Curs nr.

5
Recuperarea deficiențelor fizice prin mijloace hidrokinetoterapeutice.
Spate plan, torace plat și înfundat, umeri căzuți și aduși, omoplați depărtați și
desprinși, abdomen aton/proeminent. Salvarea de la înec.

5.1. Introducere.
În ontogeneză corpul suferă modificări permanente determinate de procesele de creștere
și dezvoltare în mod deosebit la vârsta copilăriei. Problema depistării, prevenirii și corectării
deficiențelor fizice devine o preocupare majoră atât a părinților cât și a profesorilor de
educație fizică și kinetoterapeuților.
Deficiențele fizice sunt abateri de la normal, care tulbură creșterea normală și dezvoltarea
armonioasă a corpului, modificând aspectul exterior, reducând aptitudinile și puterea de
adaptare la efortul fizic, diminuând capacitatea de muncă.
Elementul de sprijin cel mai important al corpului este scheletul osos format din coloana
vertebrală și oasele segmentelor. Pentru a realiza o poziție ortostatică echilibrată, coloana
vertebrală și-a adaptat curburile fiziologice care corespund păstrării corpului pe verticală.
Exagerarea curburilor coloanei vertebrale duc la apariția atitudinilor deficiente (spate plan,
torace plat și înfundat, umeri căzuți și aduși, omoplați depărtați și desprinși, abdomen
aton/proeminent).
Kinetoterapeuților le revine sarcina de a corecta, prin exercițiile de recuperare adecvate
privind dezvoltarea tonusului muscular al grupelor musculare implicate în păstrarea unei
ținute corecte, evitând instalarea unor atitudini deficiente.

5.2. Spate plan

Definiție: deficiență caracterizată prin dispariția curburilor fiziologice ale coloanei, torace
aplatizat, omoplați lipiți de coaste.
Indicații metodice - scopul exercițiilor:
- îndepărtarea rigidității coloanei;
- prevenirea tendinței de inversare a curburilor coloanei;
- crearea/educarea reflexului de atitudine posturală corectă a întregului corp;
- creșterea elasticității musculaturii cutiei toracice și a spatelui, coroborat cu creșterea
mobilității articulațiilor capului, gâtului, scapulo-humerale și coloanei vertebrale în totalitate.
Poziții: stând, pe genunchi, așezat, culcat, cu derivatele lor.
Mișcări: îndoiri, ridicări, întinderi, arcuiri, extensii, răsuciri, rotări (circumducții).
Exerciți:
- statice (de postură/poziții corective), analitice, de respirație, aplicative cu carcater
corectiv;
- dinamice pentru dezvoltarea fizică cu caracter analitic, pentru musculatura
abdomenului, spatelui și toracelui;
- exerciții executate în apă;
- exerciții corective pentru cap și trunchi: mișcări de extensie, răsuciri și rotări cu arcuire;
balansări de picioare înapoi + extensii ale capului și trunchiului; extensii, îndoiri, răsuciri,
rotări, arcuiri de trunchi; balansări înapoi și lateral ale membrelor inferioare.
Obiecte: mingi medicinale, bastoane, corzi de sfoară, cordoane elastice.
Aparate ajutătoare: bancă de gimnastică, scară fixă, planul înclinat, banchetă curbată.
Partenerul: kinetoterapeutul sau alt pacient.
Exerciții din procedeele de înot care favorizează recuperarea:
- alunecare în procedeul spate complet, alternativ - brațe și picioare, cu împingerea
înainte a bazinului;
- alunecare piept cu mișcări ondulatorii ca la delfin;
 - înot spate dublu cu picioare bras cu accent pe împingerea trunchiului înainte;
- bătaie picioare spate cu pluta sub spate;
- înot bras pe spate cu mișcare de brațe simultană.

5.3. Torace plat și înfundat - umeri căzuți și aduși - omoplați depărtați și desprinși
Toracele plat și înfundat este caracterizat prin diminuarea diametrului sagital și creșterea
celui transversal al cutiei toracice, concomitent cu înfundarea sternului și coastelor.
Umeri căzuți și aduși - coborârea sub orizontală și împinși înainte.
Omoplați depărtați și desprinși - sunt poziționați mai departe de coloana vertebrală și
peretele costal (dezvoltare insuficientă a musculaturii posterioare a centurii scapulare).
Indicații metodice - scopul exercițiilor:
- creșterea tonusului grupelor musculare ale trapezului, ridicători ai umerilor și
romboizilor, în condiții de scurtare;
- creșterea tonusului grupelor musculare ale pectoralului, în condiții de alungire;
- crearea reflexului de atitudine corectă a trunchiului, coroborat cu elasticitatea cutiei
toracice.

