1

Ghid călăuzitor
Un strămoș a spus ca studiul disciplinei Zen necesită trei
lucruri esențiale. Primul este o credință foarte puternică. Al
doilea este capacitatea de a trăi starea de uimire. Al treilea este o
mare hotărâre. Dacă unul dintre acestea lipsește, veți fi ca un
trepied fără un picior.
Nu am nimic deosebit să vă spun. Recomand doar fiecăruia să
admită că există în oricare ființă o natură esențială care poate fi
percepută, și că există un adevăr esențial pe care oricine îl poate
pătrunde; numai în acest fel hotărârea voastră se va menține
puternică. Vă recomand să meditați la aceste afirmații. Cineva
trezit doar pe jumătate, nu poate atinge realizarea ultimă în Zen.
Este nevoie de întreaga atenție și întreaga putere de pătrundere.”

Confesiunea unui maestru Zen

Yui-e, un înaintaș al școlii Sōtō Zen, a venit la maestru Zen
Bankei și i-a spus:
„Am fost inspirat să caut realizarea spirituala când aveam
șaptesprezece sau optsprezece ani. Timp de peste treizeci de ani
nu mi-am întins trupul niciodată, concentrându-mă în meditație,
dar ceea ce am dobândit au fost doar gânduri eronate și o
cunoaștere falsă, greu de înlăturat. În ultimii ani însă, spiritul și
intelectul meu au devenit limpezi și am atins pacea. Tu ce
experiențe ai avut în trecut?”
Bankei a răspuns:

2
 „Și eu am depus un mare efort în tinerețe pentru a înlătura
gândurile, dar, la un moment dat, am realizat că nimeni nu poate
ajuta pe altul dacă aceluia îi lipsește percepția clară. De la bun
început am înlăturat toate celelalte preocupări și m-am
concentrat asupra practicii individuale, urmărind să ating
claritatea percepției. Astfel am dobândit capacitatea de a vedea
dacă ceilalți oameni au percepții reale sau nu.”

Conduită
Un călugăr l-a întrebat pe maestrul Zen Bankei:
„Nu-i așa că este complet inofensivă starea de frivolitate ce
poate să apară în mod spontan câteodată?”
Bankei i-a răspuns:
„Așa este dacă urmărești să pierzi adevărul.”

Curățenia inimii
Un grup de cerșetori leproși au venit odată împreună la
maestrul Zen Bankei, un mare învățător al oamenilor de rând.
Bankei i-a primit la el, ba chiar i-a spălat pe cap și i-a șters cu
propriile mâini atunci când a venit vremea inițierii.
Tocmai atunci s-a nimerit să fie de față un anume domn,
reprezentantul nobilului care credea în Bankei și care chiar
construise un templu în provincia sa pentru ca maestrul să poată
să-și prezinte învățătura oamenilor din acele locuri.

3
 Revoltat la vederea maestrului Zen care spăla pe cap pe cei de
neatins, domnul respectiv s-a grăbit să aducă un vas cu apa
curată pentru ca Bankei să se spele numaidecât pe mâini.
Maestrul a refuzat însă, spunând: „Dezgustul tău este mai
murdar decât rănile acestor sărmani.”

Zen la guvernare
Într-o zi, guvernatorul unei anumite provincii l-a întrebat pe
maestrul Zen Shōsan ce este esențial în budism. Maestrul i-a
răspuns:
„Este esențial pentru tine să stăpânești toată provincia asupra
căreia ești guvernator, de la un capăt la altul. Nu poți face acest
lucru atât timp cât ești șovăitor. Dar păstrează atenția trează în
fiecare moment și ia hotărârile oficiale cu bunătate și
compasiune.
Apoi, mergând mai departe, trebuie să faci o distincție clară
între diferitele naturi umane și să ajungi să cunoști pe fiecare om
în parte. În general vorbind, dacă un conducător nu poate face
diferența între oameni, ajunge să considere o mulțime de lucruri
ca fiind ofensatoare. Și atunci lasă furia să se lupte cu furia altora.
Nu este aceasta o prostie?”

Aproape un Buddha
Un student îl întrebă pe Gasan:
— Ai citit Biblia creștinilor?

4
 — Nu. Citește-mi tu din ea.
Studentul deschise Biblia și citi din Evanghelia lui Matei:
— De ce te îngrijești de haine? Privește crinii câmpului: nu
lucrează pământul, nu țes, dar nici Solomon nu a fost îmbrăcat
atât de frumos…
— Cel care a spus asemenea lucruri, preciză Gasan, pare un
om care a atins iluminarea!
Studentul citi în continuare:
— Cere și ți se va da, caută și vei găsi, bate și ți se va
deschide…
Gasan comentă:
— Foarte frumos! cel care a spus asta, e aproape un Buddha!

Sfatul mamei
Juin, un maestru din Shingon, era un savant renumit în
cunoașterea limbii sanscrite. În tinerețe ținuse conferințe asupra
acestui subiect.
Mama sa află și-i scrise: „Nu cred, fiule, că ai devenit călugăr
din dorința de a te transforma într-o enciclopedie ambulantă.
Informații și comentarii, gloria și onorurile, nu au sfârșit. Aș vrea
să renunți la conferințe și să te retragi într-un templu mic, izolat.
Dedică-te meditației și așa te vei realiza cu adevărat.”.

Prieteni adevărați

5
 Pe vremuri, trăiau în China doi prieteni, unul priceput să
cânte la harpă, iar celălalt, să-l asculte. Când primul cânta despre
un munte, al doilea spunea:
— Văd muntele, ca și cum aș fi la poalele lui!
Atunci când cânta despre un pârâu, se grăbea să-i spună:
— Aud apa curgând…
Cel care asculta se îmbolnăvi și muri. Prietenul lui își tăie
corzile harpei și n-a mai cântat niciodată.
De atunci, gestul de a tăia corzile harpei exprimă regretul
după un prieten deosebit.

Cel ce dăruiește trebuie să fie recunoscător

Pe când Seisetsu era maestru în Kamakura, a avut nevoie, la
un moment dat, de o clădire mai mare, iar Umezu Seibei, un
negustor din Edo, hotărî să-i dăruiască învățatului cinci sute de
ryo, pentru clădirea noii școli. Îi duse maestrului, care-i spuse:
— Bine. Primesc.
Umezu îi dădu lui Seisetsu sacul cu aur, dar reacția maestrului
nu-i plăcuse. Cu trei ryo se putea trăi un an, iar acolo erau cinci
sute!
— Sunt cinci sute de ryo, remarcă Umezu.
— Mi-ai mai spus, răspunse Seisetsu.
— Sunt o grămadă de bani, chiar dacă sunt un om bogat…
— Vrei să-ti mulțumesc?
— Așa s-ar cuveni…

6
 — De ce? a fost curios Seisetsu. Cel ce dăruiește trebuie să fie
recunoscător!

