Activitatea organelor, aparatelor şi sistemelor organismului are loc concomitent cu

intensificarea funcţiilor vegetative ale organismului. Cele mai mari solicitări în timpul
efortului le suportă sistemele implicate în furnizarea, transportul şi consumul de oxigen
mărit al ţesuturilor active.

Creşterea necesarului de oxigen şi de substanţe energetice într-un efort fizic se

realizează prin modificări ale parametrilor cardiovasculari ce pot fi: modificări imediate
(acute) ce se instalează după toate tipurile de efort fizic dar şi în perioada de revenire şi
modificări tardive (de antrenament), care se constată în urma practicării sistematice a
educaţei fizice şi sportului, un timp
mai îndelungat.

Odată cu începerea efortului, în organism se produc modificări fiziologice,

rezultate în urma acţiunii adrenalinei revărsate în sânge, pe cale reflexă, în
cantităţi mărite, precum şi datorită excitaţiilor venite de la proprioceptorii din
muşchi, tendoane şi articulaţii.

Modificările imediate.
Aceste modificări se produc în timpul efortului sau imediat după terminarea lui şi depind
de intensitatea şi durata efortului corelat cu gradul de antrenament al organismului. La
sportivii bine antrenaţi încă înainte de începerea efortului apar modificări datorate unor
mecanisme reflex condiţionate, ce caracterizează starea de start.
 
a. Frecvenţa cardiacă, având la adultul neantrenat, în repaus, în clinostatism, o valoare
de 70-76 bătăi /min, iar în ortostatism cu cca. 10 bătăi mai mult ajunge la valori de 180-
200 de bătăi/min (după un efort intens prelungit) şi 100-120 bătăi/min, după un efort
moderat.

Frecvenţa cardiacă este cel mai important parametru fiziologic prin care se apreciază
intensitatea efortului de durată şi cum este el suportat de organism. Revenirea
frecvenţei cardiace se face într-un timp relativ scurt în trei faze: în primele 2-3 minute se
produce o revenire rapidă; în următoarele 4-5 minute revenirea se face mai lent; după
câteva zeci de minute se revine la valoarea
de repaus. La sportivii bine antrenaţi, revenirea se face mai repede decât la cei
neantrenaţi, în cazul unui efort similar.

b. Volumul sistolic. La adultul neantrenat, în repaus şi în clinostatism, volumul sistolic

este de 60-80 ml sânge, iar în ortostatism scade cu 10-40 %, iar în efort maximal
ajunge la 100-130 ml sânge. La femei volumul sistolic este mai mic decât la bărbaţi,
având valoarea de 50-70 ml la femeile sedentare. În eforturile maximale la sportivii
antrenaţi, volumul sistolic ajunge la 160-200 ml/bătaie;

c. Debitul cardiac în repaus este în medie de 5 l pe minut, atât la antrenaţi cât şi la

neantrenaţi. În efort însă diferenţele sunt evidente, în sensul valorilor maximale mult
superioare ale antrenaţilor; astfel, debitul cardiac la neantrenaţi ajunge în efort moderat
la 20-25 l/min, iar în efortul intens 25-30 l/min. La sportivi, în eforturile moderate, debitul
 cardiac creşte la 10-15 l/min, iar după eforturile intense la 40-45 l/min. Pentru acelaşi
efort, la un sportiv antrenat, debitul cardiac diferă faţă de unul începător, fiind mai mic la
cel neantrenat, iar mecanismul fiziologic de creştere a debitului cardiac diferă şi el; la
cel neantrenat creşte pe seama frecvenţei cardiace, iar la cel antrenat , pe seama
volumului sistolic.

d. Cantitatea de sânge circulant se măreşte în timpul unui efort cu 1-2 l prin antrenarea
sângelui din organele de depozit (ficat, splină, piele) unde are loc o vasoconstricţie
reflexă. În efort se realizează o redistribuire a debitului cardiac spre muşchii activi care
pot primi 85-90% din sângele total. Redistribuirea sângelui circulant se realizează prin:

 vasoconstricţia reflexă a arteriolelor din zonele inactive (piele, viscere);

 vasodilataţie reflexă arteriolară în muşchii scheletici activi (hiperemie
 activă);
 intervenţia factorilor locali în cazul eforturilor prelungite (creşterea temperaturii, creşterea
concentraţiei CO2, scăderea pH-ului şi scăderea concentraţiei O2) care de asemenea determină
vasodilataţie în muşchii activi.

e. Viteza de circulaţie poate creşte în efort de cca. 3 ori. Dacă în repaus, circuitul
complet este efectuat în 20 de secunde, în eforturile mari circuitul complet este efctuat
numai în 7 secunde.

f. Tensiunea arterială se modifică şi ea în funcţie de intensitatea şi durata efortului, atât

în timpul efortului cât şi după efort. În eforturile maximale tensiunea sistolică ajunge la
180-200 mm Hg şi valori mai scăzute de 140-160 mm Hg, în eforturile moderate. În
eforturile intense, datorită vasodilataţiei periferice, tensiunea diastolică, scade cu 10-15
mm Hg. Dimpotrivă, când tensiunea sistolică se măreşte odată cu mărirea tensiunii
diastolice rezultă o neadaptare la efort sau o stare de oboseală ce se explică printr-o
irigaţie deficitară a muşchilor activi ca urmare a vasoconstricţiei periferice.

