COMPONENTA LEGISLATIVĂ A PENTATEUHULUI

Termenul tōrāh are un conţinut mai bogat şi cu alte conotaţii decât cel care
denumeşte “legea” în limbile moderne. E o învăţătură de viaţă dată de Dumnezeu omului
pentru ca acesta să-şi orânduiască purtarea spre a ajunge la împlinire.

Vezi în Xavier Léon-Dufour,

Vocabular de Teologie Biblică,
articolul “Lege”

Corpusul legislativ s-a format în timp, chiar dacă substanţa lui poate proveni din
epoca lui Moise. Aşa se explică unele contradicţii:
- rigiditatea legii talionului (e.g. Ex 21, 23-24) vs. umanitate, grijă pentru natură,
ajutorarea duşmanului (e.g. Ex 22, 20-23; 23, 4-13; Lev 19, 34 etc.).
- sanctuarul: pluralitate (de ex. Ex 20,24-26) vs. unitate (de ex. Deut 12) etc.

“Codul Legământului” (Ex 20–23) presupune o societate agrară, sedentarizată.

Legile privitoare la cult din Ex 34 sunt influenţate de Deuteronom. Nucleul
Deuteronomului (12–26, “Codul deuteronomic”) provine, probabil, din Regatul de Nord,
anterior căderii Samariei. Leviticul în forma actuală se situează în perioada celui de al
doilea templu.

Atribuirea “Torei” în totalitate lui Dumnezeu, prin Moise, semnifică faptul că:
• esenţialul Legii este legat de eliberarea din robie → Legea este modul de a trăi pentru a
rămâne în libertate;
• toată Legea vine de la Dumnezeu → Lui “îi pasă” nu doar de cultul care i se aduce, ci şi
de cum se poartă oamenii unii faţă de alţii (specific VT faţă de celelalte religii din acea
vreme);
• Legea are sens doar ca formă de trăire a Legământului, altfel se cade în legalism steril.

EXOD
Decalogul 20, 1-17
Păstrat aici şi în Deut. 5, 6-21, cu unele deosebiri între redactări. Reprezintă nucleul
originar al corpusului legislativ.
Comparaţi cele două formulări!
“Codul Legământului” 20,22 – 23,33
Cuprinde legi cazuistice (analoage ca stil cu cele din Orientul antic, ex. Codul lui
Hammurabi) şi apodictice=imperative (analoage cu cele din Egiptul antic). Datare
probabilă: de la începutul aşezării în Canaan (se referă la o societate deja sedentarizată,
practicând creşterea animalelor, dar şi agricultura).
Inserarea acestui cod în relatarea Legământului sinaitic arată că:
• Legea este modul în care poporul trebuie să se poarte ca să rămână în relaţia cu
Dumnezeu consfinţită prin Legământ.
• Omul este chemat să trăiască în spiritul Legământului, respectând Decalogul, în
viaţa de toate zilele (ceea ce explică mulţimea reglementărilor).

1
 Conţinut:
Despre cult: interzicerea idolatriei; altarul (20, 22-26)
Statutul sclavilor (21, 1-11)
Comparaţi cu situaţia sclavilor în alte civilizaţii antice!

Pedepse pentru omucidere sau vătămare (21, 12-36).

Ce semnificaţie are legea talionului?
O indicaţie de aplicare în fapt: v. 26-27?
Observați accentul pus pe intenția faptei.

Reglementări despre respectarea proprietăţii (21,37/22,1 – 22,14/22,15 [n.b. numerotarea

diferă între ediții])

Despre seducere, magie, zoofilie, idolatrie, asuprirea celor slabi.

Observaţi umanitatea legilor cu privire la relaţiile dintre oameni
(ex. 22, 20-26. 29; 23, 1-12)!

Cele trei pelerinaje (23, 13-19)

Dumnezeu vede! (23, 20-33)

Sanctuarul, preoţii, obiecte şi veşminte sacre: 25 – 31; 34 – 40.

Faceţi o schemă a sanctuarului, cu principalele obiecte!