Omul care l-a scuipat pe Buddha

Buddha se afla sub un copac vorbind cu ucenicii săi, atunci
când un om a venit și l-a scuipat pe față. Buddha s-a șters si l-a
întrebat pe omul nervos „Ce urmează? Ce vrei să spui în
continuare?”. Omul a fost surprins pentru ca el însuși nu se
aștepta niciodată ca atunci când va scuipa pe cineva să fie
întrebat „Ce urmează?”. Nu a avut o asemenea experiență în
trecut. El obișnuia să-i insulte pe oameni, dar aceștia deveneau
furioși si reacționau. Sau, daca aceștia erau slabi, zâmbeau, în
încercarea de a-i câștiga simpatia. Dar Buddha nu se asemăna cu
niciuna dintre aceste doua categorii de oameni. Buddha nu s-a
simțit nici jignit și nici nu a dat dovadă de lașitate. Din partea sa
nu a existat nici măcar o singura reacție.
Cu toate acestea, ucenicii săi s-au enervat și au reacționat. Cel
mai apropiat dintre ucenicii săi, Ananda, a spus „Este mult prea
mult! Nu putem tolera una ca asta. Acest om trebuie să fie
pedepsit pentru gestul sau, altfel toata lumea va începe să facă
lucruri de genul acesta!”.
Buddha i-a răspuns „Liniște! El nu m-a jignit, dar tu o faci. El
este un străin. Probabil a auzit de la oameni ceva rău despre
mine. Probabil a auzit despre mine ca sunt un ateu, un om
periculos care încearcă să-i devieze pe oameni de la calea lor, un

7
revoluționar, un ademenitor. Și astfel, el si-a format o idee greșita
despre mine. El nu m-a scuipat pe mine, el a scuipat pe noțiunea
lui. El a scuipat ideea pe care si-a format-o despre mine, pentru
ca acest om nu mă cunoaște deloc. Cum crezi că ar putea acest
om să mă scuipe pe mine?”.
„Daca te vei gândi profund la cele întâmplate”, a continuat
Buddha, „el a scuipat pe propria sa minte. Eu nu fac parte din ea
și pot spune că acest om sărac are altceva de spus, deoarece
acesta este un mod de a spune ceva. Scuipatul este un alt mod de
a spune ceva. Există momente în care simți că limbajul este
neputincios: în dragoste profundă, în furie intensă, în ură și în
rugăciune. Există momente intense în care limbajul este
neputincios. În acele momente simți că trebuie să faci ceva. Când
ești furios și scuipi sau lovești pe cineva, de fapt, comunici ceva.
Pot să-l înțeleg. Cu siguranță avea ceva mult mai mult de spus,
de aceea l-am întrebat „Ce urmează”.
Omul era și mai nedumerit! Apoi, Buddha le-a spus ucenicilor
săi: „Sunt mai jignit de voi, deoarece voi mă cunoașteți și ați trăit
ani de zile cu mine și în continuare reacționați.”
Nedumerit, confuz, omul s-a întors acasă. El nu a putut dormi
toată noaptea. Când vezi un Buddha, este dificil, imposibil să
dormi la fel cum o făceai înainte. Omul nostru era urmărit în
mod constant de experiența avută. Acesta nu-și putea explica ce
s-a întâmplat. Niciodată nu întâlnise un astfel de om. Buddha i-a
sfărâmat toata mintea sa și tot trecutul său.

8
 În dimineața următoare acesta s-a întors. El s-a aruncat la
picioarele lui Buddha, iar acesta l-a întrebat: „Ce urmează? Acest
gest, de asemenea, este un fel de a spune ceva ce nu poate fi spus
în cuvinte. Atunci când vii și-mi atingi picioarele, spui ceva ce nu
se poate spune de obicei, deoarece cuvintele sunt mult prea
sărace.” Apoi, Buddha i-a spus ucenicului său Ananda: „Uite,
Ananda, acest om se află din nou aici, încercând să spună ceva.
Acesta este un om al emoțiilor profunde.”
Omul s-a uitat la Buddha si i-a spus: „Iartă-mă pentru ceea ce
am făcut ieri.”
Buddha i-a răspuns: „Să te iert? Dar eu nu sunt același om pe
care l-ai scuipat ieri. Fluviul Gange curge mai departe, el nu este
același Gange de ieri. Fiecare om este un rău. Omul pe care l-ai
scuipat ieri nu mai este aici. Arăt ca cel pe care l-ai scuipat ieri,
dar nu sunt același, deoarece multe s-au întâmplat în aceste ore!
Râul a curs atât de mult. Așa că, eu nu te pot ierta, deoarece nu
ți-am purtat niciodată ranchiună.
„Tu, de asemenea, ești un om diferit de cel care m-a scuipat
ieri. Văd că nu mai ești același om care a venit ieri aici, deoarece
acel om era supărat și furios, pe când tu, ai venit să te închini la
picioarele mele. Cum să fii tu oare același om? Nu ești același om,
așa că haide să uitam de cele întâmplate. Aceste două persoane,
omul scuipat și omul care a scuipat nu mai există. Vino mai
aproape. Să vorbim despre altceva.”

9
 O ceașcă de ceai
Nan-in, un maestru japonez care a trăit în timpul erei Meiji
(1868-1912), a primit vizita unui profesor universitar. Acesta era
dornic să cunoască mult mai multe despre tradiția Zen.
Nan-in a servit un ceai. Acesta l-a servit și pe vizitatorul său. I-
a turnat ceai în cană până la refuz, iar apoi a continuat să-i
toarne.
Profesorul a privit uimit întreaga scenă, până în momentul în
care nu s-a mai putut stăpâni: „Este plină! Nu mai ai de ce să mai
torni ceai.”
„La fel ca și în cazul acestei cești,” a spus Nan-in, „ești plin de
propriile tale opinii și speculații. Cum pot să-ți arăt eu Zen dacă
nu reușești să-ți golești ceașca?”

Greutatea
Doi călugări se întorceau la mănăstire la lăsarea întunericului.
Plouase și drumul era plin de bălți. Într-un loc, o tânără femeie
frumoasă se afla în imposibilitatea de a trece pe partea cealaltă a
drumului datorită bălților care o înconjurau. Cel mai mare dintre
cei doi călugări a ridicat-o în spinare și a trecut-o pe partea
cealaltă a drumului și astfel, cei doi călugări și-au continuat
drumul spre mănăstire.
Seara târziu, călugărul tânăr a venit la cel bătrân și i-a spus
„Sfinția ta, noi suntem călugări, avem voie noi să atingem o
femeie?”

10
 Călugărul mai în vârstă i-a răspuns:
„— Nu, nu avem voie.”
„— Dar femeia pe care ați ajutat-o să treacă pe partea cealaltă
a drumului?”
„— Am lăsat-o de mult pe partea cealaltă a drumului, dar tu o
cari în continuare”, spuse zâmbind călugărul în vârstă.

O bucată de adevăr
Într-o zi, Mara Cel Rau călătorea prin satele din India
împreună cu însoțitorii săi. Acesta a întâlnit un om care medita în
timp ce se plimba prin sat, moment în care fața acestui om s-a
luminat dintr-o dată. Omul tocmai descoperise ceva chiar în fața
lui. Unul dintre însoțitorii lui Mara l-a întrebat ce a găsit, iar
Mara a răspuns „O bucată de adevăr.”
„Nu te deranjează când cineva găsește o bucată de adevăr,
Prea-Mărite?” l-a întrebat însoțitorul său. „Nu.”, a răspuns Mara.
„Imediat după ce o găsesc, de cele mai multe ori aceștia fac din
ea o credința personală”.

Cealaltă parte
Într-o zi, în călătorea către mânăstirea sa, un călugăr budist a
ajuns pe malul unui râu imens. Aflându-se fata în fata cu acest
obstacol, călugărul a privit lipsit de speranță și a meditat câteva
ore pentru a afla o modalitate prin care putea trece peste o
provocare așa mare. Chiar atunci când deznădejdea-l făcea să

11
renunțe la încercarea de a găsi răspunsul acestei provocări, acesta
a observat pe malul celălalt prezența unui mare învățător
spiritual. Tânărul călugăr a strigat către înțeleptul de pe partea
cealaltă a râului „Oh, înțeleptule, poți tu oare să-mi spui cum pot
ajunge pe malul celălalt al acestui râu?
Înțeleptul gândește pentru un moment și-i răspunde strigând
„Fiul meu, ești deja pe partea cealaltă.”

