IMPORTANȚA EDUCAȚIEI ARTISTICE (PLASTICE) A COPIILOR DE VÂRSTA

PREȘCOLARĂ

Prin educație estetică se urmărește azi familiarizarea treptată a preșcolarului cu frumosul

din realitate (natură. Viață socială) și din creațiile artistice, formarea percepțiilor și sentimentelor
estetice, a gustului pentru frumos și a unor deprinderi artistice.

Frumosul oglindit în artă, ca și frumosul din viața de toate zilele, infuentează copiii și contribuie
la dezvoltarea lor multilaterală. Arta are o mare forță educativă. Valoarea imaginii artistice
constă în faptul ca face apel la sentimetele copilului, antrenează activ latura afectivă a psihicului
său. Se stie că la vârsta preșcolară gândirea are un pronunțat caracter concret, iar emoțiile joacă
un mare rol. Arta înnobileaza simțămintele copilului preșcolar, le dirijează spre aspectele
pozitive alea vieții.

Valoarea educativă a artei este cu atât mai mare, cu cât ea folosește mijloacele cele mai
adecvate pentru a reflecta frumusețea morală a oamenilor, cu cât pune mai clar în fața copilului
idealul concret și precis spre care să tindă atât în comportare, cât și în întreaga lui simțire. Pe altă
parte, prin intermediul artei li se prezintă copiilor tipuri negative, dezvoltându-li-se o atitudine de
repulsie fața de ele, de dezaprobare. Astfel, prin mijloace concrete și atrăgătoare, copiii învață și
pe aceasta cale să facă distincția dintre bine și rău, precum și dintre ceea ce este frumos și urat în
viața oamenilor.

Diversele forme ale artei oglindesc frumosul în relațiile dintre oameni. Este vorba despre
forme pe care copiii de vârstă preșcolară nu ar putea să le perceapă în mod direct ăn viața de
toate zilele. Operele artistice îi ajută pe copii să sesizeze aceste aspecte și apoi să le transpună în
jocurile lor, pentru ca treptat – la o vârstă mai mare să le applice în propria lor viată.

Formele artei se reflectă în conștiința copiilor îndeosebi pe calea simțurilor (văzul, auzul,
pipăitul). Influenta artei asupra proceselor de cunoaștere, asupra perfectării funcționale a
analizatorilor, constă în primul rând în dezvoltarea capacitații de percepere. Arta, fiind o formă
de cunoaștere prin intermediul imaginilor artistice, contribuie la lărgirea orizontului de
cunoaștere, la perceperea cât mai completăa și mai cuprinzătoare a realitații. Apelând la
afectivitatea copilului, la emoțiile sale față de tot ce este frumos, cunoașterea devine mai
accesibilă, mai largă/ copilul poate să observe aspecte ale realității pe care nu le-ar sesiza dacă
acestea nu i s-ar oferi într-o formă artistică, plastică.

Prin intermediul păereșpr de artă, copilul dobândește o serie de cunoștințe despre culorile
și formele obiectelor, despre relațiile dintre ele. Cunoștiințele însușite de copii în procesul
perceperii artei au o trăinicie mai mare deoarece, în momentul înregistărilor sau percepțiilor cu
diferite emoții și sentimente contribuie la lărgirea si îmbogațirea imaginilor despre lumea reală.

Rolul artei este de asemenea important în dezvoltarea imaginatiei creatoare și a gândinrii.

Opera de artă fiind un produs al activității creatoare a omului, influențează în mod direct
posibilitățile creatoare ale copiilor.

Nenumărați artisti au mentionat ăn amintirile lor că trăirile vii, intensitatea impresiilor din
copilărie, bagajul de observații acumulat au format fondul principal de sprijin pe care s-a
dezvoltat talentul lor.

Operele de artă, în măsura în care sunt accesibile, pot constitui un stimulent în formarea
aptitudinilor artistice, a posibilităților creatoare ale copilului. Coloritul armonios al unui tablou îl
stimulează pe copil să-l redea în desenul său. Literatura, în mod special, poate favoriza apariîia
unor imagini artistice, care vor constitui materialul concret pentru prelucrările și combinațiile
creatoare ale copilului, în același timp, contribuie în mod direct la dezvoltarea gândirii copiilor.

În mod direct, toate formele artei influențează asupra bunei dispoziții. Starea de plăcere și
mulțumire pe care le-o creează întregului organism. De asemenea, conținutul de idei al operelor
de artă adecvate vârstei preșcolare antrenează procesele de gândire ale copiilor, contribuind
astfel la dezvoltarea lor intelectuală.
CUNOAȘTEREA MATERIALELOR, A TEHNICILOR ȘI PROCEDEELOR DE LUCRU

Atât tehnicile artistice, cât şi materialele şi instrumentele folosite vor fi introduse treptat
în alfabetul artei vizuale, dacă-l pot numi aşa, în funcţie de vârsta şi particularităţile motrice şi
psihomotrice ale elevilor.

Pentru început copiii trebuie familiarizaţi cu tehnicile, materialele şi instrumentarul de

lucru accesibile lor; pornind de la cele de bază. Treptat, în funcţie de gradul şi complexitatea
acestora, dar mai ales de puterea de înţelegere a elevilor, se va trece la nivelul următor. Pentru o
înţelegere cât mai clară, se va folosi un limbaj simplu, încercând evitarea utilizării termenilor de
specialitate, mai ales la elevii mici.

La vârsta de 3-4 ani, grupa mică, aceştia sunt familiarizati cu plastilina şi pictura cu
degetele. Sunt lăsaţi să se joace şi să descopere liber culorile de tip acuarelă sau creioane colorate
şi modul de aşezare a acestora pe foaie.

La vârsta de 4-5 ani, grupa mijlocie, copiii încep să diversifice materialele. Fac
cunoştinţă cu cariocile, lipiciul, hârtia colorată, hârtia glasse, hârtia creponată, chiar diverse
cereale sau ingrediente, după preferinţa educatorului sau a profesorului specialist (cel care
desfăşoară activitatea opţională de educaţie plastică).

