Ion

de Liviu Rebreanu

Realismul este un curent literar care s-a manifestat în secolul XIX avand ca
reprezentanți celebri pe Balzac, Stendhal și Flaubert (Franța), L Tolstoi și F.M
Dostoievski (Rusia). Curentul are ca punct de pornire inspirată din realitate și
reprezentarea veridica a lumii ficționale. Scriitorii își propun sa dea cititorului impresia
ca se afla intr-o lume reala. Reprezentanții curentului sunt romancieri care manifesta
predilecție pentru construcțiile epice de mari proporții, avand personaje tipice, înfățișate
în împrejurări tipice.

Romanul “Ion” scris de Liviu Rebreanu a apărut in 1920 si este reprezentativ pentru
proza realista, traditionala, prezentand numeroase trasaturi ale curentului: fresca
socială, personaje tipice în situații tipice, perspectiva narativa obiectiva, narator
omniprezent si omniscient (demiurgic), narațiune ce respectă criteriul cronologic.

Scriitorul abordează tema satului transilvănean de la începutul secolului al XX-lea,

înainte de unirea din 1918, urmărind aspecte specifice ale acestuia: conditia taranului,
obiceiurile și tradițiile, viata micii intelectualitati rurale (preot, învățător), raporturile
românilor cu autoritățile austro-ungare. Viziunea este realista, obiectiva pentru ca
scriitorul infatiseaza lumea rurala si sufletul taranesc fara “iluzii și prejudecati” (Tudor
Vianu). Satul transilvanean este ierarhizat in functie de avere, iar pamantul conferă
individului demnitate socială.

În ceea ce privește structura, romanul are forma circulara si este alcatuit din doua parti
cu titluri semnificative: Glasul pământului și Glasul iubirii. Cartea începe cu imaginea
drumului care intra în satul Pripas. ACesta se desprinde dintr-o șosea, “intovaraseste”
pana la Cluj și chiar mai departe de râul Someș. Drumul trece prin sate, printre dealuri,
“înaintează vesel” și ajunge în satul Pripas ascuns intre coline. Relațiile spațiale se
conturează cu precizie, în maniera specifica realismului. Toponimele existente pe harta:
Cluj, Somes, Trecatoarea Bargaului se alătura celor ficționale: Jidovita, Pripas, Armadia.
Drumul este un motiv literar ce are rolul de a-l conduce pe cititor in universul ficțional,
în satul lui Ion, de a face legatura intre realitate si fictiune. Cadrul este la început vast,
real iar ulterior se restrânge la cel ficțional: Satul Pripas. Relatarea se face de către un
narator a cărui identitate nu este dezvaluita cititorului, heterodiegetic, omniprezent și
omniscient, așadar, perspectiva narativa este cu desavarsire obiectiva, neutra. Romanul
se încheie rotund cu imaginea aceluiași drum care iese din sat și se pierde-n “șoseaua
cea mare și fără început”: drumul îl readuce pe cititor in lumea reala. De altfel, acțiunea
este marcată de numeroase simetrii. Scriitorul reia motivele: hora, nunta, nașterea,
moartea, căsătoria din interes, acumuland în acest fel “un fluviu curgator de fapte”
(Eugen Lovinescu) care dau impresia curgerii vieții.

Incipitul romanului contine în continuare o descriere detaliată a satului surprins într-o zi