Chiar așa
Maestrul Zen Hakuin era lăudat și admirat de către vecinii săi
pentru că trăia o viață curată.
Aproape de casa maestrului trăia o frumoasă fată ai cărei
părinți dețineau un magazin de produse alimentare. Dintr-o
dată, fără niciun avertisment, părinții ei au descoperit că era
însărcinată. Acest lucru i-a supărat la culme pe aceștia. Fata nu
dorea cu niciun chip să le spună cine este tatăl copilului, dar,
după foarte multe discuții, aceasta le-a spus că tatăl este Hakuin.
Plini de mânie, părinții s-au îndreptat către casa maestrului și i-
au cerut socoteală. Singurele cuvinte care ieșeau din gura
maestrului erau „Chiar așa?”.
Atunci când s-a născut copilul, părinții l-au dus la Hakuin,
care acum era privit ca fiind un om lipsit de onoare de către
întregul sat. Părinții fetei i-au cerut acestuia să-și asume
responsabilitatea creșterii copilului. „Chiar așa?” a spus Hakuin
și a acceptat copilul.

12
 Un an de zile mai târziu, fata nu a mai putut ascunde adevărul
și le-a spus părinților cine era adevăratul tată, un tânăr care lucra
într-o piața din apropiere. Mama și tatăl fetei au mers la Hakuin
pentru a-și cere iertare și pentru a-și lua copilul înapoi.
Hakuin a dat dovadă de înțelegere, dar tot ceea ce le-a spus a
fost:
„— Chiar așa?”.

Poate
Într-o bună zi calul unui fermier a fugit din gospodăria sa. La
aflarea vestii, vecinii au venit în vizită. „Ce ghinion!”, i-au spus
aceștia cu simpatie.
„Poate.”, a răspuns fermierul.
În dimineața următoare, calul s-a întors, aducând cu el alți trei
cai sălbatici. „Minunat!”, au exclamat vecinii.
„Poate.”, a răspuns fermierul.
Ziua următoare, fiul său și-a rupt piciorul în încercarea sa de a
călări unul dintre caii sălbatici. Vecinii au apărut din nou pentru
a-și arăta simpatia față de fiul fermierului.
„Poate.”, a răspuns fermierul.
Următoarea zi, în sat au apărut oficialii militari pentru a-i
chema pe tineri în armată. Văzându-i piciorul rupt, fiul
fermierului a fost lăsat acasă. Vecinii iar și-au arătat fericirea
pentru modul în care au decurs lucrurile.
„Poate.”, a răspuns fermierul.

13
 Stânca
În timp ce un om se afla în sălbăticie s-a întâlnit cu un tigru
fioros. A fugit, dar a ajuns la marginea unei stânci mari. Disperat
să-și salveze viața, el a coborât pe o funie, dar aceasta se clătina
deasupra prăpastiei.
În timp ce stătea prins de acea frânghie, doi șoareci au apărut
dintr-o gaură a stâncii și au început să roadă funia.
Dintr-o dată, el a observat lângă el, în stâncă, o tufă de fragi
coapte. A luat câteva fragi și le-a mâncat. Erau incredibil de
delicioase!

Orbul și elefantul
Câteva persoane au pornit un argument aprins tema
principală fiind Dumnezeu și celelalte diferite religii. Oricât de
mult au încercat, tot nu au reușit să fie de acord unul cu celălalt.
Astfel, aceștia au mers la Buddha pentru a afla ce înseamnă cu
adevărat Dumnezeu.
Buddha le-a cerut acestora să-i aducă patru persoane
nevăzătoare și patru elefanți. Aceștia au făcut întocmai. Buddha
le-a cerut persoanelor nevăzătoare să afle cum „arăta” elefantul.
Primul orb a atins piciorul elefantului și le-a spus că arăta ca
un stâlp. Cel de-al doilea a atins burta elefantului și a spus că
elefantul este un perete. Cel de-al treilea om i-a atins urechea și a
spus că aceasta este o bucată de pânză. Cel de-al patrulea om a

14
apucat elefantul de coadă și le-a spus că este o frânghie. Astfel,
între cei patru a izbucnit un război de argumente cu privire la
modul în care arăta elefantul.
Buddha i-a întrebat pe ceilalți patru „Fiecare dintre cei patru a
atins elefantul, dar fiecare dintre ei oferă o descriere diferită a
acestuia. Cine are dreptate?”.

Corect și greșit
Foarte mulți elevi de prin diferite părți ale Japoniei veneau la
cursurile de meditație ale lui Bankei. În timpul unei astfel de
curs, unul dintre elevi a fost prins furând. Problema i-a fost
prezentată lui Bankei, iar solicitarea celor care l-au prins a fost ca
cel prins în fapt să fie trimis acasă. Bankei a ignorat fapta
elevului.
Câteva zile mai târziu, elevul a fost prin din nou, dar și de
aceasta dată problema a fost ignorată de Bankei. Ignoranța lui
Bankei i-a înfuriat la culme pe ceilalți elevi. Aceștia au semnat o
petiție prin care cereau exmatricularea hoțului.
Atunci când Bankei a citit petiția i-a chemat pe toți elevi în fața
sa. „Voi sunteți înțelepți.”, le-a spus acesta. „Voi știți ceea ce este
corect și ceea ce este greșit. Puteți merge în altă parte să studiați
dacă doriți, dar acest frate sărac al nostru nu știe nici măcar ce
este binele și ce este răul. Cine-l va învăța dacă eu nu o fac? Am
de gând să-l țin aici, chiar dacă nu va mai rămâne nimeni în afară
de el.”

15
 Lacrimile au început să curgă pe obrazul fratelui care a furat.
Toata dorința acestuia de a fura dispăruse.

Nimic nu există
Yamaoka Tesshu, un tânăr student Zen, se afla în căutarea
unui autentic maestru spiritual. Acesta l-a întâlnit pe Dokuon
Shokoku.
Dorind să-și arate priceperea în fața maestrului, acesta a spus:
„Mintea, Buddha și ființele simțitoare, la urma urmei, nu există.
Adevărata esența a fenomenelor este goliciunea. Nu există
realizare, nu există iluzii, nu există mediocritate. Nu este necesar
să ofer sau să primesc ceva.”
Dokuon a stat și l-a ascultat în liniște. Din senin l-a lovit pe
Yamaoka cu un băț de bambus, faptă ce l-a enervat la culme pe
acesta.
„Dacă nu există nimic, de unde provine această furie a ta?”, l-a
întrebat Dokuon.

Lecția supremă
În vremurile de demult din Japonia a trăit un călugăr orb. Într-
o seară acesta a plecat să-și viziteze un prieten la periferia
orașului. Înainte să plece, un alt călugăr l-a oprit în ușă și i-a
spus:
„— Ia acest felinar de bambus în care arde o lumânare.
Noaptea este foarte întunecoasă.”