La vârsta de 5-6 ani, grupa mare, copiii reiau toate materialele enumerate mai sus,
adăugând ca material suport cartonul, pânza, foaia de dimensiuni mai mari, materiale textile,
lipiciul lichid. Se abordează teme precum Corpul uman, Păsările naturii, Animalele sălbatice,
Animale de casă, Insecte, Natură, Zbor, Case şi copaci, Portret, Florile din grădină, Culorile
curcubeului, Felicitări, Poveşti nemuritoare etc. Temele se pot repeta de la o grupă la altă, însă
sub o altă formă, cu noi detalii, materiale şi un grad mai ridicat de complexitate.
Materialele folosite în cadrul orelor de arte plastice sunt:

1. Blocul de desen est cel mai utilizat suport în cadrul orelor de educaţie vizual-plastică este
blocul de desen. Ne oferă o hârtie de bună calitate ce ne permite o utilizare vastă a
instrumentelor, precum acuarela, tempera, pixul, tuşul, cărbunele, pastelul ş.a, dar şi
folosirea unei cantităţi mai mari de apă, deoarece hârtia prin grosimea şi porozitatea ei
absoarbe şi evaporă apa în timp, fără alte modificări.
2. Hârtia obișnuită este de cele mai multe ori la fel de bună ca orice alt tip de hârtie: de
exemplu, hârtia maro și groasă de împachetat (hârtia Kraft) sau hârtia de tapet au o
suprafață aspră, care este foarte indicată pentru desenele cu cărbune sau creioane moi.
Anumite tipuri de hârtie de scris sunt bune pentru desen în stilou, dar există și multe
tipuri de hârtie special create pentru artiști.
3. Hârtia Ledger Bond (hârtia „metraj” în Marea Britanie) este cea mai des folosită hârtie
de desen și este disponibilă într-o varietate de aspecte: netedă „non-suprafață” (semi-
aspră) și aspră penru desene în stilou și pensulă.

4. Hârtia pentru acuarele este disponibilă în mai multe variante,în funcție de aspect și
calitate.Aceasta este hârtie groasă, de calitate superioară, scumpă, dar ușor de folosit.
 Hârtia subțire pentru acuarele se va încreți dacă se udă mult și, prin urmare este greu de
folosit. Acest lucru poate fi împiedicat dacă foaia de hârtie este ănmuiată în apă înainte de
a fi folosită.
5. Hârtia velină se foloseşte pentru lucrările în peniţă sau în creion. O putem găsi în diverse
variante: la bucată sau la vrac. Hârtia velină o găsim şi la caietele de scris fără linii.   Se
foloseşte de regulă la schiţarea unor compoziţii şi păstrarea lor în timp sub forma unui
jurnal de schiţe, de artă. Este de preferat să se lucreze cu instrumente precum creionul,
tuşul, pixul şi mai puţin cu acuarelă.
6. Hârtia Ingres are o suprafață moale și este disponibilă în diferite culori deschise – roz,
gri, albastru etc. Se poate desena pe ea cu pensula ori cu stiloul.

7. Caietul de schițe făcut din aproape toate aceste tipuri de hârtie este foarte bun. Dacă
foile sunt subțiri, atunci caietul are mai multe pagini, iar suprafețele netede sunt foarte
potrivite pentru înregistrarea detaliilor.
8. Caietul făcut din coli este foarte bun pentru schițe. Chiar dacă nu are coperte tari se
poate introduce un carton pentru a putea desena pe ceva tare. Hârtia este
semitransparentă, contituind un avantaj.
9. Cartonul duplex Este realizat din straturi de hârtie groasă lipite între ele. Putem folosi
culorile de apă, în special tempera sau guaşa.
 10. Cartonul Bristol este neted, alb, tare și este conceput pentru desenele cu toc fin.

11. Pânza din in sau din cânepă. La pânza din in, ţesătura este fină. La cea din cânepă firul
este gros, iar ţesătura este ceva mai rară. Pentru realizarea unui tablou pe pânză avem
nevoie înainte de toate de un şasiu (un cadru de formă rectangulară din lemn de
dimensiunea dorită). Pânza urmează să fie fixată cu ajutorul unor cuişoare şi întinsă cât
mai bine. Următorul pas constă în aplicarea unei soluţii de clei pe întreaga suprafaţă,
pentru aderenţă. În momentul în care pânza se usucă, devine tare. Pe pânză se obişnuieşte
să se lucreze în culori de ulei şi mai puţin în cele pe bază de apă.
12. Mucavaua se constituie sub forma unui carton gros. Mai gros decât cartonul duplex sau
triplex (trei straturi de hârtie groasă). Este gri şi de regulă se foloseşte în realizarea
cutiilor, ambalajelor ş.a.m.d. Se pot folosi culorile ulei, tempera, acrylic. Picturile
realizate pe mucava sunt foarte rezistente în timp. În cazul în care dorim să pictăm în
culori ulei, mucavaua necesită o tratare cu un grund format din clei de oase şi alb de zinc.
În caz contrar, cartonul absoarbe culoarea şi se pierde orice calitate a acesteia.

Instrumente folosite:

1. Creioanele sunt cele mai accesibile şi des utilizate instrumente pentru desen. Cel mai
cunoscut creion este cel de tip HB. Mina acestui creion este de o duritate medie, unde H
înseamnă duritate şi B moliciune. Gradele de duritate a creioanelor sunt notate cu H, 2H,
3H până la 6H. Urmele lăsate pe hârtie sunt diferite în funcţie de duritatea minei. Când
 avem de-a face cu o mină dură, urma lăsată este una slabă.  Pe lângă creioanele
menţionate mai sus, există şi cele notate cu B, 2B, 3B până la 10B. Acestea fac referire la
gradul de moliciune al minei. De această dată, cu cât mina este mai moale şi groasă cu
atât urma lăsată este mai neagră. 8B reuşeşte să fie cel mai aproape de negrul tuşului.
2. Cărbunele este folosit pentru desenele pe suprafeţe mari. Comparativ cu urma lăsată de
creion, cea a cărbunelui nu poate fi la fel de subţire, însă poate fi uşor modelată.
3. Creioane colorate prind viaţă cu ajutorul unui amestec format din pigmenţi şi grafit.
Culoarea minei este redată de natura pigmenţilor. Mina creionului colorat este protejată
cu ajutorul unui înveliş de plastic sau lemn.
4. Cariocile sunt la fel de cunoscute şi exploatate ca şi creioanele colorate. Carioca este un
instrument ce conţine cerneală, având mina realizată din pâslă sau fibre sintetice. Există
carioci temporare şi permanente. Cele temporare presupun posibilitatea ştergerii urmelor
lăsate, iar cele permanente sunt rezistente la apă, fapt ce nu permite ştergerea urmelor
lăsate pe diverse suporturi.
5. Tocul cu peniță este cunoscut sub diversele sale variante în funcţie de felul peniţei. Este
un instrument confecţionat din lemn, os sau metal. La capătul acestuia se ataşează peniţa
sub diverse forme (lungă, subţire, pentru scrierea cu cerneală, tuş ş.a).
6. Pensulele sunt cele mai întâlnite şi folosite instrumente în mediul şcolar şi nu numai. Se
deosebesc prin mărimi, forme şi tipul de păr.

În ceea ce privesc orele de Educație plastică, diversificarea tehnicilor și a materialelor de

lucru contribuie la dezvoltarea capacității de comunicare a propriilor trăiri și sentimente,
exprimate cu ajutorul elementelor de limbaj plastic. Prin intermediul jocului sau a exercițiului-
joc, ca metode didactice, învățătorul sau profesorul de Educație plastică pot primi informații
despre dezvoltarea fizică, psihică și socială a copilului, aceste informații fiindu-i necesare
cadrului didactic pentru ''stabilirea unor starategii eficiente de instruire și educare, adaptate la
potențialul fiecăruia.''