Revenirea tensiunii arteriale după efort se face în două faze: o revenire rapidă în
primele minute, iar în următoarele revenirea se face lent. Este considerată o revenire
bună a organismului după efort când frecvenţa cardiacă scade mai repede decât
tensiunea arterială. Când organismul se adaptează greu la efort, situaţia celor doi
parametrii se prezintă invers.

Modificările tardive (de antrenament).

Practicarea îndelungată a exerciţilor fizice produce, în mod lent modificări morfologice şi
funcţionale asupra aparatului cardiovascular. Aceste modificări se datoresc nevoilor
mereu crescânde impuse de efortul fizic.

a. Hipertrofia miocardului.
Efortul fizic repetat timp îndelungat produce, la nivelul inimii o adaptare de durată ce se
manifestă prin hipertrofia miocardului (cordul atletic) ce constă într-o modificare a
cordului cât şi a vaselor de sânge. Dacă la naştere un capilar irigă 6 fibre musculare, la
 adult un capilar irigă o singură fibră miocardică; aceasta explică de ce capacitatea de
adaptare a inimii la efort este mai mică la copii.

La sportivi inima se hipertrofiază şi ajunge de la greutatea de 300 g (la neantrenaţi) la

500 g. Hipertrofia miocardului nu se realizează prin creşterea numărului fibrelor
musculare, ci prin creşterea diametrului fibrelor miocardice; acest fenomen este mai
accentuat la sportivii ce depun eforturi de lungă durată: schi fond, alergări de fond şi
mare fond, ciclism şi canotaj. Hipertrofia
miocardului se manifestă prin:

 creşterea masei miocardului şi în special a ventriculului stâng;

 mărirea diametrelor cavităţilor ventriculare şi în special a ventriculului
 stâng;
 creşterea volumului telediastolic;
 creşterea pereţilor ventriculului stâng şi a septului interventricular.

b. Frecvenţa cardiacă prezintă valori scăzute în repaus la sportivii antrenaţi vreme

îndelungată (bradicardia sportivilor); ea poate atinge valori de 30-40 de bătăi pe minut
datorită creşterii tonusului parasimpatic. În acest tip de bradicardie pauza dintre sistole
este mai lungă şi în consecinţă miocardul se relaxează mai bine refăcându-şi mai
eficient potenţialul biologic.
  
Bradicardia de antrenament este cu atât mai pronunţată cu cât vechimea în sport este
mai mare; astfel atleţii cu peste 15 de ani vechime neîntreruptă, prezintă o frecvenţă
cardiacă medie de 40 bătăi pe minut.

c. Volumul sistolic în repaus, la antrenaţi este de 100-120 ml/bătaie faţă de 60-80

ml/bătaie la neantrenaţi.
Volumul sistolic de repaus mai mare la sportivii antrenaţi se explică prin mărirea
cavităţilor ventriculare şi prin creşterea contractilităţii miocardului. Creşterea
contractilităţii miocardului, după Guyton (1988), se datorează activităţii ATP-azice
crescute în muşchiul cardiac şi cantităţii mai mari de Ca extracelular, care ameliorează
intereacţia elementelor contractile.
  
În mod cert numai un program de antrenament intensiv şi de durată duce la astfel de
adaptări ale inimii; dacă bradicardia se instalează după câteva luni de antrenament,
mărirea volumului sistolic se realizează după ani de antrenament. Într-un organism
antrenat fizic timp îndelungat, cordul devine bradicardic şi în repaus, deoarece
creşterea volumului sistolic satisface necesitatea de
oxigen la o frecvenţă mai mică. Durata mai mare a diastolei ameliorează şi randamentul
cardiac, adică pentru acelaşi travaliu se consumă mai puţin oxigen.

d. Debitul cardiac, după Donalt Matews şi Eduard Fox, în repaus, atât la neantrenaţi cât
şi la antrenaţi este în medie de 5-6 l/min. Debitul cardiac, în efort la neantrenaţi poate
atinge valori de 20-25 l/min şi 35-45 l/min la sportivii antrenaţi ce depun eforturi de
rezistenţă (ceea ce reprezintă o creştere de 5-6 ori faţă de repaus). În general debitul
cardiac crescut este asociat cu un consum deoxigen crescut.

e. Coeficientul de utilizare a oxigenului creşte la sportivii bine antrenaţi comparativ cu

neantrenaţii prin îmbunătăţirea condiţiilor de schimb la nivel tisular. Concentraţia
oxigenului în sângele arterial la cei neantrenaţi este de190 ml/l, iar în sângele venos
140 ml O2/l;
 
f. Tensiunea arterială nu diferă prea mult la antrenaţi faţă de neantrenaţi. Modificările de
antrenament ale tensiunii se referă în special la tensiunea sistolică care poate coborî la
100-110 mm Hg în repaus.

Toate modificările de antrenament ale sistemului cardiovascular, odată cu întreruperea

practicării sportului se şterg lent, în acelaşi ritm în care s-au instalat.