Unitatea de învățare nr.

RAPORTUL JURIDIC CIVIL

TEMA V – Raportul juridic civil (II)

1. Conținutul raportului juridic civil - obligația civilă

2. Publicitatea drepturilor.
3. Teme de reflecție și grile recapitulative

1. Obligația civilă

A. Definiţia obligaţiei civile

Prin obligaţie civilă înţelegem îndatorirea subiectului pasiv al raportului juridic civil de
a avea o anumită conduită, corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ, care poate
consta în a da, a face sau a nu face ceva şi care, în caz de nevoie, poate fi impusă prin
forţa coercitivă a statului.

Clasificarea obligaţiilor civile

a) Obligaţii de a da, obligaţii de a face şi obligaţii de a nu face

În dreptul civil, prin obligaţia de a da se înţelege îndatorirea de a constitui sau de a

transmite un drept real. Aşadar, „a da” nu înseamnă „a preda”. Spre exemplu, obligaţia
vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate asupra lucrului vândut în patrimoniul
cumpărătorului este o obligaţie de a da, care nu trebuie confundată cu obligaţia de a
preda în materialitatea sa lucrul vândut, aceasta din urmă fiind, aşa cum vom vedea
imediat, o obligaţie de a face. De asemenea, tot o obligaţie de a da este şi îndatorirea
pe care şi-o asumă cel care a împrumutat o sumă de bani de a constitui un drept de
ipotecă în favoarea celui care l-a împrumutat, pentru a garanta dreptul de creanţă al
acestuia din urmă.
Prin obligaţie de a face se înţelege îndatorirea de a executa o lucrare, de a presta un
serviciu sau de a preda un lucru, deci, în general, orice prestaţie pozitivă în afara celor
care se încadrează în noţiunea de „a da”. De exemplu, obligaţia locatorului de a pune la
dispoziţia locatarului lucrul închiriat, obligaţia de a preda lucrul donat, obligaţia de a
presta întreţinerea în temeiul contractului de întreţinere etc. sunt obligaţii de a face.
Obligaţia de a nu face constă în îndatorirea subiectului pasiv de a se abţine de la o
acţiune sau de la anumite acţiuni. Această obligaţie are un conţinut diferit, după cum
este corelativă unui drept absolut sau unui drept relativ. Obligaţia de a nu face
corelativă unui drept absolut înseamnă îndatorirea generală de a nu face nimic de
natură a aduce atingere acestui drept, iar obligaţia de a nu face corelativă unui drept
relativ este îndatorirea subiectului pasiv de a nu face ceva ce ar fi putut să facă dacă nu
s-ar fi obligat la abţinere.

b) Obligaţii civile pozitive şi obligaţii civile negative

Această clasificare reprezintă o variantă a clasificării anterioare.

Obligaţiile pozitive sunt acelea care implică o acţiune, deci vom include în această
categorie obligaţia de a da şi obligaţia de a face.
Obligaţiile negative sunt acelea care presupun o abstenţiune, deci includem în
această categorie obligaţia de a nu face.

c) Obligaţii de rezultat şi obligaţii de mijloace

Obligaţiile de rezultat (numite şi obligaţii determinate) sunt acele obligaţii care cons-
tau în îndatorirea debitorului de a obţine un rezultat determinat, deci caracteristic
acestor obligaţii este faptul că obligaţia este strict precizată sub aspectul obiectului şi
scopului urmărit, debitorul asumându-şi îndatorirea ca, desfăşurând o anumită acti-
vitate, să atingă un rezultat bine stabilit.
Obligaţiile de mijloace (numite şi obligaţii de diligenţă sau obligaţii de prudenţă şi
diligenţă) sunt acele obligaţii care constau în îndatorirea debitorului de a depune toată
stăruinţa pentru atingerea unui anumit rezultat, fără a se obliga la însuşi rezultatul
preconizat.
Pentru a stabili dacă o obligaţie este de mijloace sau de rezultat (art. 1.481 NCC) se
va ţine seama îndeosebi de:

- modul în care obligaţia este stipulată în contract;

- existenţa şi natura contraprestaţiei şi celelalte elemente ale contractului;

- gradul de risc pe care îl presupune atingerea rezultatului;

- influenţa pe care cealaltă parte o are asupra executării obligaţiei.

d) Obligaţii civile obişnuite, obligaţii scriptae in rem şi obligaţii propter rem

Obligaţia civilă obişnuită este aceea care incumbă debitorului faţă de care s-a născut,
în alte cuvinte, urmează a fi executată (sau, după cum se mai spune, este opozabilă)
„între părţi”, ca şi dreptul de creanţă. Majoritatea obligaţiilor civile este formată din
asemenea obligaţii.
Prin art. 1282 alin. 2 NCC legiuitorul a consacrat opozabilitatea extinsă a obligaţiilor
strâns legate de un bun, dacă legea prevede expres aceasta: (2) Drepturile, precum şi,
în cazurile prevăzute de lege, obligaţiile contractuale în strânsă legătură cu un bun se
transmit, odată cu acesta, succesorilor cu titlu particular ai părţilor.