Tehnici specifice artelor plastice prezente în cadrul orelor de Educație plastic:

Tehnica acuarelei: Acuarela se fluidizează cu apă, obținându-se un lichid colorat și care,
așternut cu pensula pe hârtie, nu se șterge prin atingere, după uscare.Ea se poate folosi pe hârtie
umedă sau uscată. Pe suprafața umedă fuzionează cu ușurință, obtinându-se amestecuri diverse
de culoare, cu efecte neașteptate și expresive. Principiile acuarelei constau în
transparență,prospețime,luminozitate și puritate.

Tehnica temperei și a guașei: Tempera și guașa sunt culori opace și dense. Ele se deschid
numai în combinații cu alb, spre deosebire de acuarela, care se poate deschide prin transparenta
și diluare cu apă.

Tehnica colajului și decolajului: Colajul este un procedeu de organizare a unei forme sau
compoziții plastice cu ajutorul unor materiale diverse:hârtie colorată, plante, fire. Colajul se
realizează prin tăierea sau ruperea formelor întregi, a unor părți ale acestora din hârtie, materiale
textile etc. și lipirea totală sau partială pe suportul unei compoziții plastice.

Decolajul este procedeul prin care efectele expresive se obțin prin dezlipirea, prin ruperea
fragmentară a unor materiale lipite în prealabil pe un suport de hârtie, pânză, lemn, carton.

Tehnica monotipiei: Lucrările prin tehnica monotipiei presupun folosirea ca suport a unor
materiale ca sticla, metalul, linoleumul, pe care se realizează imaginile propuse. Se pot folosi
mai multe metode de lucru:

 Acoperirea suportului cu cerneală tipografica, culori de ulei subțiate, tempera pe care se

desenează,prin zgâriere,cu un vârf de băț, deget, imaginile propuse. Deasupra se așază coala
de hârtie și apoi se presează cu ruloul întreaga suprafață. Se ridică cu grijă hârtia care va
avea imprimata pe verso compozitia cu linii deschise pe fond colorat.
 Peste suportul acoperit cu cerneală tipografică, cu ruloul, se pune ușor coala de
hârtie[care poate fi și divers colorată] peste care se va transpune, cu un creion prin
conturare, hașurare sau prin apasare cu degetul în anumite portțuni, compoziția
plastică[partea colorată a hârtiei se va așeza cu fața spre suport].Se vor imprima numai
zonele care au fost presate cu creionul sau cu degetul.Ridicandu-se plansa de pe
suport,aceasta va avea un aspect grafic in culoarea cernelei de imprimare.
 Desenarea sau pictarea pe suport a compozitiei cu pensula folosind una sau mai multe
culori[tempera,guasa,ulei, tusuri] combinate sau nu, peste care se suprapune coala de hârtie
presându-se apoi pe toată suprafața.
 Tehnica desenării cu ceară: Se desenează cu ceară brută, solidă, formele plastice pe
hartie,după care se aștern culorile de apă[acuarela, guașa diluată] în funcție de subiectul
compoziției, sau în primă fază se realizează un fond colorat peste care se desenează cu o
bucată de ceară, apoi acoperindu-se cu o culoare întreaga suprafață.

Tehnica imprimării cu țesături rărite: Se așază pe o coală de hârtie materialul textil, după
ce în prealabil a fost îmbibat în culoare și apoi stors, peste care punem altă foaie de hârtie pe care
o presăm. Aceste foi imprimate pot constitui fondul unor compoziții cu subiecte diferite.

Tehnica picturii pe sticlă: Se realizează desenul pe hârtie, peste care se așază sticla,
transpunând desenul cu tuș negru prin intermediul unei pensule fine, al peniței cu toc, sau a
altor instrumente. Culoarea de tempera în amestec cu aracet sau ulei mai diluat va acoperi la
început detaliile, care, după uscare, se va suprapune peste întreaga lucrare.

În pictura pe sticlă se folosesc culori vii, armonioase, cu aspect decorativ. .Trebuie să ținem
cont de faptul că imaginea pictată apare pe spatele sticlei, inversata dreapta- stanga față de
desenul de pe hârtia model.

Tehnica amprentei și a ștampilei: Ștampilele se confectionează din diferite materiale cum

ar fi: plastilina, guma de cauciuc, cartof,plută, prin gravarea desenului pe suprafața materialului
respectiv. Ștampila se acoperă cu culoare umedă, dupa care se așază pe suprafața de hârtie prin
presare urmărind anumite rețele compoziționale.

Tehnica modelajului: Prin aceasta tehnică se realizează prelucrarea artistică a unor

materiale maleabile cum ar fi: lutul, argila, plastilina. Modelarea se realizează cu ajutorul
palmelor sau al degetelor. Se pot realiza:

-basoreliefuri (gen de modelaj în relief puțin profilat față de suprafața de fundal );

-altorelief (gen de modelaj în relief, puternic profilat față de suprafața plată de fundal);
-rond-bosse (formă care poate fi văzută de jur împrejur, formă în sine ce poate reprezenta
diferite obiecte, portrete, pasari).
 ELEMENTE DE LIMBAJ PLASTIC

Punctul plastic este o formă plană sau spațială, ale cărei dimensiuni sunt reduse în raport
cu suprafața sau spațiul în care se află. Aceste dimensiuni trebuie să fie aproximativ egale.
Punctul plastic poate avea mărimi diferite în raport cu mărimea suprafeței pe care el se află.
Punctul plastic are diferite forme:
-  pete obținute prin atingerea suprafeței cu un instrument de lucru;
-  forme geometrice diverse;
-  forme abstracte;
-  forme inspirate din natură.
            Compunerea unei suprafețe cu ajutorul punctului se realizează linear (vertical, orizontal,
oblic) sau într-o suprafața în ordine - dezordine. Ordinea sau dezordinea se referă la mărimea,
culoarea, poziția și formă punctelor.
Punctul poate avea rol în sine sugerând „florile pe câmp”, „stele pe cer”, „spectatori în
tribună”, „flori, fructe sau frunze în pomi” etc. Punctul are și un rol secundar, subordonat unei
forme. În acest caz punctul structurează formă - tehnică folosită de pictorii impresionismului.
Punctul are și rol decorativ de înfrumusețare a unor suprafețe conform principiilor artei
decorative (repetiția, alternanța, simetria, asimetria, inversiunea etc.). într-o compoziție plastică
cu ajutorul punctului se obțîn și unele efecte cu caracter expresiv determinate de mărimea,
culoarea și poziția acestora:
-  punctele de mărimi diferite pot da impresia de spațiu (mare - aproape, mic - departe);
- punctele realizate în culori calde au tendința de apropiere, pe când cele reci se depărtează;
-  caracterul greu - ușor este obținut prin închiderea sau deschiderea culorii (punctele deschise
par ușoare, iar cele închise devin mai grele);
Într-o compoziție plastică, punctul poate fi centru de interes fie prin contrast de culoare,
de mărime, de direcție, fie prin locul pe care-1 ocupă în cadrul compoziției.
Punctul expresiv, cu rol în sine, poate reprezenta elemente plastice legate de efectul de distanță,
cum ar fi: căsuțe îndepărtate, explozii de artificii, stoluri de păsări, cer înstelat.
 