5.4. Abdomen aton (proeminent)

Definiție: se caracterizează prin proeminența sa datorită insuficienței generale a
musculaturii abdominale asociată cu lordoză lombară.
Indicații metodice - scopul exercițiilor:
a. creșterea tonusului grupelor musculare ale:
- abdomenului prin contracții izotonice;
- musculaturii trenului inferior, prin contracții izotonice + izometrice;
- musculaturii spatelui prin contracții izotonice + izometrice.
b. crearea reflexului de atitudine corectă a trunchiului.
Exerciții executate în apă (corective):
- exerciții pentru tonifierea musculaturii abdominale și dorsale;
- balansări înapoi și lateral ale membrelor inferioare;
- extensii, îndoiri, răsuciri, rotări, arcuiri de trunchi.
Exerciții din procedeele de înot care favorizează recuperarea:
a) alunecare în procedeul spate cu ridicarea alternativă a genunchilor;
b) înot bras pe spate cu mișcare simultană de brațe;
c) alunecare piept cu mișcări ondulatorii ca la fluture/delfin;
d) înot spate dublu cu picioare bras cu ridicarea genunchilor deasupra apei;
e) bătaie de picioare craul cu pluta sub abdomen;
f) exercițiul de călcare a apei cu aplecarea exagerată a trunchiului.

5.5. Salvarea de la înec.

Definiție: Înecul reprezintă asfixia (sufocarea) datorată umplerii cu apă a căilor
respiratorii. Poate apărea în cazul tentativei de suicid sau accidental, în cazul băilor sau al
căderilor accidentale în râuri sau ape stătătoare (mări, lacuri). Acest fapt determină asfixierea,
prin întreruperea aportului de oxigen și creșterea concentrației de dioxid de carbon în sânge.
Salvarea de la înec necesită eforturi fizice mari și o bună cunoaștere a tehnicilor de înot. De
aceea, înainte de a încerca salvarea de la înec a unei victime, salvatorul trebuie să se
gândească în primul rând la propria-i siguranță, pentru a nu deveni el însuși o victimă.

5.6. Înecul - Generalități

O persoană care nu știe să înoate sau nu stăpânește foarte bine tehnica înotului nu va intra
în apă să salveze o posibilă victimă de la înec; se va limita la a solicita ajutor calificat și la
efectuarea resuscitării cardio-respiratorii după aducerea victimei la mal.

5.7. Cauzele înecului

Înecul se poate produce din diferite cauze:
- Epuizarea morală - din cauza spaimei caracteristice celor care nu știu să înoate sau nu-
și pot aprecia forțele și se avântă prea mult în largul apei.
- Epuizarea fizică - datorită efortului depus în timpul înotului.
- Pătrunderea apei în fosele nazale și în urechi.
- Hidrosucție - prin simplul contact cu apa, datorită unei sensibilități crescute a
organismului față de apă (asemănător electrocutării).
- Naufragii.
- Accidente în sporturile nautice.
- Sărituri, asociate cu traumatisme grave: fracturi craniene sau ale coloanei vertebrale,
lovituri în abdomen, luxații ale diferitelor articulații, spargerea timpanului etc.
- Înecul, ca accident, poate fi întâlnit atât la cei care nu știu să înoate, cât și la înotători
experimentați.
- Valurile, curenții, vârtejurile de apă, bancurile de nisip fixe sau deplasabile, apele reci,
cu plante acvatice agățătoare, fund stâncos, mâlos, maluri abrupte, nerespectarea semnelor de
restricție (geamanduri) și a regulamentelor publice (Norme metodologice privind organizarea
serviciilor publice de salvare acvatică - salvamar și a posturilor de prim ajutor pe plajă -
publicat în M.Of. Nr. 675 din 04.10.2007, Partea I), diferitelor accidente (răsturnarea bărcilor,
loviri cu apa în cursul săriturilor etc.), constituie condiții care păot favoriza sau declanșa
înecul.