Obligaţia scriptae in rem (numită şi obligaţie opozabilă şi terţilor) este acea obligaţie
care se naşte în legătură cu un lucru şi care îşi produce efectele şi asupra unei terţe
persoane care dobândeşte ulterior un drept real asupra lucrului respectiv chiar dacă
această persoană nu a participat în vreun fel la naşterea raportului juridic ce are în
conţinut acea obligaţie. Un exemplu de o asemenea obligaţie ne este oferit de art. 1811
NCC., care prevede că, dacă locatorul vinde bunul închiriat, cumpărătorul este dator să
respecte locaţiunea făcută înainte de vânzare, constatată printr-un înscris autentic sau
printr-un înscris sub semnătură privată având dată certă, cu excepţia situaţiei în care în-
cetarea locaţiunii din cauza vânzării s-ar fi prevăzut în chiar contractul de locaţiune.
Obligaţia propter rem (numită şi obligaţie reală) este îndatorirea ce incumbă, în
temeiul legii sau chiar al convenţiei părţilor, deţinătorului unui lucru, pentru raţiuni pre-
cum: protecţia unor lucruri de importanţă naţională, exploatarea judicioasă ori
conservarea unor calităţi ale unor lucruri importante, existenţa unor raporturi de bună
vecinătate etc. Ca exemple de obligaţii propter rem menţionăm: îndatorirea deţinătorului
unui teren agricol de a-l cultiva şi de a asigura protecţia solului; obligaţia de grăniţuire
(art. 560 NCC); etc.

e) Obligaţii civile perfecte şi obligaţii civile imperfecte

Obligaţia civilă perfectă este acea obligaţie care se bucură integral de sancţiunea
juridică, în sensul că, în caz de nevoie, creditorul poate obţine concursul forţei coercitive
a statului pentru executarea ei. Cele mai multe obligaţii intră în această categorie.
Obligaţia civilă imperfectă (numită şi obligaţie naturală) este acea obligaţie (tot juridică,
iar nu morală), a cărei executare nu se poate obţine pe cale silită, dar, în măsura în
care ar fi executată de bunăvoie de către debitor, acesta din urmă nu are dreptul să
pretindă restituirea prestaţiei. Astfel, cel care a executat de bunăvoie obligaţia după ce
termenul de prescripţie s-a împlinit nu are dreptul să ceară restituirea prestaţiei, chiar
dacă la data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit (art. 2506 NCC). De
asemenea, pentru plata unei datorii născute dintr-un contract de joc sau de pariu nu
există drept la acţiune.

Cel care pierde nu poate să ceară restituirea plăţii făcute de bunăvoie. Cu toate
acestea, se poate cere restituirea în caz de fraudă sau dacă acela care a plătit era lipsit
de capacitate de exerciţiu ori avea capacitate de exerciţiu restrânsă-art. 2264 NCC
Aşadar, sancţiunea juridică a obligaţiei civile imperfecte nu este calea ofensivă a
acţiunii, ci calea pasivă a excepţiei (a apărării), în sensul că, dacă debitorul unei obligaţii
imperfecte, deşi nu putea fi constrâns prin intermediul forţei coercitive a statului să
execute acea obligaţie, a executat-o totuşi de bunăvoie, atunci el nu va mai putea să îl
acţioneze în judecată pe fostul său creditor pentru a obţine restituirea prestaţiei
executate de bunăvoie.

f) Alte clasificări

După izvorul lor, se deosebesc obligaţiile civile născute din acte juridice unilaterale,
obligaţiile civile născute din contracte, obligaţiile civile născute din fapte ilicite
cauzatoare de prejudicii, obligaţiile civile izvorâte din gestiunea intereselor altei
persoane, obligaţiile civile născute din plata nedatorată, obligaţiile civile născute din
îmbogăţirea fără justă cauză.
 Într-o altă clasificare, mai putem deosebi obligaţiile simple şi obligaţiile complexe.
Această din urmă categorie ar include obligaţiile afectate de modalităţi (obligaţii afectate
de termen şi obligaţii afectate de condiţie, acestea din urmă fiind numite şi obligaţii
condiţionale), obligaţiile cu pluralitate de părţi (obligaţii divizibile, obligaţii solidare şi
obligaţii indivizibile) şi obligaţiile cu pluralitate de obiecte (obligaţii alternative şi obligaţii
facultative).
În sfârşit, după cum pot fi exprimate sau nu în bani, se mai distinge între obligaţii
civile pecuniare şi obligaţii civile de altă natură.

