220
unde P(ui) este probabilitatea de transmitere a semnalului ui şi m este numărul
semnalelor primare transmise.
Criteriul observatorului ideal se poate scrie:
m 
  
min Pe  min  Pu i   Pe u i  (10. 4)
 i1 
Dificultatea de operare cu acest criteriu constă în faptul că toate erorile
sunt considerate la fel de importante, ceea ce nu în toate cazurile este raţional.
Astfel, în cazul transmiterii cifrelor, o eroare la cifrele cele mai semnificative ale
numărului este mai importantă decât cea apărută la cifrele mai puţin
semnificative. În aceste cazuri, este necesară utilizarea altor criterii de
optimizare, care să ţină seama de importanţa erorilor.
10.2.2. Algoritmul recepţiei optimale a semnalelor discrete
Esenţa recepţiei optimale constă în realizarea unei asemenea prelucrări a
semnalului şi perturbaţiei, încât aceasta să asigure îndeplinirea criteriului de
optimizare.
Ansamblul regulilor de prelucrare a semnalului şi perturbaţiei în receptor
care să asigure îndeplinirea acestui criteriu constituie algoritmul recepţiei optime
a semnalului pe fondul perturbaţiei. El se poate elabora prin metode statistice,
cunoscând parametrii semnalelor transmise şi caracteristicile de probabilitate ale
perturbaţiilor. În tabelul 10.1 sunt prezentaţi algoritmii de recepţie optimală
pentru cazul frecvent întâlnit în practică, de transmitere a unor semnale primare
binare, u1 şi u2, cu durata ts prin semnale s1(t) şi s2(t) formate prin metodele
manipulaţiei de amplitudine (MnA), de frecvenţă (MnF) şi de fază (Mn) într-
un canal cu zgomot audio gaussian. Aceşti algoritmi reflectă metoda utilizată
frecvent în prezent pentru recepţia fiecărui element, când decizia cu privire la
semnalul transmis se ia separat pentru fiecare semnal, independent de cel
recepţionat anterior.

Tabel 10.1 - Algoritmii de recepţie în prezenţa zgomotelor aditive gaussiene

Tipul Algoritm
modulaţiei
ts u1

MnA  zt   s1 t   dt 
0,5  Ws (Ws – energia semnalului s1(t))
0 u2

ts u1

MnF  zt   s1 t   dt 
0,5  Ws
0 u2

ts u1

Mn  zt   s1 t   dt 
0
0 u2

221
 Toţi algoritmii din tabel reprezintă inegalităţi care arată succesiunea
operaţiilor ce trebuie executate asupra sumei z(t) dintre semnal şi perturbaţie
precum şi regula de determinare a semnalului primar transmis, ui.
Suma dintre semnalul recepţionat şi perturbaţie se înmulţeşte separat cu
copia semnalelor transmise, s1(t) şi s2(t), produsul se integrează pe durata
semnalului, ts şi, în continuare, se compară rezultatele de integrare. Pe valoarea
maximă dintre acestea se ia decizia cu privire la semnalul transmis. Astfel, dacă
ts ts

 zt   s t   dt   zt   s t   dt ,
0
1
0
2

atunci s-a transmis semnalul s1(t), căruia îi corespunde semnalul primar u1 iar în
caz contrar, când sensul inegalităţii este invers, atunci s-a transmis semnalul
s2(t), căruia îi corespunde semnalul primar u2. Această regulă este marcată în
algoritm prin faptul că, în dreptul semnului inegalităţii, se află acel semnal (u1
sau u2), în favoarea căruia se elaborează decizia.
Pentru semnalele cu manipulaţie de amplitudine şi de fază, în algoritmii
respectivi se fac aceleaşi operaţii, însă compararea rezultatului de integrare se
face cu pragul, care este egal cu jumătate din energia semnalului s1(t) pentru
manipulaţia de amplitudine şi, respectiv, zero, pentru manipulaţia de fază.
10.2.3. Schema receptoarelor optimale
Realizarea schemei-bloc, pe baza algoritmului dat, se face prin realizarea
operaţiilor în succesiunea indicată. În figura 10.1 sunt prezentate schemele
receptoarelor optimale realizate pe baza algoritmilor din tabelul 10.1.

Figura 10. 1 - Schemele bloc ale receptoarelor (demodulatoarelor) coerente optimale pentru
semnale cu MnA (a), MnF (b) şi Mn(c)

Pentru semnalele cu MnF, schema are două canale (figura 10.1.b). În

fiecare canal, semnalul recepţionat, z(t), se înmulţeşte cu copia semnalului
222
transmis (s1(t) în primul canal, s2(t) în cel de-al doilea), semnal elaborat de unul
dintre generatoarele G. Produsele obţinute se integrează, iar rezultatele se
compară în instalaţia de decizie, ID, la ieşirea acesteia formându-se semnalele
primare u1 sau u2, în funcţie de sensul inegalităţii. Schemele receptoarelor
optimale pentru semnalele cu MnA şi cu Mn au un singur canal (figura 10.1.a,
b), rezultatul comparându-se cu pragul corespunzător.
În aceste scheme, cele două generatoare G, care elaborează copiile fidele
ale semnalelor transmise, s1(t) şi s2(t) sunt sincronizate de la o instalaţie
specială. Pentru funcţionarea integratorului şi a dispozitivului de decizie se
folosesc, de asemenea, impulsurile de tact de sincronizare, care determină
începutul şi sfârşitul intervalului de integrare şi momentul de elaborare a
deciziei asupra semnalului recepţionat.
Schemele din figura 10.1 se referă la receptoarele optimale de corelaţie,
operaţia matematică de înmulţire a două semnale şi integrarea produsului
rezultat reprezentând corelaţia acestora. Prin aceeaşi operaţie se determină
semnalul la ieşirea filtrului adaptat, motiv pentru care receptoarele optimale se
pot realiza şi cu filtre adaptate (figura 10.2), care înlocuiesc generatoarele
semnalelor s1(t) şi s2(t), înmulţitoarele şi integratoarele.

Figura 10. 2 - Schema-bloc a demodulatoarelor optimale coerente realizate cu filtre adaptate

pentru semnale cu MnA (a), MnF (b) şi cu Mn(c)

10.2.4. Recepţia necoerentă

Toate schemele de receptoare optimale analizate mai sus pot fi
considerate ca scheme optimale pentru demodulatoarele coerente de semnale
discrete. La intrarea acestora, se aplică semnalele discrete si(t) în amestec cu
perturbaţiile, iar la ieşire se formează semnalele primare ui, în care scop se
foloseşte nu numai informaţia despre amplitudinea, dar şi despre faza
semnalelor manipulate de frecvenţă înaltă.

223
 Uneori, informaţia despre faza semnalului recepţionat nu se utilizează. O
asemenea metodă de recepţie se numeşte necoerentă şi se utilizează în canale cu
parametri variabili, la care faza se modifică aleator sau în cazurile când
determinarea fazei este dificilă din punct de vedere tehnic, în scopul
simplificării schemei.
La recepţia necoerentă, decizia asupra semnalului transmis se ia pe baza
valorilor anvelopei şi nu a valorilor instantanee a semnalelor la ieşirea
circuitelor de prelucrare. În scopul selectării anvelopei, în schema receptorului,
după circuitele de prelucrare (filtre adaptate), se cuplează detectoarele de
amplitudine. În acest fel, schemele receptoarelor optimale necoerente au
configuraţia arătată în figura 10.3.

Figura 10.3 - Schemele-bloc ale demodulatoarelor optimale necoerente pentru semnale cu MnA
(a) şi pentru semnale cu MnF (b)

Este de remarcat faptul că recepţia necoerentă pentru semnale Mn nu se

poate realiza, întrucât informaţia transmisă este conţinută în variaţia fazei, care
nu mai este luată în considerare la acest tip de recepţie.

10.3. Stabilitatea potenţială la perturbaţii pentru recepţia

optimală a semnalelor discrete
10.3.1. Determinarea stabilităţii potenţiale la perturbaţii pentru
semnale discrete
Prin stabilitate potenţială la perturbaţii la recepţia semnalelor discrete se
înţelege situaţia în care probabilitatea erorii la recepţia cu un receptor optimal
are valoarea minim posibilă. Recepţia cu un receptor real se face, de regulă, cu o
stabilitate la perturbaţii mai mică decât cea potenţială şi, în orice condiţii,
depăşirea acesteia este imposibilă.
Formulele de calcul al probabilităţii de eroare la recepţia optimală a
semnalelor de egală probabilitate cu MnA, MnF, Mn şi MnR într-un canal cu
zgomot aditiv alb gaussian, obţinute din teoria stabilităţii potenţiale la perturbaţii
sunt prezentate în tabelul 10.2, unde se folosesc următoarele notaţii:
W
 h 2  s - raportul dintre energia semnalului, Ws şi densitatea spectrală de
N0
putere a zgomotului, N0;
 0(z) – integrala de probabilitate tabelată, având expresia:
224
  0 z  
1
 0,65  e  0, 44z  0, 75 
2

2
Formula probabilităţii de eroare în cazul recepţiei coerente pentru
semnale MnA, MnF şi Mn în formă utilă pentru calcule practice devine:
Pe  0,65  e  0, 44  h  0, 75 
2
(10. 5)
1
unde   pentru MnA,  = 1 pentru MnF şi   2 pentru Mn
2
Formulele din tabelul 10.2, pentru calculul erorii, se utilizează la
rezolvarea problemelor importante de analiză şi sinteză a receptorului optimal,
adică pentru calculul stabilităţii la perturbaţii în recepţia semnalelor date şi a
perturbaţiilor sau, invers, pentru calcularea caracteristicilor semnalelor şi
perturbaţiilor pe baza unei anumite stabilităţi la perturbaţii, date.

Tabel 10.2
Tipul semnalelor discrete Recepţia coerentă Recepţia necoerentă
1  h  h2
 0   1 
MnA 2  2  e 4
2
h2
  0 h 
1
1 
MnF 2 e 2
2

Mn
1
2
 0  2h  -
1 h 2
MnR  1  2 0  2h  2
e

Aplicaţii
 Să se calculeze probabilitatea de eroare în cazul recepţiei optimale coerente
Ws
a semnalelor binare MnF, dacă = 9 şi să se determine modul de
N0
variaţie a probabilităţii erorii când viteza de modulaţie creşte de două ori.
Rezolvare
Ws
Se introduce în relaţia 10.5 valoarea h   3 şi MnF = 1,
N0
obţinându-se: Pe  0,65  e  0, 443 0, 75   1,28 10 3 .
2

Dacă viteza de modulaţie creşte de două ori, durata semnalului şi,

corespunzător, energia sa se micşorează de două ori şi, atunci, h12  4,5 .
Introducând acum valoarea h1  4,5 în relaţia 10.5, se obţine Pe1  1,68  102 .

225
Comparând Pe cu Pe1, se constată că, la creşterea de două ori a vitezei de
1,68  102
modulaţie, probabilitatea de eroare creşte de  13 ori.
1,28  103
 Să se determine puterea semnalului, Ps la ieşirea receptorului necoerent
optimal în cazul semnalelor binare MnA, necesară asigurării unei
probabilităţi de eroare Pe  10–5, dacă viteza de modulaţie este B = 1200
Baud şi N0 = 10–5 V2/Hz.
Rezolvare
Din tabelul 10.2, se constată că probabilitatea de eroare în condiţiile date
h2
1 
se determină cu relaţia Pe   e 4 .
2
Logaritmând această formulă, se obţine: h2  – 4ln(2Pe) = 43,28. Cum
W P
h 2  s , Ws  s , rezultă:
N0 B
Ps  h2BN0 = 43,28120010–5 = 0,52 V2

10.3.2. Compararea stabilităţii la perturbaţii pentru semnale

discrete
Evident, practic, este important să se cunoască deosebirile calitative şi
cantitative dintre diferitele tipuri de semnale şi diferitele metode de recepţie, din
punct de vedere al stabilităţii la perturbaţii. De obicei, datorită limitelor relativ
mari de variaţie a acesteia, compararea stabilităţii la perturbaţii nu se face pe
baza probabilităţii de eroare, ci pe baza câştigului energetic.
Câştigul energetic, ge [dB], exprimă diferenţa dintre energiile semnalelor
care asigură aceeaşi probabilitate de eroare pentru diferite tipuri de modulaţie,
de metode de recepţie, de codare etc.:
W
g e  10  lg s1 (10. 6)
Ws 2 P , N  constant
e 0

Dacă ge < 0, atunci au loc pierderi energetice. De obicei, valoarea

energiei pentru calculul lui ge nu se determină cu formula probabilităţii de eroare
ci pe baza reprezentărilor grafice Pe = f(h2), care dau o reprezentare sugestivă
asupra stabilităţii la perturbaţii. În figura 10.4 sunt date reprezentările grafice
Pe = f(h2) pentru recepţia optimală a semnalelor binare, construite pe baza
formulelor din tabelul 10.2. Se poate constata că stabilitatea maximă la
perturbaţii o are sistemul de comunicaţie cu Mn, cea mai mică stabilitate
având-o sistemele de comunicaţie cu MnA.
Dacă se calculează ge pe baza formulei 10.6, se constată că, pentru
sistemul cu semnale contrare Mn ge = 2 (3 dB) faţă de sistemul cu semnale
ortogonale MnF şi, respectiv ge = 4 (6 dB) faţă de sistemul cu semnale MnA.
Din punct de vedere fizic, această situaţie se explică prin faptul că semnalele
Mn se deosebesc maximal unul faţă de celălalt.

226
 Aplicaţie
Utilizând graficele din figura 10.4, să se determine câştigul energetic la
recepţia optimală coerentă a semnalelor binare cu MnF, în comparaţie cu
recepţia optimală necoerentă a acestora.
Se efectuează calculele pentru Pe = 410–3.
Rezolvare
Dreapta paralelă cu axa absciselor, Pe = 410–3, intersectează curbele 2 şi
3 în punctele de abscisă h 22  7 (la recepţia coerentă), respectiv h 32  9,5 (la
recepţia necoerentă). Cum Ws = h2N0 introducând cele două valori citite pe
grafic în relaţia 10.6, se obţine:
Ws 2 h 32  N0 h 32 9,5
g e  10  lg  10  lg 2  10  lg 2  10  lg  1,33 dB
Ws3 P , N  ct . h 2  N0 h2 5
e 0

Se poate constata că pierderile energetice la recepţia necoerentă, faţă de

cea coerentă, sunt nesemnificative (1 – 2 dB), astfel încât, la realizarea practică
a receptoarelor de semnale cu MnA şi MnF, se preferă recepţia necoerentă.

Figura 10. 4 - Probabilitatea de eroare la recepţia optimală a semnalelor binare de

probabilitate egală în canalul cu zgomot aditiv gaussian
1 – semnale Mn în antifază, recepţie coerentă; 2 – semnale MnF ortogonale, recepţie
coerentă; 3 – semnale MnF ortogonale, recepţie necoerentă; 4 – semnale MnA, recepţie
coerentă; 5 – semnale MnA, recepţie necoerentă;

227
 10.4. Recepţia optimală a semnalelor continue
10.4.1. Criterii de optimalitate
Problema recepţiei semnalelor continue modulate se deosebeşte
substanţial faţă de cea a recepţiei semnalelor discrete. Ca rezultat al prelucrării
semnalelor în receptor, este necesară nu numai atenuarea perturbaţiei, dar şi
refacerea semnalului primar transmis, u(t), ale cărui distorsiuni trebuie să fie
minime.
Criteriul de optimalitate utilizat constă minimizarea abaterii pătratice
medii dintre semnalele primare transmis, u(t) şi recepţionat, ur(t), astfel:
min 2u t   min u r t   ut 
2
(10. 7)
Acest criteriu are în vedere nu numai influenţa perturbaţiilor dar şi
distorsionarea semnalelor recepţionate.

10.4.2. Algoritmul recepţiei optimale a semnalelor continue

Regula de funcţionare a receptorului optimal care asigură realizarea
criteriului exprimat de relaţia 10.7 se poate stabili din analiza procesului de
transformare a semnalelor primare la transmiterea acestora în sistemul de
comunicaţie.
Dacă se consideră că operaţiile de modulare şi de detecţie sunt ideale şi
nu introduc distorsiuni, atunci min  2u t  se asigură când diferenţa dintre
semnalele modulate recepţionat, sr(u,t) şi respectiv transmis, s(u,t) este, în
medie, minimă.

Figura 10. 5 – Algoritmul recepţiei optimale a semnalelor continue

Algoritmul de funcţionare a receptorului optimal pentru semnale

continue se poate considera:
min s2 t   min s r u, t   su, t 
2
(10. 8)
Un astfel de receptor va avea la ieşire semnalul primar u(t) diferenţiat
foarte puţin de cel transmis.

228
 10.4.3. Schema bloc a receptorului optimal
Cu ajutorul filtrului liniar optimal (Wiener) se prelucrează semnalul
recepţionat, z(t) = s(u,t) + n(t), astfel încât să se obţină minimul lui s2 t  . Acest
filtru asigură atenuarea maximă a perturbaţiei în condiţiile distorsionării minime
a formei semnalului. Filtrul liniar pe baza algoritmului 10.8 este optimal pentru
semnalul modulat s(u,t) şi nu pentru semnalul primar, u(t); el asigură astfel
prelucrarea optimă înainte de detecţie. Din acest motiv, este necesar ca, după
filtrul optimal, să se cupleze detectorul ideal pentru modulaţia dată. Schema
receptorului optimal pentru semnale continue este prezentată în figura 10.6.

