Figurile majore ale filosofiei minții, epistemologiei și metafizicii din secolele 17 și 18 sunt împărțite în două grupuri

principale. „Raționaliștii”, mai ales cei din Franța și Germania, susțineau că cunoașterea trebuie să înceapă de la
anumite „idei înnăscute” în minte. Mari raționaliști au fost Descartes, Baruch Spinoza, Gottfried Leibniz și Nicolas
Malebranche. „Empiriștii”, din contra, susțineau că cunoașterea trebuie să înceapă cu experiența senzorială. Figuri
majore pe această linie de gândire sunt John Locke, George Berkeley și David Hume (Acestea sunt categoriile
retrospective, pentru care Kant este în mare măsură responsabil.) Etica și filosofia politică nu sunt de obicei incluse în
aceste categorii, deși toți acești filosofi au lucrat în domeniul eticii, cu stilurile lor distinctive. Alte importante figuri
din filosofia politică sunt Thomas Hobbes și Jean-Jacques Rousseau.

La sfârșitul secolului 18, Immanuel Kant a prezentat un sistem filosofic inovator, care pretindea să aducă unitatea
dintre raționalism și empirism. Fie că a fost sau nu drept, Kant n-a izbutit complet în terminarea disputei filosofice. El
a adus o ploaie de muncă filosofică în Germania începutului secolului 19, începând cu idealismul german.
Caracteristica temei idealismului a fost că lumea și mintea trebuie înțelese în mod egal, potrivit anumitor categorii;
ea a culminat cu lucrarea lui Georg Wilhelm Friedrich Hegel, care printre multe altele a spus că „Realul este rațional;
raționalul este real.”

Opera lui Hegel a fost dusă în multe direcții de adepții și criticii ei. Karl Marx și-a apropriat atât filozofia istoriei a lui
Hegel, cât și etica empirică dominantă în Britania, transformând ideile lui Hegel într-o formă strict materialistă,
punând bazele pentru dezvoltarea științei societății. Søren Kierkegaard, din contra, a respins toată filosofia
sistematică ca pe un ghid inadecvat pentru viață și sens. Pentru Kierkegaard, viața este menită să fie trăită și nu e un
mister ce trebuie rezolvat. Arthur Schopenhauer a dus idealismul la concluzia că lumea nu a fost nimic decât un
nesfârșit zadarnic, o interacțiune de imagini și dorințe, și a susținut ateismul și pesimismul. Ideile lui Schopenhauer
au fost adunate și prelucrate de Nietzsche, care a preluat variatele lor respingeri a lumii, pentru a proclama
„Dumnezeu este mort” și a respinge toată filosofia sistematică și toată lupta pentru un adevăr fix ce transcede
individul. Nietzsche a văzut în astfel de idei promovate de el, nu baze pentru pesimism, ci posibilitatea unui nou tip
de libertate.

Filosofia britanică a secolului 19 a ajuns să fie puternic dominată de gândirea neo-hegeliană, iar ca reacție împotriva
acest fapt, figurează Bertrand Russell și George Edward Moore, care au început mișcarea în direcția filosofiei
analitice, care a fost în esență o actualizare a empirismului tradițional, adaptat la noile progrese în logică a
matematicianului german Gottlob Frege.

Raționalism.

Filosofia modernă începe cu René Descartes și dictonul său „Cuget, deci exist”. La începutul secolului 17, cea mai
mare parte a filosofiei era dominată de scolastică, scrisă de teologi și bazată pe Platon, Aristotel și scrierile creștine
timpurii. Descartes afirma că multe doctrine metafizice predominant scolastice erau fără sens sau false. Pe scurt, a
propus începerea filosofiei de la zero. În lucrarea sa cea mai importantă, Meditație metafizică, el încearcă anume
aceasta, prin șase esee succinte. El încearcă să stea deoparte, cât mai mult posibil, de toate credințele sale, pentru a
determina dacă știe ceva sigur. El constată că poate pune la îndoială aproape orice: realitatea corpurilor
fizice, Dumnezeu, amintirile sale, istoria, știința, chiar și matematica, dar nu poate pune la îndoială că el este, de fapt,
incert. El știe la ce se gândește, chiar dacă nu este adevărat și știe că este undeva, gândindu-se la lucrul respectiv. Pe
această bază își construiește cunoașterea din nou. El constată că unele dintre ideile că n-ar fi putut să provină de la el
însuși, ci doar de la Dumnezeu; el arată că Dumnezeu există. Apoi, demonstrează că Dumnezeu nu i-ar permite să fie
înșelat sistematic cu privite la toate; în esență, el reabilizează metodele obișnuite de știință și raționare, ca fiind
failibile, dar nu false.

