Sunteți pe pagina 1din 3

Student Gheorghiță Cristan

1. Care sunt, potrivit doctrinei lui Hobbes, limitele libertății persoanei?


2. Evaluați criticile aduse de Léon Duguit conceptului suveranității
3. Analizați raportul drept – obicei, conform ideilor școlii istorice a dreptului

1. Care sunt, potrivit doctrinei lui Hobbes, limitele libertății persoanei?


Doctrina politico-juridică a lui Hobbes își găsește temeni în baza concepției autorului asupra
naturii umane. Natura umană, potrivit autorului, își găsește consacrarea sa în starea prestatală.
Persoana în aceasta concepție nu este sociabilă de la natură, impunându-se în calitate de ființă
profundă egoist, avidă și ambițioasă în permanenta goană după onoruri, deoarece omul este în
căutarea adevărului său doar. Starea naturală a omului aflându-se într-un permanent război
neîngrădit din motivul căutaării permanent a bunăstării sale în dauna celorlalți.
Analizând și caracterele statului conform acestei doctrine împreună cu normele dreptului natural
și caracterele persoaneo din aceată doctrină, Hobbes impune o delimitare între
1. Drept ca fundament al posibilității omului de a acționa într-un fel sau altul,
reprezentând temeiul drepturilor subiective și al categoriei libertate
2. Lege ca fundament al obligațiilor reprezentând temei al necesității de a acționa într-
un fel sau altul.
Libertatea umană potrivit acestei concepții, nu își găsește temei în dreptul natural, deoarece
puterea statului este nelimitată.Limitele libertății omului se instituie de către suveran.Libertatea
omului începe și sfârșește dincolo de limitele legii. Libertatea omului se constituie în baza a ceea
, ce râmâne în afara limitelor interdicțiilor legale, emanând de la stat. În raporturile juridice,
stabilite între stat și persoană, omul fiind lipsit de oarecare garanții în raport cu activitatea
reprezentanților puterii de stat.