            Linia în artele plastice, este o suprafață care are una din dimensiuni (lungimea) mult mai
mare față de cealaltă dimensiune (lățimea). Teroretic, linia ia naștere prin deplasarea pe o
suprafață a unui punct într-o anumită direcție linia este creată deplasând un vârf de pix, peniță,
creion, pensulă, cărbune, băț etc. după o anumită direcție. În acest caz instrumentul de lucru
determină grosimea liniilor (subțiri, medii, groase).Structura și aspectul liniei sunt determînate de
natură instrumentului care o creează. Linia mai poate fi creată din însiruirea unor elemente de
limbaj plastic (puncte, linii, suprafețe) pe o anumită direcție. Linia are un rol de sine stătător,
poate fi subordonată suprafeței că structurare interioară a acesteia sau poate contura o formă. În
funcție de direcția pe care se deplasează punctul, linia poate fi: dreaptă, frantă etc. Traseul
continuu sau întrerupt determină caracterul întrerupt sau continuu al ductului liniei. Poziția liniei
pe suprafața de lucru poate fi: verticală, orizontală, oblică. Expresivitatea liniei se obține în
funcție de traiectorie, structură, lungime, grosime poziție, culoare, valoare, amplasare în spațiul
plastic și de natură instrumentului de lucru.
            Linia verticală că element dominant într-ocompozitie plastică da sentimentul de înălțare,
monumentalitate, fermitate. Linia oblică în compoziția plastică creeazamiscare, instabilitate și
agitație.
            Linia curbă sugerează armonie, mișcare, dinamism. Linia frantă redă neliniște, duritate,
tensiune.

            Forma este aspectul exterior al unei figuri, determinată de limitele fizice ale acesteia.
Figura perceptuală se poate modifica odată cu orientarea ei spațială sau cu cea a mediului
ambiant. Când percepem o figură o interpretăm conștient sau inconștient, ea reprezentând formă
unui conținut și fiind formă vizibilă a conținutului, determinată de regulile intrinseci ale structurii
care dau cheia nevăzută a configurațiilor formale ale sistemului reprezentat de fenomene,
obiecte, procese indiferent de natură lor. În artele plastice forma are mai multe accepții, dintre
care cele mai uzuale sunt - formă spontană; - formă elaborată;
            Formă spontană în pictură se poate obține accidental sau dirijat prin diferite procedee
tehnice cum ar fi: monotipia, dirijarea culorii cu un jet de aer, prin suflarea liberă sau printr-un
tub în diferite sensuri a unor pete de culoare fluidizată, prin stropirea cu pensula pe foaia umedă
sau uscată, prin imprimarea cu ajutorul unor materiale textile îmbibate cu una sau mai multe
culori etc.
            Formă elaborataeste creată de om pe baza sugestiilor din natură, ea poate lua înfățișări
de ornament sau de semn plastic comunicând idei, cunostiințe sau provocând sentimente și trăiri.
Formă plastică elaborată se realizează în mod conștient pe bazatransfigurarii unor forme
naturale.
 
            Culoarea este realitatea subiectivă generată de interacțiunea a trei factori: ochiul, lumina
și suprafață obiectului. Culoarea se percepe numai în prezența luminii naturale (solare) sau
artificiale. În afară de  culoarea formelor și fenomenelor din natură, există culori lumina
(spectrale) și culori pigment (vopsele). Culorile spectrale se obțin prin descompunerea unei raze
de lumina solară trecută printr-o prismă triunghiulară de cristal proiectată pe un ecran,
obținându-se cele saptesapte culori pure (roșu, oranj, galben, verde, albastru, indigo și violet).
Fenomenul a fost descoperit în secolul al XVII-lea de către savantul englez Isaac Newton.
Culorile pigmentare (vopselele) sunt compuse din pulberi colorate combinate cu diferiti lianți. În
funcție de liantul folosit sunt vopsele pe baza de apă (acuarele, tempera, guașe) și vopsele pe
baza de ulei.

Combinarea culorilor
Cercul cromatic al lui Johannes Itten este alcătuit din: culori primare, binare, nuanțe,
culori calde și reci, complementare.
            Culori primare (roșu, galben și albastru) numite și fundamentale sau de baza deoarece
nu iau naștere din combinarea altor culori pigment.
            Culori binare de gradul I (oranj, verde, violet) care se obțin din amestecul fizic a culori
primare (R + G = O;A + G = Ve; A + R = Vi) în cantități aproximativ egale.
            Culori binare de gradul II (terțiare) se obțin prin amestecul unei culori primare cu o
culoare binară de gradul I (R + O; G + Ve; A + Vi).
            Culori ternare (binare de gradul III) se obțin din amestecul fizic în anumite cantități a
două culori binare de gradul I (O + Vi = maro; Vi + Ve = gri albastruSVe + O = acru închis).

            Culori luminoase și culori întunecate. Dacă vrem să definim gradul de luminozitate sau
de întunecime a unei culori, atunci vorbim de tonalitatea sau valoarea ei. Tonalitatea o putem
varia prin amestecarea unei culori pure cu alb sau negru.
           
Culori calde și culori reci. Culorile din cele două categorii sunt determinate de impresia
calorică pe care o culoare sau alta ne-o produce când o privim. Astfel culorile galben, oranj, roșu
ne dau senzația de căldură, ne duc cu gândul la soare, foc, zilele călduroase etc. Din contra,
culorile albastru, verde, violet, ne dau senzația de frig, rece, răcoare, ne due cu gândul la zilele
friguroase, la racoareapadurilor, a apei etc. Cea mai caldă culoare este oranjul, deoarece este
obținută din amestecul fizic a două culori calde(R +G). Cea mai rece culoare din categoria
culorilor reci este considerată culoarea albastru pur, deoarece celelalte culori reci au în amestec
și culori calde (verde = albastru, violet = roșu + albastru).
        
    Culori complementare 
Complementară elementară unei culori primare este acea culoare așezată diametral opus
în cercul cromatic și nu are în componentă ei culoarea primară respectivă. Perechile de culori
complementare sunt: - roșu  - verde (G + A); galben - violet (R + A) și albastru - oranj (G + R);
Din amestecul fizic al celor trei culori primare rezultă grîul neutru, grîul perfect, deoarece el
conține toate culorile spectrului luminii (R, O, G, Ve, A, I, Vi). Din amestecul fizic a două culori
complementare rezultă, de asemenea, grîul neutru: R + Ve = R + (G + A). Alăturate aceste
perechi se resping, se exaltă reciproc, se pun în valoare una pe altă, iar așezate la distanță, se
atrag reciproc.
 
