MUNCA – JOC DE ECHIPĂ:

EDUCATOARE, PROFESOR CONSILIER /LOGOPED, PĂRINŢI,

PENTRU DEZVOLTAREA AUZULUI FONEMATIC

Auzul fonematic reprezintă o particularitate a auzului uman, prin care sunetele vorbirii sunt
percepute ca elemente semantice sau foneme.
Fonemul, conform definiţiei din DEX, p. 344, reprezintă ,,cea mai mică unitate sonoră a
limbii, care are funcţiunea de a diferenţia cuvintele între ele, la formarea căreia participă, în
egală măsură, atât latura acustică, cât şi cea articulatorie a sunetelor”.
Aşa cum se arată în literatura de specialitate, convergenţa exerciţiilor de dezvoltare a
auzului fonematic şi a celor de dezvoltare a motricităţii organelor articulatorii, derivă din însăşi
natura senzorial-motrică a actului de pronunţie. Emisia şi recepţia sonoră se acomodează
reciproc, ceea ce implică percepţia corectă, atât a sunetelor emise de alţii, cât şi a propriilor
mişcări articulatorii şi a efectului lor acustic, între emisia şi percepţia sonoră stabilindu-se
circuite de feed-back. Ameliorarea percepţiei auditive a sunetelor, prin exerciţii de dezvoltare a
auzului fonematic, atrage după sine, pe baza efectului lor acustic, un autocontrol şi o dirijare mai
precisă a mişcărilor de articulaţie.
Înainte de a trece la jocuri didactice destinate exersării auzului fonematic, în echipă:
profesor consilier/logoped şi educatoare, am elaborat un program de jocuri-exerciţiu, aplicat
zilnic la grupă, câteva minute înainte de începerea activităţilor comune şi reluate la cabinet cu
copiii cu deficienţe de pronunţie.
Programul a urmărit formarea unei respiraţii corecte şi a deprinderii de a vorbi pe expir,
dezvoltarea motricităţii aparatului fonoarticulator, a atenţiei auditive, pronunţarea corectă şi
discriminarea sunetelor. Educarea respiraţiei corecte şi a echilibrului dintre inspir şi expir are un
rol important în pronunţie: în timpul expirului, suflul face să vibreze coardele vocale implicate în
producerea sunetelor, presiunea expirului şi a inspirului se modifică, în funcţie de fiecare sunet,
devenind când mai puternică, când mai puţin puternică, prin alternanţă, păstrând însă un
echilibru ritmic. Exerciţiile din program, cu privire la îmbunătăţirea motricităţii generale şi a
mişcărilor fonoarticulatorii au scopul de a uşura desfăşurarea unor mişcări complexe ale
diferitelor grupe de muşchi, care iau parte la respiraţie şi la funcţionarea aparatului
fonoarticulator.
Prin exerciţii simple, sub formă de joc, am urmărit, în principal, pronunţarea şi
diferenţierea unor sunete, ce pot fi uşor confundate sau se pronunţă mai greu: s, z, ş, j, ţ, r, p, b,
d, treptat exerciţiile devenind mai complexe, făcând trecerea spre jocul didactic. În cadrul acestor
exerciţii, fonemele au fost prezentate în perechi şi s-a asociat, de fiecare dată, consoana sonoră
cu cea surdă, pentru a se evita desonorizarea (ex: s -z), diferenţierea fonematică realizându-se în
cuvinte paronime, fie după auz, fie prin denumire de imagini.
S-a urmărit, de asemenea, dezvoltarea atenţiei şi memoriei auditive, prin reproduceri de
ritmuri şi scurte memorizări. Exerciţiile s-au realizat atât la nivelul vorbirii reflectate (prin
repetare după educatoare/logoped/părinte), cât şi la nivelul vorbirii independente, consolidându-
se prin povestiri şi poezii redate liber.
În ceea ce priveşte respiraţia corectă, am organizat câteva jocuri-exerciţiu create
de noi, prin care s-a urmărit în special expiraţia, care are un rol important în vorbire. Astfel, din
când în când, copiii au participat la “concursuri de suflat lumânări”: tot suflând, ei au rostogolit
creioane, biluţe uşoare, au învârtit morişca, au împins bărcuţe şi obiecte mici de plastic într-un
lighean cu apă, fiind efectuate cu mare plăcere.
Este important ca exerciţiile de emitere, corectare şi diferenţiere a sunetelor vorbirii să nu
se efectueze în chip mecanic, punându-se accentul pe funcţionarea corectă a organelor
fonoarticulatorii.
Mare deliciu fac copiilor frământările de limbă. Încurcăturile provoacă hazul asistenţilor,
copilul se străduieşte să nu greşească, este preocupat de pronunţia corectă, conform tiparului.
Este un bun exerciţiu de formare a capacităţii de pronunţie, chiar dacă, uneori recitativul este
total lipsit de sens logic. Unele încep cu derivaţii de la numere, de exemplu:
 Uni, dani, trini, pani, dar continuă total fără sens: roti, coti, sava, mâli, gâli, cioc, boc.
 Sau: Uni, doni, trini, pani, cinca, linca, dudi, pudi, cioc., boc.
Altele sunt folosite numai şi numai pentru ritmicitatea şi, eventual, muzicalitatea pe care o
au, stârnind hazul copiilor:
Conţinutul lingvistic al jocurilor care au vizat dezvoltarea auzului fonematic l-au constituit
diferitele operaţii lingvistice cu sunete, grupuri de sunete, silabe. S-a urmărit pronunţarea clară,