Figura 10. 6 - Schema bloc a receptorului optimal pentru semnale

continue

10.5. Stabilitatea potenţială la perturbaţii pentru semnale

continue
Valoarea minimă posibilă a erorii pătratice medii, min s2 t  pentru
condiţiile date de transmisie, care se referă la semnale, perturbaţii, modelul
canalului de comunicaţie, determină stabilitatea potenţială la perturbaţii la
recepţia semnalelor continue. Ea reprezintă precizia maxim posibilă cu care se
poate reproduce semnalul primar, u(t). Cum, din punct de vedere fizic, s2 t 
reprezintă puterea zgomotului, calculul stabilităţii potenţiale la perturbaţii
înseamnă de fapt calculul puterii minime posibile a perturbaţiilor la
demodulator. Valoarea absolută a puterii perturbaţiilor nu poate însemna totuşi o
caracteristică obiectivă a influenţei acestora asupra semnalului, întrucât, pentru
aceasta, este necesar să se ţină seama şi de nivelul semnalului. De obicei, pentru
determinarea stabilităţii la perturbaţii la recepţia semnalelor continue, se
calculează raportul dintre puterea medie a semnalului, Ps ies şi cea a perturbaţiei,
Pp ies, la ieşirea demodulatorului:
Ps ies
 ies 
Pp ies
10.5.1. Câştigul demodulatorului
La orice demodulator, raportul semnal-perturbaţie la ieşire, ies nu
depinde numai de parametrii de calitate ai demodulatorului dar şi de raportul
semnal-perturbaţie la intrarea acestuia, int. Din acest punct de vedere, este mai
comod să se exprime stabilitatea la perturbaţii la transmiterea semnalelor
continue prin valoarea câştigului în raportul semnal-perturbaţie, astfel:

229
 Ps ies
 ies Pp ies
g sp   (10. 9)
 int Ps int
Pp int
unde puterea medie a perturbaţiei Pp int, la intrarea demodulatorului, şi Pp ieş, la
ieşirea acestuia, se determină în banda de frecvenţă a semnalelor respective.
Câştigul gs-p arată modificarea raportului semnal-perturbaţie datorită
demodulatorului. Dacă gs-p > 1, atunci demodulatorul îmbunătăţeşte raportul
semnal-perturbaţie iar dacă gs-p < 1, acesta înrăutăţeşte recepţia. Formulele
pentru calculul câştigului la demodulatorul optimal pentru diferite tipuri de
modulaţie în cazul perturbaţiei sub forma zgomotului aditiv alb gaussian sunt
prezentate în tabelul 10.3, unde:
f
-   s este coeficientul de lărgire a benzii de frecvenţă, care exprimă
Fm
raportul dintre lărgimea benzii semnalului modulat, fs, şi frecvenţa maximă
a semnalului modulator, Fm;
- M este coeficientul (factorul) de modulaţie;
- m este indicele de modulaţie;
- KA este coeficientul de amplitudine a semnalului modulator.

Tabel 10.3
Tipul modulaţiei Câştigul
MA M 2
  MA
M  K 2A
2

MAE (echilibrată) MAE = 2

MABLU (cu bandă unică) MABU = 1
MIA MAI
MF 3 3
2
 m 2MF    2
  3MF
KA 4K A
M m2M 3M
  M 
K 2A 4K 2A
MIA – MA 0,6 3
  MAI MA
K 2A
MI – MA 3
2
  3MI  MA
4K A

230
Analiza formulelor prezentate în tabelul de mai sus arată că, pentru modulaţia de
2
amplitudine, câştigul maxim g s  p MA  se obţine când M = 1 şi K 2A  2 . În
3
2
mod practic, întotdeauna M < 1 iar K 2A  2 , din care cauză, g s  p MA  , adică
3
sistemul cu modulaţie de amplitudine nu are câştig, ci pierderi. Astfel, pentru
semnalul primar audio în radiodifuziune, când KA = 18 dB şi M = 0,6, se obţine
gs-p MA = 0,011. Din punct de vedere fizic, câştigul mic la MA se explică prin
faptul că partea cea mai importantă a semnalului modulat este concentrată în
purtătoare iar informaţia utilă, care determină semnalul la ieşirea receptorului,
este conţinută în oscilaţiile laterale, de putere mică. Din acest motiv, eliminarea
purtătoarei din semnalul MA prin trecerea la modulaţia de amplitudine
echilibrată (MAE) sau la modulaţia de amplitudine cu bandă laterală unică
(MABLU) determină sporirea câştigului până la valoarea gs-p = 
La tipurile de modulaţie cu bandă largă de frecvenţă (MF, M, MI
etc.), câştigul poate fi supraunitar şi creşte substanţial odată cu lărgirea
spectrului semnalului modulat (proporţional cu puterea a treia a coeficientului
de lărgire a benzii, . Pentru creşterea câştigului, este necesar să se mărească
deviaţia de frecvenţă la modulaţiile unghiulare sau să se micşoreze durata
impulsurilor purtătoarei la modulaţiile în impuls.
Aplicaţie
Să se determine raportul semnal-perturbaţie la ieşirea demodulatorului
semnalelor modulate în frecvenţă (MF), dacă raportul semnal-perturbaţie la
intrarea acestuia este int= 30 dB în condiţiile când parametrii de modulaţie
sunt următorii: mMF = 10, KA = 14 dB, iar recepţia este optimală.
Rezolvare
Introducem valoarea K 2A = 101,4 = 25,1 în formula câştigului şi obţinem:
3 102  2 20  1
gs  p MF   263
25,1
Folosind formula 4.9, rezultă că:
30

ies  g s  p MF  int  26310

10
 2,63 105  54,2 dB
Se poate arăta că stabilitatea la perturbaţii a semnalelor MF este mai
mare decât cea a semnalelor MA pentru aceleaşi condiţii de recepţie, adică
pentru puteri egale ale semnalelor modulate şi aceeaşi densitate spectrală a
puterii perturbaţiilor la intrarea receptorului, recepţia fiind optimală.
Astfel, raportul semnal-perturbaţie la ieşirea demodulatorului se
determină având în vedere că:

231
 f 1  f

Pp  N
f1
0  df  N 0  f

Ps int
ies  g s  p  int  g s  p  (10. 10)
N 0  f 0
 ies MF M 2  K 2A
 3  m 2MF
 ies MA MK 2
A

În concluzie, raportul semnal-perturbaţie în sistemul cu MF este mai

mare de 4,5  m2MF ori decât în sistemul cu MA pentru aceleaşi condiţii de
semnal-perturbaţie. În practică, se utilizează de obicei un indice de modulaţie
mMF  5 şi atunci avantajul MF în raport cu MA este substanţial. Trebuie
menţionat însă faptul că acest avantaj se obţine datorită lărgirii benzii de
frecvenţă, adică se poate câştiga în stabilitatea la perturbaţii dar costul acestui
câştig este pierderea în banda de frecvenţă.
La modulaţiile de bandă largă, câştigul substanţial care se obţine este
datorat în principal însumării coerente în demodulator a componentelor spectrale
ale perturbaţiei. Astfel, prin însumarea coerentă a 12 componente similare ale
semnalului şi perturbaţiei, amplitudinea semnalului se măreşte de 12 ori (puterea
creşte corespunzător, de 144 ori). iar puterea perturbaţiei creşte în acest caz
numai de 12 ori.
10.5.2. Pragul de stabilitate la perturbaţie al demodulatorului
Din formulele prezentate în tabelul 10.3, se vede că, pentru valori mari
ale coeficientului de lărgire a spectrului, se pot obţine valori foarte mari ale
câştigului demodulatorului. Astfel, dacă mMF = 60 şi K 2A  2 , se obţine un
câştig gs-p = 6,6105. Însă, odată cu lărgirea spectrului, creşte şi puterea
perturbaţiei la intrare, int. Pentru o anumită valoare int lim, se măreşte foarte
mult nivelul perturbaţiilor la ieşirea demodulatorului, ceea ce produce
micşorarea rapidă a raportului semnal-perturbaţie, ies, la ieşire. Câştigul
demodulatorului scade substanţial. Acest proces este ilustrat grafic în figura
10.7, unde se reprezintă relaţiile ies = f(int).
Pragul stabilităţii la perturbaţii al demodulatorului reprezintă raportul
minim semnal-perturbaţie la intrarea acestuia, sub care sistemul de comunicaţie
cu modulaţia dată îşi pierde avantajul în ceea ce priveşte stabilitatea la
perturbaţii, altfel spus, câştigul nu mai este evident. Efectul de prag limitează
posibilităţile modulaţiilor de bandă largă în privinţa creşterii calităţii transmisiei
semnalelor continue.
Apariţia pragului pentru sistemele de comunicaţii la care lăţimea
spectrului semnalului modulat, fs este mai mare decât lăţimea spectrului
semnalului modulator, Fm, se poate explica prin efectul de atenuare a semnalului
slab de către cel puternic, în detector. În domeniul inferior pragului, perturbaţia
este mai mare decât semnalul, care este astfel atenuat de către perturbaţie. În
acest caz, apar la ieşire vârfuri ale perturbaţiei, care reduc substanţial calitatea
transmisiei. Aceste fenomene încep să apară atunci când valorile de vârf ale
232
semnalului şi perturbaţiei sunt egale. Pentru coeficientul de amplitudine al
perturbaţiei KA  3, pragul de stabilitate la perturbaţii (a se vedea figura 10.7),
int lim  10 dB. La detecţia sincronă a semnalelor cu MA, MAE şi MABLU,
efectul de prag nu se observă; pentru aceste modulaţii ale semnalelor, relaţiile
sunt liniare pentru orice valoare a lui int.

Figura 10. 7 - Variaţia stabilităţii la perturbaţii la demodulatoarele optimale

de MF (mMF = 2, 4, 8), MAE, MABLU şi MA

10.5.3. Metode de reducere a pragului de stabilitate la perturbaţii

Astfel de metode sunt utilizate în cazul sistemelor de comunicaţie cu
MF, frecvent folosite în prezent. Datorită faptului că pragul apare pentru o
putere determinată a perturbaţiei la intrarea demodulatorului, este evident că
micşorarea acesteia când puterea semnalului rămâne aceeaşi, asigură
funcţionarea demodulatorului în regimul superior pragului.
Puterea perturbaţiei de fluctuaţie care acţionează în canalul de
comunicaţie este proporţională cu lăţimea benzii de frecvenţă. Din această
cauză, pentru micşorarea puterii perturbaţiei la intrarea demodulatorului, Pp int,
este necesară micşorarea benzii de trecere a filtrului de prelucrare dinaintea
acestuia. La demodulatorul optimal cu filtre liniare cu banda de frecvenţă fs,
aceasta este corespunzătoare spectrului semnalului modulat. Dacă se alege filtrul
cu o bandă de frecvenţă mai îngustă (< fs), atunci puterea perturbaţiei la ieşirea
filtrului se micşorează, însă şi semnalul care trece printr-un astfel de filtru va fi
însoţit de distorsiuni semnificative, calitatea recepţiei reducându-se mult. Pentru
eliminarea acestei contradicţii aparente, există posibilitatea utilizării metodei
care constă în introducerea unui filtru de bandă îngustă care se acordă automat,
urmărind valoarea instantanee a frecvenţei semnalului MF, care se modifică
relativ încet, în conformitate cu legea semnalului modulator. Acest filtru se
numeşte filtru de urmărire şi se cuplează în traseul de frecvenţă medie a
receptorului MF conform schemei din fig. 10.8.
233
 În vederea reacordării frecvenţei centrale a filtrului, se folosesc elemente
reactive de comandă, ca: diode varicap, tranzistoare etc. Tensiunile de comandă
pentru aceste elemente se aplică de la ieşirea demodulatorului. Banda de trecere
a filtrului de urmărire se alege aproximativ egală cu 2Fm, unde Fm este valoarea
maximă a frecvenţei din spectrul semnalului modulator. Puterea perturbaţiilor la
ieşirea filtrului de urmărire se reduce de aproximativ mMF ori, ceea ce conduce
la micşorarea pragului de stabilitate la perturbaţii cu 5 ÷ 7 dB. Datorită
dificultăţilor tehnice de realizare constructivă a filtrului de urmărire cu frecvenţă
centrală acordabilă cu frecvenţa Fm, acesta se poate înlocui cu filtrul de bandă
îngustă de frecvenţă medie neacordabil şi cu banda de trecere  2Fm.

Figura 10. 8. Schema bloc ale demodulatorului MF cu prag micşorat de stabilitate la perturbaţii
cu filtru de urmărire

Reacţia se aplică în schemă la heterodină şi se alege astfel încât, sincron

cu modificarea frecvenţei semnalului recepţionat, fo  fd, în aceeaşi direcţie să
se modifice frecvenţa heterodinei G cu variaţia fdh. Această schemă de
micşorare a pragului se referă deci la realizarea heterodinei de urmărire.
Frecvenţa la ieşirea mixerului în această schemă pentru fh – fo = fFM este:
fies = (fh  fdh) – (f0  fd) = fFM  (fdh – fd) (10. 11)
Din expresia (10.11) se observă că, prin alegerea deviaţiei de frecvenţă a
heterodinei, fdh se poate micşora lăţimea spectrului semnalului şi, în mod
corespunzător, pragul stabilităţii la perturbaţii.

10.6. Recepţia neoptimală a semnalelor

10.6.1. Condiţii de realizare
Realizarea schemelor optimale de recepţie a semnalelor discrete şi
continue necesită apriori o oarecare informaţie despre semnale şi despre
caracteristicile canalului. Cu cât mai mare este informaţia apriorică în punctul de
recepţie, cu atât mai performantă şi mai complexă poate fi instalaţia de recepţie
din punct de vedere al stabilităţii la perturbaţii. Pentru semnalele cu parametri
cunoscuţi, se poate realiza receptorul optimal coerent. În practică, însă în mod
frecvent, se folosesc diferite variante constructive de instalaţii de recepţie
neoptimale, dar sigure în funcţionare şi mult mai simple, cu o pierdere oarecare
(acceptabilă) de stabilitate la perturbaţii. Pentru semnale simple şi pentru tipurile
234
de modulaţie discretă şi analogică frecvent utilizate (MA, MF, M), se obţin
scheme de recepţie neoptimală a căror stabilitate la perturbaţii diferă puţin de
valorile potenţiale ale acesteia.
10.6.2. Recepţia semnalelor cu manipulaţie de frecvenţă
Acest tip de semnale se foloseşte cel mai des în sistemele de transmisie a
mesajelor discrete. De regulă, se utilizează metoda de filtrare la recepţia MnF,
iar schema bloc a demodulatorului în acest caz este similară cu schema
demodulatorului optimal necoerent pentru semnalele MnF, prezentată în figura
10.3. Deosebirea constă în aceea că, la demodulatorul optimal se utilizează filtre
adaptate, iar la demodulatorul neoptimal se utilizează filtre de bandă înainte de
detector şi filtre de joasă frecvenţă de manipulaţie după detector.
Probabilitatea de eroare la demodulatorul de filtrare neoptimal pentru
semnale MnF este mai mare decât la recepţia optimală necoerentă. Pierderile
energetice sunt de ordinul 3 ÷ 6 dB. Această înrăutăţire a stabilităţii la
perturbaţii este determinată în principal de doi factori şi anume:
- micşorarea raportului semnal-perturbaţie faţă de filtrele adaptate;
- perturbaţiile dintre simboluri (de trecere), cauzate de procesele tranzitorii din
filtre, cum sunt oscilaţiile remanente, care se produc datorită elementelor
anterioare ale semnalului.
10.6.3. Sisteme cu manipulaţie de fază (Mn, MnR)
Manipulaţia de fază cu semnale contrare asigură stabilitatea maximă
potenţială la perturbaţii, motiv pentru care ea este utilizată frecvent în sistemele
moderne de comunicaţii. La Mn este necesară obţinerea informaţiei despre
faza semnalului recepţionat şi, din această cauză, este necesară utilizarea
recepţiei coerente, adică a detectării de fază. Schema demodulatorului pentru
semnale Mn este arătată în figura 10.9.

Figura 10. 9 - Schema bloc a receptorului pentru semnale cu Mn

Dacă se compară această schemă cu cea a receptorului optimal din figura

10.1, se observă similitudinea dintre ele. Detectorul de fază, D, îndeplineşte
rolul înmulţitorului, iar filtrul de frecvenţă joasă pe cel al integratorului.
Generatorul de referinţă, G, din sistemul de acord automat pe fază al frecvenţei,
RAF, se acordă astfel încât frecvenţa şi faza oscilaţiei sale să coincidă cu
frecvenţa şi faza unuia dintre semnale, spre exemplu, semnalul s1(t). În funcţie
de polaritatea tensiunii la ieşirea filtrului de frecvenţă joasă, se formează în
instalaţia de decizie semnalele de ieşire u1 sau u2. Introducerea în schema
235
filtrului de bandă a prelucrării dinaintea detectorului este necesară pentru
limitarea perturbaţiilor la intrarea detectorului de fază. Această schemă a
receptorului Mn asigură o valoare a stabilităţii la perturbaţii apropiată de cea
potenţială, însă are în acelaşi timp şi un dezavantaj esenţial, care se referă la
necesitatea coincidenţei de mare precizie a fazei generatorului de oscilaţii cu
faza unuia dintre semnale pentru funcţionarea corectă a demodulatorului Mn.
Acest lucru se poate obţine numai prin transmiterea unor semnale speciale
pentru realizarea sincronizării de fază. Pentru că transmiterea unui asemenea
semnal presupune un consum suplimentar de energie, Mn pierde avantajele
enumerate mai sus. Utilizarea semnalului recepţionat, z(t), pentru sincronizarea
de fază conduce la situaţia de funcţionare inversă, în care semnalul de ieşire u1
este înlocuit cu u2 şi reciproc. Funcţionarea inversă a demodulatorului Mn
apare atunci când faza generatorului G se modifică la 180, fapt ce se produce
datorită faptului că semnalele s1(t) şi s2(t), de probabilitate egală de apariţie, care
se deosebesc între ele prin faza decalată cu , nu permit aprecierea fazei cărui
semnal este considerată de referinţă. Din acest motiv, în orice schemă de reglare
automată de fază a frecvenţei, sincronizarea generatorului G se face pe baza
unuia dintre semnale şi faza acestuia are două stări stabile: 0 sau . Datorită
influenţei perturbaţiilor în canal, faza generatorului de sincronizare se comută în
salt de la o stare la alta în mod aleator provocând funcţionarea inversă.
Aceasta importantă deficienţă a Mn, care de fapt limitează utilizarea
acesteia, este eliminată în sistemele cu manipulaţie relativă de fază (MnR). În
sistemele cu MnR, informaţia se transmite nu prin valori absolute de fază ci
prin valori relative de fază, care se determină ca diferenţa de fază dintre
semnalul transmis în momentul dat şi semnalul transmis anterior. Dintre
metodele de recepţie a semnalului MnR, se evidenţiază cele de comparare a
fazelor, care asigură recepţia necoerentă şi cele de comparare a polarităţii, care
asigură recepţia coerentă.
Schema bloc a demodulatorului pentru semnalele MnR, care
funcţionează pe baza metodei de comparare a fazei, este prezentată în figura
10.10.a. Diferenţa dintre această schemă şi cea a receptorului Mn din figura
10.7 constă în faptul că sistemul RAF şi generatorul G, care provoacă efectul
de funcţionare inversă, sunt înlocuite cu linia de întârziere pe durata de timp
egală cu tînt = ts. La detectorul de fază se face compararea fazelor semnalului
recepţionat, si(t) şi a celui anterior, sj(t – ts). Formarea semnalelor de ieşire, ui,
după D se face la fel ca şi în schema de recepţie a Mn. Pentru că în această
schemă se utilizează semnalul recepţionat ca tensiune de referinţă pentru D,
este eliminată apariţia funcţionării inverse. Demodulatorul pentru semnale
MnR prin metoda comparării polarităţilor se compune din două părţi:
demodulatorul coerent de semnale Mn şi decodorul relativ (schema de
comparare a polarităţilor), aşa cum se constată în figura 10.9.b. Semnalul
recepţionat este la început prelucrat în demodulatorul coerent Mn şi, la ieşirea
acestuia, se constată funcţionarea inversă. Cu ajutorul decodorului de relativitate
(linia de întârziere şi instalaţia de comparare), cuplat la ieşirea instalaţiei de

236
decizie, se elimină funcţionarea inversă. Acest lucru se produce datorită faptului
că, în instalaţia de comparare, se compară polarităţile semnalelor prezent şi
anterior şi se elaborează semnalul de ieşire pe baza regulii următoare: dacă
polarităţile coincid, tensiunea este pozitivă; dacă polarităţile semnalelor alăturate
sunt diferite, tensiunea este negativă. Funcţionarea inversă modifică atât
polaritatea semnalului recepţionat cât şi pe cea a celui anterior şi, din această
cauză, ea nu are influenţă asupra polarităţii semnalului la ieşirea dispozitivului
de comparare.