Raționaliști

 René Descartes

 Baruch Spinoza

 Gottfried Leibniz

Empirism.
Empirismul este o teorie a cunoașterii care se opune altor teorii ale cunoașterii, precum
raționalismul, idealismul și istorismul. Empirismul afirmă că cunoașterea vine (numai sau în primul rând)
prin experiență senzorială, fiind în contradicție cu raționalismul, care susține că cunoașterea vine (de asemenea) din
gândire pură. Atât empirismul, cât și raționalismul sunt teorii individuale ale cunoașterii, în timp ce istorismul este
o epistemologie socială. Pe când istorismul recunoaște, de asemenea, rolul experienței, el diferă de empirism prin
presupunerea că datele senzoriale nu pot fi înețlese fără luarea în considerare a circumstanțelor istorice și culturale
în care sunt făcute observațiile. Empirismul nu trebuie amesecat cu cercetara empirică deoarece diferitele
epistemologii trebuie să fie viziuni concurente despre cum să studiezi cel mai bine, și este aproape un consens
printre cercetători că studiile trebuie să fie empirice. Azi, empirismul trebuie să fie înțeles ca unul dintre idealurile
concurente în obținerea cunoașterii sau a modului de a studia. Ca atare, empirismul este primul și cel mai remarcabil
curent caracterizat de idealul de a permite datelor observației de „a vorbi pentru ele însele”, pe când viziunile
concurete se opun acestui ideal. Termenul „empirism” nu trebuie înțeles doar în relație cu modul în care a fost
folosit acest termen în istoria filosofiei. El de asemenea trebuie înțeles într-un mod care face posibilă distingerea
empirismului printre alte poziții epistemologice din știința și învățământul contemporan. Cu alte cuvinte: empirismul
ca concept trebuie înțeles împreună cu alte concepte, care fac împreună posibilă facerea unor deosebiri importante
între diferitele ideale ce fundamentează știința contemporană.

Empirismul este unul din câteva viziuni concurente ce predomină în studiul cunoașterii umane, cunoscut ca
epistemologie. Empirismul accentuează rolul experienței și evidenței, și în special al percepției senzoriale în
formarea ideilor, asupra noțiunilor de idei înnăscute sau tradiție[2] în contrast cu, de exemplu, raționalismul, care se
bazează pe rațiuni și poate încorpora cunoașterea înnăscută.

Empiriști

 George Berkeley

 David Hume

 John Locke

  Filozofie politică.

Filosofia politică este studiul unor subiecte ca politica, libertatea, justiția, proprietatea, drepturile, dreptul și

exercitarea codului legal de autoritate: ce sunt ele, de ce (sau chiar dacă) sunt necesare, ce, dacă nu nimic, face un
guvern legitim, ce drepturi și libertăți trebuie protejate de acesta și de ce, ce formă trebuie să ia guvernul legitim și
de ce, ce este dreptul și ce datorii au cetățenii față de guvernul legitim, dacă au, și când acesta poate fi răsturnat în
mod legitim. Într-un sens local, termenul „filosofie politică” se referă adesea la o viziune generală, la o convingere
politică sau la o atitudine cu privire la politică, ce nu ține neapărat de disciplina tehnică de filosofie.

Filosofi politici

 Thomas Hobbes

 John Locke

 Jean-Jacques Rousseau

 Karl Marx

 Friedrich Engels

 John Stuart Mill

 Jeremy Bentham

 James Mill

  Idealism.

Idealismul se referă la grupul de filosofi care afirmă că realitatea, sau realitatea în felul în care o știm, este în mod
fundamental o construcție a minții sau a ceva imaterial. Din punct de vedere epistemologic, idealismul se manifestă
ca scepticism cu privire la posibilitatea cunoașterii vreunui lucru independent de minte. În sens sociologic, idealismul
încearcă să evidențieze cum ideile umane — în special convingerile și valorile — modelează societatea. Ca
doctrină ontologică, idealismul merge mai departe, afirmând că toate entitățile sunt compuse din minte sau
spirit.Așadar, idealismul respinge teoriile fizicaliste și dualiste care eșuează să dea prioritate minții. O versiune
extremă a acestui idealism poate exista în noțiunea filosofică de solipsism.

Filosofi idealiști

 Immanuel Kant

 Johann Gottlieb Fichte

 Friedrich Wilhelm Joseph Schelling

 Georg Wilhelm Friedrich Hegel

 Arthur Schopenhauer

 Francis Herbert Bradley

  Existențialism.

