Unitatea de învăţare nr.

APLICAREA ȘI INTERPRETAREA LEGII CIVILE (APLICAREA NORMELOR DE DREPT CIVIL)

Cuprins:

TEMA III – Aplicarea dreptului civil

1. Noţiuni generale

2. Aplicarea legii civile în timp

3. Aplicarea legii civile în spaţiu

4. Aplicarea legii civile asupra persoanelor

5. Soluționarea conflictului aparent între mai multe norme juridice.

6. Interpretarea legii civile

7. Teme de reflecție.

1. Aplicarea legii civile (aplicarea normelor de drept civil)

Legea civilă, ca orice lege de altfel, acţionează concomitent sub trei aspecte: o anumită
durată; pe un anumit teritoriu; cu privire la anumite persoane. Aşadar, legile civile se succed,
coexistă şi au determinate categoriile de subiecte la care se aplică. În consecinţă, vorbim despre
aplicarea legii civile în timp, aplicarea legii civile în spaţiu şi aplicarea legii civile asupra
persoanelor.

2. Aplicarea legii civile în timp. Legea civilă se aplică în intervalul de timp cât este în vigoare.
Intrarea în vigoare are loc fie la 3 zile de la data publicării ei în Monitorul Oficial al României, fie
la o dată ulterioară, menţionată în cuprinsul legii. Ieşirea din vigoare a legii se produce prin
abrogarea ei, care poate să fie expresă (directă sau indirectă) ori implicită.
În caz de succesiune a legilor civile, se pot ivi o serie de probleme privind aplicarea în timp,
iar acestea trebuie rezolvate ţinându-se cont de două principii, care se presupun şi se
completează reciproc, anume:
 - principiul neretroactivităţii legii civile noi;
- principiul aplicării imediate a legii civile noi;
Dar și de o excepție posibilă și foarte des întâlnită statistic, a ultractivității legii vechi.

Prin principiul neretroactivităţii legii civile se înţelege regula juridică potrivit căreia o lege
civilă se aplică numai situaţiilor care se ivesc în practică după intrarea ei în vigoare, iar nu şi
situaţiilor anterioare.
De reţinut că, atunci când se vorbeşte despre principiul neretroactivităţii legii civile, se are în
vedere sensul larg al noţiunii de lege, deci toate categoriile de acte normative.
La prima vedere, rezolvarea problemei legii aplicabile unei situaţii juridice concrete pare să
fie foarte simplă, în sensul că orice lege nouă reglementează numai situaţiile juridice ivite după
intrarea ei în vigoare, iar legea veche se aplică situaţiilor juridice ivite înainte de abrogarea ei.
Această regulă este exprimată prin adagiul tempus regit actum.
Simplitatea există numai în cazul situaţiilor juridice care se constituie, se modifică, se sting şi
îşi produc toate efectele sub imperiul aceleiaşi legi. În practică însă, lucrurile sunt mai
complicate, deoarece pot exista numeroase situaţii juridice care produc efecte succesive şi
îndepărtate, fiind deci posibil ca o situaţie juridică să producă unele efecte ori să se epuizeze
sub imperiul unei noi legi, care a abrogat legea ce era în vigoare în momentul naşterii acelei
situaţii juridice, punându-se astfel problema de a determina care este legea ce se va aplica
situaţiei juridice respective. Tocmai de aceea, este necesar să se stabilească un criteriu al
(ne)retroactivităţii.
Dintre diversele teorii susţinute, o vom prezenta pe aceea clasică și care, în prealabil, deo-
sebeşte,
- pe de o parte, diferitele perioade în care timpul poate fi considerat (trecutul, prezentul şi
viitorul), iar,

- pe de altă parte, elementele prin care o situaţie juridică poate fi legată de una din aceste
perioade (fie constituirea, modificarea sau stingerea situaţiei juridice, fie efectele pe care
aceasta le produce).