Figura 10. 10 Schema bloc a receptorului pentru semnalele MnR

a - pe baza metodei de comparare a fazelor;
b - pe baza metodei de comparare a polarităţii.

Din tabelul 10.2 se vede că, în cazul recepţiei necoerente a semnalelor

MnR, în comparaţie cu recepţia necoerentă a semnalelor Mn, se asigură un
câştig dublu de putere şi acelaşi câştig în ceea ce priveşte banda de frecvenţă
ocupată. Decodorul relativ în demodulatorul coerent pentru semnale MnR, în
cazul eliminării funcţionării inverse, dublează cantitatea de erori, ceea ce este
echivalent cu o oarecare pierdere nesemnificativă energetică de 0,15 ÷ 0,3 dB, în
comparaţie cu valoarea stabilităţii potenţiale la perturbaţii a semnalelor Mn.
Datorită acestei situaţii, recepţia coerentă a semnalelor cu MnR este folosită pe
larg în noile sisteme, pentru transmiterea datelor, pentru comunicaţiile prin
satelit şi altele.
10.6.4. Recepţia semnalelor continue cu MA şi MF
Schemele funcţionale ale receptoarelor pentru semnalele MA şi MF
conţin trei blocuri principale şi anume: filtrul de bandă pentru prelucrarea de
detecţie, detectorul şi filtrul de joasă frecvenţă pentru prelucrarea de după
detector. Amplificarea semnalelor se face atât până la detector, cât şi după
237
acesta. În radioreceptoare se foloseşte în mod curent recepţia de tip
superheterodină iar amplificarea de bază se realizează pe frecvenţa medie. Dacă
filtrele au caracteristici apropiate de cele ideale, schemele reale ale receptoarelor
pot asigura o stabilitate bună la perturbaţii, cu 2 până la 5 dB mai mică decât
valoarea potenţială a acesteia. Pentru asigurarea calităţii superioare a transmisiei
semnalelor primare continue, este necesară obţinerea distorsiunilor mici de
amplitudine-frecvenţă şi de fază-frecvenţă în filtrele emiţătorului, canalului de
comunicaţie şi receptorului precum şi liniaritatea caracteristicilor detectoarelor.
În sistemele de comunicaţie cu MF se foloseşte, în scopul sporirii
stabilităţii la perturbaţii, distorsionarea preliminară a semnalului modulator, u(t).
În emiţător, forma caracteristicii de amplitudine-frecvenţă a traseului de
frecvenţă joasă este curbată în sus; la receptor această caracteristică este curbată
invers. Dacă cele două caracteristici se compensează, atunci distorsiunile de
frecvenţă nu există. Câştigul suplimentar în atenuarea perturbaţiilor se obţine din
două motive principale şi anume: densitatea spectrală de putere a perturbaţiei la
ieşirea DF creşte parabolic, iar puterea frecvenţelor superioare acustice în
spectrul frecvenţelor audio este, de obicei, mult mai mică decât la frecvenţe
inferioare. Introducerea predistorsiunilor la transmisia semnalelor de
radiodifuziune permite, spre exemplu, îmbunătăţirea raportului semnal-
perturbaţie la ieşirea DF al receptorului cu 12 dB când banda frecvenţelor audio
este de 10 kHz şi cu aproximativ 6 dB când banda este de 4 kHz.
La MA, această metodă conferă, de asemenea, avantaje în ceea ce
priveşte raportul semnal-perturbaţie, însă de mai mică importanţă. Astfel, dacă
banda frecvenţelor acustice este de 10 kHz, se obţine un câştig de circa 7 dB, iar
când banda este de 4 kHz, câştigul este de aproximativ 3,5 dB.

238
CAPITOLUL XI

11. METODE NUMERICE DE TRANSMITERE A

SEMNALELOR CONTINUE
11.1. Principiile transmisiei numerice a semnalelor continue
Transmiterea semnalelor continue printr-un canal discret sub forma unei
succesiuni de simboluri discrete dintr-un alfabet oarecare se numeşte transmitere
numerică a semnalelor continue. Pentru organizarea sistemului numeric de
transmitere, la emisie semnalul continuu (analogic) se transformă în semnal
numeric cu ajutorul convertorului analog-numeric (CAN), iar la recepţie se face
transformarea inversă, cu ajutorul convertorului numeric-analog (CNA) (figura
11.1).

Figura 11. 1 Schema de structură a sistemului numeric de transmitere a

semnalelor continue

Semnalul discret numeric ui obţinut la ieşirea CAN se transmite prin

canalul discret la fel ca orice semnal discret primar. Canalul discret conţine
codorul, modulatorul, linia de comunicaţie, demodulatorul şi decodorul. De
asemenea, sunt prevăzute măsuri pentru creşterea stabilităţii la perturbaţii. La
recepţie, din semnalul discret recepţionat, uir, CNA reface (cu o precizie
oarecare) semnalul continuu, ue(t).
Creşterea în continuare a calităţii transmisiei prin metode analogice a
fost practic epuizată. Se constată în prezent dezvoltarea viguroasă a
comunicaţiilor numerice. Sistemele de transmisie numerică (STN) au
particularităţi caracteristice, care definesc avantajele utilizării acestora, astfel:
A. Stabilitate superioară la perturbaţii, ceea ce permite reducerea dificultăţilor
legate de fenomenele tranzitorii, zgomotele proprii şi de stabilitatea
parametrilor liniei de transmisie. Tipurile analogice de modulaţie pot asigura
calitatea semnalului recepţionat numai dacă raportul semnal-zgomot la
intrarea demodulatorului este superior valorii sale de prag. Semnalele
discrete pot fi utilizate cu calitate corespunzătoare (Peroare < 10–5 ÷ 10–6)
pentru orice raport semnal-zgomot la intrarea demodulatorului, chiar mult
mai mult decât unitatea.
239
 Pragul de stabilitate la perturbaţii, practic nu există. Avantajele STN sunt
mai evidente la sistemele cu retranslaţie multiplă, datorită atenuării mari din
linia de comunicaţie. În liniile de cablu şi radiorelee se introduc retranslatoare
pentru asigurarea legăturilor la mare distanţă. Numărul retranslatoarelor poate
ajunge la sute şi, în unele cazuri, chiar mii. Perturbaţia care trece prin lanţul din
N retranslatoare-amplificatoare se amplifică de tot atâtea ori. Apare fenomenul
de acumulare a perturbaţiei. Pentru asigurarea calităţii necesare, este necesar ca,
la intrarea fiecărui retranslator, raportul semnal-zgomot să fie de N ori mai mare
faţă de situaţia când transmisia se face fără retranslaţie, adică este necesară
mărirea puterii semnalului de N ori pentru nivelul de perturbaţie care există în
linie.
În sistemele numerice, pentru eliminarea efectului de acumulare a
perturbaţiei, în retranslatoarele punctelor de recepţie-transmisie, se face
regenerarea totală a simbolurilor semnalelor primare discrete, adică demodulaţia
şi refacerea simbolurilor de cod transmise şi modulaţia repetată. În acest fel,
perturbaţia aditivă de la intrarea retranslatorului nu ajunge la ieşirea acestuia.
Această perturbaţie provoacă însă erori la demodulare. Simbolurile recepţionate
eronat într-unul din regeneratoare se transmit mai departe la următoarele
regeneratoare, ceea ce face ca erorile să se acumuleze. Pentru compensarea
creşterii probabilităţii de eroare de N ori, nu este însă necesară creşterea puterii
semnalului de N ori. În majoritatea cazurilor practice, este suficientă creşterea
de 1,5 ÷ 2 ori. De asemenea, utilizând coduri corectoare, se poate obţine
corectarea erorilor şi fără creşterea puterii.
Aplicaţie
La recepţia semnalelor binare cu MnF, datorită diferiţilor factori
(creşterea nivelului de zgomot, acumularea erorilor în regeneratoare etc.)
probabilitatea de eroare la ieşirea demodulatorului optimal necoerent a crescut
de 100 de ori (de la Pe1 =10–6 până la Pe2 =10–4). Să se determine de câte ori
trebuie mărită puterea semnalului, pentru a compensa scăderea calităţii
transmisiei.
Rezolvare
Pentru a asigura Pe1 =10–6 la recepţia optimală necoerentă a semnalelor
h2
1 
binare cu MnF, conform formulei din tabelul 10.3, Pe   e 2 , este necesar
2
raportul semnal-zgomot h 1 = – 2ln(2Pe1) = 2ln10 = 29,02.
2 -6

Dacă Pe2 =10–4, pe baza aceleiaşi formule, h 22  17,03 , adică, pentru

obţinerea calităţii iniţiale (Pe1 =10–6), este suficientă creşterea raportului semnal-
perturbaţie şi, în mod corespunzător a puterii (energiei) semnalului
h 2 29,02
de 12   1,7 ori.
h 2 17,03
B. În aparatura STN există posibilitatea utilizării componentelor moderne din
tehnica de calcul şi cea a microprocesoarelor. Din această cauză, în
majoritatea cazurilor, aparatura STN este mai simplă în comparaţie cu
aparatura utilizată în sistemele analogice de transmisie, în special în
240
 comunicaţiile multicanal cu separarea în frecvenţă a canalelor. Astfel, pentru
CAN şi CNA există procesoare specializate. Microminiaturizarea STN
permite creşterea siguranţei în funcţionare, reducerea gabaritului şi a
cheltuielilor de producţie şi exploatare.
C. Odată cu introducerea STN, au apărut condiţiile de integrare a diferitelor
tipuri de comunicaţie pe baze numerice (transmiterea de date, radioul,
televiziunea etc.) şi a aparaturii sistemelor de transmisie şi sistemelor de
comutaţie. Simplitatea conectării canalului numeric cu calculatorul permite
lărgirea substanţială a domeniului de utilizare a tehnicii de calcul la
elaborarea aparaturii de comunicaţie şi a sistemelor automate de comandă a
reţelelor.
Deficienţa importantă a STN constă în banda mai mare de frecvenţă în
comparaţie cu majoritatea sistemelor analogice. Dar tocmai această
particularitate a STN permite utilizarea de linii de calitate redusă (cu coeficient
mare de reflexie), pentru că banda frecvenţelor transmise compensează favorabil
raportul semnal-perturbaţii. Exemple tipice de STN a semnalelor continue sunt
sistemele cu modulaţie impuls-cod şi cu modulaţie delta, precum şi diferitele
variante ale acestora, care în prezent au ajuns de ordinul câtorva zeci (în special
cele cu modulaţie delta).

11.2. Modulaţia impuls-cod (MIC) şi specificul acesteia

11.2.1. Conversia analog-numerică la MIC
La MIC, semnalul primar analogic este supus transformării în formă
numerică cu ajutorul a trei operaţiuni: discretizarea în timp, cuantizarea pe nivel
şi codificarea. În acest fel, la MIC, CAN trebuie să conţină un discretizor, un
cuantizor şi un codificator (figura 11.2). Funcţionarea schemei este ilustrată în
graficele din figura 11.3.

Figura 11. 2 - Convertorul AN pentru MIC

11.2.2. Discretizarea semnalului continuu

Acest proces constă în determinarea cotaţiilor semnalului continuu,
u(kTd) la intervalele de timp Td (figura 11.3.a) conform teoremei Kotelnikov (a
se vedea paragraful 4.2).
Conform acestei teoreme, toate semnalele continue care sunt funcţii lente
de timp se pot reprezenta printr-o succesiune de valori determinate cu un pas
oarecare de timp. Când pasul este mic, succesiunea descrie semnalul corect;
când pasul este mare nu se poate reface corect semnalul.
Refacerea semnalului se face cu ajutorul seriei:
241
 
sin 2Fm ( t  kt )
u( t )   u(kt ) 
k   2Fm ( t  t )

Figura 11. 3 - Diagramele de timp pentru transformarea semnalului continuu în semnal numeric
MIC. a - discretizarea; b - cuantizarea; c - semnal numeric MIC; d - eroarea de cuantizare.

Coeficienţii de descompunere, u(kt), egali cu valoarea semnalului

continuu, u(t), în momentele kt, sunt măsurătorile reale u(t) iar funcţia (t),
reprezentată în figura 11.4.

Figura 11. 4 - Funcţiile măsurătorilor: a - 0(t); b - 0(t - t)

242
 Funcţia (t) are expresia:
sin 2Fm t  kt 
 t   , k  0,1, 2, 3,
2Fm t  kt 
Ea se numeşte funcţia măsurătorilor şi are aceeaşi formă ca sinx/x dar se
deosebeşte de aceasta prin deplasarea cu intervalul kt. Funcţia sinx/x este
reacţia la impuls a filtrului de frecvenţă joasă cu frecvenţa limită Fm, dacă la
intrarea acestuia se aplică impulsul delta în momentul kt.
Teorema arată că semnalul continuu poate fi transmis în puncte discrete
1
cu pasul t  . Faţă de seria Fourier există aici avantajul simplităţii
2Fm
calculării coeficienţilor de descompunere ak la seria Kotelnikov. Pentru
culegerea nivelurilor se poate folosi o cheie electronică ce se închide la
intervalul Td pentru scurt timp.
În conformitate cu teorema Kotelnikov, frecvenţa de discretizare,
fd = 1/Td, trebuie să nu fie mai mică decât de două ori frecvenţa maximă a
spectrului de frecvenţă al semnalului continuu. Astfel, pentru semnalul audio, cu
spectrul 0,3÷3,4 kHz, se alege frecvenţa fd = 8 kHz.

Figura 11. 5 - Reprezentarea semnalului prin puncte (discretizarea semnalului) a - semnal

continuu; b - pas mic de discretizare; c - pas mare de discretizare.

243
Figura 11. 6 - Reprezentarea semnalului cu serii Kotelnikov: a - semnal u(t) şi
punctele sale de măsură; b - suma seriei Kotelnikov

Figura 11. 7 - Spectrul semnalului u(t) şi înregistrările lui

244
 11.2.3. Cuantizarea semnalului
În cuantizor se definesc nivelurile permise pentru transmisie. Diferenţa
dintre două niveluri alăturate se numeşte pas de cuantizare, i. Dacă paşii de
cuantizare sunt egali şi nu depind de nivelul cuantizat (figura 11.3.b), atunci
cuantizarea este uniformă. Dacă i  ct., se obţine o cuantizare neuniformă.
Cotaţiile semnalului continuu, u(kTd), care se găsesc în intervalul dintre
nivelurile permise, se rotunjesc până la valoarea cea mai apropiată a nivelului
admis. În figura 11.3.b, cotaţiile cuantizate, ucu(kTd), sunt marcate cu “x”.
Datorită aproximării, în procesul de cuantizare apare eroarea:
(kTd) = ucu (kTd) – u (kTd) (11. 1)
pentru că valoarea cuantizată a cotaţiei ucu(kTd) se deosebeşte de valoarea reală,
u(kTd). Această eroare reprezintă perturbaţia specifică oricărui CAN şi se
numeşte zgomot de cuantizare. Zgomotul de cuantizare,  (kTd), reprezintă o
succesiune aleatoare de impulsuri (figura 11.3.d), a căror valoare maximă nu
depăşeşte jumătate din pasul de cuantizare.
11.2.4. Codificarea semnalului
Semnalul cuantizat poate fi considerat în principiu codificat în baza m de
cod, egală cu numărul nivelurilor permise de cuantizare. Semnalele multinivel
însă sunt diferite pentru transmisie, pentru că receptorul trebuie să deosebească
cert nivelurile permise. De asemenea, astfel de semnale sunt dificil de regenerat
în prezenta perturbaţiilor, din care motiv, în sistemele MIC se utilizează de
obicei codul binar. Codorul CAN transformă cotaţiile cuantizate în combinaţii
de cod, care corespund nivelurilor corespunzătoare (figura 11.3.c).

Figura 11. 8 - Tabelul codurilor binare care sunt utilizate la MIC:

a - natural; b - cod Gray; c - simetric

În mod obişnuit, codarea se referă la înregistrarea numărului nivelului în

sistemul binar de numărare. Acesta este aşa-numitul cod binar natural. În
sistemele de comunicaţii cu MIC se folosesc şi alte coduri binare (spre exemplu
codul Gray sau codul simetric), care asigură o protecţie ceva mai mare la erori a
sistemului cu MIC. Tabelul acestor coduri pentru 16 niveluri de cuantizare se

245
prezintă în figura 11.8. În acest tabel, porţiunile întunecate reprezintă valoarea
“1” (unităţi) ,iar cele albe valoarea “0” (nuluri) în combinaţii de cod. În
sistemele practice cu MIC, rangul superior al combinaţiei de cod arată
polaritatea (semnul) cotaţiilor (de obicei “1” - polaritate pozitivă, “0” - polaritate
negativă). Dacă valorile cotaţiilor şi pasului de cuantizare sunt cunoscute,
atunci, cu ajutorul tabelului de cod, se poate construi combinaţia de cod la
ieşirea CAN pentru MIC.
Aplicaţie
Să se transforme în semnal MIC secvenţa semnalului continuu
reprezentat în figura 11.6, dacă pasul de cuantizare este  = 0,5 V şi Td = t.
Nivelurile de cuantizare admise au valorile de tensiune:
0;  0,5 V;  1V;  1,5 V; ....
Valorile instantanee ale cotaţiilor semnalului continuu. u(kTd) = u(kt):
1,0 ; 2,6 ; 3,5 ; 2,5 ; . . . ; – 1,5 ; – 1,3 V,
vor fi alocate la cuantizare nivelurilor cu valorile:
2, 5, 7, 5, . . . , – 3, – 3.
Rezolvare
Prin codarea acestei succesiuni de niveluri cu ajutorul codului natural
uniform din trei elemente (figura 11.8.a), se obţine următoarea succesiune de
combinaţii de cod pentru semnalul MIC: 1010, 1101, 1111, 0101, . . . , 0011,
0011. Rangul al patrulea superior codifică semnul cotaţiei: “1” - pozitiv, “0” -
negativ.
11.2.5. Conversia numeric-analogică la MIC
Transformarea semnalului numeric în semnal continuu la MIC se
realizează cu ajutorul unui decodor şi al unui filtru de frecvenţă joasă (figura
11.9).