Existențialismul este în general considerat a fi mișcarea culturală și filosofică ce susține că punctul de început al

gândirii filosofice trebuie să fie individul și experiențele individului. Bazându-se pe asta, existențialiștii susțin
că gândirea morală și cea științifică la un loc, nu sunt de ajuns pentru existența umană și, prin urmare, un set
suplimentar de categorii, guvermat de norma autenticităţii, este necesar pentru a înțelege existența umană.

Filosofi existențialiști

 Søren Kierkegaard

 Friedrich Nietzsche

 Jean-Paul Sartre

 Karl Jaspers

 Gabriel Marcel

 Martin Heidegger

  Fenomenologie.

Fenomenologia este studiul structurii experienței. Este un curent filosofic larg fondat în primii ani ai secolului 20
de Edmund Husserl, ce s-a extins datorită unui cerc de adepți ai săi de la Universitatea din Göttingen și de la cea din
Munich, ambele din Germania. Apoi, filosofia s-a răspândit în Franța, Statele Unite și în alte părți, adesea în forme
destul de îndepărtate de opera originală a lui Husserl.

Filosofi fenomenologi

 Edmund Husserl

 Martin Heidegger

 Maurice Merleau-Ponty

 Max Scheler

  Pragmatism.

Pragmatismul este o tradiție filosofică centrată pe legătura dintre practică și teorie. El descrie procesul în care teoria
este extrasă din practică, iar apoi pusă din nou în practică, formând ceea ce e numit practică inteligentă.
[necesită  citare]
 Poziții importante caracteristice pragmatismului sunt instrumentalismul, empirismul radical,
verificaționismul, relativitatea conceptuală, failibilismul.[necesită  citare] Există un consens general printre pragmatiști că
filosofia treia să ia în considerare metodele și perspicacitatea științei moderne. [10] Charles Sanders Peirce (și maxima
sa pragmatică) dă cea mai multă considerație pragmatismului, [11] alături de contribuitorii de mai târziu, William
James și John Dewey.[10]

Filosofi pragmatiști

 Charles Sanders Peirce

 William James

 John Dewey

 Richard Rorty

  Filosofie analitică.

Filosofia analitică a ajuns să domine țările vorbitoare de limbă engleză în secolul 20. În Statele Unite, Regatul
Unit, Canada, Scandinavia, Australia și Noua Zeelandă, majoritatea zdrobitoare a departamentelor universitare de
filosofie se identifică ca departamente „analitice”. Termenul se referă în general la o tradiție filosofică
largă caracteriaztă de accentul pe claritate și argument (adesea obținut prin logica formală modernă și analiza
limbajului) și de respect pentru științele naturii.

Filosofi analitici

 Rudolf Carnap

 Gottlob Frege

 George Edward Moore

 Bertrand Russell

 Moritz Schlick

 Ludwig Wittgenstein

John Locke (29 august 1632 - 28 octombrie 1704) a fost un filosof și om politic englez din secolul al XVII-lea,
preocupat mai ales de societate și epistemologie. Locke este figura emblematică a celor trei mari tradiții de gândire
aflate în centrul spiritualității epocii moderne. În câmpul cunoașterii, el este întemeietorul empirismului. Fără a fi
inițiat în gândirea empiristă modernă, asemenea lui Thomas Hobbes și Francis Bacon, intelectualul englez a devenit
reprezentantul ei când este vorba de disputa empirism-raționalism. Istoria filosofiei se referă în primul rând la John
Lock și René Descartes, personalități tutelare ale celor două curente antitetice, care nu rivalizau ca simple doctrine
gnoseologice, ci ca veritabile paradigme de raționalitate alternative. Mai puțin cunoscut și comentat este rolul său pe
domeniul filosofiei limbajului. Acesta poate fi considerat inițiatorul paradigmei moderne a limbajului-instrument
de organizare a experienței, și implicit de decupare ontologică a lumii, viziune instrumentalistă. Ideea de bază este că
fiecare limbă sau sistem conceptual nu este altceva decât un mod particular de a structura și percepe o realitate,
care, așa cum ea, în sine însăși, rămâne inaccesibilă.