16
 „— Nu am nevoie de un felinar. Noapte sau zi, pentru mine e
totuna.”, a răspuns călugărul orb.
„— Știu că nu ai nevoie de o lanternă pentru a-ți găsi drumul,
dar în cazul în care nu o porți după tine s-ar putea să dea cineva
peste tine.”, a răspuns călugărul.
Călugărul a luat felinarul și a plecat. După ceva vreme de
mers, un trecător s-a ciocnit de el. Călugărul s-a mâniat.
„— Neîndemănaticule, uite-te pe unde mergi! Nu vezi
felinarul?”
„— Felinarul tău e stins, frate.”, a răspuns trecătorul.

Într-o seara de toamnă, ceața groasă învăluia aproape în

întregime râul. Un călugăr și un tânăr novice se pregăteau să-l
traverseze cu o barcă ușoară. Valurile erau galbene și tumultoase
și începuse să bată un vânt puternic.
— Maestre, n-ar fi mai prudent să amânăm vizita pe mâine?
Am putea mânca o mână de orez și am dormi în rămurișul acela
înalt pe care îl zăresc acolo.
Maestrul păstra tăcerea. Atunci ucenicul s-a resemnat, a urcat
în barcă și a început să vâslească în tăcere, cu inima îngrijorată.
Au trecut zece minute care i-au părut o oră.
— Maestre! Maestre! Privește acea barcă ivindu-se din ceață!
Vine direct spre noi! Ne va ciocni, ne va sparge barca și ne vom
duce direct la fund! Luntrașul asasin doarme nepăsător! Daca aș
pune mâna pe el i-aș trage una cu bastonul…

17
 În momentul ciocnirii, un val salvator sau o mișcare abilă a
călugărului a îndepărtat pericolul și cele două bărci și-au
continuat neatinse drumul.
— Ai văzut ce era în barcă, Kasuko? a întrebat călugărul zen.
— Da, maestre, forma care mi se păruse a fi un om era un sac
cu grâne.
— Spune-mi, Kasuko, împotriva cui te-ai mâniat?

Cuvântul „apa” nu potolește setea.

— Rostirea numelui ascunde natura obiectului.
— Un singur lucru este cert: totul trece. Un singur lucru este
constant: schimbarea. Un singur lucru există: clipa de față.

Un maestru zen se plimba pe stradă, când un om a ieșit brusc

dintr-un gang și cei doi s-au izbit puternic unul de celălalt.
Străinul și-a ieșit din minți de furie. Maestrul a făcut o mica
plecăciune, a zâmbit amabil și i-a spus:
— Prietene, nu știu care dintre noi este răspunzător de aceasta
întâlnire bruscă. Nu am intenția să-mi pierd timpul făcând
investigații în această direcție. Dacă a fost vina mea, îmi cer
iertare. Dacă a fost vina ta, consideră-te iertat.
După care a zâmbit din nou și și-a văzut de drum.

Înainte de iluminare: gătește mâncare, spală vasele. După

iluminare: gătește mâncare, spală vasele.

18
 Am căutat toata ziua, dar nu am găsit nici o dovadă că va
exista o zi de mâine.

Acum pare să fie o perioada la fel de bună ca oricare alta.

Cine râde de propria sa prostie are o sursă constantă și veșnic

nouă de amuzament.

Ridică-ți mâna și ciocănește ușor în cerul nopții. Apoi ascultă!

Viitorul care abia a sosit a avut o scurtă întâlnire cu trecutul

din care a rezultat un moment prezent efemer.

Nu are nici un rost să te uiți către sud, dacă gândurile tale sunt
orientate către nord.

Daca îți dorești reîntoarcerea aceluiași vis, nu mai lași loc

pentru un alt vis.

Iubirea trecută: doar amintiri. Iubirea viitoare: doar fantezii.

Iubirea adevărată: doar ACUM.

Un cuplu de tineri căsătoriți a întrebat: „Ce să facem ca

dragostea noastră să dureze?”

19
 „Iubiți împreună alte lucruri.”

Un vizitator dezamăgit l-a întrebat pe Maestru: „De ce șederea

mea aici nu a avut nici un rod?”
„Poate ca ți-a lipsit curajul să scuturi copacul!”

Un călător ostenit s-a așezat la umbra unui copac fără să știe

că acesta era un copac fermecat, care putea îndeplini orice
dorință.
Cum stătea el așa pe pământul tare s-a gândit cât de plăcut ar
fi să se odihnească într-un pat moale. Pe dată patul a răsărit
alături.
Uluit, omul s-a întins în pat, spunându-și că s-ar simți în
culmea fericirii dacă o tânără i-ar masa picioarele înțepenite. Pe
dată o fată a apărut și a început să îi maseze picioarele într-un
chip nespus de plăcut.
„Mi-e foame, și-a spus omul și ar fi strașnic să mănânc ceva
chiar acum.” A apărut pe dată o masă încărcată cu tot soiul de
bunătăți și călătorul s-a ospătat pe săturate. I se închideau ochii
de vin și de oboseală. S-a lungit, așadar, pe pat, gândindu-se la
minunatele întâmplări din ziua aceea.
„Am să dorm un ceas - două. Numai să nu treacă pe aici vreun
tigru, în timp ce dorm.”
Tigrul a ieșit ca din pământ și l-a sfârtecat.

20
 Doi călugări, Tanzan și Ekido, tocmai voiau să traverseze un
râu care ieșise din matcă. Lângă ei, o tânără fată singură și
neputincioasă îi rugă să o ajute să traverseze apa împreună cu ei.
Tanzan fără să stea prea mult pe gânduri, o luă în brațe și o duse
în cealaltă parte a apei. Ekido, stăpânindu-și mirarea nu spuse
nimic până nu ajunseră la templul unde urmau să își petreacă
acea noapte. Nereușind să se mai abțină își mustră tovarășul de
drum:
— Știi bine că nu-i voie să ne atingem de nici o femeie. Cum ai
putut să o iei în brațe pe femeia aceea?
Acesta răspunse:
— Așa este, am luat-o în brațe, dar am lăsat-o jos pe malul
apei, tu în schimb de atunci o tot porți pe umeri.

Maestrul Gettan, spunea:

— Exista trei feluri de discipoli: cei care-i pot învăța Zen pe
alții, cei care au grijă de templu și de sanctuar, iar alții sunt pur și
simplu, de decor. Gasan nu împărtășea aceeași idee. Pe când
studia cu Tekisui, care era foarte sever, fusese lovit de mai multe
ori de maestru. Unii elevi nu suportau felul acesta de învățătură
și renunțau. Gasan însă rămase spunând:
— Un discipol fără valoare utilizează prestigiul maestrului, un
discipol mediocru admira bunătatea unui maestru, dar un
discipol bun se formează doar sub disciplina maestrului.

21
 Un miriapod trecea pe o cărare, cu cele 100 de picioare ale sale
mișcându-se într-o sincronizare perfectă. O broască râioasă l-a
privit minunându-se:
— Cum reușești să îți coordonezi atât de bine picioarele? Pe
care dintre ele îl miști primul?
Miriapodul s-a oprit să se gândească și de atunci nu a mai
știut cum să meargă.

Un filozof întâlni într-o zi un maestru zen și vrând să-l pună în

dificultate îl întrebă:
— Fără cuvinte și fără tăcere îmi poți spune ce este realitatea?
Maestrul zăbovi puțin apoi îi dădu un pumn în față.