fierbinte de vară. Este totodată duminica. La intrarea în sat, se afla o cruce pe care “e
răstignit un Hristos cu fata spalacita de ploi” și are la picioare o cununita de flori
vestede. Satul “pare mort”. În mijlocul drumului “picoteste” cainele învățătorului. Prima
casa este cea a invatatorului Zaharia Herdelea. Aceasta privește spre “inima satului” cu
doua ferestre “cercetatoare și dojenitoare”. Drumul trece peste Paraul- Doamnei, lasand
în urma casa lui Alexandru Pop Glanetasu, varuita de curand și cu acoperișul de paie “ca
un cap de balaur”. Ajunge în carciuma lui Avrum, unde începe sa se simtă ca satul
trăiește, pentru ca răzbate zgomotul de la hora. Drumul îl conduce pe cititor pe Ulita din
dos, în ograda vaduvei lui Maxim Oprea. Aici, la umbra unor nuci batrani, se tine hora
duminicala. Peste drum, se afla și mica biserica. Hora este un pretext pentru ca scriitorul
să introducă personajele și să evidențieze tradițiile satului. Tinerii joacă Somesana si
Invartita. Pe margine stau fetele neinvitate încă la hora, mamele, nevestele și babele. Un
grup de bărbați discuta probleme obștești. În prim-plan, se afla “un chiabur cu burta
umflată pe care si-o mangaie de parcă ar avea junghiuri” și care-l provoacă pe primar ca
sa arate celorlalți ca lui de nimeni nu pasa. Pe margine, umil “ca un câine la usa
bucătărie”, sta Alexandru Glanetasu, care trage cu urechea la discuție, dar nu îndrăznește
sa se amestece printre bogatasi. Asista la petrecerea “norodului” familia învățătorului și
preotul Belciug.

Acțiunea se întinde pe o perioada mare de timp, cativa ani, si urmărește doua planuri
narative. Într-un plan sunt relatate evenimente din viața unor familii de țărani: Ion al
Glanetasului, George Bulbuc, Vasile Baciu. În celălalt plan, sunt relatate evenimente din
viata micii intelectualitati rurale: invatatorul Herdelea, preotul Belciug, notari, inspectori
școlari, judecători. Tehnica narativă pe care o folosește scriitorul este alternanta.

Conflictul principal al cărții este interior, în sufletul protagonistului, Ion, un tanar la

vârsta căsătoriei, sărac, este sfâșiat între doua imperative: sa dobandeasca pamant prin
căsătoria cu o fata bogată și sa se insoare cu fata pe care o iubește, Florica, mai saraca
decat el. Conflictul este evidențiat de titlurile celor doua parti ale romanului. O vreme,
Ion asculta de “glasul pamantului”, din considerentul că dragostea nu ajunge în viața,
dragostea e numai “adaosul”, “altceva trebuie sa fie temelia”. Își reprima dragostea
pentru Florica si se insoara cu Ana pentru avere. Atunci cand ajunge stapanul delnitelor
lui Vasile Baciu, Ion constata ca nu e fericit.

În celălalt plan, acțiunea se bazează pe conflictul dintre preotul Belciug si

invatatorul Herdelea, care-si disputa autoritatea în fața sătenilor. În același timp,
Herdelea se confruntă cu greutățile vieții și face compromisuri pentru a ieși la liman.

Finalul prezinta satul Pripas tot într-o zi de duminică, de toamna, dar caldă și însorită,
duminica în care este sfintita biserica cea nouă, construită prin efortul preotului Belciug.
La scoala se tin balul si banchetul micii intelectualitati rurale, iar în curtea vaduvei
Maxim Oprea se tine hora duminicala. Preotul si invatatorul vin, ca și la început, la
petrecerea norodului. Tinerii joacă Somesana si Invartita. Barbatii isi descopera capul
atunci cand sosesc “domnii”. Alexandru Glanetasu sta tot la o parte și trage cu urechea
“ma umulit ca odinioara”. Îsi face aparitia Vasile Baciu beat și își revendica “moșia” de
la preotul Belciug. Cand se inserează, Herdelenii pleacă spre Armadia cu trasura, iar
tanarul invatator Zagreanu, îndrăgostit de Ghighi, fiica cea mica a lui Herdelea, sta în
mijlocul uliței și privește în urma lor.  Naratorul prezinta inca o data casa lui Alexandru
Glanetasu, apoi casa învățătorului, acum goala si incuiata, crucea de lemn de la
marginea satului.