O lege ar fi retroactivă dacă ar reglementa fie fapte care înainte de intrarea ei în vigoare au dat
naştere, au modificat ori au stins o situaţie juridică, fie efecte pe care acea situaţie juridică le-a
produs înainte de aceeaşi dată.
Aparţin deci trecutului faptele constitutive, modificatoare sau extinctive de situaţii juridice,
realizate în întregime înainte de intrarea în vigoare a legii noi, cât şi efectele produse înainte de
acest moment (facta praeterita), ceea ce înseamnă că legea nouă nu se aplică în privinţa
acestora, deoarece, în caz contrar, ar însemna să i se atribuie efect retroactiv. În schimb, legea
nouă se va aplica, de la data intrării ei în vigoare (fără a putea fi considerată retroactivă), atât
situaţiilor juridice care se vor naşte, modifica sau stinge după această dată, precum şi efectelor
viitoare ale situaţiilor juridice trecute (facta futura), cât şi, de regulă, situaţiilor juridice în curs
de formare, modificare sau stingere la data intrării ei în vigoare (facta pendentia).
 Prin principiul aplicării imediate a legii civile noi se înţelege regula de drept conform căreia,
de îndată ce a fost adoptată, legea civilă nouă se aplică tuturor situaţiilor ivite după intrarea ei
în vigoare, excluzând aplicarea legii civile vechi.
De la principiul aplicării imediate a legii civile noi există însă o excepţie notabilă şi anume
ultraactivitatea (supravieţuirea) legii civile vechi, care înseamnă aplicarea, la unele situaţii
determinate, a legii civile vechi, deşi a intrat în vigoare o nouă lege civilă. Ultraactivitatea legii
vechi este justificată de necesitatea ca anumite situaţii juridice pendente să rămână guvernate
de legea sub imperiul căreia au început să se constituie, să se modifice ori să se stingă.
Excepţia ultraactivităţii legii vechi îşi găseşte aplicare nu numai în cazul în care legea nouă
prevede în mod expres aceasta, ci şi în cazul normelor juridice supletive.
NCC consacra mai multe cazuri de ultractivitate, menită să simplifice aplicarea legii,
inlăturând multe dintre discuțiile extrem de complicate privitoare la criteriul neretroactivității.
Reglementând cât mai multe cazuri de ultractivitate legiuitorul a făcut practic din aplicarea
imediată a legii noi o excepție statistică, dând expresie și ideii de protecție a așteptărilor
legitime ale subiectelor de drept, care nu vor mai fi surprinse de schimbările legii.
Sub imperiul reglementării anterioare se aprecia de obicei că norma interpretativă, face corp
comun cu norma interpretată, deci comandamentul nu este unul nou, pentru că aparține
normei interpretate, așa încât se aplica și pentru trecut, câtă vreme ne situam în câmpul
aplicării imediate a normei interpretate. De remarcat că NCC a prevăzut expre că nici măcar
norma interpretativă nu este obligatorie pentru trecut, chiar dacă soluția face corp comun cu
norma interpretată. Desigur că interpretul poate să își însușească soluția dată de norma
interpretativă, dar nu este obligat să facă aceasta.

Spre exemplu, art. 6 alin. 2 NCC dispune că actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz,
săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice
decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori
producerii lor. Aşadar, şi efectele viitoare ale acestor situaţii trecute vor rămâne, în principiu,
guvernate de legea veche, deși aplicarea imediată a legii noi ar fi putut justifica soluția exact
contrară.
Sau, potrivit art. 6 alin. 4, prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la
data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.
Se observă că unele situaţii în curs, cum sunt termenele, vor primi aplicarea legii vechi chiar
daca vor curge, în parte, sub imperiul legii noi.
Uneori, legiuitorul revine la regula aplicării imediate a legii noi, cum se întâmplă în cazul art.
6 alin. 6 NCC.

3. Aplicarea legii civile în spaţiu. Aplicarea legii civile în spaţiu prezintă un aspect intern şi un
aspect internaţional.
Aspectul intern vizează situaţia raporturilor civile stabilite, pe teritoriul României, între
subiecte de drept civil de cetăţenie sau, după caz, de naţionalitate română şi se rezolvă ţinându-
se cont de următoarea regulă: actele normative civile care emană de la organele centrale de
stat se aplică pe întreg teritoriul ţării (există însă şi unele acte normative care sunt emise de
organe centrale de stat, dar care se aplică doar pe o anumită parte a teritoriului naţional, iar
reglementările civile care provin de la un organ de stat local se aplică doar pe teritoriul
respectivei unităţi administrativ-teritoriale.
Aspectul internaţional vizează ipoteza raporturilor civile cu element de extraneitate şi se
rezolvă de normele conflictuale ale dreptului internaţional privat. (

4. Aplicarea legii civile asupra persoanelor. Destinatarii legii civile sunt subiectele de drept
civil, deci persoanele fizice şi persoanele juridice. Am arătat că unul dintre principiile
fundamentale ale dreptului civil îl reprezintă egalitatea în faţa legii civile, însă, egalitatea (şi
generalitatea) acţiunii legii civile asupra persoanelor nu trebuie să ducă la concluzia că toate
normele juridice civile sunt aplicabile, în aceeaşi măsură şi uniform, tuturor subiectelor de drept
civil.
Din punctul de vedere al sferei subiectelor la care se aplică, normele conţinute în legile civile
pot fi împărţite în trei categorii:
- norme de drept civil cu vocaţie generală de aplicare, deci aplicabile atât persoanelor fizice,
cât şi persoanelor juridice;
- norme de drept civil care au vocaţia de a se aplica numai persoanelor fizice;
- norme de drept civil care au vocaţia de a se aplica numai persoanelor juridice.