5.8. Acordarea primului ajutor în caz de înec

- Primul ajutor în caz de înec constă în solicitarea ajutorului calificat, scoaterea victimei
din apă și efectuarea manevrelor de resuscitare cardio-respiratorie până la recăpătarea
conștienței sau până la sosirea echipei medicale.
Scoaterea victimei din apă:
- salvatorul trebuie să se dezbrace și să se descalțe înainte de a intra în apă, pentru ca
îmbrăcămintea să nu-i stânjenească mișcările;
- salvatorul va înota până în dreptul victimei și se va apropia din spate, apucând-o de sub
braț sau de păr, ținând-o cu fața în sus, la suprafața apei;
- va duce victima la mal, înotând fie pe spate/dorsal, fie pe burtă/ventral, cu o singură
mână și ținând cu cealaltă mână victima, cu fața deasupra apei;
- la mal, victima va fi răsturnată cu fața în sus;
- se eliberează căile respiratorii și se evaluează funcțiile vitale;
- se încep manevrele de resuscitare cardio-respiratorie;
- dacă victima este conștientă, se va așeza în poziția de siguranță, pe o parte, deoarece pot
apărea vărsături;
- se va transporta victima obligatoriu la spital, unde va fi examinată și supravegheată cel
puțin câteva ore.
De reținut !
Victimele unui înec pot prezenta și fracturi de coloană cervicală, de aceea se vor evita, pe
cât posibil, manevrele de transportare și se va păstra poziția orizontală.
- Când salvatorul ajunge la victimă, aceasta are tendința de a se agăța cu disperare de
acesta, mai ales dacă nu știe să înoate, fapt ce-i poate pune în pericol viața. În această situație,
pentru a împiedica victima să se mai zbată, fie se va scufunda împreună cu aceasta pentru
câteva secunde (fapt ce va determina relaxarea victimei) - cea mai bună metodă, fie va aplica
victimei o lovitură în abdomen.
 - Procesul salvării unui om care se îneacă poate fi împărțit în 3 etape:
1. apropierea de cel care se îneacă;
2. prinderea victimei și transportarea sa pentru a fi scoasă din apă;
3. primul ajutor și reanimarea.
La deplasarea prin înot către victimă, se disting următoarele momente:
- intrarea în apă prin săritură plonjon;
- deplasarea;
- apropierea de accidentat;
- transportul;
- acordarea primului ajutor.
Apucarea accidentatului:
- când victima este cu spatele la salvator, apropierea la cca. 1 m. prin spate, apucarea
bărbiei, culcarea victimei pe spate și pornirea spre mal, cu mișcări de picioare, trecerea
victimei în sprijin pe piept și șold, mutând palma spre axilă;
- când victima se află cu fața la salvator, apucarea încheieturii/articulației mâinii,
răsucirea victimei în culcat pe spate, apucarea bărbiei și trecerea ei în sprijin pe spate și șold;
- când victima se află deasupra salvatorului, ridicarea capului peste nivelul apei,
mobilizarea corpului în culcat pe spate, apucarea bărbiei, trecerea victimei în sprijin la piept
și la șold.

5.9. Transportul victimei

- Transportul accidentatului conștient: salvatorul culcat pe spate, înaintează cu mișcări de
picioare, victima fiindapucată de bărbie pentru a-i menține gura la suprafața apei;
- Transportul accidentatului agitat: din aceeași poziție salvatorul imobilizează brațele
victimei, ducându-i-le la spate;
- Transportul în doi: victima este spijinită la umeri și cap de unul din salvatori, iar al
doilea oferă sprijin pentru plutire, mișcările celor doi salvatori nu trebuie să provoace valuri
sau dezechilibre.
Ieșirea/scoaterea din apă:
- Ieșirtea din apă mică: victima este atârnată pe umeri;
- Ieșirea din apă adâncă: palmele sunt prinse pe sub victimă, una peste alta.

5.10. Scoaterea apei din plămâni:

- După scoaterea înecatului din apă, acesta va fi dezbrăcat și i se vor curăța gura și căile
respiratorii superioare de secreție, vărsături, alge, etc. Aceasta se realizează cu ajutorul
degetelor învelite într-o batistă curată sau cu un respirator special, dacă există.
- Apoi se va scoate apa din plămâni și din stomac. Aceasta se poate face folosind unul din
următoarele procedee:
1. Se apucă victima de picioare (cu fața spre picioarele salvatorului) și salvatorul se
învârte cu el pe loc.
2. Salvatorul stă pe un genunchi ținând pe înecat pe coapsă culcat înainte cu fața în jos. În
această poziție îl scutură și îl așează ușor pe torace.
3. Se prind picioarele înecatului pe umerii salvatorului, în așa fel încât capul și corpul să
atârne sprijinite pe spatele salvatorului. În acest mod, salvatorul merge încet cu 60-80 pași pe
minut.