Care sunt elementele de bază ale veşmintelor sacerdotale?
De acum înainte Dumnezeu nu va mai vorbi de pe munte, ci din “cortul întâlnirii”
(Lev. 1,1).

LEVITIC

Tema esenţială : Modul de a folosi “cortul” ca să fie cu adevărat locul de întâlnire

cu Dumnezeu. Comuniunea cu Dumnezeul Viu e scopul ultim al omului.
Comuniunea nu trebuie să fie împiedicată de :
• o greşeală în ritual (1 – 10)
• o impuritate fizică (11 – 16)
• o infidelitate morală (17 – 26).

Datare: cuprinde elemente de origini diverse, unele foarte vechi, dar redactarea finală e
post-exilică.

Conţinut :
1 – 7 : categorii de jertfe
8 – 11 : ceremoniile de la învestitura preoţilor. Rolul lor de mijlocitori între Dumnezeu şi
poporul sfânt pretinde o sfinţenie deosebită.
11 – 16 : “Codul purităţii”: impurităţi care îl împiedică pe om să se apropie de sanctuar
(alimente impure, impuritatea sexuală, lepra).
Cap. 16 : celebrarea sărbătorii Yōm Kippur

2
17 – 26 : “Codul sfinţeniei” : pentru că Dumnezeu e “sfânt” (qadoş “separat, diferit;
transcendent”), poporul ales, pus deoparte pentru El, trebuie să împlinească tot ce
facilitează comuniunea cu El şi să evite tot ceea ce o împiedică.
Legi cu privire la respectarea vieţii, la viaţa sexuală, la demnitatea jertfelor şi
sărbătorilor; interzicerea idolatriei.
Cap. 27 : anexă privitoare la jurăminte şi răscumpărări.

NUMERI

Pasaje legislative intercalate printre naraţiuni. Chiar dacă nu întotdeauna au

legătură, ideea generală este: poporul aflat în mers spre Pământul Făgăduinţei primeşte de
la Dumnezeu modul de a se organiza şi de a trăi ca popor ales.

3 – 4 : Statutul leviţilor

5,1 – 6,21 : Prescripţii rituale : excluderea din tabără; modul de reparare a greşelilor; legea
despre gelozie; nazireatul
6, 22-27 : binecuvântarea aaronică.
7 – 9 : Prescripţii referitoare la cult: ofrande pentru sfinţirea sanctuarului, candelabrul,
consacrarea leviţilor. Data Paştelui. Consacrarea Sanctuarului.
15 : prescripţii de origine sacerdotală: jertfe şi ofrande; sabatul;
18 – 19 : Veniturile preoţilor şi leviţilor. Apa lustrală. Cazuri de impuritate.
26 – 27 : Instrucţiuni despre împărţirea pământului, succesiune.
28 – 29 : Jertfe şi ofrande.
30 : Despre jurăminte
35 : Cetăţile de scăpare.
36 : Cazuri speciale de succesiune.

DEUTERONOM

Cap. 12 – 26 „Codul Deuteronomic”: reformulat în spiritul reformelor religioase ale

regelui Iosia.

12, 1-28: locul de cult, despre jertfe.

12, 29 – 14,2: evitarea cultelor idolatre.
14, 3-21: animale curate şi necurate.
14, 22-29 : zeciuiala.
15, 1-11: anul sabatic.
15, 12-18 : sclavul evreu.
15, 19-23 : întâii născuţi.
16, 1 – 17,7 : sărbători; cultul deviat.
17, 8-22: judecători, regi, preoţi, profeţi.
19 – 25 : relaţiile interumane: uciderea, martorii, războiul, relaţiile de familie, sexualitatea,
relaţii economice.
26 : aducerea de pârgă: “crezul istoric al poporului”.

