Formula Taylor multidimensională.

Extreme locale. Funcţii implicite.

Extreme cu legături.

0.1 Formula Taylor multidimensională

Pentru o funcţie cu 2 variabile (x, y) 7→ f (x, y) de clasă C 2 (D), a = (a1 , a2 ) ∈ D, formal,
diferenţiala de ordin 1 a lui f ı̂n a este df (a) = ∂f
∂x
(a) dx + ∂f
∂y
(a) dy, iar cea de ordin 2 este
∂2f ∂2f ∂ f2
d2 f (a) = ∂x2
(a) (dx)2 + ∂y 2
(a) (dy)2 + 2 ∂x∂y (a) dxdy.

Se observă că d2 f (a) = [df (a)](2) numită puterea simbolică de ordin 2 a lui df (a).

Se poate arăta că pentru f cu n variabile, dp f (a) = [df (a)]p) care este puterea simbolică de ordin
 k
∂f
p a lui df (a) şi se obţine prin ridicarea la puterea p a lui df (a) cu convenţia de a ı̂nlocui ∂xi (a)
k
 k−1  k−2
∂k f ∂k f
cu ∂∂xfk (a) , apoi ∂x∂f
i
(a) ∂f
∂xj
(a) cu ∂xk−1
∂x
(a) şi ∂f
∂xi
(a) ∂f
( ∂x j
(a))2 cu ∂xk−2 ∂x2
(a) , ...
i i j i j

Definiţia 1 Dacă a, x ∈ Rn se poate defini segmentul [a, x] = {(1 − t) a + tx| t ∈ [0, 1]} ⊂ Rn .

In teorema următoare pentru f : D ⊂ Rn → R păstrăm notaţia

p ∂f ∂f
d f (a) = [(x1 − a1 ) ∂x 1
(a) + ... + (xn − an ) ∂x n
(a)](p) care este puterea simbolica de ordin p a lui
df (a) aplicată lui (x − a).

Teorema 2 (Formula lui Taylor pentru funcţii de mai multe variabile) Dacă f ∈ C p (D), p ≥ 1, D
deschis, a ∈ D şi r > 0 a.i. B (a, r) ⊂ D, atunci ∀x ∈ B (a, r) , ∃c ∈ [a, x] a.i. are loc dezvoltarea
∂f ∂f
f (x) = f (a) + 1!1 df (a) + 2!1 d2 f (a) + ... + (p−1)!
1
dp−1 f (a) + p!1 [(x1 − a1 ) ∂x1
(c) + ... + (xn − an ) ∂xn
(c)](p) .

Definiţia 3 Ultima egalitate din teorema o numim dezvoltarea lui f ı̂n jurul lui a până la ordinul p,
iar ultimul termen din dezvoltare se numeşte rest de ordin p şi ı̂n modul se obţine eroarea absolută a
aproximaţiei lui f cu un polinom Taylor de grad p.

Corolarul 4 Pentru (x, y) 7→ f (x, y) de clasă C 2 (D), fie a = (a1 , a2 ) ∈ D fixat şi B (a, r) ⊂ D.
Atunci ∀ (x, y) ∈ B (a, r) , ∃ξ = (ξ1 , ξ2 ) pe segmentul ce uneşte (a1 , a2 ) cu (x, y) a.i. f (x, y) =
2 2 2 2
∂2f
f (a1 , a2 ) + (x − a1 ) ∂f
∂x
(a) + (y − a2 ) ∂f
∂y
(a) + (x−a2 1 ) ∂∂xf2 (ξ) + (y−a2 2 ) ∂∂yf2 (ξ) + (x − a1 ) (y − a2 ) ∂x∂y (ξ) .

Definiţia 5 A liniariza o funcţie f : D ⊂ Rn → R ı̂n jurul unui punct a ∈ D ı̂nseamnă a aproxima

f (x) ' f (a) + df (a) cu polinom Taylor de grad I. Aproximarea f (x) ' f (a) + df (a) + 2!1 d2 f (a) se
numeşte aproximare pătratică.