corectă şi expresivă a sunetelor mai dificile: consoanele explozive c, t, v; cele şuierătoare ş, j;
siflantele s, z; aglomerările de consoane cl, pl, st, pr; diftongi monofonematici oa, ua, iu.
Fiecare sunet a fost exersat cu copiii pe următoarele structuri:
 pronunţarea corecta a sunetului, a silabelor şi cuvintelor, apelând, la nevoie, la toate
tehnicile de realizare a desfăşurării exerciţiilor de pronunţie, de despărţire în silabe, de
ordonare a silabelor, de numărare a lor etc.
 stabilirea poziţiei sunetului în cuvânt;
 exerciţii pentru respectarea poziţiei, a pauzei;
 exerciţii pentru dezvoltarea abilităţii de percepere corectă, de discriminare şi asociere
a sunetului, a silabelor şi a cuvintelor.
La fiecare sunet s-a desfăşurat un evantai de jocuri şi exerciţii, care au îmbrăcat o varietate
de forme, pentru a se evita monotonia şi a spori atractivitatea, implicit participarea activă a
copiilor.
De exemplu, jocul „ Cu ce sunet începe cuvântul” a fost desfăşurat într-o variantă în care,
utilizând ca element de joc, transmiterea în lanţ a obiectelor-stimul, copiii au fost antrenaţi în
pronunţarea sunetului cu care începe cuvântul, urmată de găsirea altui cuvânt cu acelaşi sunet
iniţial, până la „ruperea lanţului”, când nu se mai găsea un cuvânt adecvat sarcinii. Jocul,
solicitând o atenţie sporită şi discernământ fonematic, a fost un bun prilej de apreciere a
posibilităţilor copiilor de a percepe şi pronunţa corect sunetele limbii române şi, de aceea, am
avut grijă, ca fiecare copil să fie solicitat de cel puţin două-trei ori pe parcursul jocului, rezolvând
de fiecare dată, o altă sarcină.
Pentru cultivarea capacităţii de discriminare auditivă, am organizat jocuri ca: ,,Cine face
aşa ?”, „Cum face?”, ,,Spune repede şi bine!” (frământări de limbă), ,,Cuvinte prietene” (care
încep sau se termină cu acelaşi sunet), ,,Cap şi coadă” (cuvinte care încep şi se termină cu
acelaşi sunet: cuc, rar etc.), ,,Sunetul la plimbare” (sunetul cerut să fie la începutul, mijlocul,
sfârşitul cuvântului), „Trenul”, ”vagoanele” trenului fiind cuvinte care încep sau se termină cu
acelaşi sunet: sac-mac-rac-oac-lac-pac sau: sar, car, par, jar, dar, iar; în altă variantă,
„vagoanele” trenului erau cuvinte în care un anumit sunet trebuia să apară în diferite părţi ale
cuvântului: casa-masa-capac-aeroport-moara (sunetul „a”). Trenul nu putea pleca din gară până
nu erau „legate” toate vagoanele. Într-o atmosferă de voioşie, copiii formează şi ei un tren,
cântând: „Trenu-i pregătit în gară, ca să plece iar prin ţară/ El e gata de plecare şi şuieră tot
mai tare!Uuu, uuu, uuu,…, trenul pleacă chiar acu!”
Urmărind participarea copiilor la aceste jocuri, am observat că percep foarte uşor sunetul
iniţial, în cazul cuvintelor care încep cu vocale, mai ales vocale care formează silabe. Erori
frecvente, la majoritatea copiilor, am observat că se produc în cazul sunetului „i”, mai ales când
acesta formează la începutul cuvântului diftongul „ie”, perceput ca sunet iniţial, fiind necesare
exerciţii de percepere a sunetului „i”, în mai multe cuvinte (iaurt, iarbă, iute etc.), facilitându-se
astfel identificarea sunetului şi perceperea sa diferenţiată şi în cazul cuvintelor care conţin
diftongul „ie”.
Din observarea atentă a dificultăţilor întâmpinate de copii în discriminarea sunetului
iniţial, am constatat că este destul de dificilă recunoaşterea consoanei, în cazul cuvintelor în care
aceasta este urmată de „â”, fiind necesare exerciţii multiple de identificare a sunetului în cuvinte
cu o compoziţie fonetică similară. Aceste activităţi au alternat cu rezolvarea unor sarcini, în mod
individual, pe fişe de lucru, care au arătat progresele copiilor în perceperea sunetelor şi au indicat
copiii care aveau nevoie de activităţi suplimentare, în grupuri mici, sau individual, la cabinet sau
acasă, pentru a-i stimula să comunice.
Acestea sunt doar câteva aspecte din munca de echipă: educatoare, profesor
consilier/logoped, părinte, care contribuie la dezvoltarea limbajului /comunicării, la nivelul
standardelor necesare la intrarea în clasa I şi determină, în acelaşi timp, implicarea firească a
copiilor în rezolvarea cerinţelor, a unor probleme, fără constrângeri, chiar şi cei mai timizi
devenind activi, participând cu plăcere la joc. Apreciem că elementul esenţial, care duce la
rezultate foarte bune în managementul grupei de preşcolari şi pregătirea acestora pentru
integrarea cu succes în clasa I, este munca în echipă: educatoare, profesor consilier/logoped,
director şi părinţi.
În concluzie, afirmăm că, atât pentru educaţia prezentă, cât şi pentru formarea copilului
pentru viitor, comunicarea şi conlucrarea tuturor factorilor educaţionali are un rol deosebit, ea
condiţionând succesul oricărei intervenţii educative.