Figura 11. 9 - Convertor numeric-analogic pentru MIC

În componenta decodorului intră convertorul codului serie-paralel, la

ieşirea căruia apare secvenţa de unităţi şi nuluri a combinaţiei de cod
recepţionate. Fiecare unitate (impuls de curent) se aplică la intrarea sumatorului
cu ponderea 2i–1, unde i este numărul rangului unităţii din combinaţia de cod
pentru codul binar natural. La ieşirea sumatorului apare un impuls cu
246
amplitudinea determinată de combinaţia de cod de la intrarea decodorului.
Astfel, la decodarea combinaţiei de cod 01101, de la ieşirile a doua şi a cincea
ale convertorului, la intrările sumatorului nu se aplică tensiune (impulsuri nule),
iar de la prima, a treia şi a patra ieşire se aplică impulsuri de tensiune, mărite
corespunzător de 20, 22, 23 ori. La ieşirea sumatorului apare tensiunea
proporţională nivelului 23 + 22 + 20 = 13, adică semnalul cuantizat cu modulaţie
amplitudine-impuls (MIA).
Extragerea din semnalul MIA a semnalului continuu primar, ur(t), este
echivalentă cu detecţia MIA şi se realizează de obicei în filtrul de frecvenţă
joasă.
11.2.6. Stabilitatea la perturbaţii a MIC
Pentru aprecierea calitativă a stabilităţii la perturbaţii la transmisia
semnalului continuu prin metode numerice, se foloseşte abaterea pătratică medie
(relaţia 10.2) dintre u(t) şi ur(t) sau raportul semnal-zgomot la ieşirea CNA.
Cauzele care determină deosebirea dintre semnalele transmis şi recepţionat la
MIC sunt:
1. zgomotul de cuantizare, care apare datorită aproximării prin rotunjire
a valorii cotaţiilor până la nivelul admis;
2. perturbaţiile din canal, care produc erori la demodularea simbolurilor
combinaţiilor de cod.
Zgomotul de cuantizare apare în CAN şi nu este legat de perturbaţiile din
canal. Puterea medie a zgomotului de cuantizare, Pzg, se determină ca dispersie a
erorii aleatoare de rotunjire, (kTd) (relaţia 11.1). În majoritatea cazurilor, se
poate considera că eroarea de cuantizare are repartiţia de probabilitate uniformă,
cu densitatea:
1 
  dacă   2
p   
0 dacă   
 2
Atunci, folosind expresia:
D(X)  2x  MX  MX  M X2  M2 X
2
 
se obţine valoarea medie a puterii zgomotului de cuantizare:
 
2
1 
2
2
Pzg  D      p   d 
2
2
  (11. 2)
  3 
 12
 2
2
Raportul dintre puterea medie a semnalului u(t) şi respectiv a zgomotului
de cuantizare, având în vedere coeficientul de amplitudine al semnalului
 2 p 
 K A  10  lg max  are expresia:
 P 
Ps u 2 t  u2
 12  2  12  2max 2 (11. 3)
Pzg  KA  
unde umax este valoarea maximă a semnalului u(t).
247
Dacă se exprimă pragul de cuantizare, , prin numărul nivelurilor, L,
considerând că semnalul u(t) este simetric, deci | umax | = | umin |, rezultă:
u  u min u
  max  2  max (11. 4)
L 1 L 1
Înlocuind relaţia (11.4) în relaţia (11.3), se obţine:
Ps 3L  1 3(2n  1) 2
2
  (11. 5)
Pzg K 2A KA
unde n este rangul combinaţiilor de cod ale codului binar (numărul de simboluri
de cod care revin la o cotaţie).
Din relaţiile (11.3) - (11.5), se constată ca zgomotul de cuantizare este
determinat complet de pasul de cuantizare, , sau de numărul nivelurilor de
cuantizare, L. Raportul semnal-zgomot de cuantizare poate fi obţinut apriori la
oricare valoare prin alegerea corespunzătoare a numărului nivelurilor de
cuantizare şi respectiv a rangului codului n.
Aplicaţie
Pentru transmisia semnalului primar audio, se utilizează MIC. Să se
determine numărul nivelurilor de cuantizare şi rangul codului binar n, care
asigură raportul semnal-zgomot de cuantizare nu mai mic de 42 dB, lăţimea pe
care o va avea spectrul semnalului MIC în acest caz şi de câte ori se măreşte
raportul semnal-zgomot de cuantizare, dacă rangul codului se măreşte cu o
unitate.
Rezolvare
Parametrii semnalului primar audio sunt următorii: banda efectivă de
frecvenţă 0,3 ÷ 3,4 kHz, coeficientul de amplitudine KA = 14 dB. Frecvenţa de
discretizare, fd, se alege egală cu 8 kHz, conform standardului. Din formula
(11.5), pentru Pg/Pzg = 104,2 = 1,585104 şi KA = 100,7 = 5, se determină numărul
nivelurilor de cuantizare:
4
PS
L  KA   1  5  1,585  103  1  362
3Pzg
Un asemenea număr de niveluri se poate asigura dacă rangul codului
satisface condiţia:
n  lnL = ln 362 = 8,5
T
adică atunci când n = 9. Durata simbolului combinaţiei de cod este t i  d şi,
n
conform relaţiei fsts  x (x este o valoare constantă, egală cu 1 pentru
impulsuri video şi cu 2 pentru impulsuri radio), se determină lăţimea spectrului
1 n
semnalului MIC f s    9  8  103  72 kHz . Dacă în formula (11.5) se
 i Td
neglijează unitatea la compararea cu L = 2n >> 1, atunci, din aceasta se observă
că suplimentarea fiecărui simbol binar din combinaţia de cod (mărirea rangului
codului) îmbunătăţeşte raportul Ps/Pzg de 4 ori, adică cu 6 dB.
Particularitatea importantă a zgomotului de cuantizare, care îl deosebeşte
de zgomotul aditiv, constă în faptul că acesta se produce numai atunci când
248
există semnalul u(t). Dacă nu există semnal, nu există nici zgomot de cuantizare.
Acest zgomot poate fi considerat ca fiind distorsionarea neliniară a semnalului
care apare la cuantizare şi, din această cauză, el nu se modifică la retranslaţia
simbolurilor şi nu se acumulează în canalul de comunicaţie.
Eroarea simbolurilor combinaţiei de cod datorată perturbaţiilor din
canalul de comunicaţie conduce la decodarea eronată a întregii combinaţii de
cod, dacă nu sunt prevăzute măsuri corespunzătoare de corecţie. Dar aceasta
înseamnă că valoarea cuantizată transmisă în realitate la ieşirea decodorului
CAN se modifică într-o altă valoare oarecare (nu neapărat cea mai apropiată ca
nivel). Eroarea care apare în această situaţie de refacere a cotaţiilor se numeşte
zgomot de impulsuri false. Această eroare depinde de obicei de care din
combinaţiile de cod au fost recepţionate eronat, adică de locul erorii. Dacă la
MIC se foloseşte codul binar natural, atunci eroarea din primul rang (cel mai
mic) al combinaţiei de cod produce o eroare egală cu pasul de cuantizare, , iar
eroarea în rangul i face să apară în semnalul de ieşire o eroare de 2i–1. Factorul
2i–1 reprezintă funcţia de pondere la determinarea puterii zgomotului
impulsurilor false.
Prin urmare, zgomotul de impulsuri false depinde de probabilitatea de
eroare a elementelor combinaţiilor de cod, care, la rândul ei, este determinată de
raportul semnal-perturbaţie din canal, de metoda de recepţie şi de tipul
modulaţiei precum şi de ponderea erorilor din combinaţia de cod. Zgomotul slab
al impulsurilor false (Pe < 10–4) este remarcat, de exemplu, în canalul telefonic
sub forma unor pocnituri singulare rare, acest zgomot fiind mult mai mic decât
zgomotul de cuantizare, putând fi deci neglijat la aprecierea parametrilor de
calitate a transmisiei. Dacă Pe > 10–3, aceste pocnituri devin dese şi se
transformă într-un zgomot continuu de fond, care este comparabil cu zgomotul
de cuantizare.
11.2.7. Metode de sporire a stabilităţii la perturbaţii a MIC
Metoda cea mai simplă de micşorare a zgomotului de cuantizare constă
în mărirea numărului nivelurilor de cuantizare (respectiv micşorarea pasului de
cuantizare). Însă, în acest caz, se măreşte rangul codului şi se lărgeşte spectrul
semnalului MIC. Astfel, creşterea numărului de niveluri, L, de două ori,
log 2L
conduce la creşterea lăţimii spectrului de ori. Din aceasta, rezultă că, în
log L
sistemul cu MIC, ca şi la sistemele stabile la perturbaţii cu modulaţie analogică,
de exemplu, MF, se produce schimbarea raportului semnal-zgomot cu bandă de
frecvenţă. Dar, pentru că banda de frecvenţă se măreşte după o lege logaritmică,
iar raportul semnal-zgomot de cuantizare creşte după o lege exponenţială, la
sistemele cu MIC, acest “schimb” se realizează cu mai multă eficienţă în
comparaţie cu sistemele cu modulaţie analogică. Pe baza acestui indicator, în
prezent se consideră că nu există modulaţie mai bună decât MIC.
Influenţa zgomotelor de cuantizare poate fi redusă prin utilizarea pasului
neuniform de cuantizare. Nivelurile reduse ale semnalului se cuantizează cu pas
mic, odată cu creşterea nivelului crescând corespunzător şi pasul de cuantizare.
O asemenea cuantizare permite pentru acelaşi număr de niveluri de cuantizare,
249
L, să se transmită semnale slabe cu eroare mai mică. În ansamblu, la cuantizarea
neuniformă, zgomotul de cuantizare are în medie o putere mai mică, pentru că
nivelurile mai mici de semnal au probabilitatea mai mare.
Din punct de vedere tehnic, cuantizarea neuniformă se realizează prin
compresia semnalului concomitent cu cuantizarea cu pas uniform a acestuia.
Prin compresie, se înţelege comprimarea gamei dinamice a semnalelor, urmată
de expandarea la recepţie. Sistemul de compresie reprezintă un ansamblu format
din două convertoare neliniare cu caracteristici de amplitudine de formă opusă:
compresor şi expandor.

Figura 11. 10 - Caracteristicile de amplitudine ale compandării.

1 – caracteristica compresorului; 2 – caracteristica expandorului; 3 – caracteristica
rezultantă

Compresorul se montează la partea de emisie şi constă dintr-o instalaţie

cu caracteristica de amplitudine neliniară, numită caracteristică de compresie
(curba 1 din figura 11.10). În compresor, semnalele slabe se transmit în mai
mare măsură decât cele puternice, datorită cărui fapt de produce compresia
gamei dinamice a acestora. Caracteristica de amplitudine a expandorului are
forma inversă a caracteristicii compresorului (curba 2 din figura 11.10), din care
cauză, expandorul elimină distorsiunile introduse în semnal de compresor şi
reface astfel gama dinamică a semnalului.
Caracteristica de amplitudine a sistemului compresor-expandor este
liniară (curba 3 din figura 11.10). Creşterea raportului semnal-zgomot de
cuantizare la folosirea compresiei (a cuantizării neliniare) este determinată de
gradul de micşorare a coeficientului de amplitudine şi poate ajunge la 10 ÷ 20
dB, ceea ce este echivalent cu micşorarea rangului codului cu 2 – 3 ordine.
Pentru micşorarea zgomotului impulsurilor false este necesar în primul
rând să se micşoreze probabilitatea de eroare a elementelor combinaţiilor de cod
(prin utilizarea tipurilor de modulaţie şi de codare mai stabile la perturbaţii). O
altă posibilitate se bazează pe faptul că, în cazul erorilor independente în canal
probabilităţile unei erori în combinaţia de cod depăşeşte cu câteva ordine
probabilitatea a două sau mai multe erori. În legătură cu aceasta, în sistemele
stabile la perturbaţii cu MIC se foloseşte codul Gray sau codul simetric (figura
11.8 b sau c), în care eroarea singulară din combinaţia de cod care afectează
orice rang (i  1) produce transferul pe nivel la intervalul mai mic decât 2i–1.
250
Astfel, în medie, se asigură o eroare mai mică în comparaţie cu codul binar
natural.

11.3. Modulaţia delta

11.3.1. Principiile modulaţiei delta
Modulaţia delta (MD) a fost propusă pentru simplificarea CAN şi CAN.
La transformarea semnalului analog în semnal numeric în CAN-MD, se
utilizează codul monorang, al cărui simbol determină numai semnul (polaritatea)
derivatei semnalului analog la intervalul de discretizare Td. Regula de formare a
semnalului MD este arătată în figura 11.11.

Figura 11. 11 - Diagramele de timp ale funcţionării CAN şi CAN la MD: a – semnalul primar
continuu u(t); b – succesiunea de impulsuri a semnalelor MD;
c – semnalul în diferite puncte la CNA

În intervalul de timp t1 – t2 semnalul analog u(t) creşte (derivata este

pozitivă), motiv pentru care simbolurile de cod ale semnalului cu MD capătă
valori + 1 şi în figura 11.11.b sunt reprezentate ca impulsuri de polaritate
pozitivă. În intervalul t2 – t3 semnalul u(t) scade (derivata este negativă),
simbolurile de cod ale semnalului cu MD capătă valoarea –1 şi sunt reprezentate
sub forma impulsurilor de polaritate negativă. Formarea semnalului analog din
semnalul MD este relativ simplă. Pentru că semnalul MD se obţine ca semn al
derivatei semnalului analog, este necesar ca pentru transformarea succesiunii de
impulsuri în semnal analog să se îndeplinească operaţia de integrare (inversă
derivării). În schema CNA a semnalelor MD (figura 11.12) se utilizează
integratorul ideal care are reacţia la impuls de forma treptei de tensiune.
251
 Figura 11. 12 - Schema de structură a CAN şi CAN la modulaţia delta liniară

Dacă la intrarea integratorului ideal se aplică succesiunea de impulsuri

MD, atunci reacţiile la fiecare dintre acestea se însumează şi tensiunea de ieşire
va avea forma funcţiei în trepte de timp cu pasul constant,  (figura 11.11.c).
Această funcţie în trepte reprezintă semnalul analog aproximat. El s-a obţinut ca
rezultat al discretizării şi cuantizării, motiv pentru care se notează sub forma
uCU(kTd). Refacerea semnalului analog, ur(t) din cel cuantizat, uCU(kTd), se face
cu ajutorul filtrului de joasă frecvenţă, la fel ca şi la CNA-MIC.

Figura 11. 13 - Diagramele de timp ale semnalelor cu MD liniară în regim de urmărire a

semnalului iniţial: a – semnalul la intrările dispozitivului de scădere;
b – semnalul cu MD liniară.