1
 2

0.2 Extreme locale

Definiţia 6 Fie V un SVN peste R şi f : D → R , D ⊂ V deschis. Un punct a ∈ D se numeşte
punct de maxim local pentru f dacă ∃r1 > 0 a.i. ∀x ∈ B (a, r1 ) ⊂ D, f (x) ≤ f (a) . Analog, un punct
b ∈ D se numeşte punct de minim local pentru f dacă ∃r2 > 0 a.i. ∀x ∈ B (a, r2 ) ⊂ D, f (x) ≥ f (b) .
Punctele de minim sau maxim local se numesc puncte de extrem local pentru f. Punctele a sau b
prezente ı̂n definiţie sunt de extrem global dacă inegalitaţile au loc ∀x ∈ D.

Teorema 7 (Condiţia necesară de extrem-Fermat) Fie f : D ⊂ Rn → R diferenţiabilă ı̂n a ∈ D

deschis. Dacă a este punct de extrem local pentru f, atunci df (a) = 0, adică
∂f ∂f
∂x1
(a) = ... = ∂xn
(a) = 0.

∂f ∂f
Definiţia 8 Dacă df (a) = 0, atunci a se numeşte punct critic pentru f ⇔ ∂x1
(a) = ... = ∂xn
(a) = 0

Observaţie: Condiţia df (a) = 0 nu este suficientă pentru ca a să fie punct de extrem local.
Exemplu: f (x, y) = y 2 − x2 , f : R2 → R , ∂f∂x
= −2x; ∂f∂y
= 2y care se anulează ı̂n (0, 0) . Totuşi
originea nu este punct de extrem local pentru f ; f (x, 0) = −x2 < f (0, 0) = 0 pentru x 6= 0
f (0, y) = y 2 > f (0, 0) pentru y 6= 0.

Corolarul 9 Dacă f admite ”a” punct de extrem local sau global, atunci:
1) ”a” este punct critic sau
2) ”a” este punct singular, adică nu există unele derivate parţiale ı̂n ”a” sau
3) ”a” se află pe frontiera domeniului lui f.
p
Exemplu: f (x, y) = x2 + y 2 admite (0, 0) ca punct singular, pentru că ∂f ∂x
=√ x
;
x2 +y 2
∂f y
∂y
=√ şi nu sunt definite ı̂n (x, y) = (0, 0) , dar f (x, y) ≥ f (0, 0) = 0, ∀x, y ⇒ (0, 0) este punct
x2 +y 2
de minim absolut pentru f.

Definiţia 10 Punctele critice ale lui f care nu sunt puncte de extrem se numesc puncte şa.

Teorema 11 (Condiţii suficiente de extrem local) Fie f : D ⊂ Rn → R , f ∈ C 2 (D) , D deschis

şi a ∈ D punct critic pentru f. Dacă toate valorile proprii ale Hessianei Hf (a) sunt strict pozitive
(respectiv strict negative), atunci ”a” este punct de minim local (respectiv maxim local) pentru f.
Dacă există valori proprii ale Hessianei de semn contrar, atunci ”a” este punct şa.

Se poate arăta că pentru n = 2, teorema este echivalentă cu:

Teorema 12 Fie f : D ⊂ R2 →  R şi a∈ D punct critic pentru f funcţie de clasă

 C ,
2
iar
 Hessiana
 2 
not r s r s
Hf (a) = ∂x∂i ∂x
f
 
(a) = , având minorii diagonali ∆1 = r, ∆2 =   . Atunci:
j 1≤i,j≤2 s t s t 
1) Dacă ∆1 , ∆2 > 0, atunci ”a” este punct de minim local;
2) Dacă ∆1 < 0, ∆2 > 0, rezultă ”a” punct de maxim local;
3) Dacă ∆2 < 0 ⇒ ”a” este punct şa;
4) Dacă ∆2 = 0 ⇒ testul cu Hessiana este neconcludent.