            Amestecul fizic al culorilor și nonculorilor
            Prin amestecul fizic a două sau trei culori din cercul cromatic se pot obține un număr
foarte mare de tente distinctive pentru retină. Amestecul fizic poate fi realizat prin tehnica
fuzionării culorilor transparente pe suport umed, prin tehnica îndoirii și presarii hârtiei, după ce,
în prealabil, au fost așezate pete de culori pe suprafață interioară prin tehnică amestecului pe
paleta ori direct pe suportul de lucru.

Posibilități de amestec al culorilor și nonculorilor

Amestecul fizic de alb și negru. Prin amestec de alb și negru se poate obține o scară a
valorilor constând în numeroase trepte de griuri neutre (valorice).
Amestecul culorilor cu alb sau negru. Prin amestecul fizic cu alb culorile se deschid, își
pierd strălucirea, intensitatea și se luminează. Prin amestecul fizic cu negru culorile își pierd
strălucirea, luminozitatea, întunecându-se. Când o culoare se amestecă cu negru tonul ei se stinge
(se rupe); prin amestec cu alb tonurile se luminează. În amestec treptat cu alb sau negru se obțin
tonuri deschise și respectiv închise (scară tonală). De remarcat este faptul că unele culori în
amestec cu negru își schimbă caracterul, de exemplugalben plus negru da un verde kaky.

Amestecul fizic dintre culorile vecine. Prin amestecul a câte două culori vecine, semne pe
cercul cromatic, una fiind luată în cantitate mai mare, se vor obține diferite nuanțe ale acelei
culori. Acestea juxtapuse (succesiv după stralucirea lor) formează game complexe ale culorii
respective.

Amestecul fizic dintre culorile opuse pe cercul cromatic. Din amestecul fizic a două
culori complementare, luate în cantități diferite, plus alb sau negru se obțin griuri colorate
(grizare). Ruperea unei culori pure se realizează prin:
a)   - amestec cu complementara sa (R + Ve; Ve + R) în cantități neegale;
b)   - amestec cu altă culoare ruptă R + (A + 0);
c)   - amestec cu alb sau negru;
d)   - amestec cu gri neutru.
 CONTRASTE CROAMATICE

Gama cromatică este o succesiune de culori dispuse Într-o gradație armonioasă. Ea este
condiționată de existența unei anumite dominante cromatice și realizează unitatea coloristică a
compoziției plastice. Clasificarea gamelor:
a)   gama simplă se formează prin amestecul fizic a două complementare sau a două culori
opuse (una caldă, cealaltă rece);
b) gama compusă se realizează dezvoltând paralel două sau trei perechi de complementare.

Contrastul presupune existența a doua elemente opuse. Vorbim despre contrast

atunci când între două efecte de culoare pe care le comparăm, se constată deosebiri și
intervale clare. Când aceste diferențe cresc la maximum, se realizează un contrast de
opoziție sau polarități (mare - mic, negru - alb, rece - cald).
Contrastele se pot percepe numai prin comparații: un element este mai mic sau mai
mare când îl raportăm la alt element. Contrastele joacă un rol de seamă în lumea culorilor.
Când sunt juxtapuse, creează efecte deosebite, conflicte dintre culori sau dintre alb - negru.

Teoria despre culoarea constructivă a lui Johannes Itten consemnează șapte contraste:
1. Contrastul culorii in sine este cel mai simplu contrast cromatic și se obține prin
juxtapunerea tentelor de culori pure (culori primare și culori binare). Efectul obținut prin
juxtapunerea culorilor primare este cel mai puternic. Puterea contractului culorii în sine
scade cu cât culorile folosite se îndepartează de culorile primare.
Prezența albului și negrului amplifică expresivitatea acestui contrast deoarece intervin
efectele caracteristice de creștere a luminozității, respectiv strălucirii culorilor. O pată de
culoare primară sau binară, înconjurată de negru, devine mai palidă ca intensitate
cromatică, dar mai luminoasă. Pentru a realiza acest contrast sunt necesare cel puțin trei
culori. Contrastele culorilor în sine sunt nenumarate și prin urmare și posibilitățile de
varietate a expresiei coloristice sunt nesfârșite (exemplu: modificarea valorii culorii sau a
raporturilor cantitative).
 2.  Contrastul deschis - închis (clar-obscur)  se obține prin juxtapunerea unor culori
cu luminozități diferite (valori total diferite). Pentru a obține efectul de contrast deschis -
închis este necesară alăturarea culorilor și a nonculorilor cu luminozități egale sau
apropiate de culori și nonculori de întunecime egala sau apropiată, respectând cerințele
acordului cromatic.
Folosind albul și negrul, cu toată gama valorică rezultată din amestecul acestora,
florile luminoase cu toate seriile de griuri colorate, se poate realiza contrastul închis -
deschis sau clar - obscur. Acest contrast sugerează și unele efecte impresive: aproape -
departe, greu – ușor.

3. Contrastul cald – rece se realizează prin alăturarea culorilor calde cu cele reci. Un
contrast pur se poate obține înlăturând efectele celorlalte contraste (în special de clar
- obscur), aducând culorile calde și reci la aceeași treaptă de luminozitate sau
întunecime. Pentru a obține efectul maxim de cald - rece se juxtapune culoarea cea mai
rece – albastru - cu cea mai caldă - oranjul. Într-o compoziție culorile calde dau impresia de
aproape, iar cele reci - de departare.
Contrastul prezintă și importanță  pentru efectele perspectivale și
plastice.  Raportului cald-rece din coloristica îi pot corespunde și alte efecte expresive după
Itten: rece - cald, umbros - însorit, transparent - opac, liniștitor – agitat, rar - des, vaporos -
de pământ, departe - aproape, ușor - greu, umed - uscat. Aceste efecte arată posibilitățile
expresive ale contrastului cald-rece. În natură, obiectele îndepartate apar întotdeauna de
culoare mai rece, din cauza stratului de aer interpus între privitor și aceste obiecte.

4. Contrastul complementarelor - două culori pigmentare, care amestecate dau griul

neutru, sunt culori complementare. Legea complementarelor este baza creației armonice
deoarece prin îndeplinirea ei, în ochiul nostru, se creează un echilibru deplin. Pe cercul
cromatic al lui J. Itten complementarele sunt diametral opuse: R <> Ve; G <> Vi; A <> O;
sau: G + O <>A + Vi;R + O <> A+ V; R + Vi <> O + Ve. Culorile complementare folosite
în raporturi juste de cantitate dau stabilitate compoziției, fiecare culoare râmânand
neschimbată în puterea ei stralucitoare.
 Fiecare pereche de complementare are caracteristicile ei. Astfel, perechea culorilor
G - Vi, prin natura ei conține nu numai contrastul complementar, ci și clar- obscur,
deoarece galbenul este cea mai luminoasă culoare iar violetul – cea mai întunecoasa. În
contrastul complementar se cere ca una din cele doua culori să fie dominantă ca intindere,
stralucire și ca suita de tente rupte ale acesteia. Într-o compozitie plastică se pot dezvolta și
două sau trei perechi de complementare.