Locke a continuat linia empiric-materialistă a lui Bacon și Hobbes, fundamentând orientarea senzualistă în teoria

cunoașterii. Opera celebră a lui J. Locke, care a exercitat foarte mari influențe, se intitulează: An essay concerning
human understanding (Eseu asupra intelectului omenesc), 1689-1690. Combătând teoria idealistă a ideilor
înnăscute, Locke afirmă în această operă că toate cunoștințele provin din experiența senzorială. După el, mintea
omului este la naștere ca o foaie nescrisă (white paper, void of all characters) (tabula rasa): În intelect nu există
nimic fără să fi fost înainte în simțuri. Locke a făcut totuși unele concesii idealismului, admițând, alături de
experiența internă, ca un izvor de sine stătător al cunoașterii și formulând teoria calităților secundare, după care
calitățile secundare (culoarea, gustul, mirosul etc.) ar fi subiective și numai calitățile primare (întinderea, figura,
mișcarea etc.) ar avea un caracter obiectiv. Locke nu înțelegea specificul calitativ al rațiunii în raport cu simțurile și
rolul ei activ.

Trăsăturile mecaniste ale gnoseologiei lui Locke, potrivit căreia rațiunea nu face decât să combine și să separe ideile
simple furnizate de simțuri, l-au determinat pe Engels să-l considere, alături de Bacon, drept întemeietor al metodei
metafizice în filosofia modernă.

A fost unul din întemeietorii deismului. Datorită contradicțiilor sale, filosofia lui Locke a slujit drept punct de plecare
atât materialismului secolului al XVIII-lea cât și idealismului subiectiv a lui Berkeley.

Prin lucrarea sa Câteva păreri asupra educației (1693), care a înrâurit puternic dezvoltarea pedagogiei în secolele
XVIII-XIX, Locke a preconizat educarea în familie a unui gentleman de tip nou, purtător activ al spiritului
întreprinzător burghez. Ideolog al compromisului încheiat între burghezie și nobilime după revoluția engleză din
secolul al XVII-lea, Locke a fost un partizan al monarhiei constituționale.

John Locke este socotit în genere ca întemeietorul empirismului modern, adică al acelui curent epistemologic care
susține că toate ideile noastre provin din simțuri, că își au fundamentul în experiență. Locke nu este, prin urmare, un
metafizician, ci un epistemolog, adică un teoretician al cunoașterii. El își propune în lucrarea lui fundamentală să dea
o "cercetare asupra originii certitudinii și întinderii cunoștinței omenești, asupra temeiurilor și gradelor credinței,
părerii și asentimentului". În legătură cu problema originilor cunoștinței, Locke ia o poziție contrară raționalismului.

Idei înnăscute

Teoria ideilor înnăscute este o teorie gnoseologică idealistă potrivit căreia în conștiința omului ar exista de la naștere,
independent de experiență, anumite idei (ex. ideea de număr, de mișcare, de întindere). Teoria ideilor înnăscute a
fost susținută sub diferite forme de Platon, Descartes, Leibniz și de alți filosofi. Ea a fost criticată de pe pozițiile
senzualismului materialist de Locke, Condillac ș.a. Materialismul dialectic respinge teoria ideilor înnăscute, arătând
că izvorul tuturor cunoștințelor noastre sunt senzațiile și percepțiile, care reflectă lumea obiectivă.

Locke spune că nu există idei și principii înnăscute. Intelectul nu este în posesia anumitor idei cu care vine pe lume,
când se naște omul. Ci toate ideile, fără deosebire, pe care le posedă intelectul, îi sunt procurate de simțuri, îi vin de
la percepții. Intelectul, prin urmare, nu posedă originar și nici nu poate crea idei, ci el numai prelucrează ceea ce-i
furnizează simțurile. Intelectul este activ dar nu este creator. Două sunt izvoarele din care provin cunoștințele
noastre. Avem pe de o parte percepțiile care ne pun în contact cu obiectele externe, pe care Locke le numește
senzații (sensations), iar pe de altă parte avem percepțiile care ne relevează ceea ce se petrece în conștiința noastră
și pe care Locke le numește reflexii (reflections). Avem deci o experiență externă și una internă. Locke ține să
sublinieze că experiența externă este aceea care se produce întâi și că după aceasta ia naștere și experiența internă.

Teoria politică

În politică, Locke combate absolutismul și tirania, apără libertatea și dreptul, vede în puterea legislativă forța
supremă. Acesteia trebuie să i se supună puterea executivă și cea federativă, care are menirea să apere comunitatea
împotriva primejdiilor din afară. Dacă guvernul, reprezentanții și monarhul își depășesc mandatul, atunci poporul
trebuie să intervină și să-și exercite singur suveranitatea. Cine încalcă legea și știrbește din drepturile poporului, se
pune în stare de război cu acesta, și revoluția este în acest caz o armă de apărare, un rău necesar.