Pe când studia, Yamaoka Tesshu vizitase toți maeștrii. Într-o

zi, se duse la Dokuon din Shokoku. Dorind să-i arate pregătirea
sa, îi spuse:
— Mintea, Buddha, ființele, nu există, de fapt! Adevărata
natură a fenomenelor este vidul. Nu există realitate, nici iluzie,
nici înțelepciune, nici prostie. Nu există nimeni care să dea,
nimeni care să primească…
Dokuon, care bea tăcut o ceașcă cu ceai, nu spunea nimic.
Deodată însă, îl lovi pe Yamaoka cu un băț, făcându-l să sară de
durere.
— Dacă nu exista nimic, îl întreba Dakuon, ce sari așa?

22
 Maestrul odată țipa și vorbea urât, unui discipol… Acesta
după ce se liniștește maestrul îl întreabă:
— Maestre de ce te comportai așa cu mine?
Acesta răspunse:
— Am văzut că aveai nevoie de o oglindă, dar ai refuzat să
privești în ea.

Un discipol vine la maestru, și-l întreabă:

— Spune-mi ce să fac să mă iluminez!
Maestrul, îl privește, și îi întoarce spatele fără să-i zică nimic.
Mirat, discipolul întreabă iară:
— Spune-mi doar, ce trebuie să fac!?
Răspunsul veni sec:
„Nimic, pur si simplu Nimic”

Era odată o insulă unde trăiau toate sentimentele umane: Buna

Dispoziție, Tristețea, Înțelepciunea, Iubirea și altele.
Într-o zi sentimentele au aflat că insula se va scufunda în
curând, așa că și-au pregătit navele și au plecat. Doar Iubirea a
rămas până în ultimul moment. Când insula a început să se
scufunde, Iubirea a hotărât să ceară ajutor.
Bogăția a trecut pe lângă Iubire într-o barcă luxoasă și Iubirea
i-a zis:
— Bogăție, mă poți lua cu tine?

23
 — Nu te pot lua, căci am mult aur și argint în barca mea și nu
mai am loc pentru tine.
Atunci Iubirea i-a cerut ajutorul Orgoliului, care tocmai trecea
pe acolo:
— Orgoliu, te rog, mă poți lua cu tine?
— Nu te pot ajuta, Iubire, aici e totul perfect… mi-ai putea
întina nava.
Iubirea a rugat mai apoi Tristețea, care trecea pe lângă ea:
— Tristețe, te rog, lasă-mă să vin cu tine!
— Oh, Iubire, sunt atât de tristă încât simt nevoia să stau
singură…
Chiar și Buna Dispoziție a trecut pe lângă Iubire, dar era atât
de mulțumită încât nu a auzit că o striga.
Dintr-o dată o voce a strigat:
— Vino, Iubire, te iau cu mine!
Era un bătrân cel care vorbise. Iubirea s-a simțit atât de
recunoscătoare și plină de bucurie încât a uitat să îl întrebe pe
bătrân cum îl cheamă. Când au ajuns pe țărm, bătrânul a plecat.
Iubirea și-a dat seama cât de mult îi datora și a întrebat
Cunoașterea:
— Cunoaștere, îmi poți spune cine m-a ajutat?
— Era Timpul…
— Timpul? s-a întrebat Iubirea, dar de ce tocmai Timpul m-a
ajutat?
Cunoașterea, plină de înțelepciune, i-a răspuns:

24
 — Pentru că numai Timpul e capabil să înțeleagă cât de
importantă e Iubirea..

Demult, a venit la un călugăr, un om tare necăjit și l-a întrebat:

— Ce este rău cu mine? De ce nu îmi găsesc liniștea? De ce nu
sunt mulțumit de viața mea?
Bătrânul călugăr a luat, atunci, o sticlă și, după ce a umplut-o
pe jumătate cu apă, a pus-o în fața omului și l-a întrebat:
— Cum e această sticlă?
— Este pe jumătate goală!
— Vezi, i-a mai spus călugărul - eu o văd pe jumătate plină.
În viață, trebuie să vezi partea frumoasă a lucrurilor. Nu este
greu, mai ales că în toate există ceva frumos. Dacă vom ști să
privim natura, vom vedea frumusețe și bogăție. Dacă vom ști să-l
privim pe om, în adâncul lui, vom vedea bunătate și dragoste.

Maestrul Shaku părăsi aceasta lume pe când avea șaizeci și

unu de ani. După munca de-o viață, lasă multe învățăminte, mai
bogate decât ale majorității maeștrilor Zen. În timpul vieții,
discipolii săi puteau să doarmă ziua. El însă, deși tolera acest
lucru, nu își irosea nici o clipă. Pe când avusese doisprezece ani,
studia filosofia Tendai. Într-o zi de vară, în timp ce maestrul
plecase undeva, micul Soyen se simțise atât de toropit, încât se
întinsese pe pământ și adormise. După trei ore, s-a trezit brusc,

25
simțind că a intrat maestrul. Era prea târziu, maestrul era lângă
el.
— Scuză-mă, șopti maestrul, învelindu-l cu grijă, ca pe un
oaspete de seamă.
De atunci, Soyen nu a mai dormit niciodată după-amiaza.

Unui discipol care se plângea întotdeauna de ceilalți, Maestrul

i-a spus:
— Dacă ceea ce cauți tu este pacea, urmărește să te transformi
pe tine însuți, nu pe cei din jurul tău. Este mai ușor să porți
papuci, decât să pui covor în întreaga lume.

Sub îndrumarea maestrului Sengai învățau meditația mulți

elevi. Unul dintre ei se scula noaptea, sărea zidul templului și se
distra în oraș. Într-o noapte, trecând prin dormitoare, Sengai
descoperi lipsa elevului și găsi scara cu ajutorul căreia sărise
zidul. Sengai a luat scara și culcând-o lângă zid s-a așezat să-l
aștepte. Când elevul se întoarse și vrând să sară, puse piciorul pe
capul lui Sengai. Dându-și seama ce făcuse, încremeni. Sengai îi
spuse:
— E frig în zori… Du-te, să nu răcești!
De atunci, elevul nu a mai ieșit din templu.

Un călător întâlni un tigru. Fugi, urmărit de tigru, până ajunse

la o prăpastie. Se agață de corzile unei vițe sălbatice și își dădu

26
drumul în prăpastie. Tigrul îl aștepta sus. Omul privi în jos și
văzu că în fundul prăpastiei îl pândea alt tigru. Atunci, omul
văzu, crescută într-o crăpătura a stâncii, o fragă și ținându-se de
corzi, se întinse și o culese. O băgă în gură. Ce gust minunat
avea!

Imaginați-vă o potecă îndepărtată care duce la locuința unui

înțelept. Iată pavilionul ceaiului. Arhitectura sa este simplă, este
construit din lemn și din bambus. Nu este vorba de un lucru care
să se împotrivească timpului, să-l sfideze printr-o eternitate
derizorie de piatră. Încăperea în care intrăm are o suprafață
modestă: două rogojini și jumătate; trei-patru prieteni pot sta aici
în voie. O pictură zen și un buchet de flori de câmp înveselesc
atmosfera. În vatră ard cărbuni de lemn, ceainicul rotund e din
metal și poartă patina timpului; și mai poți vedea recipientul de
apă, lingura din bambus, o pânză albă imaculată, cutiile de ceai
și bolurile tradiționale obișnuite. Maestrul ceaiului executa
gesturile rituale cu eficacitate, lentoare, atenție și dragoste.
Conversația curge domoală; se vorbește despre poezie, despre
istorie sau despre arhictectură. Încetișor, zgomotul ușor al
vocilor se stinge. Contemplam în tăcere bolurile familiare, o
floare de câmp… În depărtare se aude trilul unei păsări. Timpul
s-a oprit. Armonie, seninatate.