Relatia dintre doua personaje

Ion si Vasile Baciu sunt personaje principale in roman prezentate in scena horei din
incipit intr-o relatie conflictuala, tensionata. Ion, este feciorul Glanetasului, harnic si
respectat in sat, dar sarac. Este la varsta casatoriei, o iubeste pe Florica, fata frumoasa,
dar saraca si se gandeste ca poate trai si fara dragoste, insurandu-se cu Ana lui Vasile
Baciu “uratica”, dar bogata. De aceea la hora Ion danseaza cu Ana, apoi se intalneste cu
ea in gradina, sub nuc.
Vasile Baciu este un taran instarit, care isi dobandise pamanturile prin casatoria cu o fata
bogata, pe care o respectase. Aceasta murise, la nasterea Anei, motiv pentru care taranul
n-o iubea pe fata si incepuse sa bea. Vasile Baciu este introdus in roman in secventa
horei din incipit. Acesta vine beat la carciuma, dupa cum spusese Savista si se plange
preotului ca bea de suparare ca singura lui fata nu-l asculta si nu accepta sa se marite cu
George Bulbuc, fecior de bogatan. Nu gaseste intelegere la preotul Belciug, care il
mustra, acuzandu-l ca ofera tinerilor o imagine dezagreabila, mereu “pe doua carari”.

O scena semnificativă a romanului este cea a horei care reflectă relația inițială dintre
Vasile Baciu si Ion. Astfel, prezentat preotului Belciug drept ginerele agreat, George se
rusineaza de un asemenea socru și, pentru ca el o vrea pe Ana de sotie, se răzbuna și îi
spune lui Baciu ca Ana e în grădina cu Ion. Din acest moment, furia țăranului nu mai are
margini. Rostește un val de cuvinte grele la adresa lui Ion: fleandura, calic, tantos,
sărăntoc, tâlhar, hot ceea ce raneste demnitatea flacaului. Foarte curand, apar in livada
mai intai Ana apoi Ion. Cei doi sunt gata sa se incaiere dar intervin oamenii. Se poate
crede ca indarjirea lui Vasile Baciu îl determina pe Ion sa fie atat de crud cu Ana, facand
din ea un instrument prin care intra în posesia pamantului. Naratorul precizeaza ca Ion
nu își dădea seama daca Ana ii era draga acum și intalnirea de sub nuc arată ca tanarul ii
vorbește frumos “ Anutei”: “îi oferă rachiu dulce ca gura ei”.

Ion se insoara cu Ana in baza promisiunii facute de Vasile Baciu petitoarelor ca-i va da
toate pamanturile, amanand sa faca acest lucru. Relatia dintre cei doi este evidentiata
intr-o succesiune de secvente narative. Ion porneste proces impotriva socrului sau.
Taranul se sperie si, intr-o zi de iarna cu ninsoare si viscol, isi cheama ginerele la notar
in Jidovita si ii transfera toata proprietatile. Notarul ii atrage atentia ca a venit la el bogat
si pleaca cersetor. Cand se imprimavareaza, Ion merge sa-si vada pamantul si-l saruta.
Se simte ca un urias din basme care a biruit “o ceata de balauri ingrozitori”. Ion ii lasa
socrului cateva petice de pamant pe care sa le munceasca si sa aiba din cei trai. Dupa
moartea Anei si a copilului, Baciu spera ca isi poate recapata averea.

Preotul Belciug intervine si obtine de la cei doi tarani un act prin care acestia sunt de
acord ca pamanturile lor sa intre in proprietate bisericii, dupa moartea lor, daca niciunul
dintre ei nu va avea urmasi. In secventa horei din finalul romanului, aflam ca dupa
moartea lui Ion, preotul luase pamanturile acestuia, lasandu-i lui Vasile Baciu in
folosinta aceleasi petice pe care I le lasase Ion. De aceea, Vasile Baciu isi revendica de la
preot “mosia”. Astfel, relatia conflictuala dintre Ion si Vasile Baciu se prelungeste prin
Belciug si dupa moartea lui Ion.