Alte teorii

În pedagogie, Locke recomandă să se deștepte în copil dispozițiile naturale, să se țină seama de individualitatea lui,
să se predea un învățământ intuitiv, să fie pregătit pentru muncă printr-o activitate plăcută. Contribuții interesante a
adus Locke și în domeniul moralei.

Scrisoare de  Toleranță

Concluzia lucrării Scrisoare despre Toleranță este aceea că toleranța promovează ordinea civilă și armonia prin aceea
că face ca termenii participării la o biserică să fie cât se poate de permisivi. Este responsabilitatea magistratului
suveran să reglementeze o practică religioasă în scopul asigurării păcii, siguranței și securității întregii societăți.
Amestecarea în convingerile religioase ale indivizilor este absurdă și nedreaptă.  Suveranul trebuie să știe cum să-și
folosească dreptul de a dispune. În acest cadru, supușii trebuie să se supun pasiv (nu pot decide împotrivă poruncilor
conducătorului). Locke însă delimitează o zona în care supunerea pasivă este imposibilă: convingerile unui om nu se
pot supune autorității și nicio ființă umană nu-și abandonează credința la ordinul altei ființe. Fiecare este pe deplin
responsabil pentru convingerile sale și va trebui să răspundă în fața lui Dumnezeu pentru ele la Judecata de Apoi.
Până atunci, magistratul va avea sarcina de a se îngriji de ordinea civilă, fără să ia locul divinității.

Credințe religioase

Unii intelectuali au considerat credințele sale politice ca fiind derivate din cele religioase. Locke avea o credință
calvinistă, dar în perioada scrierii lucrării Reflections (1695) acesta îmbrățișa nu doar idei socinianiste cu privire la
toleranță, ci și ideea negării preexistenței lui Hristos. Totuși, Wainwright (1987) notează că în scrierile postume
Paraphrase (1707) interpretarea lui Locke a versetului Efeseni 1:10 este marcată diferit față de unii socinianisti
precum Biddle, și poate indica faptul că acesta a adoptat o poziție ariană spre sfârșitul vieții.

Lui Locke nu îi era clar la acea vreme conceptul de păcat originar, astfel că a fost acuzat de socinianism, arianism
și deism. Dar nu a negat existența răului. Omul este capabil să provoace războaie nedrepte și să comită crime.
Criminalii trebuie pedepsiți, chiar cu însăși pedeapsa capitală. Cu privire la Biblie, Locke era foarte conservator. A
continuat să fie inspirat de către Scripturi. Miracolele erau dovezi ale naturii divine specifice pasajelor biblice. Locke
era convins că întregul manuscript era în corelație cu natura rațională (The Reasonableness of Christianity, 1695).
Deși era un susținător al toleranței, acesta a persuadat autoritățile să nu tolereze ateismul, deoarece credea că
negarea existenței lui Dumnezeu ar distruge ordinea socială și ar conduce la haos. Inclusiv toate filozofiile ateiste și
toate încercările de a deduce legea naturală sau morala din premise pur seculare, de exemplu „ autonomia sau
demnitatea omului”. Din perspectiva lockeana, argumentul cosmologic era valid și demonstra existența
lui Dumnezeu. Orientările politice erau bazate pe un set particular de asumpții creștin protestante. Conceptul său de
om a fost întemeiat pe credința în geneză. Am fost „trimiși în lume sub poruncile lui Dumnezeu, suntem proprietatea
sa, creație a sa, și nu plăcerea altcuiva”. Identic cu teoria legii naturale propusă de Hugo Grotius și Samuel Pufendorf,
Locke a echivalat legea naturală cu revelația biblică, ambele având în viziunea sa origini divine și fără să existe o
relație de contradicție între ele. „Ca filosof, Locke a fost foarte interesat de doctrina creștină, și în
lucrarea Reasonableness a insistat că majoritatea oamenilor nu ar putea înțelege detaliile legii naturale fără
învățăturile și exemplul lui Iisus”. Acesta a derivat conceptele sale politice fundamentale din texte biblice, în
particular din Geneza 1 și 2, Decalog (Exodul 20), Regula de aur (Matei 7:12), învățăturile lui Iisus (de exemplu:
doctrina carității, Matei 19:19) și scrisorile apostolului Paul. Decalogul (Cele zece porunci) pune viața unui individ,
reputația sa (exemplu: demnitatea și onoarea) și proprietatea sub protecția lui Dumnezeu. Libertatea este un alt
subiect important în Vechiul Testament. De exemplu, acțiunile divinității în cadrul eliberării israeliților din sclavia
egipteană în prologul Decalogului (Exodul 20:2). Mai mult, Locke a derivat însăși egalitatea umană, inclusiv egalitatea
sexelor (Adam și Eva) din Geneza 1:26-28, punctul originar al doctrinei teologice Imago Dei. Pentru Locke, una dintre
consecințele principiului egalității a fost aceea că toți oamenii au fost creați egali și liberi, iar guvernul avea nevoie de
consimțământul celor guvernați. Doar când Locke a derivat aspectele fundamentale ale propriilor concepte de om și
etică din textele biblice - viață, egalitate, proprietate privată etc. - a examinat în calitate de filosof care repercusiuni
au fost identice cu cele anterior menționate. Inspirați de Locke, Declarația de Independență a întemeiat drepturile
omului pe credința în geneza biblică: „Toți oamenii sunt creați egali, (...) ei au anumite drepturi înnăscute
inalienabile, (...) viața, libertatea și căutarea fericirii”. Doctrina lui Locke privitoare la necesitatea guvernanților de a
cere consimțământul celor guvernați face parte și ea din Declarația de Independență.