5. Soluționarea conflictului aparent între mai multe norme juridice.

Analiza separată a două sau mai multor norme juridice poate conduce la concluzia că fiecare
dintre ele pare a reglementa raportul juridic analizat. Cum stabilim care dintre norme are
prioritate?

Primul demers este acela de a stabili dacă părțile au convenit ele valabil care este soarta
raportului dintre ele, caz în care voința părților are prioritate.

Al doilea demers este acela de poziționare a normelor în schema art. 2 Cod civil, care include o
ordine de prioritate – legea, uzanțele, analogia legii, analogia dreptului.

Al treilea demers, aplicabil atunci când identificăm două ”legi” aplicabile, este de a stabili
poziția lor în piramida forței juridice a normei- norma cu forță superioară va avea prioritate. În
esență această piramidă arată schematic astfel:

I. Constituția

II. Tratate și convenții internaționale aplicabile cu prioritate – vz art. 20 Constituție.

III. Norme primare naționale Legi și Ordonanțe ale Guvernului.

- IV. Norme secundare - acte administrative normative

Al patrulea demers, chemat dacă normele au aceeași forță juridică – este de stabilire a
corelației dintre norme; dacă se identifică corelația normă specială- normă generală, norma
specială se aplică prioritar ca derogatorie.

Al cincilea demers, dacă între norme nu există corelația general-special, conduce la o

suprapunere a celor două norme, caz în care va prevala ultima, întrucât este de presupus că a
abrogat-o, fie și implicit, pe cea anterioară.

6. Interpretarea legii civile.

a. Noțiune. Interpretarea „legii civile” este operațiunea logico-rațională de

determinare, lămurire și explicare a conținutului și sensului normelor de drept
civil cuprinse în actele normative, în scopul justei lor aplicări, prin corecta
încadrare a diferitelor situații din viața practică în ipotezele acestor norme.
Interpretarea legii civile este necesară pentru:
- adaptarea dispozițiilor legale la realitățile social-economice aflate în
permanentă schimbare;
- lămurirea formulelor și termenilor legali, în absența unor definiții legale;
- explicarea termenilor și expresiilor de strictă specialitate;
- redactarea defectuoasă sau eronată a textelor legale.
Interpretarea legii este o etapă în procesul aplicării legii întrucât pentru
aplicare este nevoie de deslușirea conținutului și sensului exact al normei.

b. Clasificarea formelor interpretării legii civile.

Întâi, în funcţie de forţa sa juridică – obligatorie sau neobligatorie – se
distinge interpretarea oficială şi interpretarea neoficială.
Interpretarea oficială se împarte în:
➢ Interpretarea autentică (sau oficială stricto sensu) este aceea care provine de
la însuși organul emitent al normei civile interpretate;
➢ Interpretarea legală este aceea care provine fie de la organul de stat emitent,
fie de la un organ de stat competent să emită acte normative de același nivel
cu actul normativ supus interpretării.
➢ Interpretarea jurisdicțională este aceea care provine de la un organ de
 jurisdicție.
Interpretarea autentică și legală sunt general-obligatorii.
Este neoficială acea interpretare a dispozițiilor legii civile, dată de doctrina
juridică
Apoi, în funcţie de rezultatul interpretării se deosebesc: interpretarea
literală (numită şi declarativă), interpretarea extensivă şi interpretarea restrictivă.
Interpretarea declarativă este aceea care este impusă de concluzia că între
formulare literară (lingvistică) a normei civile și conținutul său real există o
concordanță deplină și perfectă.

Interpretarea extensivă este acea interpretare impusă de concluzia că între

formulare literară (lingvistică) a normei civile și conținutul real al acesteia nu
există o concordanță deplină și perfectă, în sensul că formularea lingvistică este
prea restrictivă față de înțelesul mai larg ce trebuie atribuit textului interpretat.
Interpretarea restrictivă este aceea care este impusă de concluzia că între
formulare literară (lingvistică) a normei civile și conținutul său real al nu există o
concordanță deplină și perfectă, în sensul că formularea lingvistică este prea largă
față de înțelesul mai limitat ce trebuie atribuit textului interpretat.