27
 De-a lungul secolelor, ritualul s-a complicat, au fost fixate sute
de reguli referitoare la aranjarea florilor, modul de a turna ceaiul,
etc… dar Rikyu, cel mai celebru dintre maeștrii ceaiului, amintea:
— Ceaiul este doar atât:
Fierbi apa.
Infuzezi ceaiul,
Și îl bei…
Asta este tot ce trebuie să știi.

— Cine mânuiește cel mai bine spada? întrebă un războinic pe

maestrul său.
— Mergi pe câmpul din vecinătatea mânăstirii, răspunse
maestrul, acolo e o stâncă. Vreau să o insulți.
— De ce ar trebui să o fac? întrebă discipolul. Stânca nu va
răspunde, adăugă.
— Bine, atunci atac-o cu spada, spuse maestrul.
— Chiar nu o să o fac, răspunse discipolul. Spada mea s-ar
rupe. Și dacă aș ataca-o cu mâinile goale mi-aș rupe degetele și
nu aș obține nici un rezultat. Nu asta am întrebat. — Cine
mânuiește cel mai bine spada?
— Cel mai bun este cel care este ca stanca, spuse maestrul.
Fără a scoate spada din teacă, nimeni nu-l poate învinge.

Un maestru își ducea un ucenic în junglă. Chiar dacă era în

vârstă, își făcea drum cu agilitate, în timp ce discipolul tot

28
aluneca și cădea de multe ori. Tânărul se ridică și mormăia
mânios de fiecare dată dar continua să-și urmeze maestrul. După
o bună bucată de drum, au ajuns într-un loc sacru. Fără să se
oprească o clipă, maestrul s-a întors spre drumul pe care
veniseră.
— Nu m-ai învățat nimic astăzi, spune novicele, după ce
căzuse a mia oară.
— Te-am învățat un lucru, dar nu ai reușit să-l înțelegi, spuse
maestrul. Încerc să te învăț cum să înfrunți greșelile în viață.
— Și cum ar trebui să le înfrunt?
— În același fel în care ar fi trebuit să înfrunți fiecare căzătură,
răspunde vraciul. În loc să blestemi locul unde ai căzut, trebuia
să încerci să înțelegi mai întâi ce te-a făcut să aluneci.

Nan-in, un maestru din epoca Meiji, a fost vizitat de un

profesor universitar, care dorea să cunoască ce înseamnă filozofia
Zen.
Nan-in îl servi cu ceai. A umplut ceașca oaspetelui, dar a
continuat să toarne.
Profesorul îl privi mirat și-i spuse:
— Ceașca s-a umplut, nu mai încape nimic!
— Tu, ca și această ceașcă, ești plin de părerile tale și de
prejudecăți. Cum să-ți explic ce înseamnă Zen, dacă nu are unde
să intre? Golește-ți întâi ceașca…

29
 De ce toată lumea de aici este atât de fericită, cu excepția mea?
— Pentru că ei au învățat să vadă frumusețea și bunătatea
pretutindeni, i-a răspuns Maestrul.
— Dar eu de ce nu văd frumusețea și bunătatea pretutindeni?
— Pentru că nu poți vedea în afară ceea ce nu vezi înlăuntrul
tău.

Un maestru zen mergea în tăcere de-a lungul unei cărări de

munte împreună cu unul dintre discipolii lui.
Când au ajuns în dreptul unui cedru străvechi s-au oprit să ia
o masă simplă, constând din orez și legume. După ce au mâncat,
discipolul, un călugăr tânăr care încă nu găsise cheia către
misterul zenului, a rupt tăcerea întrebându-și maestrul:
„Maestre, cum intru în zen?”
Maestrul a păstrat tăcerea. S-au scurs aproape cinci minute în
care discipolul așteptă cu nerăbdare un răspuns. Era pe cale să
pună o noua întrebare când maestrul a vorbit deodată:
„Auzi susurul pârâului aceluia de munte?”
Discipolul nu realizase că există vreun pârâu de munte. Fusese
prea ocupat să se gândească la semnificația zenului. Acum,
pentru că asculta ca să audă sunetul, mintea gălăgioasă i s-a
potolit.
La început nu auzea nimic. Apoi, gândurile lui au făcut loc
unei vigilențe sporite și brusc a putut auzi murmurul abia
perceptibil al unui pârâiaș aflat în mare depărtare.

30
 „Da, acum îl aud”, a răspuns.
Maestrul a ridicat degetul și, cu o privire în același timp
blândă și fioroasă, a spus:
„Intră în zen de-acolo!”
Discipolul era uluit. Acesta era primul său satori - o
străfulgerare a iluminării. Știa ce este zenul, fără să știe ce anume
știa.
Și-a continuat drumul în tăcere. Discipolul era uimit de cât de
vie era lumea care-l înconjura. Părea că trăiește totul pentru
prima dată. Totuși, încetul cu încetul, gândurile i-au revenit.
Liniștea vigilentă a fost acoperită de zgomotul minții și, nu după
mult timp, avea o nouă întrebare.
„Maestre, m-am tot gândit. Ce-ai fi spus dacă n-aș fi putut să
aud pârâul de munte?” Maestrul s-a oprit, s-a uitat la el, a ridicat
degetul și i-a spus:
„Intră în zen de-acolo.”

Maestrul Zen Ryokan ducea o viață foarte simplă la poalele

unui munte. Într-o noapte, când Maestrul era plecat, un hoț a
intrat în coliba sa, dar a descoperit că nu era nimic de furat.
Chiar atunci s-a întors Ryokan, care l-a surprins pe hoț asupra
faptului.
— Ți-ai dat multă osteneală ca să mă vizitezi, i-a spus el. Nu aș
dori să pleci cu mâna goală. Te rog, primește pătura și ghetele
mele, ca un dar din partea mea.

31
 Uluit, hoțul a luat darul și s-a furișat afară.
Ryokan a rămas gol în fața colibei, privind cerul înstelat și
luna plină:
— Bietul om. Mi-ar fi plăcut să-i pot dărui aceste lucruri!

Un rege avea un fiu deștept și curajos. Ca să-l pregătească

pentru a înfrunta viața, îl trimise la un bătrân înțelept.
— Luminează-mă: ce trebuie să știu în viață?
— Vorbele mele se vor pierde precum urmele pașilor tăi pe
nisip, dar o să-ți dau totuși câteva sfaturi. În drumul tău prin
viață vei întâlni trei porți. Citește ce scrie pe fiecare dintre ele.
O dorință mai puternică decât tine te va împinge să le urmezi.
Nu încerca să te întorci, căci vei fi condamnat să retrăiești din
nou și din nou ceea ce încerci să eviți.
Nu pot să-ți spun mai mult. Tu singur trebuie să treci prin
asta, cu inima și cu trupul.
Acum du-te! Urmează drumul acesta drept din fața ta.
Bătrânul înțelept dispăru și tânărul porni pe drumul vieții.
Nu după mult timp, se găsi în fața unei porți mari, pe care se
putea citi: „Schimbă lumea”.
Asta era și intenția mea, gândi prințul, căci chiar dacă sunt
lucruri care îmi plac pe această lume, altele nu-mi convin deloc.
Atunci începu prima sa luptă. Idealul său, abilitatea și
vigoarea sa îl împinseră să se confrunte cu lumea, să întreprindă,
să cucerească, să modeleze realitatea după dorința sa. El găsi