252
 În convertorul analog-numeric MD, a cărui schemă este prezentată în
figura 11.12, (în figura 11.13 fiind prezentate diagramele de timp ale
funcţionării sale), problema obţinerii derivatei din semnalul analog u(t) se
rezolvă în mod diferit. Este de menţionat că derivata se calculează ca raport
dintre variaţia funcţiei şi variaţia argumentului. Pentru obţinerea modificării
semnalului analog, se utilizează un dispozitiv de scădere, la una din intrările
acestuia aplicându-se semnalul continuu, u(t), iar la cealaltă intrare semnalul
cuantizat, uCU(kTd), refăcut de integrator din semnalul MD de ieşire.
Semnalul diferenţă, e(t) = u(t) – uCU(kTd) reprezintă aproximarea
derivatei semnalului u(t). Funcţia de cuantizare este îndeplinită de dispozitivul
de prag, DP, la ieşirea căruia tensiunea corespunde semnalului e(t). Cheia
electronică K, ce se închide pe durata de timp , la intervalele de discretizare Td,
este în acelaşi timp şi discretizor şi codor. La ieşirea acestuia se formează
succesiunea bipolară de impulsuri a semnalului cu MD (figura 1.13.b)
Această construcţie tehnică a CAN permite obţinerea unei aproximaţii
mai precise în trepte a semnalului continuu în porţiuni cu modificări mici
precum şi eliminarea nedeterminării (în privinţa reprezentării semnalului în lipsa
modificărilor) la transformarea tensiunii continue în semnal cu MD datorită
impulsurilor care se succed cu polaritate pozitivă, +1 şi negativă, –1.
Procedeul descris mai sus, propus în 1946-1948, numit clasic (liniar) este
cel mai simplu. În prezent există zeci de variante ale MD, care se deosebesc
între ele în principal prin decodorul local (de previziune). Datorită faptului că la
MD semnalul de diferenţă se formează din cel de intrare şi cel prevăzut printr-un
procedeu oarecare, sistemul respectiv se numeşte sistem cu previziune.
11.3.2. Specificul MD
Semnalul continuu refăcut în cazul MD reproduce semnalul iniţial într-o
oarecare aproximaţie. Precizia de reproducere depinde de frecvenţa de
discretizare, de pasul de cuantizare precum şi de panta semnalului. Este evident
că, pentru reducerea zgomotului de cuantizare, la fel ca şi la MIC, este necesară
micşorarea pasului  de cuantizare. Dar micşorarea pasului curbei în trepte (vezi
figura 11.13.a) impune aceeaşi creştere a frecvenţei de discretizare, altfel curba
în trepte nu va coincide cu cea a semnalului. La MD, frecvenţa de discretizare, fd
se determină nu pe baza teoremei Kotelnikov ci prin asigurarea preciziei date de
refacere a semnalului continuu. Calculele arată că, pentru un zgomot de
cuantizare similar cu cel de la MIC, frecvenţa de discretizare pentru MD este
aproximativ cu un ordin de mărime mai mare (fd MD  20Fm). Totuşi, viteza de
modulaţie, B, a semnalului numeric la MIC şi la MD este aproximativ aceeaşi,
pentru că la MD se foloseşte codul cu un singur rang, în timp ce la MIC codul
cu n ranguri.
Micşorarea pasului de cuantizare la MD provoacă distorsiuni specifice,
aşa-numita suprasolicitare pe pantă. Suprasarcina apare datorită faptului că
semnalul refăcut în trepte după integrator pe durata unui tact Td variază numai
cu un pas , pe când, în acest timp, semnalul u(t) poate varia cu mai mulţi paşi
. Apare astfel o eroare suplimentară, de refacere, aşa cum se poate vedea în
figura 11.13.a, în regiunea de scădere a semnalului continuu. Unul din
253
procedeele de reducere a suprasarcinii de pantă constă în utilizarea pasului
variabil de cuantizare (MD adaptativă): creşterea pasului, odată cu creşterea
pantei şi invers.
Zgomotele de impulsuri false la MD au o influenţă mai mică în
comparaţie cu MID, întrucât codul are un singur rang şi eroarea conduce la
modificarea semnalului refăcut cu un singur pas . Totuşi, utilizarea în schema
MD a integratorului ideal, care are memorie infinită, conduce la acumularea
erorilor. Pentru reducerea acestora, în practică se procedează la descărcarea
periodică a integratorului până la zero, sau se foloseşte un integrator cu
constantă de timp limitată.
11.3.3. Comparaţie între MIC şi MID
La întrebarea privind care tip de modulaţie, MIC sau MD este de
preferat, nu se poate da un răspuns categoric, el depinzând de forma semnalului
continuu, de destinaţia sistemului de comunicaţii şi de parametrul pe baza căruia
se face comparaţia. Prin comparaţie, se pot constata următoarele caracteristici de
bază ale MIC şi respectiv MD:
- din punct de vedere al dependenţei raportului semnal-zgomot
de cuantizare faţă de viteza de variaţie a semnalului numeric, MD clasică
(liniară) este inferioară MIC. Totuşi, unele variante constructive ale MD
(ca de exemplu, cea adaptativă, cu compandare instantanee şi integrator
dublu în circuitul de reacţie inversă) asigură acelaşi raport semnal-zgomot
ca şi la MIC, cu frecvenţă de tact mai mică;
- modulaţia delta este mai stabilă la perturbaţiile din linie, din
care cauză condiţiile în ceea ce priveşte stabilitatea la perturbaţii sunt cu
câteva ordine de mărime mai scăzute decât cele de la MIC;
- în cazul MIC, este necesară sincronizarea pe tact şi pe
combinaţiile de cod, în timp ce, la MD, sincronizarea se pace numai pe
tact;
- aparatura de formare a semnalului MD este mult mai simplă în comparaţie
cu cea pentru MIC, dar în componenţa sistemului multicanal de
comunicaţie, unde aparatura MIC este de grup, iar cea pentru MD este
individuală, complexitatea aparaturii MD poate deveni chiar mai mare
decât cea de la MIC

11.4. Particularităţile transmisiei semnalelor numerice pe liniile

de comunicaţie
Semnalul numeric binar la ieşirea CAN-MIC şi MD constă dintr-o
succesiune de impulsuri cu o singură polaritate, cu durata Td, corespunzătoare
transmiterii semnalului “1” (pentru reducerea lăţimii spectrului impulsurilor
scurte bipolare MD, acestea se transformă de asemenea în impulsuri
monopolare). Densitatea spectrală de putere a acestei succesiuni de impulsuri
este teoretic infinită, însă ponderea acesteia este dispusă în limitele de la zero la
fd. Dacă se compară acest spectru cu caracteristica de amplitudine-frecvenţă a
liniilor de comunicaţie radio şi prin cablu, atunci se poate observa o

254
neconcordanţă între ele. Liniile de radiocomunicaţii au caracteristica de
amplitudine-frecvenţă aproximativ constantă într-o bandă oarecare, simetrică în
jurul frecvenţei purtătoare. Liniile de cablu cu amplificatoarele şi
regeneratoarele cuplate în acestea au o atenuare substanţială în domeniul
frecvenţelor joase şi înalte. Din această cauză, pentru evitarea distorsionării
semnalului numeric datorită neconcordanţei dintre spectrul său şi caracteristica
de amplitudine-frecvenţă, se utilizează o transformare suplimentară a semnalului
numeric.
În liniile de comunicaţie radio (radiorelee, de satelit, etc.), se folosesc
diferite tipuri de manipulaţii secundare de frecvenţă sau de fază. La recepţia
necoerentă a semnalului manipulat, se preferă manipulaţia de frecvenţă, iar la
recepţia coerentă – manipulaţia relativă de fază.
În liniile de cablu este larg utilizată transmiterea semnalelor de impuls cu
două niveluri de curent constant. Durata impulsurilor se reduce până la
jumătatea intervalului de discretizare şi se foloseşte o codare liniară specială.
Semnalul obţinut ca rezultat al codării se numeşte codul liniei. Cel mai simplu
dintre aceste coduri de linie este codul cuasiternar cu alternarea polarităţii
impulsurilor (API)
Transformarea semnalului numeric iniţial monopolar în cod API este
arătată în figura 11.14. Această transformare constă în modificarea polarităţii
fiecărui impuls, astfel încât ea să fie inversă în raport cu cea a impulsului
anterior. Componenta continuă din spectrul acestei succesiuni dispare, iar
energia de bază a semnalului se concentrează în domeniul frecvenţei de tact, fd ,
adaptându-se astfel caracteristicii de amplitudine-frecvenţă a liniei de cablu.

Figura 11. 14 - Diagramele de timp pentru formarea codului de linie cu alternarea

polarităţii impulsurilor (API): a - semnal numeric monopolar; b - semnal numeric
monopolar cu durata scurtată a impulsului; c - codul de linie cu API.

255
 Deficienţa esenţială a codului API constă în dificultatea de extragere a
frecvenţei de tact în cazul transmiterii unei succesiuni lungi de nuluri, motiv
pentru care se utilizează şi alte coduri de linie, care se deosebesc prin metoda de
limitare a numărului zerourilor care se succed unul după altul.
Transformările descrise mai sus, analog-numerice, se numesc modulaţii,
termen stabilit istoric. În fond însă, aceste transformări reprezintă codarea binară
a semnalului continuu. Mai corect, transformările care au loc în CAN şi CNA ar
trebui numite codare şi decodare.

256
CAPITOLUL XII

12. ELEMENTE DE TEORIA INFORMAŢIEI

12.1. Caracteristicile informaţionale ale sursei de comunicare
12.1.1. Măsurarea cantitativă a informaţiei
Informaţia reprezintă un ansamblu de date, necunoscute beneficiarului,
conţinute în mesajul transmis către acesta. Aprecierea cantităţii de informaţie
este dificilă, pentru că orice comunicare ce urmează să fie transmisă are
conţinutul ei, sensul ei şi o anumită valoare pentru beneficiar. Aceeaşi
comunicare poate da unui beneficiar mai multă informaţie, altuia mai puţină.
Aspectul referitor la conţinutul mesajului nu este important pentru teoria şi
tehnica comunicaţiilor. La baza măsurării cantităţii de informaţie stau
caracteristicile probabilistice ale mesajelor transmise, care nu sunt legate de
conţinutul concret al acestora, ci reflectă gradul de nedeterminare (incertitudine)
asupra transmiterii şi recepţionării lor. Cu cât este mai mică probabilitatea
comunicării, cu atât mai mare este informaţia pe care o conţine mesajul.
Dacă în procesul de transmitere a unui mesaj oarecare, ai aparţinând unei
mulţimi finite de mesaje posibile, nu intervin perturbaţii, mesajul transmis este
recepţionat, incertitudinea asupra transmiterii sale fiind complet înlăturată.
Cantitatea de informaţie astfel obţinută, numită informaţie proprie, reprezentând
întreaga incertitudine anterioară recepţionării mesajului ai, este determinată de
mărimea inversă probabilităţii transmiterii mesajului, P(ai), şi se calculează în
unităţi logaritmice:
 1 
Ia i   logb     logb Pa i  (12. 1)
 Pa i  
unde P(ai) este probabilitatea de transmitere a mesajului ai.
Această măsură logaritmică a fost propusă prima dată în 1928 de
Hartley. Ea are proprietatea de aditivitate, care corespunde interpretării intuitive
a informaţiei (datele obţinute din două surse). De asemenea, pe baza formulei
(12.1), se constată că, dacă P(ai) = 1, cantitatea de informaţie primită este egală
cu zero.
Dacă în procesul de transmitere apar perturbaţii, este posibil ca, în locul
unui mesaj ai să se recepţioneze un altul, bj, rămânând astfel o incertitudine în
privinţa transmiterii lui ai. Cantitatea de informaţie obţinută în acest caz, numită
informaţie mutuală sau reciprocă, reprezintă măsura scăderii nedeterminării
asupra transmiterii mesajului ai la recepţionarea lui bj şi este egală cu diferenţa
dintre informaţia proprie I(ai) şi incertitudinea rămasă asupra transmiterii lui ai
la recepţionarea lui bj:
 Pa i / b j 
Ia i ; b j   Ia i   Ia i / b j   logb   (12. 2)
 Pa i  
unde P(ai/bj) este probabilitatea să se fi transmis mesajul ai când s-a recepţionat
mesajul bj.

257
 În general, dacă sursa elaborează mesaje dependente, ai = f(b1, ..., bm),
atunci acestea se caracterizează prin probabilităţile condiţionate, P(ai/b1, ..., bm).
Şi în acest caz, informaţia se calculează pe baza formulei (12.1), prin
introducerea în aceasta a probabilităţilor condiţionate ale mesajului transmis.
12.1.2. Unitatea de măsură a cantităţii de informaţie
Alegerea bazei logaritmului în formula (12.1) determină unităţile de
măsură a cantităţii de informaţie. Prin utilizarea logaritmului zecimal (b = 10),
informaţia are drept unitate de măsură unitatea zecimală (dit). În cazul utilizării
logaritmului natural, unitatea de măsură este unitatea naturală (nit). În sistemele
care funcţionează cu coduri binare, se utilizează baza logaritmului b = 2 şi
atunci informaţia se măsoară în unităţi binare. În mod frecvent, în locul unităţii
binare se foloseşte denumirea echivalentă “bit”, care vine de la prescurtarea
expresiei din limba engleză “binary digit”. Astfel,
P(ai) = 0,5I(ai) = – log2 0,5 = 1 bit
adică un bit este cantitatea de informaţie care se transmite prin comunicarea a
cărei probabilitate este P(ai) = 0,5. În informatică, termenul de “bit” se foloseşte
nu numai ca unitate a cantităţii de informaţie, dar şi pentru definirea
simbolurilor binare “0” şi “1”, pentru că acestea sunt de obicei egal probabile şi
fiecare dintre ele poartă 1 bit de informaţie.
Aplicaţie
Să se determine cantitatea de informaţie în cuvântul compus din n = 8 biţi.
Rezolvare
Pentru simplificarea calculului, considerăm că literele sunt egal
probabile şi se succed independent. În acest caz, probabilitatea de apariţie a unei
1 1
litere în cuvânt este P(ai) =  (în alfabet sunt Ma = 32 litere) şi într-o
M a 32
1
literă, conform expresiei (12.1), este conţinută informaţia I(ai) = – log2 =5
32
biţi de informaţie. Literele se succed independent, astfel încât cantitatea de
8
informaţie în cuvântul compus din n = 8 litere este Icuv =  Ia  = 8I(ai) = 40
i 1
i

biţi.
12.1.3. Entropia sursei
Majoritatea surselor reale emit mesaje cu diferite probabilităţi. De
exemplu, într-un text oarecare, literele a, e, o se întâlnesc relativ mai frecvent iar
z, s, y se întâlnesc mai rar. Pentru diferite probabilităţi, mesajele poartă diferite
cantităţi de informaţie, I(ai). La rezolvarea multor probleme tehnice, este
necesară cunoaşterea cantităţii de informaţie într-o comunicare. Această valoare
medie a informaţiei proprii pe simbol, pentru mulţimea A cu un număr finit, Ma,
de simboluri, este egală cu:
Ma Ma
MIa i    Pa i   Ia i    Pa i   log2 Pa i   HA  (12.3)
i 1 i 1

258
unde P(ai) este probabilitatea de transmitere a simbolului ai iar I(ai) informaţia
proprie a acestuia.
Mărimea obţinută, H(A), se numeşte entropia sursei de mesaje şi se
măsoară în bit/simbol. Termenul de “entropie” este împrumutat din
termodinamică, unde expresia similară celei din relaţia (12.2) caracterizează
dezordinea medie a stării unui sistem compus dintr-un anumit număr de
componente. În teoria informaţiei, acest termen şi modul de calcul dat de relaţia
(12.2) au fost introduse din 1948 de americanul Shannon. Din punct de vedere
fizic, entropia H(A) exprimă nedeterminarea medie a stării sursei de mesaje şi
reprezintă caracteristica obiectivă informaţională a sursei. Entropia este
întotdeauna pozitivă şi este maximă (Hmax(A) = log2Ma [biţi/simbol]) când toate
simbolurile sunt egal probabile P(a1) = P(a2) =... = P(aMa) = 1/Ma.
Pentru o sursă cu mesaje dependente, entropia se calculează ca valoarea
medie a informaţiei mutuale a acestor mesaje. Entropia obţinută în acest caz este
mai mică în comparaţie cu cea a sursei de comunicări independente. Fizic,
aceasta decurge din faptul că, în cazul comunicărilor dependente,
nedeterminarea alegerii se micşorează şi, în mod corespunzător, se micşorează şi
entropia.
12.1.4. Redundanţa sursei
Prin redundanţă se înţelege surplusul de comunicare faţă de strictul
necesar pentru transmiterea unei anumite informaţii. Comunicările redundante
sunt acelea care poartă informaţie mică sau nulă. Existenţa redundanţei în
sistemul de comunicaţie permite ca o parte din mesaje să nu fie transmise pe
canalul de comunicaţie dar să fie refăcute la recepţie pe baza legăturilor
statistice. Astfel se procedează la transmiterea spre exemplu a telegramelor,
când din text se elimină semnele de punctuaţie pentru că acestea pot fi refăcute
pe baza regulilor cunoscute din construcţia frazelor.
Din punct de vedere cantitativ, redundanţa se apreciază prin coeficientul
de redundanţă:
H A   HA  HA 
 r  max  1 (12. 4)
H max A  H max A 
unde H(A) este entropia sursei, calculată pe baza considerării caracteristicilor
statistice ale mesajelor, iar Hmax(A) = log2Ma este entropia maximă din Ma
mesaje.
Cauzele principale ale redundanţei sunt:
- probabilităţile diferite ale mesajelor separate;
- existenţa legăturilor statistice dintre comunicările sursei.
Aplicaţie
Să se calculeze coeficientul de redundanţă a sursei de mesaje binare
dacă probabilitatea unuia dintre acestea este P(ai) = 0,1.
Rezolvare
Pentru mesajul binar, Hmax(A) = log22 = 1 bit.
Entropia sursei când P(a1) = p, P(a2) = 1 – p, conform relaţiei (12.3),
este:

259
 2
H(A) = –  P(a )  log
i 1
i 2 P (a i ) =

– plog2p – (1 – p)log2(1 – p) = – 0,1log20,1 – 0,9log20,9 = 0,47.

Atunci, din (12.4), rezultă:
0,47
r  1   0,53
1
Pentru calculul logaritmilor binari sunt utile formulele matematice de
transformare a logaritmilor într-o altă bază:
ln z lg z
log2 z   1,443  ln z ; log2 z   3,32  lg z
ln 2 lg2
Redundanţa la transmiterea mesajelor are atât aspecte pozitive cât şi
negative. Creşterea redundanţei conduce la mărirea timpului de transmisie a
mesajului şi încărcarea suplimentară a canalelor de comunicaţii. În intervalul de
timp dat, prin canal se transmite o cantitate mai mică de informaţie decât cea
maxim posibilă, din care cauză o problemă importantă a teoriei informaţiei şi a
tehnicii de codare constă în reducerea redundanţei. Prin creşterea redundanţei,
însă apare posibilitatea sporirii stabilităţii la perturbaţii în transmiterea
mesajelor. La elaborarea practică a sistemelor de comunicaţii se stabileşte o
valoare de compromis a redundanţei, care asigură viteza şi stabilitatea
transmisiei mesajelor corespunzătoare scopului propus.
12.1.5. Cantitatea de informaţie şi entropia mesajelor continue
În general, mesajul continuu, a(t), are un număr infinit de valori, atât în
timp cât şi pe nivel, din care cauză cantitatea de informaţie şi respectiv entropia
sursei de mesaj continuu sunt infinite. În realitate însă, codările în timp ale
mesajului continuu se fac în puncte discrete, la intervalul de discretizare, Td. De
asemenea, mesajul continuu se poate reface, cu o precizie dată, printr-un număr
finit de valori L pe nivel.
Atunci, valoarea medie a cantităţii de informaţie într-o singură
măsurătoare (entropia cotării) se poate calcula în mod analog cu cel de la
mesajele discrete:
L
H co (A )   pi  log2 pi (12. 5)
i 1
unde pi este probabilitatea de apariţie în mesajul cuantizat a nivelului i.
Dacă în relaţia (12.5) se trece la limită, adică numărul nivelurilor de
cuantizare L tinde la infinit (pasul de cuantizare  în acest caz tinde la zero),
atunci se obţine:

h (A)  lim Hco (A)    p(a )  log2 p(a )  da (12. 6)
L 

unde h(A) se numeşte entropia diferenţială a sursei de mesaj continuu. În
relaţia(12.6), p(a) reprezintă densitatea de probabilitate a mesajului a(t), care are
semnificaţia de probabilitate ca a să ia o valoare în intervalul da. Dar, pentru că
p(a) depinde de scara de măsurare, mărimea h(A) separat nu poate servi drept
măsură absolută a nedeterminării (informaţiei) mesajului continuu. Ea este
260
lipsită de multe dintre proprietăţile entropiei obişnuite a mesajelor discrete; în
particular, poate lua atât valori pozitive cât şi negative. Sens informaţional nu
are însă entropia diferenţială ci diferenţa entropiilor diferenţiale, de exemplu, la
intrarea şi ieşirea canalului de comunicaţii. În mod special pentru aceste canale,
se foloseşte entropia diferenţială sub forma relaţiei (12.6).
12.1.6. Productivitatea sursei
Prin productivitate a sursei se înţelege cantitatea medie de informaţie,
care este produsă de sursă în unitatea de timp. Dacă pe durata t sursa de
comunicaţii discrete a dat n mesaje, atunci cantitatea informaţiei produse de
aceasta este I(A, t) = nH(A) şi productivitatea sursei, în bit/s este:
n  H ( A) H ( A)
H SD ( A )  lim  (12. 7)
t  t tm
unde tm = t/n este durata medie a mesajului. Astfel, productivitatea sursei este
numeric egală cu raportul dintre entropia sursei şi durata medie a mesajului.
Pentru mesaje continue, transformarea acestora în formă numerică cu
frecvenţa de discretizare fd şi cu entropia cotaţiei HCO(A) duce la o valoare a
productivităţii sursei:
H’SC(A) = fdHCO(A) (12. 8)
Dacă numărul nivelurilor de cuantizare egal probabile este L,
probabilitatea fiecăruia este pi = 1/L şi, din relaţiile (12.5) şi (12.8), se obţine
valoarea productivităţii sursei de mesaje continue:
H’SC(A) = fdlog2L (12. 9)
Productivitatea sursei de mesaje reprezintă una din caracteristicile de
bază ale acesteia, întrucât canalele de transmisie a mesajelor trebuie construite
astfel încât să asigure transmisia cantităţii de informaţie elaborată de sursă.
În tabelul 12.1 sunt prezentate rezultatele calculului productivităţii pe
baza formulelor (12.7) şi (12.8) pentru semnalele tipice primare, considerând că
la conversia mesaj-semnal primar nu se introduc distorsiuni. În calculul
productivităţii surselor de mesaje continue (semnale primare) s-a considerat că
nivelurile de cuantizare sunt egal probabile, iar CAN asigură o calitate
superioară (zgomot mic de cuantizare).