Descrierea lui Ion

Ion este protagonistul romanului, construit ca personaj dinamic si complex, eponim,

ilustrand tipul taranului lacom de pamant, prezentat in mediul sau de viata, satul
transilvanean, dinainte de Primul Razboi Mondial, sat in care demnitatea sociala este
conferita de avere. Este infatisat cu maxima obiectivitate de catre prozator.
Ion este un tanar la varsta casatoriei, fiul Zenobiei si a lui Alexandru Glanetasu, tarani
saraci din Pripas. Tatal lui Ion este prezentat la hora stand pe margine, ca “un caine la
usa bucatariei”, neindraznind sa se amestece printre bogatasi, avand constiinta conditiei
umile. Familia avusese pamant, dar Glanetasu fusese lenes si betiv si il pierduse. Ion
este flacau vrednic, caracterizat in mod direct de catre narator, inca de la inceput: “harnic
si iute ca ma-sa”, cu dragoste de pamant, care “ ii era drag ca ochii din cap”, ba chiar
mai mult “pamantul i-a fost mai drag ca o mama”. Ion o iubeste pe Florica, cea mai
frumoasa, dar si cea mai saraca fata din sat. Casatoria in satul transilvanean este o
modalitate de a scapa de saracie. Astfel, Ion se gandeste sa se insoare cu Ana, fata lui
Vasile Baciu, care este “uratica”, dar are “pamanturi, case si vite multe”. Taranul insa nu
vrea sa i-o dea, ceea il determina pe Ion sa recurga la un viclesug: o lasa insarcinata, asa
incat tatal este nevoit sa accepte nunta.

Principala trasatura de caracter a personajului este lacomia de pamant ce se dezvaluie

in secvente narative antologice. Ion este prezentat cosind pe delnita, intr-o domineata de
vara, “sub sarutarea zorilor”. Cuprinde pamantul cu “o privire setoasa” apoi rupe un
manunchi de fire de iarna si le striveste “patimas” in palme. Tanarul asculta “glasul
pamantului” - al porumbistilor, al holdelor de grau, al gradinilor si acesta ii patrunde in
suflet, ca o chemare. Pamantul ii apare ca un urias si maretia acestuia il face sa exclame:
“Cat pamant, Doamne...” Se simte mic si neinsemnat, ca un vierme sau ca o frunza
purtata de vant. Ii vine sa cada in genunchi si sa imbratiseze ogorul. Intr-o clipa , insa,
raportul se inverseaza: Ion priveste brazda de iarba culcata la pamant si se simte el
uriasul, caruia pamantul ii inalta cantece de inchinare. Ion se simte atat de puternic, incat
sa domneasca peste tot pamantul.

O alta secventa ce pune in evidenta patima nefireasca a lui Ion pentru pamant este
scena “sarutarii”. Dupa ce primeste de la Vasile Baciu toate pamanturile, primavara,
Ion iese sa-si vada porumbistea cea mai buna si aceasta I se infatiseaza ca o fata
frumoasa care si-a lepadat camasa. Impresia este explicabila prin faptul ca Ion isi
lepadase dragostea pentru Florica, in favoarea pamantului. Pamantul se substituise
femeii iubite. Taranul are aceeasi viziune, ca pamantul este un urias care se inchina in
fata lui. Stihia (=fenomen, forta dezlantuita a naturi) il atrage ca bratele unei iubite
patimase. Pamantul exercita asupra lui o tripla atractie: erotica, pentru ca fata ii era
“scaldata intr-o sudoare calda de patima”, o atractie tanatica ( a mortii), pentru ca, luand
in mana un bulgare de pamant si sfaramandu-l, acesta ii imbraca mainile “ca niste
manusi de doliu”; o atractie mistica , pentru ca, in cele din urma “cucernic”, Ion se lasa
in genunchi, isi coboara fruntea, ca in fata unei icoane si saruta pamantul.
Prin urmare, “Ion” de Liviu Rebreanu, este un roman apartinand prozei românești
interbelice, traditional, obiectiv, în care scriitorul conturează o fresca a satului
transilvănean de la începutul secolului al XX-lea, înainte de Primul Război Mondial,
urmărind tema țăranului dar și tema micii intelectualitati rurale, ambele în scene
verosimile, realiste. Ideea patimii obscure pentru pamant se reflecta in constructia
protagonistului, tanarul Ion, fiinta infratita cu pamantul, inlantuita de doua instincte
puternice: instinctul erotic si cel al posesiei pamantului. In relatia dintre Ion si Vasile
Baciu, tarani care devin victime ale luptei incrancenate pentru pamantul care, in satul
transilvanean, confera demnitate sociala.