3
 Jertfele în Vechiul Testament1

Aducerea de jertfe (sângeroase sau nu) divinităţii este o formă de cult atestată în
toate epocile şi mediile. De altfel şi în Biblie ea apare practicată, din propria iniţiativă a
omului, încă de la începuturile omenirii, ca un lucru de la sine înţeles : Cain şi Abel, Noe
etc.
Pornind de la această realitate putem reflecta la modul în care Dumnezeu a folosit
un dat încetăţenit, încărcându-l cu semnificaţie.
Pentru omul biblic, jertfa este de instituire divină; rânduiala cultului apare
formulată în textele în care Dumnezeu e cel care vorbeşte, iar dintre acestea, în grupul de
texte fondatoare, legea dată de Dumnezeu pe Sinai.
Este esenţială reflecţia asupra sensului profund al acestor gesturi rituale, aşa cum îl
exprimă Dumnezeu însuşi. Multă vreme s-a pus accentul pe aspectul de suferinţă,
privaţiune, ispăşire, potolirea mâniei divine. Cuvintele lui Dumnezeu insistă însă asupra
dorinţei de a intra în relaţie cu omul, de a-i fi prezent.

Texte fundamentale pentru a înţelege finalitatea sacrificiilor. Inseraţi-le

în context!
Exod 20, 22-25: 22Domnul a spus către Moise: „Așa să le spui fiilor
lui Israel: «Voi înşivă aţi văzut că din ceruri am grăit cu voi. 2 Să nu
vă faceţi pe lângă mine zei din argint, şi nici zei din aur să nu vă
faceţi. 24Să-mi faci altar de pământ şi să jertfești pe el arderile tale
de tot şi jertfele tale de pace: oile şi vitele voastre. În orice loc unde
voi face amintit numele Meu, acolo Eu voi veni la tine şi te voi
binecuvânta”.

Exod 29, 41b-46: “Să fie jertfă cu bună mireasmă pentru Domnul, 42
jertfă neîncetată (dymiT' tl;Û[o)) pentru voi şi urmaşii voştri, la
intrarea cortului întâlnirii (d[eÞAm-lh,ao)), în fața Domnului
care a spus: „Acolo mă voi întîlni cu voi ca să-ţi grăiesc. 43 Şi acolo
mă voi întîlni cu fiii lui Israel şi mă voi sfinţi întru slava mea. 44 Şi
voi sfinţi cortul întâlnirii şi altarul şi pe Aaron şi pe fiii lui îi voi
sfinţi spre a-mi sluji ca preoţi. 45 Şi voi locui în mijlocul fiilor lui
Israel şi le voi fi lor Dumnezeu. 46Şi vor cunoaşte că Eu sunt
Domnul, Dumnezeul lor, care i-am scos din ţara Egiptului ca să
locuiesc în mijlocul lor. Eu sunt Domnul, Dumnezeul lor.

Amănuntele sistemului sacrificial sunt complexe şi uneori apar diferenţe între

variante (de ex. între Codul Sacerdotal, Cronici, Ezechiel 40–48 etc). Interesează aici
structura de bază, care este aceeaşi.
E necesară cunoaşterea principalelor jertfe (esenţialmente din Levitic):
• chiar dacă sunt ieşite din uz ca atare, semnificaţia lor profundă rămâne actuală.
• pornind de aici se poate înţelege mesajul profeţilor privind interiorizarea cultului
şi dialectica între atitudinea “verticală” şi “orizontală” a omului.

Secţiunea din Levitic despre sacrificii (cap. 1–7) este împărţită în două, în funcţie
de adresare:

1
Pe lângă bibliografia generală, vezi, în special, Alfred MARX, Les sacrifices de l’Ancien Testament, Cahiers
Évangile 111, Ed. Cerf, 2000. L’Eucharistie dans la Bible, Cahiers Évangile 37, Ed. Cerf, 1981.

4
 1 – 5, “către fiii lui Israel”: despre rolul aducătorului şi despre desfăşurarea jertfei;
cultul nu este doar sarcina preoţilor: e implicat tot poporul!

6 – 7, “către Aaron şi fiii lui”: despre folosirea materiei care nu e arsă (= adusă lui
Dumnezeu), ci împărţită între preoţi şi aducători.