Tabel 12.1 - Productivitatea surselor de mesaje

Tipul mesajului Caracterul Parametrii CAN Productivitate
(semnalelor primare) mesajului fd [kHz] N = log2L [bit/s]
Semnale telegrafice Discret - - 30÷50
50 baud
Transmitere date Discret - - 2400
2400 baud
Semnale acustice Continuu 8 8 64103
Difuziune Clasa I Continuu 24 10 240103
sonoră Clasă Continuu 32 13 416103
superioară
Faximil Semiton Continuu 2,93 4 11,72103
120 rând/s Linii Discret - - 2,93103
Televiziune Continuu 13103 16 16106

261
 Aplicaţie
Să se determine productivitatea manipulatorului telegrafic, considerat
ca sursă de mesaje, care funcţionează cu viteza de modulaţie B = 50 baud1 şi cu
cod binar din cinci elemente.
Rezolvare
La coeficientul de redundanţă al textului, r = 0,5, din relaţia (12.4),
pentru Hmax(A) = 5 bit/semnal (literă), rezultă că entropia textului, H(A) = 2,5
bit/literă. Durata de transmisie a unei litere este tl =7,5/B = 7,5/50 = 0,15 s. Din
relaţia (12.7), se obţine că productivitatea aparatului este:
H’(A) = 2,5/0,15 = = 16,67 bit/s.

12.2. Caracteristicile informaţionale ale canalelor de

comunicaţii
12.2.1. Viteza de transmitere a informaţiei prin canal
Prin viteză de transmitere a informaţiei se înţelege cantitatea medie de
informaţie care se obţine la ieşirea canalului în unitatea de timp, exprimată în
bit/s. În canalul ideal fără perturbaţii şi distorsiuni, cantitatea de informaţie
recepţionată este egală cu cantitatea de informaţie transmisă. Viteza de
transmitere a informaţiei, R, prin canalul ideal se calculează în mod similar cu
productivitatea sursei, cu relaţiile (12.7) sau (12.8), pe baza parametrilor
informaţionali ai semnalului primar transmis.
Existenţa în canal a perturbaţiilor provoacă distorsionarea semnalelor
transmise, datorită cărui fapt, după recepţia semnalului, nu se poate avea
certitudinea asupra mesajului transmis. În canalul de comunicaţie cu perturbaţii,
o parte din informaţia transmisă nu ajunge la receptor, ea fiind pierdută. Astfel,
la calcularea vitezei de transmitere a informaţiei în canalul cu perturbaţii este
necesar să se ia în considerare pierderile de informaţie. Viteza de transmitere a
informaţiei în canalul discret are expresia:
HU   H pierd U 
R cd 
ti m
iar în canalul continuu:
Rc. cont = 2Fm[h(u) – hpierd(u)]
unde H(U) este entropia semnalului discret transmis, h(u) entropia diferenţială a
semnalului continuu transmis, Hpierd(u), hpierd(u) entropia pierderilor în canal
pentru semnalele primare discrete şi respectiv continue, tim - durata medie a
semnalului discret primar şi Fm - frecvenţa maximă din spectrul semnalului
continuu primar.

1
Baud – unitate de măsură a vitezei de semnalare pe liniile de transmisie; aceasta este egală cu 1
baud, dacă starea liniei se schimbă o singură dată pe secundă. Dacă se utilizează doar două stări
ale liniei, pentru transmisia datelor, 1 baud = 1 bit/s. Dacă se utilizează un alt număr de stări
decât două, egalitatea nu mai este adevărată. Astfel, dacă se utilizează opt stări, cum o stare
poate reprezenta în acest caz 3 biţi, viteza de transmitere exprimată în bit/s este de 3 ori mai
mare decât cea exprimată în baud.
262
 Pierderile de informaţie sunt determinate de probabilitatea de eroare, P e,
în canalul discret, respectiv de nivelul zgomotelor în canalul continuu. Ele se
micşorează odată cu îmbunătăţirea calităţii transmisiei semnalelor, adică odată
cu micşorarea probabilităţii erorii sau a nivelului perturbaţiilor. Analiza arată că,
pentru Pe < 10–3 şi raportul semnal-perturbaţie mai mare de 20 dB, pierderile de
informaţie sunt neglijabile şi reprezintă câteva zecimi dintr-un procent din
informaţia transmisă, din care cauză, pentru calculul practic al vitezei de
transmitere a informaţiei pe canale cu calitatea bună a transmisiei semnalelor, se
poate neglija pierderea informaţiei în canal.
12.2.2. Capacitatea de trecere a canalului
Valoarea maximă a vitezei de transmitere a informaţiei pe canalul de
comunicaţie în cazul condiţiilor limitative reprezintă capacitatea de trecere a
canalului:
C = max {R} [bit/s]
Condiţiile date de limitare sunt: tipul canalului (discret sau continuu),
caracteristicile semnalelor şi cele ale perturbaţiilor. Canalul se numeşte discret,
respectiv continuu, dacă la intrarea şi ieşirea acestuia semnalele sunt discrete,
respectiv continue.
Capacitatea de trecere a canalului discret, Ccd prin care se transmit m
semnale discrete se calculează pe baza formulei:
1 p  log2 p 
Ccd  log2 m   1  p   log2 1  p  (12. 10)
ti  m 1 
unde ti este durata minimă a semnalului şi p probabilitatea de eroare a
semnalelor în canal. Din relaţia (12.10) rezultă cazurile particulare:
a) în canalul discret fără perturbaţii:
Ccd = Blog2m
b) în canalul binar (m = 2):
Ccd = B[1 + plog2p + (1 – p)log2(1 – p)] (12. 11)
unde B = 1/ti este viteza de modulaţie. Dependenta C/B în funcţie de
probabilitatea de eroare p, calculată pe baza formulei (12.11), este prezentată în
figura 12.1.

Figura 12. 1 - Capacitatea de trecere a

canalului binar

263
 Când p = 0,5, capacitatea de trecere a canalului este C = 0. Această
situaţie poartă denumirea de. întreruperea canalului binar. Din punct de vedere
fizic, aceasta înseamnă că probabilitatea de eroare p = 0,5 se poate obţine şi fără
să se transmită ceva pe canal. În schimb, la p = 1, capacitatea de trecere este
aceeaşi ca şi pentru p = 0 (canal fără perturbaţii). Acest lucru se explică prin
aceea că, la p = 1, se face recepţia fără eroare a semnalelor în “negativ”, adică
este suficientă schimbarea lui “1” cu “0” sau a lui “0” cu “1”, pentru refacerea
corectă a semnalului transmis.
Aplicaţii
 Să se determine capacitatea de trecere a canalului binar, dacă viteza de
modulaţie în acesta este B = 1000 baud şi probabilitatea erorii este p = 10–3
şi să se compare cu cea a canalului ideal.
Rezolvare
Conform relaţiei (12.11), capacitatea de trecere a canalului binar pentru
parametrii daţi este:
Ccd = 1000(1 + 0,001log20,001 + 0,9999log20,9999) = 996 bit/s.
Pentru canalul ideal, din (12.11), pentru p = 0, rezultă că Ccd = B = 1000
bit/s. Compararea rezultatelor arată că erorile în canal fac să se micşoreze
capacitatea de trecere cu 4 bit/s (0,4 %).
Pentru canalul continuu, viteza maximă de transmitere a informaţiei se
obţine în cazul canalului gaussian cu parametri constanţi în condiţia când
semnalul are repartiţie normală (gaussiană) a probabilităţii valorii instantanee şi
puterea medie limitată. Calculul capacităţii de trecere a canalului continuu se
face considerând că la intrarea acestuia se aplică un semnal modulat, s(u,t).
 P 
Cc cont  Fc  log2 1  s  (12. 12)
 Pn 
unde FC este lăţimea benzii de trecere a canalului şi Ps şi Pn sunt puterile medii
ale semnalului şi respectiv perturbaţiei în banda de frecvenţă a canalului
respectiv.
Din formula (12.12) se constată proporţionalitatea capacităţii de trecere
cu lăţimea benzii de frecvenţă a canalului şi cu raportul semnal-perturbaţie şi
creşterea acesteia odată cu creşterea FC şi a raportului PS/PN. Formula arată
posibilitatea de schimbare a lăţimii benzii de trecere cu puterea semnalului în
condiţiile asigurării capacităţii de trecere. Însă mărind banda de trecere a
canalului nu se poate creşte la infinit capacitatea de trecere. Odată cu creşterea
FC se măreşte puterea perturbaţiei, deoarece, pentru zgomotul alb cu densitatea
spectrală de putere N0, Pn = N0FC. Dacă se consideră că log2(1+x) = xln2, se
obţine:
P
C   1,443  s
N0
adică valoarea maximă la care tinde capacitatea de trecere a canalului continuu
prin creşterea lăţimii de bandă a canalului este proporţională cu raportul dintre
puterea medie a semnalului şi densitatea spectrală a perturbaţiei.

264
 Să se determine capacitatea de trecere a canalului standard de frecvenţă
tonală, care are limitele frecvenţelor efectiv transmise 0,3 ÷ 3,4 kHz,
puterea medie a semnalului la ieşire 32 W şi puterea medie a perturbaţiei
87 nW.
Rezolvare
Introducând în formula lui Shannon, (12.12) valorile:
FC = 3400 – 300 = 3100 Hz, Ps = 3,210-5, Pn = 8,710-8 W
se obţine: Cfrec. ton = 26,4103 bit/s.
12.2.3. Formula fundamentală a lui Shannon
Capacitatea de trecere a canalului caracterizează posibilităţile de
transmisie a informaţiei. Acestea sunt cuprinse în teorema fundamentală a
teoriei informaţiei, cunoscută sub numele de teorema de codare a lui Shannon.
Formularea acesteia pentru canalul discret este următoarea:
Dacă productivitatea sursei, H’(A), este mai mică decât capacitatea de
trecere a canalului, C, adică:
H’(A) < C (12. 13)
atunci există o metodă de codare (de transformare a mesajului în semnal de
intrare în canal) şi decodare (de transformare a semnalului în mesaj la ieşirea
canalului), pentru care probabilitatea de decodare eronată poate fi oricât de
mică. Dacă însă H’(A)  C, atunci asemenea metodă nu există.
Pentru canalele continue, formularea teoremei este aceeaşi, însă prin
eroare se înţelege eroarea pătratică medie.
În acest fel, conform teoremei lui Shannon, erorile în canal reprezintă o
piedică pentru transmiterea fără eroare a informaţiei. Erorile reduc oarecum
capacitatea de trecere a canalului, dar dacă se îndeplineşte condiţia (12.13),
atunci acestea pot fi corectate prin alegerea metodei de codare şi decodare.
Demonstraţia teoremei nu indică însă şi codul concret, care poate corecta
toate greşelile. Se demonstrează numai faptul că este necesar un rang mare
pentru cod, adică trebuie codate nu numai literele separat, ci şi cuvintele sau
chiar frazele. Asemenea coduri sunt însă foarte complicate. Până în prezent, în
practică nu există coduri care să corecteze toate erorile.
Capacitatea de trecere a canalului, ca valoare limită a vitezei de
transmitere fără erori a informaţiei, reprezintă una din caracteristicile esenţiale
ale oricărui canal. Pentru canalele tipice continue, destinate comunicaţiilor
multicanal, caracteristicile tehnice de bază şi capacitatea de trecere calculată pe
baza formulei lui Shannon, (12.12) sunt prezentate în tabelul 12.2.
Aparatura sistemelor numerice de transmisie asigură realizarea canalelor
numerice cu probabilitatea de eroare de 10–4 ÷ 10–6 şi cu următoarele gradaţii ale
vitezelor [kbit/s]: canalul de bază – 64, canalul subprimar – 480, traseul primar –
2048, traseul secundar – 8448, traseul al treilea – 34368 şi traseul al patrulea -
139264.
Cunoscând capacitatea de trecere a canalului şi caracteristicile
informaţionale ale mesajelor (semnalelor primare) se poate determina care dintre
acestea pot fi transmise pe canalul dat. Astfel, semnalul primar de televiziune
are H’(A) = 216 Mbit/s (tabel 12.1) şi, conform condiţiei (12.12), nu poate fi
265
transmis pe nici unul din canalele tipice continue sau numerice fără pierderea
calităţii. Prin urmare, pentru transmiterea semnalului de televiziune este
necesară construirea unor canale speciale, cu capacitatea de trecere mai mare
(ceea ce se şi face în sistemele de cablu, radiorelee şi de satelit) sau reducerea
vitezei fluxului numeric printr-o metodă oarecare.

Tabel 12.2. - Caracteristicile canalelor tipice pentru comunicaţii multicanal

Limite frecvenţe Raport semnal- Capacitate
transmise perturbaţie de trecere
Denumire canal
[kHz] [dB] [kbit/s]
De frecvenţă tonală 0,3÷3,4 25,6 26,4
Dinaintea celui de grup 12,3÷23,4 20,8 76,8
de bandă largă
Primul de bandă largă 60,6÷107,7 20,4 320,1
Al doilea de bandă largă 312,3÷551,4 20,8 1,65103
Al treilea de bandă largă 812,3÷2043,7 20,8 8,52103

1.3. Eficienţa sistemelor de comunicaţii

Prin eficienţă în sens larg se înţelege gradul de utilizare a mijloacelor,
resurselor, timpului etc. În sistemele de comunicaţii, resursele de bază sunt
capacitatea de trecere a canalului C, lăţimea benzii de frecvenţă FC, puterea
semnalului, PS. Pentru aprecierea gradului de utilizare a acestora, s-a propus
compararea lor cu viteza de transmitere a informaţiei, R. Coeficienţii de
eficienţă sunt parametri tehnici importanţi pentru sistemele de transmitere a
informaţiei.
Aprecierea cea mai generală a eficienţei sistemelor de comunicaţii este
dată de coeficientul de utilizare a capacităţii de trecere a canalului:
R
 (12. 14)
C
care se numeşte eficienţă informaţională.
În canalele reale, viteza de transmitere a informaţiei este întotdeauna mai
mică decât capacitatea de trecere, motiv pentru care 0    1.
În sistemele cu bandă limitată, de exemplu cele de cablu, caracteristica
cea mai importantă este coeficientul de utilizare a benzii de frecvenţă a
canalului, FC.
R
 (12. 15)
Fc
care se numeşte eficienţă spectrală.

266
 Într-o serie de cazuri practice, o apreciere comodă se referă la
coeficientul de utilizare a puterii semnalului, PS, pentru densitatea spectrală de
putere a perturbaţiei, NO:
R
 (12. 16)
FC
NO
care se numeşte eficienţă energetică.
Acest coeficient are un rol important în sistemele cu energetică limitată,
de exemplu, de perturbaţii.
Pentru ilustrarea celor de mai sus, în tabelul 12.3 sunt prezentate
rezultatele calculului eficienţei pe baza formulelor (12.14), (12.15) şi (12.16)
pentru unele sisteme de transmisie a semnalelor continue primare când valoarea
raportului semnal-perturbaţie la ieşirea demodulatorului este nt = 40 dB şi
lăţimea benzii de frecvenţă a canalului este FC. Pentru compararea acestor
sisteme se prezintă, de asemenea, câştigul în raportul semnal-perturbaţie, gs-p,
calculat pe baza formulelor din tabelul 10.3. În calcule, s-a considerat că în toate
sistemele se transmite unul şi acelaşi semnal primar, cu frecvenţa maximă Fm şi
coeficientul de amplificare kA = 3 iar recepţia este optimală.

Tabel 12.3. - Eficienţa sistemelor de transmisie a semnalelor continue

Metoda de F  R R R
 c g s  p  ies     10  lg [dB]
modulaţie Fm int C Fc Ps
N0
MA 2 0,2 0,42 6,65 -38,8
MABU 1 1 1 13,3 -28,8
M 20 222 0,12 0,66 -18,4
MF 20 666 0,17 0,66 -13,5
MFI-MnA 20 666 0,17 0,66 -17,8
MIC-MnA 20 250 0,23 0,66 -17,8
MIC-Mn 20 1000 0,47 0,66 -11,8

Analiza datelor din tabelul 12.3 arată că eficienţă maximă,

informaţională şi spectrală se obţine pentru MABU, însă câştigul şi eficienţa
energetică în acest caz sunt relativ scăzute, motiv pentru care, în multe cazuri, se
preferă MIC-Mn sau alte modulaţii de bandă largă.
Dintre sistemele simple de transmisie a comunicaţiilor pe canal discret,
cea mai eficientă este manipularea de două ori Mn – 4 ( = 2,  = – 9,6 dB,  =
0,47). În reţelele de satelit, Mn – 4 este cel mai des utilizată şi considerată ca
standard. Folosind alte metode de modulaţie şi codare, de exemplu, se poate
mări eficienţa energetică în contul reducerii eficienţei spectrale şi invers.
267
Obţinerea în acelaşi timp a indicatorilor de capacitate pentru toate criteriile de
eficienţă este posibilă numai prin utilizarea semnalelor şi codurilor complicate.
Coeficienţii de eficienţă analizaţi arată avantajul tehnic al anumitor
sisteme de comunicaţii. Totuşi, ei nu dau indicaţii complete asupra modulaţiei
celei mai potrivite.
Astfel, sistemele cu MABU au eficienţa cea mai bună din punct de vedere
al valorilor lui  şi  ceea ce ar indica utilizarea lor largă. Însă detecţia sincronă
a semnalelor MABU cu acord automat pe frecvenţă este dificil de realizat, astfel
că, la organizarea sistemelor de comunicaţii, este necesar să se ţină seama de
asemenea şi de indicatorii economici.