Exemplu: Ne propunem să aflăm punctele de extrem local pentru f (x, y) = 2x3 − 6xy + 3y 2 ,
(x, y) ∈ R2
f ∈ C ∞ si condiţiile necesare de extrem sunt ∂f
∂x
= ∂f
∂y
= 0 ⇔ ∂f
∂x
= 6x2 −6y = 0; ∂f
∂y
= −6x+6y = 0
⇔ x = 0, y = 0 sau x = 1, y = 1 ⇒ 2 puncte critice M1 (0, 0) , M2 (1, 1) .
 3
!
∂2f ∂2f 
∂x2 ∂x∂y
Pentru M1 calculăm Hessiana, Hf (M1 ) = =

∂2f ∂2f 
∂y 2
∂x∂y

    M1
12x −6  0 −6
 = −6 6 ⇒ ∆1 = 0; ∆2 = −36 < 0
−6 6 M1
Deci (0, 0) este
 punct şa.  
12x −6  12 −6
Hf (M2 ) =  = −6 6 ⇒ ∆1 = 12 > 0; ∆2 = 12 · 6 − 36 > 0, asadar (1, 1)
−6 6 M2
este punct de minim local.

0.3 Funcţii implicite

O curbă plană C are ecuaţia carteziană f (x, y) = 0, f : D ⊂ R2 → R , de clasă C k , k ≥ 1. In general o
astfel de ecuaţie nu se rezolvă explicit ( y funcţie de x sau invers) şi se mai numeşte ecuatie implicită
(sau ecuaţie funcţională).
Ne ı̂ntrebăm ı̂n vecinătatea căror puncte (x, y) , C reprezintă graficul unei funcţii y = y (x) sau
x = x (y) ?
Exemplu:
√ Fie f (x, y) = x2 + 2 2
√y − r . Cercul f (x, y) = 0 se poate obtine din graficele a 2 funcţii
y (x) = r2 − x2 sau y (x) = − r2 − x2 , ∀x ∈ [−r, r].
Singurele puncte ı̂n vecinătatea cărora ecuatia implicită nu reprezintă graficul unei funcţii y =
y (x) sunt (r, 0) şi (−r, 0) . p p
Totodată ecuatia implicită echivalează cu x (y) = r2 − y 2 sau x (y) = − r2 − y 2 , y ∈ [−r, r],
dar ı̂n orice vecinătate a punctelor (0, r) , (0, −r) cercul nu reprezintă o funcţie x = x (y) .

Teorema 13 (a funcţiilor implicite pentru ecuaţii)

Fie F : D ⊂ Rn+1 → R , F (x, y)cu x ∈ Rn , y ∈ R funcţie de clasă C k (D) , D deschis şi (x0 , y0 ) ∈ D,
x0 ∈ Rn , y0 ∈ R a.i. F (x0 , y0 ) = 0 şi ∂F
∂y
(x0 , y0 ) 6= 0. Atunci ∃V ∈ V (x0 ) şi U ∈ V (y0 ) , V × U ⊂ D
şi există o funcţie unică y = f (x) , f : V → U, de clasă C k a.i. F (x, f (x)) = 0, ∀x ∈ V, iar
f (x0 ) = y0 .

Comentariu: Fie M = {(x1 , ..., xn , y)| F (x1 , ..., xn , y) = 0} . Teorema spune că, dacă există un
punct P0 ∈ M a.i. ∂F ∂y
(P0 ) 6= 0, atunci local (pe o vecinătate a sa) multimea M reprezintă graficul
unei unice funcţii y = f (x1 , ..., xn ) . Spunem că local, ı̂n jurul lui P0 , y poate fi explicitat ı̂n funcţie
de x.
Exemplu: Să se arate că ı̂ntr-o vecinătate a lui (1, 1, 1) , ecuaţia implicită

F (x, y, z) = xyz + ln (xyz) − 1 = 0 (1)

∂z ∂z
defineşte funcţia z = z (x, y) şi să se afle ∂x (1, 1) şi ∂y (1, 1) .