32
plăcerea și beția cuceritorului, dar nu și alinarea inimii. Reuși să
schimbe câteva lucruri, dar multe altele îi rezistară.
Anii trecură. Într-o zi îl întâlni din nou pe bătrânul înțelept
care-l întrebă:
— Ce-ai învățat tu pe acest drum?
— Am învățat să deosebesc ceea ce e în puterea mea de ceea ce
îmi scapă, ceea ce depinde de mine de ceea ce nu depinde de
mine.
— Bine, zise bătrânul. Utilizează-ți forțele pentru ceea ce stă în
puterea ta și uită ceea ce-ți scapă printre degete.
Și dispăru.
Puțin după aceasta întâlnire, prințul se găsi în fața celei de-a
doua porți pe care stătea scris: „Schimbă-i pe ceilalți”.
Asta era și intenția mea, gândi el. Ceilalți sunt sursă de
plăcere, bucurii și satisfacții, dar și de durere, necazuri și
frustrări.
El se ridica deci contra a tot ce-l deranja sau nu-i plăcea la cei
din jurul său. Încercă să le pătrundă în caracter și să le extirpe
defectele. Aceasta fu a doua luptă a sa.
Într-o zi, pe când medita asupra utilității tentativelor sale de a-
i schimba pe ceilalți, îl întâlni din nou pe bătrânul înțelept, care-l
întrebă:
— Ce ai învățat tu, deci, pe acest drum?
— Am învățat că nu ceilalți sunt cauza sau sursa bucuriilor
sau necazurilor, a satisfacțiilor sau înfrângerilor mele. Ei sunt

33
doar prilejul, ocazia care le scoate la lumină. În mine, prind
rădăcină toate aceste lucruri.
— Ai dreptate, spuse bătrânul.
Prin ceea ce ceilalți trezesc în tine, ei te descoperă în fața ta. Fii
recunoscător celor care fac să vibreze în tine bucuria și plăcerea,
dar și celor care fac să se nască în tine suferința sau frustrarea,
căci prin ei viața îți arată ce mai ai încă de învățat și calea pe care
trebuie s-o urmezi.
Nu după multa vreme, prințul ajunse în fața unei porți pe care
scria: „Schimbă-te pe tine însuți”.
Dacă eu sunt cauza problemelor mele, atunci înseamnă că asta
îmi rămâne de făcut, își zise el și începu lupta cu el însuși.
El căută să pătrundă în interiorul său, să-și combată
imperfecțiunile, să-și înlăture defectele, să schimbe tot ce nu-i
plăcea în el, tot ce nu corespundea idealului său.
După câțiva ani de luptă cu el însuși, după ce cunoscu câteva
succese, dar și eșecuri și rezistență, printul îl întâlni iarăși pe
bătrânul înțelept, care-l întrebă:
— Ce ai învățat tu pe acest drum?
— Am învățat că există în noi lucruri pe care le putem
ameliora, dar și altele care ne rezistă și pe care nu le putem
învinge.
— Așa este, spuse bătrânul.

34
 — Da, dar m-am săturat să lupt împotriva a tot, a toți și chiar
împotriva mea! Oare nu se termină niciodată? Îmi vine să renunț,
să mă dau bătut și să mă resemnez.
— Asta va fi ultima ta lecție, dar înainte de a merge mai
departe, întoarce-te și contemplă drumul parcurs, răspunse
bătrânul și apoi dispăru.
Privind înapoi, prințul văzu în depărtare spatele celei de-a
treia porți pe care stătea scris: „Acceptă-te pe tine însuți”.
Prințul se miră că n-a văzut cele scrise atunci când a pătruns
prima dată prin acea poartă, dar în celălalt sens.
În luptă devenim orbi, își spuse el. Și mai văzu zăcând pe jos,
peste tot în jurul lui, tot ce a respins și a învins în lupta cu el
însuși: defectele, umbrele, frica, limitele sale.
Le recunoscu pe toate și învață să le accepte și să le iubească.
Învață să se iubească pe el însuși, fără să se mai compare, să se
judece, să se învinovățească.
Îl întâlni din nou pe bătrânul înțelept, care-l întrebă:
— Ce-ai învățat în plus pe acest drum?
— Am învățat că urând sau detestând o parte din mine
înseamnă să mă condamn să nu fiu niciodată de acord cu mine
însumi. Am învățat să mă accept în totalitate, necondiționat.
— Bine, acesta este primul lucru pe care nu trebuie să-l uiți în
viață, acum poți merge mai departe.
Prințul zări în depărtare cea de-a doua poartă, pe spatele
căreia scria: „Acceptă-i pe ceilalți”.

35
 Și în jurul lui recunoscu toate persoanele pe care le-a întâlnit
în viața sa, pe cei pe care i-a iubit și pe cei pe care i-a urat, pe cei
pe care i-a ajutat și pe cei pe care i-a înfruntat. Dar spre surpriza
sa, acum era incapabil să le vadă imperfecțiunile, defectele,
lucrurile care altădată îl deranjau enorm și împotriva cărora
luptase.
Bătrânul înțelept apăru din nou și-l întrebă:
— Ce-ai învățat mai mult decât prima dată pe acest drum?
— Am învățat că fiind în acord cu mine însumi, nu mai am
nimic de reproșat celorlalți și nici nu mă mai tem de ei. Am
învățat să-i accept și să-i iubesc așa cum sunt.
— Bine, acesta este cel de al doilea lucru pe care trebuie să-l ții
minte. Continuă drumul.
Prințul zări prima poartă, prin care trecuse cu mult timp în
urmă, și văzu ceea ce era scris pe spatele ei: „Acceptă lumea”.
Privi în jurul său și recunoscu acea lume pe care a dorit s-o
cucerească, s-o transforme, s-o schimbe. Fu izbit de lumina și
frumusețea tuturor lucrurilor, de perfecțiunea lor. Era totuși
aceeași lume de altă dată. Oare lumea se schimbase, sau privirea
sa?
Atunci se ivi bătrânul, care-l întrebă:
— Ce-ai învățat pe drumul acesta?
— Acum am învățat că lumea este oglinda sufletului meu. Că
eu nu văd lumea, ci mă văd în ea. Când sunt fericit, lumea mi se
pare minunată, când sunt necăjit, lumea îmi pare tristă. Ea nu

36
este nici veselă, nici tristă. Ea există, atât. Nu lumea mă necăjea,
ci starea mea de spirit și grijile pe care mi le făceam. Am învățat
să o accept fără să o judec, fără nici o condiție.
— Acesta este cel de al treilea lucru important pe care nu
trebuie să-l uiți. Acum ești împăcat cu tine, cu ceilalți și cu lumea!
Ești pregătit să pornești spre ultima încercare: trecerea de la
liniștea împlinirii, la împlinirea liniștii, spuse el și dispăru pentru
totdeauna.

Când un călugăr a ajuns la marginea satului și s-a așezat sub

un copac pentru a înnopta, un sătean a venit în fugă și i-a strigat:
— Piatra! Piatra! Dă-mi piatra!
— Ce piatră? a întrebat călugărul.
— Noaptea trecută, Dumnezeu mi-a spus în vis că dacă voi
merge la marginea satului pe înserat, un călugăr îmi va da o
piatră care mă va face bogat pentru totdeauna.
Călugărul s-a scotocit prin sac și a scos o piatră:
— Probabil că la asta se referea. Am găsit-o ieri prin pădure.
Bine, ia-o dacă dorești.
Omul s-a uitat fără să-și creadă ochilor. Era cel mai mare
diamant din lume. Avea mărimea unui cap de om.
Toata noaptea s-a zvârcolit în pat. Dimineața, l-a trezit pe
călugăr și i-a spus:
— M-am răzgândit. Dă-mi acea bogăție care ți-a permis ție să-
mi dăruiești această piatră prețioasă fără să eziți.