268
CAPITOLUL XIII

13. CODURI CORECTOARE

13.1. Parametrii de bază ai codurilor corectoare
O metodă de sporire a calităţii transmisiei pe canale discrete cu zgomote
constă în utilizarea codurilor corectoare, care permit descoperirea şi corectarea
erorilor care apar în canal.
Conform teoremei lui Shannon, pentru o viteză de transmitere a
informaţiei, R, mai mică decât capacitatea de trecere a canalului C, există coduri
care pot asigura transmiterea fără erori. În practică se utilizează coduri care
descoperă şi corectează doar o parte din erori.
Principiul general de construire a codurilor corectoare este simplu. Din
numărul total de combinaţii de cod posibile de rangul m şi cu baza n, M0 = mn,
se utilizează pentru transmiterea mesajelor discrete nu toate, ci doar numărul
necesar, Ma (Ma < M0). Combinaţiile de cod utilizate se numesc combinaţii
permise, celelalte M0 – Ma fiind combinaţii nepermise, adică ele nu pot fi
transmise pe canalul de comunicaţie şi apariţia lor la recepţie ne indică prezenţa
erorilor.
Prin definiţie, codul corector este acela care satisface o condiţie unică:
Ma < M0. Astfel, dacă există chiar şi numai o singură combinaţie de cod
nepermisă, atunci apare posibilitatea principială de descoperire (şi chiar de
corecţie) a erorilor de transmisie.
În acest fel, oricare cod corector este cod cu redundanţă, pentru că există
combinaţii de cod neutilizate - suplimentare. Pentru descrierea codurilor
corectoare se introduc următorii parametri:
1. Capacitatea de corecţie a codului se defineşte prin proporţia erorilor
descoperite, ged, sau corectate, gec, care reprezintă numărul garantat de erori
din combinaţia de cod, descoperite sau corectate de codul dat. Bineînţeles,
cu cât sunt mai mari ged şi gec, cu atât codul este mai perfecţionat.
2. Distanţa Hamming, dij, arată gradul de deosebire dintre combinaţiile de cod i
şi j. Pentru oricare două combinaţii binare de cod, distanţa Hamming este
egală cu numărul rangurilor care nu corespund
în acestea. Astfel, combinaţia din desenul
alăturat (pentru evidenţierea deosebirilor dintre
combinaţii, acestea sunt scrise una sub alta) nu
coincide în trei regiuni (marcate cu linie
punctată) şi din această cauză distanţa Hamming
este dij = 3. Din punct de vedere matematic, distanţa Hamming se calculează
ca fiind numărul unităţilor din suma modulo doi a acestor combinaţii.
3. Distanţa de cod este distanţa Hamming minimă pentru codul dat. Analizând
toate posibilităţile perechilor de combinaţii de cod permise şi calculând
pentru acestea dij, se găseşte valoarea cea mai mică, ea reprezentând distanţa
de cod, d0 = min{dij}, care caracterizează complet capacitatea de corecţie a
codului.
269
4. Ponderea combinaţiei de cod, W, este numeric egală cu numărul
simbolurilor diferite de zero care se găsesc în aceasta.
5. Viteza relativă a codului, Rc, arată numărul relativ de combinaţii de cod
permise şi se calculează cu ajutorul formulei:
log2 M a
RC  (13. 1)
log2 M 0
Mărimea c = 1 – Rc reprezintă coeficientul de redundanţă al codului.

13.2. Principiile de construcţie a codurilor corectoare

Schema de cuplare a codorului şi decodorului codului corector în sistemul
de transmitere a mesajelor discrete cu coduri binare este prezentată în figura
13.1. La intrarea codorului se aplică succesiunea simbolurilor binare a1, a2,...., ak,
ce reprezintă combinaţiile de cod fără redundanţă, Ai, corespunzătoare semnelor
mesajului. În procesul de codare, aceste combinaţii de cod Ai cu k ranguri se
transformă în combinaţiile de cod cu n ranguri, Bi cu simbolurile:
b1, b2,.... bk, bk+1, ..., bn (n > k)

Figura 13.1. -Schema de structură pentru cuplarea codorului codului corector.

1 - succesiunea de intrare a simbolurilor binare; 2 - succesiunea codificată a simbolurilor
binare; 3 - succesiunea codată a simbolurilor binare cu erori.

Astfel, codorul introduce în combinaţiile neredundante de cod r = n – k

simboluri de control. Viteza acestui cod se poate calcula pe baza formulei
(13.1), care, având în vedere relaţiile Ma = 2k şi M0 = 2n, se transformă în:
k
RC  (13. 2)
n
Combinaţia de cod recepţionată, B’i (b’1, b’2, ..., b’k, ..., b’n), poate să se
deosebească în oricare simbol de cea transmisă, ca rezultat al influenţei erorilor
care apar la ieşirea canalului discret de comunicare. Din această cauză, fiecare
dintre simbolurile mesajului se marchează cu apostrof. În decodor, la codarea
redundantă apare posibilitatea descoperirii şi corectării acestor erori. Pentru
realizarea acestei posibilităţi, toate combinaţiile de cod ale codului corector se
împart în combinaţii permise şi interzise. La ieşirea codorului se formează şi, în
continuare se transmit pe canalul discret, numai combinaţiile de cod permise Bip.
Transformarea lor în combinaţii interzise sub influenţa erorilor este o condiţie
270
necesară pentru descoperirea şi corectarea erorilor. Din această cauză, problema
principială de realizare a oricărui cod corector constă în împărţirea tuturor celor
M0 combinaţii de cod în Ma combinaţii permise şi M0 - Ma combinaţii interzise,
astfel încât să se asigure capacitatea dată de corecţie a codului. În general,
aceasta este o problemă dificilă, care se poate rezolva diferit, în funcţie de
condiţia impusă pentru decodor: descoperirea erorilor sau corecţia acestora.
13.2.1. Decodarea cu descoperirea erorilor
Metoda descoperirii erorilor la decodare este relativ simplă: combinaţia
de cod recepţionată se compară succesiv cu toate combinaţiile permise, şi, dacă
aceasta nu coincide cu nici una dintre acestea, atunci se ia decizia cu privire la
prezenţa erorii.
Pentru descoperirea erorilor, distanţa de cod dintre oricare două
combinaţii permise de cod trebuie să fie suficientă pentru ca, atunci când se
schimbă unul sau mai multe simboluri din acestea sub influenţa erorilor, să nu
apară din nou o combinaţie permisă de cod. Producerea erorilor în proporţia q
conduce la schimbarea în combinaţia de cod a q simboluri adică distanţa
Hamming dintre combinaţia iniţială şi combinaţia de cod cu erori va fi egală cu
q. Prin urmare, pentru descoperirea erorilor cu procentajul de qed, distanţa de
cod, d0 trebuie să fie cu cel puţin o unitate mai mare decât proporţia erorilor
descoperite qed, adică:
d0  qed + 1 (13. 3)
13.2.2. Decodarea cu corecţia erorilor
La codurile cu corecţie a erorilor se impun condiţii mai stricte pentru
distanţa dintre combinaţiile permise de cod. Corecţia erorilor este posibilă, de
asemenea, numai atunci când combinaţia de cod transmisă se modifică din
combinaţie permisă în combinaţie interzisă. Decizia referitoare la care din
combinaţiile de cod a fost transmisă, se face în decodor, pe baza comparării
combinaţiei interzise recepţionate cu toate combinaţiile permise. Combinaţia de
cod recepţionată se asimilează cu acea combinaţie permisă, cu care se aseamănă
mai mult, altfel spus, cu aceea de care ea se deosebeşte prin cel mai mic număr
de elemente. Conform acestei reguli, pentru corectarea erorilor în proporţie de
qec este necesar ca o combinaţie de cod interzisă, obţinută cu o proporţie de qec
erori, să rămână mai apropiată de cea reală în comparaţie cu oricare dintre
celelalte combinaţii permise.
Această condiţie se îndeplineşte dacă:
d0  2 qec + 1 (13. 4)
Relaţiile (13.3) şi (13.4) sunt de bază pentru determinarea capacităţii de
corecţie a codului, pentru că permit, pentru o distanţă dată, d0, să se determine
proporţia erorilor descoperite, qed şi corectate qec.
Astfel, când combinaţiile de cod permise învecinate se găsesc la distanţa
de cod d0 = 5, atunci, în cazul erorilor cu proporţia de 4 sau mai mică, oricare
combinaţie permisă nu poate trece într-o alta permisă şi existenţa erorilor se
descoperă uşor.
Se pot corecta numai erorile simple sau duble, pentru că, dacă se ajunge
la erori triple, combinaţia de cod interzisă obţinută devine apropiată de o altă
271
combinaţie de cod permisă. Cele descrise mai sus sunt prezentate în diagrama
din figura 13.2.

Figura 13.2. Reprezentarea grafică a corecţiei erorilor de către codul corector

Distanţele dintre combinaţiile de cod permise, B1p, B2p, B3p sunt

reprezentate sub forma dreptelor, pe care sunt marcate combinaţiile interzise de
cod, la interval dij = 1, care se deosebesc cu 1 până la 4 simboluri de cele
permise. Prin linia punctată este reprezentată zona care înconjoară fiecare
combinaţie permisă de cod. La decodare, combinaţiile de cod care se găsesc în
această zonă, se asimilează cu combinaţia permisă. Eroarea triplă în B1p (este
marcată cu săgeată) deplasează această combinaţie în zona B2p (sau alta vecină)
şi la decodare se va lua decizia că s-a transmis B2p (erorile nu sunt corectate).
Aplicaţii
 Să se determine numărul erorilor pe care un cod dat îl poate descoperi sau
corecta, dacă distanţa de cod este d0 = 4.
Rezolvare
d 1
Din relaţiile (13.3) şi (13.4) rezultă că qed  d0 – 1 şi q ec  0 . Dacă
2
d0 = 4, se obţine: numărul erorilor descoperite qed  3, numărul erorilor corectate
qec = 1.
 Să se determine cât trebuie să fie distanţa de cod d0, suficientă pentru
corectarea erorilor triple.
Retolvare
Întrucât, în formula (13.4), valoarea qec = 3, se obţine că d0 > 7.
Astfel, problema obţinerii codului cu o capacitate de corecţie dată se
reduce la problema de formare în codorul Ma a combinaţiilor permise de cod cu
distanţa necesară minimă d0. Analiza arată că un bun cod corector (numărul
multiplu de erori corectate qec  5 pentru viteza relativă de Rc  0,5) trebuie să
conţină un număr de simboluri informaţionale k  40. Aceasta însă implică
272
dificultăţi tehnice mari pentru descrierea procedurii de decodare a combinaţiei
de cod recepţionate prin comparare cu toate combinaţiile permise. Situaţia se
poate demonstra prin următorul exemplu:
Aplicaţie
 Să se determine timpul de decodare prin comparare a combinaţiei de cod
recepţionate cu toate combinaţiile permise, când k = 48, dacă, în acest scop,
se foloseşte un ordinator care poate executa 107 operaţii/s.
Rezolvare
Se consideră că, pentru comparaţia combinaţiei de cod recepţionate cu
una din combinaţiile permise, este suficientă o singură operaţie în calculator. În
total, este necesar deci să se efectueze Ma – 1  248 comparaţii, iar pentru aceasta
248
este necesar un timp egal cu T = 7 = 2,8107 s  325,8 zile, adică aproape 11
10
luni.

După cum se vede din exemplul de mai sus, problema decodării prin
analiză simplă şi comparare este imposibilă chiar pentru calculatoarele moderne.
În practică, au căpătat utilizare însă acele metode de codare şi decodare, care nu
necesită analiza succesivă la decodare şi care au o complexitate acceptabilă de
realizare. Una dintre metodele mai frecvent utilizate este cea cunoscută sub
numele de metoda de sindrom de decodare, care se bazează pe regula simplă
următoare: pentru corectarea erorii, este necesar să se cunoască nu numai
existenţa acesteia, ci şi locul unde se găseşte ea. Termenul de "sindrom" este
împrumutat din medicină, unde el indică totalitatea simptoamelor unei boli. În
teoria codării, termenul “sindrom” se referă la totalitatea particularităţilor
caracteristice pentru eroarea dată. Prin sindromul codului, se înţelege numărul
de control C (C1, C2, ..., Cr), care indică existenţa şi dispunerea (configuraţia)
erorilor din combinaţia de cod. Este de menţionat că, în codul binar, sindromul
se scrie în sistemul binar de numeraţie, adică rangurile sale C1, C2, ..., Cr au
valori de 0 sau 1. Sindromul zero arată că combinaţia de cod recepţionată este
permisă, adică nu există erori descoperite. Oricărui sindrom care nu este egal cu
zero îi corespunde o dispunere determinată a erorilor.
Se pune însă întrebarea dacă este suficientă cunoaşterea sindromului
pentru corectarea erorilor. În general, răspunsul este negativ. Este necesar, de
asemenea, să se cunoască şi care simbol (eronat) este necesar să fie înlocuit.
Dar pentru codurile binare, corectarea erorii se face prin singura metodă
posibilă, aceea de inversare a simbolurilor (“0” se schimbă în “1” şi “1” se
schimbă în “0”), motiv pentru care cunoaşterea sindromului reprezintă condiţia
necesară şi suficientă pentru corectarea erorilor în codurile binare.
Astfel, decodarea de sindrom a codurilor binare se reduce la calcularea
într-un anumit fel a sindromului, pe baza căruia sunt descoperite şi corectate
erorile. În prezent, există zeci de coduri corectoare, care se deosebesc între ele
tocmai prin metoda de formare a simbolurilor de control şi de calcul al
sindromului de decodare.

273
 13.2.3. Clasificarea codurilor corectoare
Având în vedere parametrii principali şi procedeele de codare şi
decodare, codurile corectoare pot fi împărţite în coduri de bloc şi coduri
continue. Codurile de bloc se caracterizează prin aceea că fiecărui semn din
alfabet îi corespunde un bloc (combinaţie de cod) format din n elemente.
Operaţia de codare şi decodare în fiecare bloc se face separat. Particularitatea
codurilor continue constă în faptul că succesiunea informaţională nu se împarte
în blocuri, iar simbolurile de control se dispun conform unei anume reguli între
simbolurile informaţionale.
Codurile de bloc şi continue se împart în coduri divizibile şi coduri
indivizibile. În codurile divizibile se pot indica întotdeauna simbolurile
informaţionale şi cele de control. La codurile indivizibile, o asemenea separare a
simbolurilor este imposibilă.
Codurile divizibile, la rândul lor, se împart în coduri sistematice şi
coduri nesistematice. Codurile sistematice sunt acelea la care suma modulo doi a
două combinaţii de cod permise dau din nou o combinaţie de cod permisă. În
afară de aceasta, la codul sistematic, simbolurile informaţionale, de obicei, nu se
modifică la codare şi ocupă locuri determinate, dinainte stabilite. Simbolurile de
control se calculează ca o combinaţie liniară a celor informaţionale. De aici
apare şi o altă denumire a codurilor sistematice - coduri liniare. Pentru codurile
sistematice se utilizează notaţia (n, k) - cod, unde n este numărul total de
simboluri din combinaţia de cod şi k este numărul simbolurilor informaţionale.
Schema de realizare a algoritmilor de codare şi decodare se realizează
pe baza elementelor logice din tehnica de calcul.
13.3. Coduri cu pondere constantă
Din denumirea codului, rezultă că toate combinaţiile de cod permise ale
acestui cod au acelaşi număr de unităţi. Prin pondere (greutate), se înţelege
numărul de unităţi din combinaţia de cod. Codurile cu pondere constantă aparţin
clasei codurilor de bloc neseparate, pentru că, la acestea, nu se pot despărţi
simbolurile informaţionale de cele de control.
Un exemplu tipic de cod cu pondere constantă este codul telegrafic nr. 3
din şapte elemente, recomandat de către Comitetul Internaţional Consultativ
pentru Telefonie şi Telegrafie pentru utilizare în sistemele cu reacţie în scopul
descoperirii erorilor. Ponderea codului este trei, prin urmare, fiecare combinaţie
de cod permisă are trei unităţi şi patru niveluri. În acest cod, din numărul total
de combinaţii de cod, M0 = 27 = 128, sunt permise numai Ma = C 37 = 35,
din care motiv şi în conformitate cu relaţia (13.1), viteza relativă a codului este
log2 35
Rc = = 0,73. Decodarea combinaţiilor de cod recepţionate în codul cu
log2 128
pondere constantă se reduce la numărarea ponderii acestora (numărarea
unităţilor). Dacă ponderea se deosebeşte de cea dată, atunci se decide că
respectiva combinaţie a fost recepţionată eronat. De exemplu, se poate uşor
determina că, din trei combinaţii de cod recepţionate (CIT-3): 1011000,
1101010, 0101010, erorile se găsesc în cea de-a doua combinaţie, pentru că
274
ponderea acesteia este patru. Acest cod descoperă toate combinaţiile cu număr
impar de erori şi o parte din cele care au un număr par de erori. Rămân
nedescoperite numai aşa-numitele erori de deplasare, la care se păstrează
neschimbată ponderea combinaţiilor. Caracteristic pentru erorile de deplasare
este faptul că numărul unităţilor distorsionate este întotdeauna egal cu numărul
zerourilor distorsionate, motiv pentru care codurile cu pondere constantă sunt
mai eficiente în canalele unde probabilitatea erorilor de deplasare este mai
mică.