În al treilea rând, în funcție de metoda interpretării folosite, se pot

distinge: interpretarea gramaticală, interpretarea sistematică, interpretarea logică și
interpretarea istorico-teleologică.

c. Metodele de interpretare a legii civile

Interpretarea gramaticală (denumită și interpretarea literară, textuală) - este
o metodă de interpretare ce constă în lămurirea înțelesului și conținutului normelor
juridice civile cuprinse în dispozițiile normative prin analiza gramaticală,
semantică, morfologică și sintactică,
Interpretarea sistematică (contextuală)- este acea metodă de interpretare ce
constă în lămurirea înțelesului și conținutului normei juridice civile, ținându-se
seama de legăturile sale cu alte norme cuprinse în dispozițiile legale ale aceluiași
act normativ sau ale altor acte normative.
 Interpretarea logică- este metoda de interpretare ce constă în lămurirea
înțelesului și conținutului normei juridice civile prin aplicarea principiilor logicii
formale, în special a raționamentelor inductive și deductive (silogismele) îndeobște
cunoscute. Ea se slujește de mai multe reguli:
➢ legile care derogă de la o dispoziție generală „se aplică numai în
cazurile expres și limitativ prevăzute de lege”,

➢ ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus - unde legea nu
distinge nici interpretul nu trebuie să distingă; norma de drept civil
conținută într-o dispoziție legală să fie interpretată în sensul aplicării
ei, iar nu în sensul neaplicării, deoarece ea a fost edictată pentru a fi
aplicată, căci altfel nu și-ar găsi rostul.

➢ Actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat; legea se

interpretează în sensul aplicării sale și nu în senul în care e golită de
conținut practic.
Argumente de interpretare logică, deduse din logica formală și utilizate în
interpetare:
➢ a contrario se întemeiază pe principiul de logică al terțului exclus:
tertium non datur.
➢ Argumentul a fortiori permite aplicarea unei norme juridice civile la
un caz neprevăzut de textul legal, pentru că raţiunile care au fost avute
în vedere la edictarea acelei norme se regăsesc cu și mai multă tărie în
cazul dat.
➢ Argumentul de analogie (a pari) justifică și permite extinderea
aplicării unei norme juridice civile și la situațiile asemănătoare care nu
sunt reglementate de lege.
➢ Argumentul reducerii la absurd (reductio ad absurdum) este
procedeul prin care se învederează că numai o anumită soluţie propusă
în interpretarea unui text legal este rațional admisibilă, în timp ce
orice altă soluție contrară nu poate fi acceptată, deoarece ar conduce la
consecințe absurde, inadmisibile.
Interpretarea istorico-teleologică este metoda de interpretare ce constă în
lămurirea înțelesului și conținutului normei juridice civile, ținându-se seama nu
numai de finalitatea urmărită de legiuitor la adoptarea actului normativ din care
această normă face parte, ci și de contextul istoric în care acesta a fost dezbătut și
adoptat.
În practică, un text legal poate fi interpretat poate fi interpretat apelându-se
la mai multe metode ori reguli de interpretare, uneori conducând la aceeaşi soluţie,
alteori ajungându-se la soluţii diferite, chiar contrarii.
De aceea, în lămurirea, explicarea și determinarea conținutului și sensului
unei norme juridice civile trebuie utilizate toate metodele de interpretare
cunoscute, iar în cazul unor soluții diferite de interpretare trebuie aleasă soluția cea
mai justă, echitabilă.

7. Teme de reflecţie și grile recapitualtive.

1. Identificaţi şi discutaţi cazurile de ultractivitate consacrate de art. 6 NCC.

2. Realizaţi un tablou sintetic al regulilor aplicabile pentru identificarea normei juridice
aplicabile unei situaţii de fapt atunci când, în aparenţă, două norme ar fi în egală măsură
aplicabile acesteia.
3. Ce este interpretarea istorico-teleologică?
4. Cara este regula în materia rezultatului interpretării: literală, extensivă sau restrictivă?
De ce?
5. Norma interpretativă:
a) produce efecte de la data edictării normei interpretate;
b) produce efecte numai pentru viitor, judecătorul neputând adopta niciodată interpretarea impusă de
această normă pentru situațiile juridice anterioare ei;
c) produce efecte numai pentru viitor, dar judecătorul poate aplica interpretarea arătată de această
normă și pentru situațiile juridice anterioare ei;
6. Aplicarea imediată a legii noi:
a) exclude retroactivitatea;
b) exclude ultractivitatea;
c) este o regulă imutabilă.