Tipuri de jertfe:
I. “de bună mireasmă” (cap. 1 – 3);
1. holocaust / “ardere de tot” (ebr. ‘olāh ‫;)עֹ ָ ֤לה‬
Omagiu şi mulţumire pentru Dumnezeu, Stăpânul a toate. Prin darul
adus, omul îi devine plăcut lui Dumnezeu. E sacrificiul cel mai des
amintit în VT.
2. ofranda vegetală (minehāh ‫ח‬ ָ ְ ‫)מִנ‬, uneori însoţită de libaţie;
Semn de cinstire pentru cel mai mare. Capătă în timp o importanţă
tot mai mare.
3. jertfa de pace /comuniune (zebhah şelāmīm ‫) ֶ ֥זבַח שְׁל ָ ִ ֖מים‬.
Vb. zabah se referă la sacrificarea unui animal pentru a fi mâncat.
Deci jertfa se află în sfera ospăţului, preotul şi aducătorul mănâncă
din cele jertfite.
a. de consacrare a preoţilor (milluīm ‫מִל ּו ּ אִ֔ים‬ ּ ) =„plinirea (mâinilor)”.
b. de laudă (tōdhāh ‫תוֹדָה‬ ּ )
Va căpăta o importanţă tot mai mare, atât în sensul propriu, cât şi
prin spiritualizare.
c. votivă = în urma unei făgăduinţe (nedher ‫דנֶר‬ ֣ ֶ ).
d. “de bună voie” / din proprie iniţiativă (nedhābhāh ‫) נ ְ ָד ָ֗בה‬.

II. de iertare / dezlegare:

1. “pentru păcat” (hattat ‫ח ַ ּ֥טאת‬
ַ )
Scopul nu e iertarea păcatelor (este vorba de încălcarea accidentală
sau din neştiinţă a unor interdicţii, de impuritate contractată şi în
urma unor acte indiferente etic, sau chiar necesare), ci ştergerea unei
impurităţi, reintegrarea celui care a devenit impur.
Vezi în VTB art. “Pur”!
2. “pentru vină” / de ispăşire / de reparare (’āşām ‫אשָׁם‬ ָ ).
Situaţii care o pretind: aproprierea din greşeală a unor lucruri sfinte;
furtul; relaţiile cu o slujnică logodită;
întreruperea accidentală a nazireatului; reintegrarea în comunitate a
leprosului vindecat.

Materia jertfelor:
• animale – cornute mari şi mici, porumbei (pentru săraci);
• vegetale – făină, pâine nedospită sau dospită, untdelemn, vin (la libaţii).
Reprezintă produsul muncii crescătorului de animale sau agricultorului, pe
pământul dăruit de Dumnezeu.

Ritualul:
1. La jertfele sângeroase:

5
 La toate tipurile, aducătorul apropie victima, îi impune mâinile (semn că îi aparţine)
şi o înjunghie. Faza negativă, de renunţare, e doar preliminară: e falsă imaginea unui
Dumnezeu care îşi calmează mânia bucurându-se de vărsarea de sânge.
Riturile sacrificiale propriu-zise:
La holocaust: animalul e ars în întregime, cu excepţia pielii, care revine preotului.
La jertfa de pace /comuniune, caracteristică este împărţirea între Dumnezeu şi om.
Îi aparţin exclusiv lui Dumnezeu sângele şi grăsimea animalului (simbolizând viaţa), care
se ard. Preoţii: oficiantul primeşte pulpa dreaptă, ceilalţi – pieptul. Aducătorul primeşte
restul. Carnea se fierbe.

Există o anumită idee de comensalitate a omului cu Dumnezeu, dar cu

un caracter foarte aparte, pentru a se diferenţia de ospeţele rituale ale
cananeenilor. Nu se spune niciodată că “Dumnezeu mănâncă”. Părţile
lui Dumnezeu şi părţile oamenilor sunt diferite, pregătite în mod diferit
şi consumate în locuri diferite.
Un text semnificativ: celebrarea legământului sinaitic se desfăşoară sub
forma unei jertfe (Ex. 24, 4-8) şi a unui ospăţ sacru (Ex. 24, 9-11).