George Berkeley (12 martie 1685 – 14 ianuarie 1753) a fost un episcop irlandez cu descendență engleză, filozof și

teoretician în domeniul educației, continuator empirist-conexionist a lui John Locke

Este cunoscut mai ales pentru doctrina sa care stipula inexistența unei substanțe materiale și faptul că lucrurile,
bunăoară pietrele sau mesele, sunt colecții de "idei" sau senzații ce pot să existe doar în minte și doar atâta timp cât
sunt percepute. A scris un număr de opere dintre care cele mai cunoscute sunt Tratatul conținând principiile
cunoașterii umane (1710) și Trei dialoguri dintre Hylas și Filonous (1713). (Filonous, nume care în grecește înseamnă
"iubitorul minții", era chiar Berkeley). În 1734 a publicat volumul Analistul, o critică a fundamentelor științei, care a
devenit extrem de influentă în domeniul gândirii matematice, fiind unul dintre cei care au participat la istoria calcului
integral.

Berkeley este un excelent crtic al predecesorilor săi, în special al lui Descartes, Malebranche și al lui Locke. El merge
pe urmele empirismului lockeian care-i constituie punct de pornire, dezvoltându-l și dându-i forma unui idealism
subiectiv, dogmă pe care o capătă și spiritualismul său, ce are o singură realitate: spiritul. De asemenea, el apără
idealismul, fiind adeptul viziunii conform căreia, realitatea derivă din minte și din ideile acesteia.

Berkeley respinge dualismul pe care Locke l-a instituit. Pentru el, există doar calități secundare, toate acestea fiind
dependente de subiectul ce le percepe, afirmând că: „A exista înseamnă a percepe sau a fi perceput”. Prima parte a
afirmației vizează spiritul, iar cea de-a doua, corpurile. Totul există doar în măsura în care este perceput. La fel și
ideile. Ele au o esență pasivă, pe când spiritul este o entitate pur activă. Berkeley insistă în mod repetat de-a lungul
operei sale, asupra acestei opoziții dintre spirit și idee, ajungând la concluzia că, percepând ideile, spiritul produce
lucrurile. Ideile sunt inerte, fiind incapabile de voință și, în concluzie, după el, de orice influență cauzală. De
asemenea, ideile sunt identificate chiar cu lucrurile pe care subiectul le percepe.

Nucleul gândirii berkeleyene îl consituie teza dependenței lucrurilor de percepția lor, identitatea dintre existență și
percepție. Astfel, se desprinde din nou de Locke (care susține că prin abstractizare se creează ideile generale),
criticând teoria acestuia și afirmand că la baza acestor idei stă, de fapt, semnificarea. În această direcție, el face
frecventa greșeală sau confuzie a multor gânditori empiriști, de a situa în poziție egală reprezentarea unei idei cu
ideea însăși (care poate fi doar gandită).

Sistemul său de gândire este, oricum, dificil de perceput și de înțeles, dovedind multe carențe,  prezentând probleme
diverse. Totodată, sistemul său prezintă și destulă flexibilitate, putând răspunde la unele dintre neregulile sale
reclamate. Gândirea sa l-a influențat atât pe David Hume, cât și pe Immanuel Kant (chiar dacă aceștia nu i-au
împărtășit concepțiile). Russell este cel ce remarcă importanța ideii berkeleyene de percepere, spunând desre
aceasta: „El (Berkeley) crede că dovedește că întreaga realitate este mentală; ceea ce dovedește el este că noi
percepem calități, nu lucruri și că toate calitățile sunt relative la cel ce percepe”.