13.4. Codul cu număr par de unităţi

Acest cod este sistematic (k + 1, k) – cod, în care operaţiile de codare şi
decodare se fac prin verificarea parităţii. Distanţa de cod pentru codul cu număr
par de unităţi este d0 = 2. Astfel, în conformitate cu relaţia (13.3), codul
descoperă întotdeauna erorile singulare. Combinaţia permisă a acestui cod
pentru oricare număr de simboluri informaţionale are un singur simbol de
control. Dispunerea simbolurilor de control în combinaţia de cod nu are
importanţă. De obicei, simbolul de control se dispune la sfârşit, după simbolurile
informaţionale. Valoarea simbolului în rangul de control se alege din condiţia ca
numărul total al unităţilor din combinaţia de cod permisă astfel formată să fie
par (de unde şi denumirea codului), adică suma modulo doi pentru toate
simbolurile combinaţiei de cod să fie egală cu zero.
Dacă rangurile combinaţiilor de cod se numerotează de la dreapta la
stânga iar simbolurile în aceste ranguri se notează pentru codul fără redundanţă
cu a1, a2, …, ak iar pentru cel corector cu b1, b2, …, bk, bk+1, atunci procedura
descrisă mai sus, de formare a combinaţiei de cod permise, se notează în forma:
bi  a i când i  1, 2, , k
 (13. 5)
b k 1  a1  a 2    a k
iar
c1 = b1  b2    bk  bk+1 = 0 (13. 6)
unde semnul  înseamnă însumarea modulo doi. În relaţia (13.5), prima
egalitate înseamnă că simbolurile informaţionale nu se schimbă la codare iar a
doua egalitate descrie regula de formare a simbolului de control. Ecuaţia (13.6)
determină sindromul (suma de control) acestui cod ca rezultat al verificării
parităţii combinaţiei de cod. Pentru oricare eroare singulară la transmitere
(indiferent dacă se produce în simbolurile informaţionale sau în cele de control),
condiţia (13.6) nu se mai îndeplineşte şi, în acest fel, se descoperă eroarea.
Exemplu
Este necesar să se transmită cu un cod cu număr par de unităţi
combinaţia de cod 10110. Simbolul de control este, în conformitate cu expresia
(13.5), bk+1 = 1  0  1  1  0 = 1. Prin urmare, combinaţia de cod transmisă
are forma:
101101

275
în care primele cinci simboluri sunt simboluri informaţionale iar ultimul este
simbolul de control. Dacă se recepţionează combinaţia 101001, suma de control
c1 = 1  0  1  0  0  1 = 1  0, ceea ce indică existenţa erorii.
Pierderea parităţii are loc la apariţia nu numai a erorilor singulare, dar şi
a oricăror erori de multiplu impar, ceea ce dă posibilitatea descoperirii acestora.
Apariţia erorilor pare nu modifică paritatea sumei de control (13.6), din care
cauză aceste erori nu pot fi descoperite de codul cu număr par de unităţi. Printre
avantajele acestui cod, se remarcă simplitatea dispozitivelor de codare şi
1
decodare şi redundanţa mică,  r  . Totuşi, acest cod are capacitate mică
1 k
de corecţie, ceea ce îi limitează utilizarea.

13.5. Coduri ciclice

Codurile ciclice aparţin categoriei codurilor sistematice. Ele au căpătat
această denumire datorită proprietăţii lor: înlocuirea ciclică între ele a
simbolurilor din combinaţia de cod permisă dă din nou o combinaţie permisă de
cod. Prin deplasare ciclică, simbolurile combinaţiei de cod se deplasează de la
stânga spre dreapta cu o poziţie, astfel că simbolul din partea extremă dreaptă se
deplasează în locul celui din extrema stângă. De exemplu, din A1 = 101100, prin
permutare ciclică se obţine A2 = 010110.
În teoria codurilor ciclice, toate transformările combinaţiilor de cod se
fac sub forma operaţiilor matematice asupra polinoamelor. În acest scop,
combinaţiile de cod ale codului ciclic se reprezintă sub forma unor polinoame.
Astfel, combinaţia de cod A = an an-1 … a1 a0 când ai = {1,0} se scrie astfel:
A(x) = anxn + an–1xn–1 +... + a1x + a0x0
De obicei, scrierea polinomului se simplifică neglijând factorii ai = 1 şi
ştergând termenii în care aj = 0. De exemplu, combinaţia de cod A1 = 101100 se
reprezintă prin polinomul A1(x) = x5 + x3 + x2, iar A2 = 010110 prin polinomul
A2(x) = x4 + x2 + x.
13.5.1. Operaţii cu polinoame
La formarea combinaţiilor de cod pentru codul ciclic şi la calcularea
sindromului, se folosesc operaţiile: adunare, scădere, înmulţire şi împărţire a
polinoamelor. Acestea se execută pe baza regulilor aritmetice cunoscute, numai
adunarea făcându-se ca adunare modulo doi, iar scăderea se înlocuieşte cu
însumarea. În continuare, se arată realizarea acestor operaţii pe exemple
concrete, folosind polinoamele analizate mai sus: A1(x) şi A2(x):
A1(x) + A2(x) = A1(x) - A2(x) = x5 + x3 + x2 + x4 + x2 + x = x5 + x4 + x3 + x
În calculul de mai sus s-a ţinut cont că x2 + x2 = x2(1  1) = 0
A1(x) A2(x) = (x5 + x3 + x2)(x4 + x2 + x) =
= x9 + x7 + x6 + x7 + x5 + x4 + x6 + x4 + x3 = x9 + x5 + x3
A1(x)/A2(x) = x5 + x3 + x2 | x4 + x2 + x

x5 + x3 + x2
0 0 0
276
 13.5.2. Formarea combinaţiilor de cod permise
Combinaţiile de cod permise ale codului ciclic au o caracteristică
importantă, anume aceea că toate polinoamele reprezentând aceste combinaţii
sunt divizibile cu un polinom G(x), numit polinom generator sau de formare.
Din această proprietate rezultă metoda relativ simplă de formare a combinaţiilor
de cod permise, prin înmulţirea combinaţiei codului primar Ai(x) cu polinomul
generator G(x):
Bip(x) = Ai(x)G(x) (13. 7)
În teoria codurilor ciclice, se demonstrează că generatoare pot fi numai
polinoamele care sunt divizibile cu xn + 1. Aceste polinoame sunt determinate cu
ajutorul calculatorului şi sunt tabelate. Unele dintre acestea sunt prezentate în
tabelul 13.1. Este de menţionat că, odată cu creşterea ordinului maxim, r, al
polinoamelor generatoare, creşte vertiginos şi numărul acestora.
Tabel 13.1
Simbol greşit x6 x5 x4 x3 x2 x1 x0
SINDROM când
110 011 111 101 100 010 001
G(x) = x3 + x2 + 1
SINDROM când
101 111 110 011 100 010 001
G(x) = x3 + x + 1

Astfel, dacă r = 3, există doar două polinoame; pentru r = 10, ele sunt
deja de ordinul zecilor.
Pentru formarea combinaţiilor de cod permise pe baza algoritmului
(13.7), se poate utiliza orice polinom generator, cu condiţia ca ordinul său
maxim să fie egal cu numărul necesar al simbolurilor de control. Însă în
combinaţia de cod astfel obţinută, Bip(x), în formă evidentă, nu sunt conţinute
simbolurile informaţionale (se obţine un cod indivizibil), din care motiv, în
practică se foloseşte o altă metodă de codare ce permite reprezentarea
combinaţiei de cod Bip sub forma simbolurilor separate - informaţionale şi de
control:
Bip(x) = Ai(x)xr + R(x) (13. 8)
unde R(x) este restul împărţirii lui Ai(x)xr la G(x)
În algoritmul (13.8) se pot evidenţia trei etape de formare a combinaţiilor
permise de cod:
1) la combinaţia codului primar, Ai, se adaugă în dreapta r zerouri, ceea
ce este echivalent cu înmulţirea lui Ai(x) cu xr;
2) produsul Ai(x)xR se împarte la polinomul generator, G(x) şi se
determină restul R(x), al cărui ordin nu depăşeşte r – 1;
3) restul calculat se adaugă la Ai(x)xr.
Aplicaţie
Să formăm combinaţia de cod a codului ciclic (7,4) pentru combinaţia de
cod Ai = 1011.
277
 În codul ciclic dat, n = 7, k = 4, r = 3 şi, din tabelul 13.1, se alege
polinomul generator G(x) = x3 + x + 1. Se fac operaţiile pentru obţinerea
combinaţiei de cod a codului ciclic conform algoritmului (13.8):
1. Ai(x) xr = (x3 + x + 1)x3 =x6 + x4 + x3
2. Ai(x) xr/G(x) = x6 + x4 + x3 | x3 + x + 1
 x3 + x2
x6 + x5 + x3
x5 + x4

x5 + x4 + x2
R(x) = x2

Combinaţia de cod a codului ciclic obţinută astfel poate fi scrisă şi sub

forma Bip = 1011100, unde primele patru simboluri sunt informaţionale iar
ultimele trei de control.
13.5.3. Sindromul codului ciclic
Pentru determinarea sindromului codului ciclic este suficient să se
împartă combinaţia de cod recepţionată la polinomul generator. Restul împărţirii
este sindromul. Când combinaţia recepţionată este permisă, restul împărţirii este
nul. Restul diferit de zero arată prezenţa în combinaţia recepţionată a erorilor.
Legătura reciprocă dintre sindrom (rest) şi simbolul eronat se determină
suficient de simplu. Este necesar să se ia oricare combinaţie de cod permisă, să
se introducă eroarea într-un simbol anume şi să se împartă la G(x). Restul
obţinut (sindromul) va da indicaţii asupra existenţei erorii în acest simbol.
Pentru codul ciclic (7,4) legătura reciprocă dintre sindrom şi simbolul eronat
pentru diferite polinoame generatoare se prezintă în tabelul 13.2. Folosind acest
tabel, pe baza sindromului se poate stabili poziţia erorii şi corectarea acesteia.

Tabel 13.2. - Legătura reciprocă dintre sindrom şi simbolul distorsionat al

codului ciclic (7,4)
Ordinul maxim Polinoamele generatoare G(x)
3 x3 + x2 + 1 ; x3 + x + 1
4 x4 + x + 1 ; x4 + x3 + x2 + x + 1
5 x5 + x + 1 ; x5 + x4 + x3 + x2 + x + 1 ; x5 + x4 + x2 + x + 1
6 x6 + x + 1 ; x 6 + x5 + x2 + x + 1 ; x6 + x5 + x3 + x2 + 1

Aplicaţie
Combinaţia de cod recepţionată a codului ciclic (7,4) are forma B’ip =1010101.
Să se determine şi să se corecteze eroarea în B’ip, dacă aceasta există.
Rezolvare
Polinomul generator al codului este G(x) = x3 + x + 1. Se face operaţia
de împărţire B’ip/G(x):
278
 x6 + x4 + x2 + 1 | x3 + x + 1
 x3 + 1
x6 + x4 + x3
x3 + x2 + 1

x3 + x + 1
C(x) = x2 + x - sindrom

Din tabelul 13.2 se găseşte că sindromului C(x) = x2 + x = 110 îi

corespunde simbolul eronat x4. Făcând inversia acestuia, se obţine combinaţia
recepţionată fără eroare, Bip =1000101.
13.5.4. Utilizarea codurilor ciclice
Codurile ciclice sunt simple în realizare. Toate operaţiile arătate mai sus,
înmulţirea, adunarea şi împărţirea polinoamelor, se realizează cu registre de
deplasare. De asemenea, aceste coduri au capacitate mare de corecţie. Se poate
forma codul ciclic cu oricare distanţă de cod, d0, dinainte stabilită. Din această
cauză, ele sunt recomandate de CICTT pentru utilizarea în aparatura de
transmitere a datelor. Astfel, conform Recomandărilor V.41, în sistemele de
transmitere a datelor cu reacţie, este necesară utilizarea codului cu polinomul
generator G(x) = x16 + x12 + x5 + 1. Se poate spune că în aparatura modernă cu
corecţie de erori se utilizează, în principal, coduri ciclice.

279
 BIBLIOGRAFIE

1. Antoniou A., - Digital Filters Analysis, Design and Applications – McGraw-

Hill, USA, 1993
2. Bannister B. R., Whitehead D. G., - Fundamentals of Modern Digital
Systems – Mac Millan Press, USA, 1983
3. Bellanger M., - Traitement numérique du signal. Theorie et pratique –
Masson, Paris, 1984
4. Cartianu Gh., Săvescu M., Constantin I., Stanomir D., - Semnale, circuite şi
sisteme – Ed. Did. Ped. Bucureşti, 1980
5. Constantin I. - Semnale – Institutul Politehnic Bucureşti, 1992
6. Lăzărescu V.N., - Prelucrarea digitală a semnalelor – Ed. Amco Press,
Bucureşti, 1994
7. Mateescu A. , - Semnale, circuite şi sisteme – Ed. Did. Ped. Bucureşti, 1984
8. Mitra S., Kaiser J., - Handbook for Digital Signal Processing – Wiley, N.Y.,
1993
9. Stanomir D., Stănăşilă O., - Metode matematice în teoria semnalelor – Ed.
Tehnică, Bucureşti, 1980
10. Stanomir D. – Quatorze lecons sur la theorie des signaux – Univ.
Politehnica Bucureşti, 1994
11. Stanomir D. – Semnale analogice şi transformările lor – Ed. Athena,
Bucureşti, 1995

280
 INDEX DE TERMENI

A
amplificare, 221
amplitudine
complexă, 95
de cuadratură, 95
sinfazată, 95
anvelopă
complexă, 96
fizică, 97

B
bază
a semnalului, 101
de coordonate, 22
Kotelnikov, 89
ortogonală, 27
ortonormată, 88
bit, 264

C
capacitate
de corecţie a codului, 275
de trecere, 269
caracteristică
amplitudine-frecvenţă, 112
de compresie, 256
de expandare, 256
de transfer, 110
de transmisie, 110
de trecere, 110
fază-frecvenţă, 112
câştigul filtrului, 174
cod
binar natural, 251
ciclic, 282
continuu, 280
corector, 275
cu pondere constantă, 280
de bloc, 280
281
 de linie, 261
divizibil, 280
Gray, 251
indivizibil, 280
liniar, 280
nesistematic, 280
simetric, 251
sistematic, 280
codare, 271
de amplitudine, 76
coeficient
de atenuare, 115
de redundanţă, 265
de redundanţă al codului, 276
de umplere, 202
operator de transmisie, 131
spectral de transfer, 157
spectral de transmisie, 117
spectral de transmisie a puterii, 128
spectral de trecere, 111
compresie, 256
convoluţie, 58, 108, 123, 139
circulară, 149
criteriul observatorului ideal, 226
cuantizare, 137, 154, 247, 251
neuniformă, 256

D
decodare, 271
demodulare, 221
demodulator, 221
densitate spectrală a energiei, 67
densitate spectrală, 42, 44, 46, 47, 51, 54, 55, 56, 57, 82
detector
de frecvenţă-amplitudine, 213
de frecvenţă-fază, 213
de frecvenţă-impuls, 213
echilibrat de fază, 211
diagramă spectrală, 36, 37, 39
dimensiunea semnalului, 9
dispersie
a semnalului de eroare, 190, 253
a zgomotului, 172, 180, 188
dispozitiv de decizie, 221
distanţă

2
 de cod, 275
Hamming, 275
dit, 264

E
efect de suprapunere (mascare), 162
eficienţă
energetică, 273
informaţională, 272
spectrală, 272
energie a semnalului, 22, 26, 30, 31
entropie, 265
diferenţială, 266
eroare
de deplasare, 281
singulară, 281
expandare, 256

F
filtru
adaptat, 176
cuasioptimal, 188
liniar adaptat, 176, 177
numeric, 153
numeric recursiv, 162
numeric transversal, 158
optimal liniar, 176
formula Rayleigh, 55, 68
frecvenţă
a oscilaţiilor proprii, 115
complexă, 60
negativă, 40
funcţie
Bessel, 197
de autocorelaţie, 71, 74
de corelaţie reciprocă, 80
de cuplare (Heaviside), 14, 57
de eşantionare, 89
de marcare, 89
de măsurare, 249
de probă, 19
de transfer, 131
delta, 48
delta (Dirac), 17
generalizată, 19
3
 Green, 107
proprie, 110
funcţii
Berg, 38
Walsh, 28

I
impuls
exponenţial, 46
gaussian, 47
înfăşurătoare, 11, 23, 54
informaţie, 263
mutuală (reciprocă), 263
integrală Duhamel, 108
interpretare dinamică, 13, 17, 19
interval de corelaţie, 75

M
metrică, 24
model matematic al semnalului, 8
modulaţie, 193
de amplitudine a impulsurilor, 138
de fază, 194
de frecvenţă, 194
de frecvenţă-impuls, 206
de impuls, 201
de lăţime a impulsurilor, 138
discretă, 199
unghiulară, 197
modulator de impuls, 137

N
nit, 264
normă, 22, 24, 32
nul al funcţiei de transfer, 132

O
operator
de sistem, 105

P
pol al funcţiei de transfer, 131
polinom generator, 283
pondere a combinaţiei de cod, 276
4
principiul superpoziţiei, 106
productivitate, 267

R
raport semnal-zgomot, 172
recepţie
coerentă, 222
necoerentă, 222
redundanţă, 265
repartiţie, 20
reprezentare spectrală, 35, 43

S
semnal, 8, 10, 11, 14, 20, 22, 24, 30
aleator, 9
analog, 11, 12, 21
Barker, 79
de bandă îngustă, 94
de eroare, 92
determinist, 9
discret, 11, 12
ideal de bandă spectrală, 86
ideal de frecvenţă joasă, 84
în impuls, 10
monodimendional, 9
multidimensional, 9
numeric (digital), 12
periodic, 34, 35
semnale
ortogonale, 27
ortogonale de bandă, 86
serie
Fourier, 27, 29, 34, 35, 37, 39
generalizată Fourier, 27, 32, 33
Kotelnikov, 90
simbol de control, 281
sindrom de decodare, 279
sistem
concentrat, 107
cu parametri constanţi în timp, 106
liniar, 106
neliniar, 106
staţionar, 106
spaţiu
Hilbert, 26, 27, 28, 32
5
 infinit dimensional, 22
liniar, 21
metric, 23
spectru
al semnalului discret periodic, 143
energetic, 67, 74
energetic reciproc, 65
strobare, 137, 223
succesiune de discretizare, 137
suma Poisson, 142
suprasarcină de pantă, 259

T
teorema
de codare a lui Shannon, 271
Kotelnikov, 90
termen de remanenţă, 100
transformată
Fourier, 42, 52, 74
Fourier inversă, 43, 53
Laplace, 61
Z, 150

V
valoare proprie, 110
viteză
de transmitere a informaţiei, 268
relativă a codului, 276

Z
zgomot
de cuantizare, 253
de impulsuri false, 255

View publication stats