5. Contrastul de calitate  constă în opoziția dintre culorile săturate, strălucitoare și

culorile amestecate, tulburate. Culorile pot fi tulburate în mai multe moduri. O culoare pură
se tulbură cu alb, negru, gri, cu complementară respectivă.

6. Contrastul de cantitate se referă la raportul de mărime a două sau mai multe

suprafețe colorate. Este contrastul „mult – puțin” sau „mare – mic”. Caracterul activ al unei
culori este determinat de puterea ei de strălucire și mărimea petei colorate. Pentru a evalua
puterea de strălucire sau lumina, trebuie să comparăm culorile pure față de un fond gri -
negru. Vom constata în acest sens că valorile de lumina ale fiecărei culori în parte nu sunt
egale . Astfel Goethe a stabilit raporturile numerice de luminozitate a culorilor spectrale:
galben =9, portocaliu = 8, roșu = 6, violet = 3, albastru = 4 și verde = 6. Valorile perechilor
de culori complementare sunt: G-Vi=l/4:3/4 ; A-O=l/3:2/3 ; R-Ve=l/2:l/2 Raporturile de
cantitate menționate sunt valabile numai în cazul când culorile sunt folosite la puterea lor
de strălucire maximă.
 
7. Contrastul simlutan Prin contrastul simultan înțelegem fenomenul prin care
ochiul nostru cere, pentru o culoare pură dată, în mod simultan, culoarea ei complementară,
producând-o de lasine, dacă aceasta nu este prezentă. Acest efect optic se obține, practic,
prin suprapunerea unui gri neutru, de întindere redusă (pătrat, cerc, linie), pe o suprafață de
dimensiuni mari, intens colorată, griul aflându-se optic spre culoarea complementară
culorii pure pe care el este suprapus.

 
 COMPOZIȚIA PLASTICĂ

Compoziția constă în modalitatea organizării elementelor de limbaj plastic într-un

ansamblu omogen, echilibrat, indistructibil, capabil să transmită privitorului emoția și
mesajul autorului. Modalități de organizare a compoziției plastice - scheme
compoziționale: compoziție în friză; compoziție în registru; compoziție în triunghi;
compoziție circulară; compoziție în spirală; compozitie radială; compoziție pe verticală;
compoziție pe orizontală;  compoziție pe diagonală (oblică); În funcție de schema de
organizare se obțin compoziții închise și deschise cu efect statice și dinamice.
 
Compoziția închisă sugerează că acțiunea se desfășoară în interiorul spațiului plastic
având un centru de interes. În acest caz elementele sunt ordonate pe scheme
compoziționale în formă de triunghi, pătrat, cerc, oval.
 
Compoziția deschisă  sugerează că acțiunea se continuă și în afară spațiului plastic
având unul sau mai multe centre de interes. Centrul de interes este zona din compoziția
plastică către care se îndreaptă prioritar privirea și se obține prin:  aglomerare de detalii; -
modulari liniare (subțire - gros); - contraste (închis - deschis, cald - rece, mare - mic,
aglomerat – curat). Compoziția cromatică are o importantă deosebită în raport cu
compoziția suprafețelor și valorilor. Astfel, caracterul static sau dinamic, liniile de forță, cel
de interes, tensiunile, cromatică, ritmul că și orice alt mijloc de expresie plastică
subordonate structurii compoziționale de bază, singură în stare să le reunească într-un tot
omogen. În ordonarea elementelor compoziției plastice închise sau deschise trebuie să se
țină seama de ritm, întrucât prin el se structurează mișcarea, dinamismul compoziției.
Ritmul plastic ia naștere prin succesiunea gândită, intențională a elementelor de limbaj
plastic. Expresivitatea ritmului plastic constă în modalitatea de ordonare a elementelor de
limbaj plastic și, cu cât organizarea ritmurilor este mai inedită prin noutatea ei, cu atât
compoziția este mai expresivă.

Compoziția statică se realizează prin organizarea semnelor plastice într-un echilibru

stabil, elementele constitutive încadrându-se într-o formă geometrică stabilă (triunghi,
pătrat, dreptunghi, piramidă).
 
 Compoziția dinamică presupune structurarea semnelor plastice într-un echilibru
instabil prin folosirea liniilor curbe, spirale, oblice, întretăiate, ce dau configurației
ansamblului mișcare, dinamism. Dacă compoziția statică are în general un singur centru de
interes, compoziția dinamică poate avea mai multe centre de interes. Important este să
existe în compoziție unitate ce se manifestă prin legătură logică, constructiv - formală,
propozițională dintre părți și ansamblu, dintre conținut și formă.
 
Compoziția decorativă presupune îmbinarea elementelor plastice într-un tot
armonios. Aceste elemente se pot lua din natură, geometrie, din artă popoarelor antice, din
artă modernă, artă populară sau din imaginație. Înglobarea firească, unitară și armonioasă a
elementelor în forme compoziționale nu poate fi făcută întâmplător, ci pe baza cunoașterii
principiilor compoziționale decorative, în scopul obținerii unor expresivitati plastice.
Aceste principii sunt: repetiția, alternanța, simetria etc. Repetiția este un procedeu de
ornamentare, de compunere a unor elemente, motive, țînându-se seama de ritm și cadența.
Ea presupune fie repetarea unui element de limbaj plastic (punct, linie, pată, formă) fie
repetarea unui motiv decorativ.
Alternanța este o succesiune de cel puțin două elemente diferite ca formă, mărime,
culoare și poziție. Simetria exprimă echilibru într-o compoziție plastică, ea presupune
existența unei axe ce are de o parte și de altă elemente și motive așezate la distanțe egal
depărtate de ea. O formă este simetrică dacă axa de simetrie o împarte în două părți egale,
ale căror puncte coincid prin suprapunere.
 
 STIMULAREA CREATIVITĂȚII ȘI EXPRESIVITĂȚII PRIN ACTIVITĂȚILE
ARTISTICO-PLASTICE

Indiferent de nivelul de creativitate pentru care se optează, mai înalt sau mai scăzut, cadrul
didactic trebuie să fie conştient că nu există membru la nivelul grupului care să nu-şi lase o
amprentă a creativităţii faţă de diversele producţii ale grupului.

Prin activitatea unui cerc creativ de pictură se realizează o continuare a activităţilor artistico-
plastice şi se aprofundează unele teme plastice. În aceeaşi măsură copiii au posibilitatea de a-şi
completa cunoştinţele, de a-şi dezvolta aptitudinile, şi nu în ultimul rând de a-şi dezvolta
creativitatea.