Exod 24, 3-11 3 Moise a venit şi a vestit poporului toate cuvintele

Domnului şi toate rânduielile lui şi tot poporul a răspuns într-un glas
zicând: «Toate cuvintele pe care le-a rostit Domnul le vom împlini!» 4Iar
Moise a scris toate cuvintele Domnului.
Şi s-a sculat de dimineaţă şi a zidit un altar (x;BeÞz>mi))) la
poalele muntelui şi doisprezece stâlpi, pentru cele douăsprezece seminţii
ale lui Israel. 5Apoi a trimis tineri dintre fiii lui Israel și au înălțat arderi
de tot şi au înjunghiat tăurași ca jertfă de pace pentru Domnul. 6Moise a
luat jumătate de sânge şi a pus-o în vase, iar cealaltă jumătate din sânge
a împrăștiat-o pe altar. 7A luat apoi Cartea Legământului şi citit-o cu glas
tare în auzul poporului; şi ei au zis: «Toate câte le-a spus Domnul le vom
face şi le vom asculta.» 8Iar Moise a luat sângele şi a stropit cu el poporul
şi a zis: «Iată sângele legământului pe care l-a încheiat Domnul cu voi,
pe temeiul tuturor acestor cuvinte.»
9
Apoi Moise s-a urcat împreună cu Aaron, Nadab, Abiud şi cu
şaptezeci dintre bătrînii lui Israel. 10Şi l-au văzut pe Dumnezeul lui
Israel: sub picioarele Lui era ceva ca o lucrare din safir, ca însuși cerul
de curat. 11Iar El nu şi-a întins mîna asupra aleşilor lui Israel, ci ei l-au
privit pe Dumnezeu și au mîncat şi au băut.

Teme de reflecţie:
• Cum se încadrează pasajul vv. 9-11 în context?
• La vs. 10, LXX traduce: au văzut locul unde şedea Dumnezeul lui
Israel. Care poate fi motivul?
• Comparaţi cu Gen. 18, 1-19; Ez. 1, 26-28.

La jertfa pentru păcat sângele sacrificial are o mare importanţă: stropit pe perdeaua
Sfintei sau pe Capacul Împăcării (propiţiatoriu, kapporeth), la ceremonii speciale, uns pe
coarnele altarului tămâierii (pentru un preot sau pentru comunitate) sau pe coarnele
altarului arderilor de tot (pentru un om de rând), vărsat la baza altarului holocaustului.

Sensul nu este că omul îşi dă lui Dumnezeu sângele (prin substituţie):

Dumnezeu este cel care dă sângele (= viaţa) şi deci viaţa îi aparţine Lui.

6
 Cf. Lev. 17,11:“…sângele Eu vi l-am dat, pe altar, ca să facă împăcare
pentru vieţile voastre”.

Grăsimea se arde. Carnea se arde în afara taberei sau e consumată de preoţi; e

considerată ceva foarte sacru.
La jertfa pentru vină sângele e vărsat la baza altarului, iar grăsimea e arsă (ca la
jertfa de comuniune), dar carnea e consumată numai de preoţi. Dacă e vorba de o lezare de
proprietate (a lui Dumnezeu sau a oamenilor), aducătorul trebuie să restituie lucrul în cauză
şi să plătească o despăgubire.

2. La ofrandele vegetale: ceremoniile sunt diverse. Se aduc cu ardere de tămâie

(simbolizând transmiterea ofrandei). O mică parte e arsă pe altar, restul revine, în general,
preoţilor. Consumarea (în special a pâinii) sugerează într-o măsură mai mare
comensalitatea, sugerând o comuniune strânsă: jertfa este pregătită în acelaşi fel pentru
Dumnezeu şi pentru om.

Periodicitatea aducerii de jertfe:

Se pune accentul pe regularitatea cultului, pentru ca prezenţa lui Dumnezeu în
mijlocul poporului său să dăinuie (cf. de ex. 2Cron. 29, 5-9).
• jertfa necontenită: dimineaţa şi seara se aduce un miel / ied + ofrande vegetale,
pâini + libaţie;
• de sabat;
• la lună nouă;
• la sărbători.