Berkeley a fost un teist, fiind ușor de observat că peocuparea sa principală, ce l-a urmărit  de-a lungul vieții, a fost de
a focaliza atențiea cititorilor săi către existența intrinsecă a unui Spirit atotînțelept, care, după spusele sale din
lucrarea sa principală – „Tratatul asupra principiilor cunoașterii omenești”,  „modelează, reglează și susține sistemul
a toate câte sunt”...

Gottfried Wilhelm Freiherr von Leibniz (n. 1 iulie 1646, Leipzig, d. 14 noiembrie 1716, Hanovra) a fost

un filozof și matematician german, unul din cei mai importanți filozofi de la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul
celui de al XVIII-lea, unul din întemeietorii iluminismului german. În matematică, Leibniz a introdus termenul de
"funcție" (1694), pe care l-a folosit pentru a descrie o cantitate dependentă de o curbă. Alături de Newton, Leibniz
este considerat fondatorul analizei matematice moderne.

Leibniz s-a născut pe 1 iulie 1646 în Leipzig, fiu al unui avocat și profesor la universitatea din localitate. Tot aici își
începe studiile, pe care le continuă la Jena și Altdorf. În 1666 obține titlul de doctor în Drept și intră în serviciul
lui Johann Phillipp von Schönborn, arhiepiscop și prinț elector în Mainz, pentru care îndeplinește un mare număr de
însărcinări politice și diplomatice. În 1673, întreprinde o călătorie la Paris, unde rămâne timp de trei ani și se ocupă în
mod intens cu studiul matematicii, științelor naturale și filozofiei. Întors în Germania, obține în anul 1676 postul de
bibliotecar și consilier privat pe lângă Ernst August, prinț de Braunschweig-Lüneburg și mai târziu prinț elector de
Hanovra, apoi pe lângă urmașul lui, Georg Ludwig, care va deveni rege al Marii Britanii cu numele de George I. În
această funcție, Leibniz rămâne până la sfârșitul vieții. El se bucura de o deosebită prețuire și era considerat în acel
timp ca geniu universal. Opera sa se extinde nu numai în domeniile filozofiei și matematicii, ci tratează teme variate
de teologie, drept, diplomație, politică, istorie, filologie și fizică. A fost fondatorul și primul președinte al "Academiei
de Științe" din Berlin (1700). Leibniz moare la 14 noiembrie 1716 în Hanovra.

Matematică

Leibniz elaborează în jurul anului 1675 bazele calculului diferențial și integral, de o mare însemnătate pentru

dezvoltarea ulterioară a matematicii și fizicii, independent de Isaac Newton, care enunțase deja principiile calculului
infinitezimal într-o lucrare din 1666. Simbolurile matematice introduse de Leibniz în calculul diferențial și integral se
folosesc și astăzi. Perfecționând realizările lui Blaise Pascal, Leibniz construiește un calculator mecanic, capabil să
efectueze înmulțiri, împărțiri și extragerea rădăcinii pătrate. Dezvoltă forma modernă de numărare binară, utilizată
astăzi în informatică și pentru calculatoare. Leibniz a încercat să creeze un calcul logic, o logică bazată pe utilizarea
simbolurilor, fiind un precursor al logicii matematice.

Fizică

În fizică, Leibniz a introdus noțiunea de "forță vie" (mv2) ca măsură a mișcării (energia cinetică, cum o numim azi),
diferită de cea de "cantitate de mișcare" (mv) (Impuls, cum îl numim azi), premergătoare noțiunii moderne
de energie.

Filosofie

Teoria substanței. Leibniz a susținut o nouă teorie asupra substanței care are în centru ideea de acțiune, spre

deosebire de teoria carteziană a substanței, bazată pe noțiunea de întindere.

Fiecare substanță se caracterizează mereu prin acțiune. 

Acțiunea unei substanțe se traduce în percepția să, această devenind mai distinctă ,în caz contrar are de a face cu

pasiunea. 

Sistemul filosofic al lui Leibniz are la baza existența unor elemente spirituale indivizibile numite monade.

În limba greacă “monas” înseamnă “unitate,ceea ce este unu”.

Leibniz considera că un lucru este din punct de vedere metafizic reductibil la o substanță simplă . Atunci când ne

referim la monade trebuie să avem în vedere faptul că monadele reprezintă substanțe simple, care nu se nasc și nu
pier, autonomia lor fiind totală. Ele sunt indestructibile, căci sunt o oglindire a universului.

Filosoful german considera că “ monas monadorum”  este ființă inteligibilă, ceea care poate fi gândită, dar nu

poate fi reprezentată. Aceea ființă deghizată în monadă despre care vorbea Leibniz este însuși divinitatea,
Dumnezeu, cel ce creează ,aneantizează. Dumnezeu fiind originea esențelor.