Arta înseamnă un volum mare de cunoştinţe şi experienţă, lucru care afectează pozitiv
evoluţia analizei şi a concluziilor. La modul general, timpul afectat pentru fiecare şedinţă de
lucru este de 45 de minute. Recomandările metodice pentru vârsta preşcolară indică ocuparea
copilului mic în limitele a 25 de minute. În ceea ce ne priveşte considerăm că pictura/ desenul
sunt incluse în joc şi dimensiunea temporală a şedinţei este dictată nu atât de numărul
obiectivelor cât de dorinţa copiilor de a lucra până la obţinerea unui rezultat care să-i satisfacă. În
practică, în mod obişnuit, cultivăm această dorinţă de finalizare a lucrărilor pe parcursul a două,
chiar a trei şedinţe.

Creativitatea este o sursă de bucurie, este un mod de viață; ea este o trăsătură

comună a tuturor oamenilor, prin practicile didactice și mediul psihosocial și cultural ea
poate fi stimulată sau blocată; necesitatea cunoașterii blocajelor și a factorilor
stimulativi;

Activitățile vizual-plastice implică elevul într-o serie de acțiuni - comportamente care

vizează:

− mișcări din ce în ce mai complexe și mai rafinate ale mâinilor care desenează,
pictează, modelează, decupează, rup, lipesc, explorează tactil diferite structuri
naturale;
 − explorarea vizuală a diferitelor obiecte, structuri, realități, imagini, opere de
artă, lucrări proprii, explorare influențată de educația vizuală din școală, de
mediul sociocultural, etc.;
− o multitudine de mecanisme și structuri cognitive și afective;
− o serie de instanțe, structuri ale personalității elevului.

Exercitii-joc pentru explorarea punctului plastic

Pentru folosirea punctului ca mijloc de expresie se pot utiliza diferite exerci ii-joc:

- alăturări, desfășurări de puncte de aceeași culoare, dar de mărimi diferite;

- alăturări de puncte de aceeași culoare și mărime, dar de densități diferite;
- compoziție liberă în puncte, utilizând diferite instrumente (pensula, pixul, carioca,
creionul) cu scopul de a realiza efectul spațial; se poate folosi suport alb sau
colorat;
- exercițiu-joc de folosire a punctului ca agent al mișcării concentrice; se grupează
pun degetului muiat în culoare;
- compoziție liberă în puncte de diferite culori, mărimi și densități, folosind
contrastul cald-rece în vederea efectului de spațialitate;
- compoziție liberă în pete plate cu suprapuneri de puncte monocrome sau
policrome de diferite mărimi și aglomerări;
- compoziții libere de puncte în creștere sau descreștere pe diferite traiectorii
(oblice, orizontale, verticale, întretăiate, curbe, spinale, etc.);
- exerciții în care punctul este redat cu alte instrumente (ștampile confecționate din
plastilină, gumă de cauciuc, cartof, plută, etc.) obținându-se diferite expresivități.

În folosirea punctului ca element constructiv (un fel de mici cărămizi cu care

configurăm case, copaci, dealuri, nori, etc.) putem sugera elevilor diferite teme:

− construiți un peisaj doar cu ajutorul punctelor;

− construiți un peisaj folosind diferite ștampile în realizarea punctelor;
− construiți portrete folosind diferite puncte (aci putem include diferite restricții
 cromatice - culori calde, culori reci, calde + reci, numai negru, etc.).

În folosirea punctului ca semn plastic (adică ca ceva care trimite la altceva: punctele
de diferite mărimi, forme, culori nu trimit la ideea de puncte plastice, ci la ochi, flori,
stele, stropi de ploaie etc.) se poate porni de la întrebări de genul: ce poate fi reprezentat
prin puncte într-o lucrare? Ce lucruri, elemente din realitate seamănă, pot fi reduse, redate
cu ajutorul punctului plastic? Răspunsurile sunt variate și unele chiar neașteptate: florile
copacilor, nasturii, florile de pe câmp, stelele, globurile din pomul de crăciun, un lan de
grâu, pietrele, firele de nisip, gândurile.

Exerciții-joc pentru explorarea expresivitatii liniei plastice

Puterea de expresie a liniei nu se învață verbal, teoretic, ci prin exerciții - joc care îi
fulgi de zăpadă dau posibilitatea elevului să simtă diferite senzații, să trăiască diferite
emo ții, stări și să le traducă în expresii liniare.

Prezentăm câteva din aceste exerciii-joc:

a) desenarea cu creionul a traiectoriei unor obiecte grele, ușoare, foarte ușoare,

cu suprafețe mici sau mari, în cădere liberă;
b) reprezentarea liniară a curgerii apei, mierii, smoalei, fumulu;

c) sugerarea ductului mișcării mâinii când mângâie o pisică, frământă aluatul,

coase cu acul, scrie, scutură, etc.;
d) reprezentarea cu ajutorul liniei a diferitelor zgomote, sunete sau mic
fragmente muzicale;
e) reprezentarea cu ajutorul liniilor a diferitelor trasee parcurse într-o oră sau o zi
de către diferite ființe (melc, furnică, ẟarpe, ân ar, om obosit, copil de un an,
cangur, etc.);
f) redarea bătăilor inimii cu ajutorul liniei (electrocardiogramă manuală);
 g) dansul pe hârtie (mâna copilului ẟi creionul dansează pe suprafața-suport pe
diferite ritmuri - vals, tango, rock, etc.)
h) jocuri-exerciții de transpuneri în linii gesturi ale foșnetului, a adierii vântului,
a țârâitului unui ceas deșteptător, a scârțâitului unei uși ruginite, ale țipătului
ascuțit, ale timbrului specific unor instrumente muzicale, etc.
Toate aceste exerci ii-joc de exprimări liniare, de transcodare a unor semnale
senzoriale în semne plastice liniare dezvoltă sensibilitatea, puterea de asociere și de
analogie între lucruri, fenomene diferite, dezvoltând creativitatea expresivă.

În toate aceste exerciții elevii sunt puși în situația să descopere și să simtă că linia
poate fi subțire, groasă, apăsată, suplă, continuă, întreruptă, modulată, dreaptă, curbă,
zigzagată, spiralică. De asemenea, aplicând diferite operații plastice liniilor, ei le pot
multiplica, intersecta, aglomera, combina cu puncte sau pete, obținând noi efecte și
expresivități.

Aceste „trucuri”, componente manipulate liber și orchestrate cât mai inventiv, dau
naștere la nesfârșite jocuri hazlii, vesele, triste, uneori cu note dramatice, halucinante,
poetice, onirice. Folosirea cât mai variată a acestor „trucuri”, descoperirea altora și mereu
combinarea lor în variații configurații, pe un fond emoțional benefic și cu o susținere
motivațională intrinsecă, născută din plăcerea demiurgică de a plăsmui forme, culori,
imagini, activează potențialul creativ și facilitează transferul acestora, datorită asimilării
lor formalizate vizual-cognitiv, în alte domenii de activitate (literatură, design de obiect,
vestimentar, film, publicitate, arhitectură etc.).
 DOCUMENTELE CURRICULARE ȘCOLARE

Programele şcolare

Curriculumul naţional are ca elemente centrale programele şcolare şi activitatea de proiectare

cu toate componentele ei. Programele şcolare au în atenţie ideea de programare a traseului elevului
propus la nivel naţional. Sunt centrate pe obiective şi au în vedere rolul reglator al achiziţiilor
elevilor în plan formativ.