Principalele sărbători în Israel

Paştele. La origine, exista o sărbătoare pastorală, primăvara, când nomazii pornesc cu

turmele. Pentru a îndepărta relele care ameninţă mai ales mieii nou-născuţi, se aducea ca
jertfă un miel, noaptea, şi toţi participau la un fel de ospăţ de comuniune cu divinitatea
ocrotitoare, pregătiţi de plecare. Poate că aceasta e sărbătoarea pentru care i-au cerut
faraonului să-i lase să iasă în pustiu, dar ritul a fost păstrat şi după sedentarizare.
Probabil că momentul ieşirii din Egipt a coincis cu timpul acestei sărbători;
Dumnezeu o foloseşte, încărcând-o cu sens: de acum ea avea să celebreze intrarea istorică
a lui Dumnezeu în istoria poporului ales, manifestându-se în primul rând ca Eliberatorul. E
sărbătoarea trecerii de la robie la libertatea profundă, dată de Dumnezeu.
Ulterior a fost pusă în legătură cu Sărbătoarea azimelor, probabil la origine o
sărbătoare agrară, a noilor roade (preluată de la cananeeni), în care se aduc ca jertfă, în
semn de recunoştinţă şi de cerere pentru viitor, primele grâne. Situarea ei în apropierea
Paştelui a dus treptat la asimilare (cf. Ex. 23,14-15).
Relatarea din Exod 12, 1-28 nu reflectă direct momentul istoric, ci liturgizarea lui
(naraţiune obiectivă, fără dramatism, elemente de rubrică liturgică, insistenţa asupra
repetării în timp.)
Rămâne în general ca o sărbătoare de familie; până la Iosia (cf. 2Rg. 22–23) sunt
puţine momente în care se vorbeşte despre o celebrare pascală. O dată cu reforma lui Iosia,
de centralizare a cultului, devine o sărbătoare naţională, una din cele trei sărbători de
pelerinaj.

Teme de reflecţie: căutaţi, în special în Ex. 12 şi 13, elementele care trimit la:
• ritualul sărbătorii;

7
 • semnificaţia ei;
• datoria de a transmite mesajul ei;
• conştiinţa actualizării: memorialul.

Cincizecimea /sărbătoarea săptămânilor (Șavuot - şapte săptămâni după Paşte): la

origine o sărbătoare a secerişului grânelor, capătă sensul de amintire a promulgării Legii pe
Sinai (Ex. 23,16).

Sărbătoarea corturilor (Sukkot): la origine o sărbătoare de toamnă a strângerii recoltei, e

îmbogăţită cu amintirea peregrinării prin pustiu (Ex. 23,16).
(Despre sărbători, v. şi Lev. cap. 23).

Yōm hakkippurīm (Yōm Kippur): deşi ritualul e pus pe seama perioadei din pustiu (Lev.
16 şi 23,27-32), nu există în Biblie date despre celebrarea ei decât după întoarcerea din
exil.
Ritual specific:
- se jertfesc un berbec (ardere-de-tot), un ţap (pentru păcatele poporului), un taur/vițel
(pentru păcatele marelui preot).
- se stropeşte în sanctuar cu sângele victimelor.
- singura dată când se intră în Sfânta sfintelor: marele preot stropeşte cu sânge şi rosteşte
Numele inefabil.
- Unui al doilea ţap este destinat lui “Azazel” (concepţie populară despre “demonii
deşertului?). Marele preot îi impune mâinile pe cap (în semn de transmitere a
încărcăturii păcatelor), apoi îl alungă în pustiu.

Ulterior se vor adăuga:

Hanukka: purificarea templului de către Iuda Macabeul, după pângărirea lui sub Antioh al
IV-lea (cf. 2Mac. 10, 1-8)
Purim: salvarea evreilor de către Dumnezeu prin Estera (Est. 9,24).
Roș hașșana, anul nou (cu rădăcini în Lev. 23,23-25).