Fie D = {(x, y, z)| xyz > 0} . ∂z (1, 1, 1) = xy + z1 (1,1,1) = 2 6= 0, F ∈ C k (D) , k ≥ 1, iar
∂F

F (1, 1, 1) = 0 ⇒ (∃) V ∈ V (1, 1) şi U ∈ V (1) şi o funcţie unică z = f (x, y) ∈ C k , f : V → U cu

f (1, 1) = 1, iar F (x, y, f (x, y)) = 0, ∀ (x, y) ∈ V
not
Derivăm parţial ı̂n raport cu x relaţia (1) , ţinând cont că z = f (x, y) = z (x, y) , rezultă:
∂z
yz + xy ∂x + x1 + z1 ∂x
∂z
= 0 ⇒ ∂x∂z
= − xz , ∀ (x, y) ∈ V. In particular, ∂x
∂z
(1, 1) = −1.
∂z
Derivăm parţial ı̂n raport cu y relaţia (1); obtinem xz + xy ∂y + y1 + z1 ∂y
∂z ∂z
= 0 ⇒ ∂y = − yz si
∂z
∂y
(1, 1) = −1.
 4

0.4 Extreme cu legături

Se caută extremele unei funcţii f (x1 , ..., xn , y1 , ..., ym ) ale cărei argumente verifică m condiţii (legături)
gi (x1 , ..., xn , y1 , ..., ym ) = 0, i = 1, m. ( f, gi ∈ C 2 ) Metoda multiplicatorilor lui Lagrange reduce
problema extremelor cu legături la aflarea extremelor libere. Expunem metoda pentru f = f (x, y)
şi o condiţie g (x, y) = 0.
Pasul 1 Se consideră funcţia lui Lagrange F (x, y) = f (x, y) + λg (x, y) (cu λ parametru, numit
multiplicatorul lui Lagrange).
Pasul 2 Se află punctele sale critice şi λ din sistemul ce reprezintă condiţiile necesare de extrem:
∂F
∂x
= 0, ∂F∂y
= 0, g (x, y) = 0
Fie (x0 , y0 ) un punct critic pentru λ = λ0 .
Pasul 3 Pentru stabilirea naturii punctelor critice, se calculează diferentiala d2 F (x0 , y0 ) pentru
λ = λ0 .
Pasul 4 Se diferenţiază legătura ı̂n punctul critic şi se ı̂nlocuieşte dy ı̂n funcţie de dx astfel obţinut
ı̂n d2 F (x0 , y0 ) .
Pasul 5 Dacă d2 F (x0 , y0 ) ca formă pătratică este pozitiv definită, atunci (x0 , y0 ) este punct de
minim pentru f.
Dacă d2 F (x0 , y0 ) este negativ definită, atunci (x0 , y0 ) este punct de maxim pentru f.
Dacă d2 F (x0 , y0 ) are semn variabil, atunci (x0 , y0 ) este punct şa pentru f.
Analog se procedează pentru extremele unei funcţii f (x1 , ..., xn , y1 , ..., ym ) cu m legături
Pm
gi (x1 , ..., xn , y1 , ..., ym ) = 0, i = 1, m, considerând funcţia lui Lagrange F = f + λi gi , λi fiind
i=1
multiplicatorii lui Lagrange.
Exemplu: Să se determine extremele lui f (x, y, z) = x + y + z cu legătura xyz = 8.
Funcţia lui Lagrange este F(x, y, z) = x + y + z + λ (xyz − 8) . Scriem condiţia necesară de extrem
 ∂F  1 + λyz = 0
∂F ∂F
 
∂x
= ∂y
= ∂z
= 0 
1 + λxz = 0 x=y=z=2
⇔ ⇔ Aşadar (2, 2, 2) este punct critic
xyz = 8 
 1 + λxy = 0 λ = − 41
xyz = 8

1
pentru λ = − 4 .
∂2F 2 2 ∂2F ∂2F ∂2F
∂x2
= ∂∂yF2 = ∂∂zF2 = 0; ∂x∂y = λz; ∂z∂y = λy; ∂x∂z = λy ⇒ d2 F (2, 2, 2) = −(dxdy + dydz + dzdx)
Diferenţiem legătura ı̂n (2, 2, 2) ⇒ d (xyz) (2, 2, 2) = 0 ⇔
yzdx + xzdy + xydz|(2,2,2) = 0 ⇔ dz = − (dx + dy)
Inlocuim ı̂n diferenţiala de ordin II şi rezultă d2 F (2, 2, 2) = −[dxdy − (dx + dy)2 ] = (dx)2 +
(dy)2 + dxdy > 0, (pozitiv definită). Aşadar (2, 2, 2) este punct de minim.