37
 Un negustor bogat a plecat într-o călătorie. Un hoț, deghizat și
el în negustor, l-a însoțit cu intenția ca, imediat ce se va ivi
momentul potrivit, să-l jefuiască. În fiecare dimineață, înainte de
a părăsi hanul în care poposiseră peste noapte, negustorul își
număra banii și-i punea în buzunar. Seara, mergea să se culce
fără cea mai mică urmă de suspiciune. În vreme ce dormea, hoțul
începea să-i caute prin toate lucrurile, fără însă a găsi locul în
care acesta își păstra banii. După mai multe nopți de căutare
zadarnică, hoțul s-a resemnat și i-a mărturisit negustorului
adevărata sa intenție și l-a rugat să-i spună unde reușise să
ascundă banii atât de bine. Negustorul a replicat:
— Știam de la bun început ce doreai să faci. Astfel că, în
fiecare noapte, puneam banii sub perna ta. Astfel, puteam să
dorm fără grijă, știind că acesta este singurul loc în care tu nu ai
fi căutat niciodată.

Era odată un bărbat care ședea la marginea unei oaze la

intrarea unei cetăți din Orientul Mijlociu. Un tânăr se apropie
într-o bună zi și îl întrebă:
— Nu am mai fost niciodată pe aici. Cum sunt locuitorii
acestei cetăți?
Bătrânul îi răspunse printr-o întrebare:
— Cum erau locuitorii cetății de unde vii?

38
 — Egoiști și răi. De aceea mă bucur că am putut pleca de
acolo.
— Așa sunt și locuitorii acestei cetăți, răspunse bătrânul.
Puțin după aceea, un alt tânăr se apropie de omul nostru și îi
puse aceeași întrebare:
— Abia am sosit în acest ținut. Cum sunt locuitorii acestei
cetăți?
Omul nostru răspunse cu aceeași întrebare:
— Cum erau locuitorii cetății de unde vii?
— Erau buni, mărinimoși, primitori, cinstiți. Aveam mulți
prieteni acolo și cu greu i-am părăsit.
— Așa sunt și locuitorii acestei cetăți, răspunse bătrânul.
Un negustor care își aducea pe acolo cămilele la adăpat auzise
aceste convorbiri și pe când cel de-al doilea tânăr se îndepărta, se
întoarse spre bătrân și îi zise cu reproș:
— Cum poți să dai două răspunsuri cu totul diferite la una și
aceeași întrebare pe care ți-o adresează două persoane?
— Fiule, fiecare poartă lumea sa în propria-i inimă. Acela care
nu a găsit nimic bun în trecut nu va găsi nici aici nimic bun.
Dimpotrivă, acela care a avut și în alt oraș prieteni va găsi și aici
tovarăși credincioși și de încredere. Pentru că, vezi tu, oamenii
nu sunt altceva decât ceea ce știm noi să găsim în ei.

39
 Un călător ostenit s-a așezat la umbra unui copac fără să știe
că acesta era un copac fermecat, care putea îndeplini orice
dorință.
Cum stătea el așa pe pământul tare s-a gândit cât de plăcut ar
fi să se odihnească într-un pat moale. Pe dată patul a răsărit
alături.
Uluit, omul s-a întins în pat, spunându-și că s-ar simți în
culmea fericirii dacă o tânără i-ar masa picioarele înțepenite. Pe
dată o fată a apărut și a început să îi maseze picioarele într-un
chip nespus de plăcut.
„Mi-e foame, și-a spus omul și ar fi strașnic să mănânc ceva
chiar acum.” A apărut pe dată o masă încărcată cu tot soiul de
bunătăți și călătorul s-a ospătat pe săturate. I se închideau ochii
de vin și de oboseală. S-a lungit, așadar, pe pat, gândindu-se la
minunatele întâmplări din ziua aceea.
„Am să dorm un ceas - două. Numai să nu treacă pe aici vreun
tigru, în timp ce dorm.”
Tigrul a ieșit ca din pământ și l-a sfârtecat.

Un călugăr zen se pregătea să vorbească în piața mare a

satului. Își compusese cu grijă discursul și se pregătea să citească,
când o pală bruscă de vânt a făcut să îi zboare foile în crengile
unui lămâi. Luat prin surprindere, incapabil să-și găsească șirul
predicii, a zis:

40
 — Prieteni, iată în rezumat ceea ce voiam să vă spun. Când
mi-e foame, mănânc; când mi-e somn, dorm.
— Dar nu toată lumea face așa, maestre? a întrebat cineva din
mulțime.
— Nu! Nu în același fel…
— De ce, maestre?
— Când oamenii mănâncă, se gândesc la o mie de lucruri;
când adorm, se gândesc la problemele lor. Iată de ce nu fac la fel
ca mine!
Și călugărul a coborât în mijlocul lor, a primit darurile, iar
celor care încă îi puneau întrebări, le răspundea:
— Detaliile le veți găsi în crengile lămâiului…

Un maestru zen se plimba pe stradă, când un om a ieșit brusc

dintr-un gang și cei doi s-au izbit puternic unul de celălalt.
Străinul și-a ieșit din minți de furie. Maestrul a făcut o mică
plecăciune, a zâmbit amabil și i-a spus:
— Prietene, nu știu care dintre noi este răspunzător de aceasta
întâlnire bruscă. Nu am intenția să-mi pierd timpul făcând
investigații în această direcție. Dacă a fost vina mea, îmi cer
iertare. Dacă a fost vina ta, consideră-te iertat.
După care a zâmbit din nou și și-a văzut de drum.

Cuvântul „apă” nu potolește setea.

— Rostirea numelui ascunde natura obiectului.

41
 — Un singur lucru este cert: totul trece. Un singur lucru este
constant: schimbarea. Un singur lucru există: clipa de față.

Înainte de iluminare: gătește mâncare, spală vasele. După

iluminare: gătește mâncare, spală vasele.

Am căutat toata ziua, dar nu am găsit nici o dovadă că va

exista o zi de mâine.

Acum pare să fie o perioadă la fel de bună ca oricare alta.

Cine râde de propria sa prostie are o sursă constantă și veșnic

nouă de amuzament.

Ridică-ți mâna și ciocănește ușor în cerul nopții. Apoi ascultă!

Viitorul care abia a sosit a avut o scurtă întâlnire cu trecutul

din care a rezultat un moment prezent efemer.

Nu are nici un rost să te uiți către sud, dacă gândurile tale sunt
orientate către nord.

Daca îți dorești reîntoarcerea aceluiași vis, nu mai lași loc

pentru un alt vis.

42
 Iubirea trecută: doar amintiri. Iubirea viitoare: doar fantezii.
Iubirea adevărată: doar ACUM.

Un cuplu de tineri căsătoriți a întrebat:

„Ce să facem ca dragostea noastră să dureze?”
„Iubiți împreună alte lucruri.”

Un vizitator dezamăgit l-a întrebat pe Maestru:

„De ce șederea mea aici nu a avut nici un rod?”
„Poate că ți-a lipsit curajul să scuturi copacul!”

43