2.Evaluați criticile aduse de Léon Duguit conceptului suveranității


Leon Duguit porneşte de la principiile tradiţionale ale pozitivismului juridic, dar în multe
privinţe ajunge la concluzii opuse acestuia. Din acest motiv doctrina lui Leon Duguit a fost
numită şi pseudopozitivism. Astfel, ca toţi pozitiviştii respinge toate conceptele de natură
metafizică, adică abstracţii şi speculaţii, deoarece acestea nu pot fi cunoscute şi sunt bune pentru
o religie, dar nu şi pentru ştiinţă. El consideră că trebuie de pornit de la date concrete, de la fapt,
care trebuie să substituie dreptul, iar fundamentul dreptului nu se află în raţiune, ci în experienţă.
Dar, spre deosebire de pozitivişti, el nu concepe dreptul ca o manifestare a voinţei, fie aceasta şi
voinţa statului.
Dintre conceptele la care trebuie de renunţat Leon Duguit indică, în primul rând, dreptul
subiectiv, dreptul individului. Acesta este considerat o simplă ipoteză, o presupunere metafizică,
ireală, care provine din teoria dreptului natural. Gânditorul recunoaşte meritul acestei teorii în
limitarea influenţei statului, a dictaturii acestuia şi afirmă că la timpul ei a îndeplinit un rol istoric
pozitiv. Însă teoria dreptului natural este falsă, deoarece se bazează pe o prezumţie
nedemonstrată, ipotetică raţională a omului izolat. La momentul actual ea nu poate asigura
dezvoltarea ştiinţei şi filosofiei dreptului. Analizând revoluţia franceză Leon Duguit o
învinuieşte de individualism, deoarece a promovat ideea că fiecare individ are drepturi naturale,
preexistente societăţii, de parcă ar fi existat înainte de societate ca indivizi separaţi. Ficţiune,
afirmă Leon Duguit. Există doar indivizi, dar fiecare fiinţă individuală se concepe ca indisolubil
solidară cu alţi indivizi, adică fiecare are nevoie de ceilalţi şi crede că ceilalţi au nevoie de el.
Aceasta este solidaritatea socială.
Anume prin această solidaritate socială autorul elimină dreptul subiectiv. El susţine că dreptul
subiectiv este puterea unei voinţe colective sau individuale de a se impune faţă de o altă voinţă.
ori în cadrul solidarităţii sociale nu poate fi vorba de impunerea unei voinţe faţă de altă voinţă, ci
de armonizarea perfectă a voinţelor, iar raporturile juridice ce apar între ele nu se bazează pe
forţă. Interdependenţa socială a oamenilor îi permite lui Duguit să susţină că nici un drept nu
aparţine în exclusivitate individului. După cum A.Comte susţinea că nu mai avem nici un drept
în afară de acela de a ne face datoria, la fel Duguit afirmă că toate drepturile care le avem în
realitate sunt funcţii sociale.
Astfel concluzia impusă de Duguit este că nu ne putem referi la un om izolat, cu drepturi de la
natură, care ar fi anterioare organizării omului în societate. Dreptul este chiar societatea însăşi
pusă în acţiune.nŞi conceptul suveranităţii este respins de L.Duguit din aceleaşi motive, ca fiind
o simplă noţiune metafizică, fără conţinut real şi, în plus, periculoasă, deoarece deschide calea
abuzirilor din partea autorităţii statului. Conceptul de suveranitate provine din teoria
contractualistă, care acordă o forţă supremă şi o autoritate legală unei colectivităţi –naţiunii.
L.Duguit compară conceptul suveranităţii cu conceptul sufletului omului, utilizat la explicarea
fenomenelor psihologice. Teoreticienii politici, pentru a justifica o stare de fapt, forţa
guvernantă, afirmă existenţa unei substanţe ultime, substanţa suverană, personalitatea naţiunii. Ei
vorbesc de sufletul naţional, substanţa suverană şi de atributele sale, cum se vorbea altădată de
sufletul individual ca substanţă gânditoare şi de atributele sale. Acestea nu sunt decât formule
scolastice, care dispar la un singur examen a realităţii.
L.Duguit se manifestă categoric împotriva personificării naţiunii, împotriva investirii naţiunii cu
conştiinţă şi voinţă, ceea ce se întâmplă prin conceptul suveranităţii. Conceptul suveranităţii ca
un drept subiectiv al naţiunii, care, însă, nu trebuie să atingă drepturile individuale, nu se
deosebeşte prin nimic de conceptul suveranităţii m onarhului. L.Duguit observă că nu am realizat
un progres atunci când în locul monarhului, care era abilitat să adopte orice legi, am abilitat un
grup de persoane, care sub denumirea de naţiune adoptă în acelaşi mod arbitrar orice legi.
Dimpotrivă, dictatura unei mulţimi este mai primejdioasă, mai predispusă spre abuzuri, decât
dictatura unei singure persoane.nUtilizând unica metodă pe care o recunoaşte – observarea, -
L.Duguit susţine că nu există nici naţiune, nici societate. Realitatea ne demonstrează că nu există
decât indivizi, o aglomerare de indivizi şi voinţe individuale. Rezultă că ideea de personalitate a
statului reprezintă un concept logic, metafizic şi trebuie înlăturat.
Aşa dar, pentru L.Duguit dreptul este în realitate societatea însăşi pusă în acţiune şi nici
suveranitatea nu există. Există numai indivizi, numai oameni care sunt în acelaşi moment şi
individuali, şi sociali. Aceste două trăsături nu se exclud reciproc, ci dimpotrivă se completează.
“Să nu se spună că individualitatea se pierde în grupurile corporative; e marea eroare a şcolii
liberale. Dimpotrivă, individualitatea creşte”, „gradul de integrare socială depinde de gradul de
individualizare”. În cadrul societăţii indivizii apar fie sub formă de guvernanţi, fie sub formă de
guvernaţi. L.Duguit observă că interdependenţa oamenilor, solidaritatea socială este o stare de
fapt, un factor social. Anume acest fapt social reprezintă fundamentul dreptului. Anume
solidaritatea reprezintă izvorul veritabil a normelor şi instituţiilor juridice. Astfel, pe baza unei
constatări de fapt L.Duguit formulează principii de drept, fundamentează dreptul însuşi. Din
solidaritatea socială rezultă obligaţia guvernanţilor de a acţiona în conformitate cu o regulă
superioară a solidarităţii sociale. “Solidaritatea implică direct existenţa regulilor, cu adevărat
reguli de drept, care se impun tuturor, guvernanţi şi guvernaţi, superioare atât unora cât şi altora.
În consecinţă guvernanţii formulează o regulă de drept într - o lege pozitivă, ei nu crează această
regulă de drept, care e anterioară şi superioară lor; ei nu pot decât s- o constate”. Rezultă că
dreptul obiectiv este impus din afară. „Există o regulă de drept superioară şi individului, şi
statului, superioară guvernanţilor şi guvernaţilor, care se impune şi unora şi altora”. Aceasta este
o regulă superlegală, deoarece este superioară chiar legislaţiei şi orice lege care ar contrazice- o
este contrară dreptului. Face parte din drept nu ceea ce este sancţionat oficial de stat, ci ceea ce
este socialmente necesar şi preluat din dreptul obiectiv ca drept produs prin acţiunea socială.
Fundamentul social al normei juridice, al dreptului obiectiv „este în acelaşi timp realist şi
socialist: realist pentru că aşează pe fapte funcţia socială observată şi constatată juridic; socialist
pentru că se aşează, de asemenea, pe condiţiile vieţii sociale. Regula juridică, care se impune
oamenilor, nu are deloc ca fundament respectul şi protecţia drepturilor individuale care nu
există… Ea se aşează pe fundamentul structurii sociale, pe necesitatea de a menţine coerenţa
diferitelor elemente sociale prin îndeplinirea funcţiei sociale care incumbă fiecărui individ,
fiecărui grup. Şi astfel, aceasta este cu adevărat o concepţie socialistă a dreptului care se
substituie concepţiei individualiste tradiţional