2. Publicitatea drepturilor.

a) Reglementarea generală a publicităţii este cuprinsă în art. 18-24 C. civ. Principalele

reglementări speciale sunt:

- publicitatea imobiliară, realizată prin cartea funciară, este reglementată în

art. 876-915 C. civ. şi în Legea nr. 7/1996

- publicitatea realizată prin Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare de art. 2413 C.
civ. şi de O.G. nr. 89/2000

b) Tipologii de publicitate.

I. În funcţie de modul de realizare, se distinge între publicitatea legală (sau de drept) şi

publicitatea de fapt.

Publicitatea legală (sau de drept) este aceea care se realizează prin modurile şi autorităţile
publice prevăzute de lege. Așadar, dacă legea nu prevede necesitatea publicității, dreptul și
obligația se nasc și sunt opozabile părților și terților.

Publicitatea de fapt este aceea care se realizează de către persoana interesată prin
mijloace apte de a aduce situaţia juridică la cunoştinţa terţilor, altele decât mijloacele de
publicitate prevăzute de lege.

II. În funcţie de efectele sale, se poate distinge între publicitatea cu rol constitutiv, publicitatea
cu rol de opozabilitate faţă de terţi şi publicitatea cu rol de informare.

Publicitatea este constitutivă atunci când condiţionează eficacitatea situaţiei juridice

supuse publicităţii, atât între părţi, cât şi faţă de terţi. Sancțiunea neîndeplinirii este lipsa
efectelor între părți și față de terți.

Publicitatea îndeplineşte rol de opozabilitate faţă de terţi (fiind numită, în doctrină, şi

publicitate confortativă) atunci când situaţia juridică supusă publicităţii îşi produce efectele
între părţi independent de formalitatea de publicitate, însă aceasta condiţionează eficacitatea
situaţiei juridice faţă de terţi. Aceasta este regula în materie de publicitate. Sancțiunea
neîndeplinirii este lipsa efectelor față de terți.

Publicitatea îndeplineşte rol de informare a terţilor (fiind numită şi publicitate declarativă)

atunci când nu condiţionează eficacitatea unei situaţii juridice supuse publicităţii, ci asigură
numai cognoscibilitatea acesteia. Nu s epune problema sancțiunii juridice.

III. În funcţie de sancţiunea neîndeplinirii formalităţii de publicitate, se distinge între

publicitatea necesară (sau obligatorie) şi cea facultativă

Publicitatea este necesară dacă ea condiţionează eficacitatea situaţiei juridice supuse

publicităţii, fie atât între părţi, cât şi faţă de terţi (publicitatea constitutivă), fie numai faţă de
terţi.

Publicitatea este facultativă dacă ea nu condiţionează eficacitatea situaţiei juridice, drepturile

și obligațiile pot fi exercitate, respectiv executate între părţi şi sunt
opozabile în sens larg terţilor, care nu le pot ignora.

c) Regim juridic.

De regulă, publicitatea are efect de opozabilitate, astfel că sancţiunea generală a neîndeplinirii

formalităţii de publicitate constă în inopozabilitatea faţă de terţi a situaţiei juridice supuse
publicităţii,cu excepţia cazului în care terţul a cunoscut situaţia juridică pe altă cale [art. 22
alin. (1) C. civ.]. Așadar, ca regulă, dacă legea nu prevede altfel, cunoașterea efectivă
suplinește publicitatea.

Cunoaşterea efectivă acoperă însă lipsa publicităţii numai faţă de terţul sau de terţii care se află
în această ipoteză – care au cunoscut aspectul supus publicității [art. 22 alin. (3) C. civ.].

3. Teme de reflecție și grile recapitulative

1. Obligația naturală este o obligație juridică?

2. Ce este publicitatea constitutivă de drepturi?

3. Care este regula în ce privește rolul publicității drepturilor?

4. În materia raporturilor de obligații:

a) obligația locatorului nu poate avea natura unei obligații scriptæ in rem (opozabilă și
terților) decât în cazul în care bunul care face obiectul prestației locatorului este un
imobil înscris în cartea funciară;
b) în cazul în care a operat prescripția extinctivă, dar ulterior debitorul plătește voluntar
obligația imperfectă, acesta nu poate pretinde restituirea prestației;
c) în cazul în care obligația este afectată de un termen, se consideră, supletiv, că
termenul este stipulat în favoarea ambelor părți.

5. Obligaţia reală:
a) este corelativă unui drept real;
b) constă în îndatorirea de a transmite sau de a constitui un drept real;
c) este corelativă unui drept de creanţă.