*
Semnificaţia sărbătorilor este legată de noţiunea de memorial (zikkarōn). “A-şi
aminti” de lucrările lui Dumnezeu, meditând asupra lor, are o importanţă capitală; e
legătura cu rădăcinile, e o motivaţie a acţiunii viitoare, descoperă sensul prezentului (cf. Ps
63,7-9; Ps 143,5 – repetarea, către sine sau către generaţia următoare). De aici insistenţa
asupra datoriei fiecăruia de a transmite urmaşilor mesajul divin.
Când omul “uită” de Dumnezeu, e chemat să-şi “amintească” (cf., de ex. Osea 2,
15). Bogăţia de sens a termenului din rădăcina rkz face ca el să fie folosit şi pentru
Dumnezeu în relaţia lui cu omul.
Nu înseamnă doar rememorarea evenimentului, cât, mai ales, a semnificaţiei lui,
valabile pentru fiecare generaţie şi garanţie pentru viitor (dacă Dumnezeu a făcut aceste
fapte mântuitoare în trecut, El, care e mereu acelaşi, le va face şi în viitor).
În termeni teologici: o acţiune a lui Dumnezeu e săvârşită într-un anume moment
istoric; în acelaşi timp, însă, fiindcă Dumnezeu, fiind veșnic, este într-un perpetuu prezent,
ea este mereu contemporană cu fiecare generaţie. Doar că omul trebuie să se “conecteze”
la ea: aceasta se realizează printr-un semn de amintire, dar mai ales în liturgie.
“Memorial” este, deci, un obiect, un gest, un rit, prin care omul se face
contemporan cu actul fondator / mântuitor al lui Dumnezeu.

8
 De ex. aşezarea unor obiecte de mărturie: Gen. 31,45-54 (stela care comemorează
contractul dintre Laban şi Iacob).
Orice acţiune liturgică e un zikkarōn al minunilor divine (Neh 2,20; Ps 11,4), dar
mai ales ritul pascal, ca memorial al eliberării fondatoare. La întrebarea copilului: “Ce are
deosebit această noapte, de ce facem noi aşa?”, răspunsul implică “Pe noi, azi, Dumnezeu
ne scoate din robie” (cf. Haggada de Pesah).

Texte pentru reflecţie: Ex. 10,2; 12, 26; 13,8-9; Deut. 4,9; 6,6-12; 20-25; Ps. 132,6-7).
Comentaţi formula liturgică la aducerea de pârgă (“crez istoric” al lui Israel): Deut. 26,
3-10!

Targumul la Exod2 dă mărturie pentru felul în care se dezvoltă în iudaism conştiinţa

relaţiei între prezentul celebrării, trecutul mântuitor şi viitorul sperat, în tema celor patru
nopţi:
• noaptea când Dumnezeu a creat lumea;
• noaptea patriarhilor (Dumnezeu îi apare lui Abraham; jertfa lui Isaac);
• noaptea pascală;
• noaptea venirii lui Mesia.

Teme de reflecţie

1. Elemente de superioritate a legislaţiei mozaice faţă de alte legislaţii din acea vreme.
Sugestii de dezvoltat:
• Dialectica între transcendenţa lui Dumnezeu şi comunicarea de sine către oameni.
• Legile de puritate, pornind din concepţia arhaică despre tabu-uri → educaţie la
igienă → necesitatea de a fi “pur” în faţa lui Dumnezeu → spiritualizarea concepţiei,
conştientizarea gravităţii păcatului.
• Legătura dintre cult şi morală.
• Egalitatea dintre oameni: sabatul pentru toţi, pedepsele nu pot fi substituite prin
amendă (ceea ce i-ar favoriza pe bogaţi), conducătorii sunt supuşi legii ca toţi ceilalţi.
• Grija pentru defavorizaţi: Dumnezeu ia partea săracului, a celui nedreptăţit.
• Discernerea intenţionalităţii faptei (e.g. cetăţile de scăpare pentru ucigaşul fără
voie).
• aspecte “ecologiste”.

2. Concepte în relaţie cu Legea: Alegere; Făgăduinţă; Eliberare; Legământ; Moştenire;

Odihnă.

3. Deduceţi din Psalmi (mai ales 19, 119): care e atitudinea omului biblic faţă de Lege.

4. Care elemente din Legea lui Moise vi se par valabile şi astăzi:

- în litera lor;
- în spiritul lor?

2
Targum du Pentateuque II, Exode et Lévitique, (ed. R. Le Déaut), coll. Sources Chrétiennes, Ed. Cerf, 1979,
p. 96-98.