Programele şcolare la educaţie plastică pentru clasele I - IV propun:

• obiective cu un grad ridicat de generalitate şi sunt denumite obiective cadru ;

• obiective de referinţă, specifică rezultatele aşteptate ale învăţării şi urmăresc progresul

elevilor la sfârşitul fiecărui an de studiu ;

• activităţi de învăţare propuse ca exemple de modalităţi de organizare a lecţiei de educaţie

plastică ;

• conţinuturile sau mijloacele prin care se urmăreşte atingerea obiectivelor cadru şi de

referinţă propuse ;

Conceptual, programele şcolare actuale pun accent pe o gândire specifica fiecărui obiect de
studiu, pe caracterul formativ al învăţării prin învăţarea centrată pe elev. La educaţie plastică
programele şcolare urmăresc dezvoltarea capacităţii de exprimare plastica utilizând materialele şi
instrumentele specifice, dezvoltarea sensibilităţii şi imaginaţiei creatoare, cunoaşterea şi utilizarea
elementelor de limbaj plastic, formarea unor judecăţi de valoare artistică, etc.

Planificarea calendaristică

Planificarea calendaristică este un document elaborat de învăţător în care se urmăreşte:

concordanţa dintre obiectivele de referinţă şi conţinuturile propuse, structura unităţilor de învăţare,
succesiunea logica a temelor plastice şi alocarea timpului necesar pentru fiecare unitate de învăţare.

Structura planificării calendaristice:

  Unităţi de învăţare (teme plastice)
 Obiective de referinţă
 Conţinuturi
 Număr de ore
 Săptămâna (data)
 Observații

Planificarea calendaristică anuală trebuie să acopere integral programa şcolară.

Unităţile de învăţare sunt teme plastice stabilite de învăţător, raportate la particularităţile de

vârstă, la obiectivele de referinţă şi la conţinuturile din programă.

Obiectivele de referinţă sunt cele prevăzute de programă şi se notează cu numerele

corespunzătoare programei (1.1. ; 1.2. etc.)

Conţinuturile sunt selectate din cele propuse de programă racordate la unitatea de învăţare
(tema plastică). Exemplu : Unitatea de învăţare : „ Amestecuri fizice dintre culori şi nonculori”.
Conţinuturi: nuanţe calde, nuanţe reci, tonuri calde, tonuri reci, tonuri închise, tonuri deschise.

Numărul de ore alocate se stabileşte de către învăţător în funcţie de mai mulţi factori:
experienţa învăţătorului, nivelul de achiziţii ale elevilor, materialele de lucru ale elevilormaterialul
demonstrativ, atracţia elevilor faţă de o temă plastică sau o tehnică de lucru etc. Planificarea
calendaristică la educaţie plastică are valoare orientativă, în ceea ce priveşte numărul de ore şi
ordinea conţinuturilor.

În elaborarea planificărilor calendaristice este necesară stabilirea succesiunii conţinuturilor şi

corelarea fiecărui conţinut cu obiectivele de referinţă vizate de programele şcolare.

Proiectarea unităților de învățare

Cadrul didactic îşi proiectează unităţile de învăţare (temele plastice) pe parcursul unui an
şcolar într-o succesiune logică cu următoarea structură:

 Conţinuturile se pot detalia pentru a parcurge o temă plastică în etape de la simplu la

complex. Conţinuturile sunt tot teme plastice de o întindere mai mică, ce ajută la
rezolvarea unei probleme plastice cu un caracter mai general.
  Obiectivele de referinţă se marchează cu numere ce corespund obiectivelor de
referinţă din programa şcolară.
 Activităţile de învăţare pot fi cele din programa şcolară, completate, modificate sau
înlocuite cu altele în funcţie de priceperea elevilor clasei şi de creativitatea
învăţătoarei.
 Resursele se referă la: forma de organizare a activităţii, materialele utilizate, timpul
alocat, locul unde se desfăşoară activitatea plastică (clasă, atelier, în aer liber muzeu
etc.)
 Evaluarea se referă la instrumentele de evaluare specifice educaţiei plastice (în
general, se evaluează prin probe practice).

La finalul fiecărei unităţi de învăţare se realizează o evaluare sumativă (probă de evaluare)

printr-o compoziţie plastică cu conţinuturi cuprinse în acea unitate. De asemenea se au în vedere şi
descriptori de performanţă pentru cele trei calificative: suficient, bine şi foarte bine. În concluzie
trebuie precizat că elementul de bază de la care se porneşte în realizarea demersului didactic este
programa şcolară care stabileşte obiectivele cadru şi de referinţă. Mijloacele prin care se urmăreşte
atingerea acestora se proiectează de către învăţător în funcţie de personalitatea lui didactică, de
nivelul clasei, de zona geografică (tradiţii în arta plastică sau arta populară) etc.

Mijloace, material, intrumente

În cadrul activitatilor artistice-plastice putem folosi o serie de mijloace didactice,

materiale, instrumente specific :

- albume de artă, reviste, proiecții de imagini (diapozitive, imagini video, filme de

arta, secvențe de filme artistice), coperte de discuri/cărți, plicuri CD, filme
didactice, benzi desenate, afișe, logo-uri, timbre, ambalaje, instalații etc.

- planșe didactice cu tipuri de linii, steaua culorilor, genurile artelor vizuale, colecții de
fotografii, imagini filmate cu diferite structuri naturale, texturi, forme, fenomene din
lumea vizibilă cu ochii sau din lumea microscopică sau macroscopică, scheme cu
scara iconicității imaginii, scheme/schițe cu operații plastice aplicate
formelor/culorilor etc;
- truse cu obiecte/structuri naturale (semințe, scoici, pietre, roci, plante presate,
scoarța de copaci);

- hartii, cartoane, materiale textile etc. de diferite calități și culori, cutii, lut,
plastelină, fire textile de diferite grosimi și calități, culori de diferite calități
(creione, carioci, pastel, cretă, acuarele, guașe, tempera etc.), pensule de
mărimi și calități diferite, etc.

- corpuri geometrice, obiecte create de om, lampi/reflectoare pentru dirijarea

luminii pe diferite obiecte expuse, machete pentru interioare/camere etc.
- mape cu desene/lucrări plastic realizate de copii cu diferite teme plastice.

- CD-uri cu fragmente muzicale, muzica ambientala, muzee de art, expozitii, spec-

tacole, evenimente etc.