Un lucru la care filosoful face apel este faptul că atomul spiritual denumit monadă este imperisabil sufletului uman.
Sufletul este văzut că percepție distinctă. Sufletul poate fi de doua feluri :poate fi suflet vegetal și suflet animal.

Un alt lucru la care filosoful german face referire este faptul că monadele nu pot fi influențate de factori

externi și mai ales la faptul că acestea nu se influențează reciproc. Faptul că nu sunt identice le oferă acestora
o forță activă.

Monadele dețin un grad ridicat de cunoaștere a lumii, mai bine spus un grad distinct, unic care se
datorează faptului sunt eterne,  fără spațialitate, deci putem spune că sunt indecompozabile.

Prin multiciplitatea infinită a monadelor ne referim la faptul că acestea sunt unice și că este imposibil

de intrat în context cu altceva. Astfel, Leibniz considera că monadele nu au  ferestre și că ordinea prestabilită a
acestora se datorează faptului că nu există cauza-efect .

După Leibniz orice monadă este înzestrată cu o potența strict internă pe care filosoful german o

denumește "vis visa" și căreia ar fi putut să îi ofere apelațiunea de energie.El mai vorbea și despre faptul că fiecare
ființă  din lumea reală (omul,planta) reprezintă un agregat de monade multiple
printre care se regăsește o monadă dominantă .

Ierarhia monadelor se datorează în funcție de gradul de cunoaștere. 

Gradul de cunoaștere a monadelor este reprezentat prin următoarele: 

1.percepția- care poate fi confuză; se datorează faptului că nu există memorie 

2.dominantă- sufletul, percepții și memorie,distinct 

3.monade raționale- principii logice (noncontradicția și rațiunea suficientă) 

4.viziunea asupra lumii total adecvată și intuitivă 

(Bibliografie: Adrian Nita,Leibniz,editura Paidea,Bucuresti,1998 ; Opera philosophica I )

Leibniz considera, în spiritul unui optimism conformist, că lumea noastră, creată de Dumnezeu, este "cea mai bună
dintre toate lumile posibile". Această teză optimistă, de fapt o judecată sintetică a priori, a fost la vremea sa
ridiculizată de Voltaire în romanul său "Candide" (1759), în care Leibniz este prefigurat de personajul "Doctor
Pangloss".

Leibniz este unul din precursorii dialecticii germane, el a susținut ideea continuității și evoluției naturii. În teoria
cunoașterii, Leibniz se situează pe pozițiile raționalismului, pe care încearcă să-l îmbine cu elemente de empirism.
Împărțind adevărurile în "raționale" și "faptice", el consideră că primele, având un caracter necesar și universal, nu
pot proveni din experiență; principiile lor se află în intelect în stare embrionară și primesc de la simțuri doar un
impuls pentru dezvoltarea lor. De aceea, la cunoscuta teză a sensualismului: "Nimic nu este în intelect care să nu fi
fost mai înainte în simțuri", Leibniz adaugă: "în afară de intelectul însuși". Astfel el completează cele trei principii
ale logicii aristotelice cu principiul rațiunii suficiente, necesar pentru verificarea adevărurilor faptice obținute pe
calea inducției. Operele filosofice ale lui Leibniz au exercitat o influență deosebită asupra dezvoltării ulterioare a
filosofiei germane, în special asupra lui Christian von Wolff și Immanuel Kant. (Deși Wolff afirmă că este un discipol al
lui Leibniz, filozofia sa este complet străină de cea a lui Leibniz. Acest lucru este evidențiat în lucrarea Legea
Națiunilor de Emmerich Vattel, filozof elvețian influențat de Leibniz)[1] ; De altfel Leibniz încercase să formeze o
alianță ecumenică între Asia confucianistă și Europa creștină. El lucrând alături de misionarii iezuiți, ce urmau
misiunea ecumenică a fondatorului lor Matteo Ricci, în China. Leibniz afirma că "Nu putem noi sa spunem ca Li-ul
chinezilor nu este substanța suverană, pe care noi o venerăm sub numele de Dumnezeu?",[2] după ce descoperise
asemănarea între conceptul creștin "Agape" și conceptul gânditorului neoconfucianist Chu Hsi, numit "Jen". Chu Hsi
aparținea Școlii confucianiste a Principiului (Care urma tradiția lui Confucius și Mencius, anume Legea naturală),
oponentul acesteia fiind Școala Minții (a pragmatismului) a lui Wang Yangming.