5.11. Respirația artificială

Metodele de respirație artificială se împart în două categorii:
- Prin acțiune externă - folosind mișcări care lărgesc și micșorează cutia toracică pentru a
favoriza pătrunderea aerului în plămâni și evacuarea lui.
 - Prin acțiune inversă - insuflarea directă a aerului în plămâni, eventual, cu ajutorul unor
aparate speciale.
Procedeele de respirație artificială prin acțiune externă se pot efectua folosind
următoarele metode:
Metoda Silvester
Înecatul/victima este culcat/ă pe spate cu un sul făcut din îmbrăcăminte sub vârful
omoplaților. Cel care efectuează manevrele de respirație artificială se așează pe genunchi la
capul înecatului. Apucându-i brațele de articulația pumnului, salvatorul execută o mișcare
circulară de extensie, până când brațele ajung în prelungirea corpului înecatului și lateral de
salvator. Prin această mișcare se dilată cutia toracică permițând pătrunderea aerului în
plămâni, apoi se duc brațele îndoite pe torace și salvatorul apasă cu corpul său pe toracele
înecatului. Prin această mișcare cutia toracică se comprimă, permițând astfel evacuarea
aerului din plămâni. Ritmul optim este de 8-10 mișcări pe minut. În nici un caz nu este
permisă efectuarea acestei mișcări ținând înecatul în poziție șezând sau ridicându-i trunchiul
în timpul flectării brațelor pe torace.
Metoda Schaffer
Înecatul este culcat cu fața în jos, cu capul răsucit spre stânga și mâinile în dreptul feței.
Cel care execută manevrele de respirație stă deasupra înecatului prinzându-l între
genunchi. Din această poziție se execută o compresie asupra trunchiului cu mâinile aplicate
pe partea posterioară a toracelui în așa fel încât vârful omoplatului să fie cuprins între degetul
mare și arătător. Executând această manevră, salvatorul apasă cu toată greutatea pe toracele
înecatului, având în același timp brațele întinse, trunchiul aplecat înainte și genunchii pe sol.
Cu ajutorul acestei presiuni se realizează expirația. Inspirația se realizează prin revenirea
salvatorului cu capul în poziție verticală și desprinzând ușor, relaxat, mâinile de pe toracele
victimei. În acest fel, toracele revine spontan în poziție inițială datorită elasticității sale.
Ritmul este de 12-13 mișcări pe minut. Se recomandă ca expirația să fie mai lungă,
numărându-se 1, 2, 3, pentru expirație și 4, 5 pentru inspirație.
Metoda Heimlich
Se recomandă când accidentatul nu poate fi transportat și terenul nu permite efectuarea
procedeelor specifice manevrei Silvester.
Salvatorul se plasează în spatele înecatului, îi va cuprinde talia cu mâinile, cu un pumn
plasat la nivelul zonei epigastrice, cealaltă mână susținând pumnul. Cu pumnul se apasă de 5-
8 ori, în mod brusc, cu o mișcare din față către spate și de jos în sus.
Atunci când înecul se produce departe de mal sau de vreo ambarcațiune, salvatorul va
trebui să deflecteze capul accidentatului și să aplice acestuia lovituri scurte cu latul palmei (ca
la karate) pe coloana vertebrală. Această metodă este eficientă dacă se aplică în primele
secunde după un ”înec” de scurtă durată, la un accidentat ridicat inconștient.
Tehnica respirației gură la gură
După o inspirație profundă, salvatorul suflă victimei până la destinderea toracelui
acestuia, strângându-i în același timp nasul cu degetele sau cu o pensetă specială. Expirația se
face pasiv. Între gura înecatului și a salvatorului se poate pune o batistă sau un tifon. Ritmul
manevrei este foarte rapid la început, ajungând apoi la 20 insuflări pe minut. Ca durată,
manevra se efectuează până la reabilitarea funcțiilor respiratorii (uneori după o oră și
jumătate și mai mult, chiar) sau până la apariția semnelor certe de moarte definitivă. Se poate
folosi și un tub cu o capacitate de până la 500 cmc., întregura victimei și a salvatorului.