3.Analizați raportul drept – obicei, conform ideilor școlii istorice a dreptului


Nu legea, ci cutuma reprezintă principalul izvor al dreptului şi baza acestuia. În raport cu
cutuma, legea nu are decât o importanţă secundară, legea nu formează reglui conştiente, ea nu
poate face altceva decât să capteze ceea ce s-a dezvoltat de la tine în viaţa socială de-a lungul
istoriei unui popor si să-i asigure formularea. Teoria acestei şcoli afirmă că există o corelaţie
esenţială intre orice manifestare juridică şi geniul naţional al poporului respectiv. Pentru această
şcoală dreptul nu se naşte ca un produs reflectat al legislatorului; dreptul este un produs organic
al societaţii şi legea, cand formează reguli constiente, nu face decat să prindă ceea ce a crescut de
la sine în viaţa socială şi istorică, spre a-l pune în formule. În aceste condiţii dreptul de astăzi
este produsul lent şi foarte complex al unei lungi desfăsurări istorice. Şcoala istorică a dreptului a
asociat astfel dreptul cu istoria. Dreptul sustinea Savigny „nu e facut, ci se face singur”. Dreptul
este un un fenomen natural, comparat de catre Savigny cu limba pe care o vorbim, care nu este o
creaţie individuală şi nici nu se naşte din vointa cuiva. Ea este rezultatul culturii, credinţelor,
educaţiei etc a unui popor de-a lungu timpului.Ca şi limba unui popor tot aşa şi dreptul reflectă
instituţiile în procedeele, în scopurile şi în amănuntele sale cele mai mici, întreg trecutul istoric al
unui popor.