Sunteți pe pagina 1din 6

Stresul din mintea noastrӑ şi rӑzboiul din lumea

celulelor

Dragoş Cȋrneci
(extras)

1.2. Ştiinţa bunului simţ

Analizele de text realizate de către unii autori la finele anilor `90 şi începutul anilor 2000,
au comparat conţinutul manualelor de psihologie cu cele de biologie, chimie sau fizică (Smith,
2001). Aceste analize au relevat câteva dintre caracteristicile textelor psihologice. Astfel, dacă în
manualalele de biologie există date certe - cum ar fi alcătuirea neuronului şi funcţionarea
sinapsei - în cele de psihologie datele sunt prezentate într-o exprimare vagă (se folosesc
expresii de genul „destul de”, „mai mult sau mai puţin”, „în mare parte”), sunt uşor diferite în
funcţie de autor sau sunt chiar contradictorii. Legat de acest aspect, dacă în textele de biologie
majoritatea datelor sunt considerate „date autonome” (adică nu mai este necesară citarea unor
autori sau curente de opinie referitoare la ele – cum sunt termeni precum „neuron” sau
„sinapsă”) în textele psihologice, în explicarea oricărui proces psihic – fie memorie fie
comportamente sociale – se trece în revistă o lungă listă de cercetători şi demersurile lor
experimentale, de la începutul abordării subiectului respectiv şi până astăzi (Smith, 2001).
Autorii analizelor sugerează că acest gen de demers editorial este menit să-i dea psihologiei
aura de ştiinţă exactă, subliniindu-se faptul că fiecare aspect a fost studiat de laboratoare
independente, că experimentele s-au realizat în condiţii controlate, „de laborator”, că s-au
folosit materiale alese profesionist şi softuri performante, datele culese au fost prelucrate prin
tehnici statistice sofisticate, iar redactarea materialelor s-a realizat conform regulilor APA. Ȋnsӑ
psihologia pare a fi mai degrabӑ o ştiinţă a „cum se face” şi mai puţin a „ce se obţine”. În
explicarea rezultatelor se face referire la diverse modele teoretice – care au mai fost folosite
pentru a explica rezultate obţinute în paradigma respectivă - dar care modele nu au valoare
explicativă dovedită, ci sunt nişte propuneri, nişte speculaţii teoretice. Concluzia acestor analize
este că psihologia fie nu şi-a ales obiectul de studiu în mod adecvat, fie nu are instrumente
adecvate de strângere a datelor (Smith, 2001). Noi suntem de părere că ambele explicaţii sunt
valabile. Studii mai recente au arӑtat tendinţa psihologiei de a publica doar articolele ȋn care s-
au verificat ipotezele propuse, ignorȃndu-le pe cele ȋn care ipotezele nu s-au confirmat.
Tendinţa de ignora ipotezele neconfirmate este de 5 ori mai mare ȋn psihologie decȃt ȋn ştiinţele
exacte (Fanelli, 2010). Se pare cӑ avem aici o ȋncercare de a apӑra nişte convingeri şi a
cosmetiza paradigmele folosite pentru a nu strica imaginea de ştiinţӑ serioasӑ.
Au fost aduse două tipuri de critici produselor psihologiei ştiinţifice. Ambele pun în
evidenţă faptul că anumite relaţii pe care psihologia ştiinţifică le ia ca fiind date reale privind
comportamentul, îşi au originea în termenii simţului comun. Aceste critici afirmă că a) patternuri
de similaritate semantică au fost luate ca reprezentând patternuri de comportamente reale, şi
b) relaţiile cauzale implicate în conceptele simţului comun au format bazele unor “legi ale
comportamentului” care de fapt sunt fie doar descriptive, fie tautologice şi oricum, ne-
falsificabile (Kelley, 1992). Numeroşi autori au indicat faptul că în psihologie nu s-au realizat
progrese majore o lungă bucată de vreme deşi s-a întreprins o activitate de cercetare asiduă.
Într-un articol din 1992, Harold Kelley (un nume foarte cunoscut din psihologia socială, cu
cercetări în teoriile atribuirii) a ridicat un semn de întrebare privind eficienţa şi credibilitatea
modelelor teoretice ale psihologiei. Iată un prim exemplu citat din Kelley: într-un studiu
desfăşurat în anii ’80, John Houston a construit un chestionar de 21 de întrebări privind diverse
aspecte relaţionate cu memoria şi învăţarea. Itemii au fost formulaţi în limbaj cotidian, şi se
refereau la fenomene precum extincţia unei condiţionări, organizarea subiectivă a materialului
în memorie, întăririle şi condiţionările operante. De exemplu, itemul despre nivelul de
procesare, desprins din teoriile cognitive ale encodării informaţiei, suna cam aşa:

Care ar fi cel mai potrivit mod de a te gândi la un cuvânt dacă ai vrea să-l memorezi?
a) să te gândeşti cum sună el (de exemplu unde cade accentul, sau dacă conţine litera
“r”)
b) să te gândeşti cum arată cuvântul (câte silabe are sau dacă conţine litere de formă
curbilinie)
c) să te gândeşti la semnificaţia cuvântului (adică dacă este plăcut sau nu, dacă ţi-ar
încape în palmă sau nu)
d) toate aceste modalităţi ar fi la fel de eficiente

Houston a administrat mai întâi chestionarul unui grup de 50 de studenţi din anul întâi
psihologie, înainte ca aceştia să fi învăţat la şcoală despre aceste principii ale psihologiei
cognitive. La 15 din cei 21 de itemi, au răspuns corect mai mulţi studenţi decât ar fi fost de
aşteptat la nivelul şansei. Pentru a reduce probabilitatea ca aceste rezultate să fie atribuibile
abilităţilor de a răspunde la chestionare sau posibilităţii ca aceşti studenţi să fi auzit cumva de
aceste informaţii, Houston a administrat chestionarul la 50 de persoane pe care i-a întâlnit în
parcul oraşului într-o după amiază de duminică. Aceştia au răspuns corect, peste nivelul şansei,
la 16 itemi. Exemplul cu nivelul de procesare a fost printre cele la care s-a răspuns corect cel mai
frecvent de către ambele grupuri. Concluzia lui Houston a fost că “multe dintre principiile
psihologiei sunt evidente. Am sentimentul incomod că noi ne-am ocupat până acum cu lucruri
evidente şi nu ne-am dat seama de asta” (după Kelley, 1992).
Această problemă a “evidenţei” apare şi atunci când operaţionalizăm un concept. În
cercetările care se bazează pe rapoarte verbale (chestionare), faptul că un concept ştiinţific a fost
“împrumutat” din limbajul comun ne face să-l folosim în întrebările din chestionar. De exemplu,
cum am putea evalua “implicarea” fiecărui partener într-o relaţie? O metodă evidentă ar fi aceea
de a-i întreba. Folosind în chestionar acest termen (“implicare” apare în limbajul cotidian al
oamenilor respectivi), îi vom întreba pur şi simplu “Cât de implicat consideraţi că sunteţi în
această relaţie?” Rareori cei chestionaţi vor întreba ce înseamnă “implicare”, probabil deoarece
ei vor presupune că noi ne aşteptăm ca ei să cunoască cuvântul respectiv, şi vor “traduce”
termenul în funcţie de cum consideră ei. La fel stau lucrurile cu multe concepte din psihologie
care apar în chestionare, precum “sociabil”, “dominant”, “permisiv”, etc.
Cineva care etichetează o afirmaţie ca fiind “evidentă” probabil că avea deja explicaţia
privind subiectul acelei afirmaţii. Dar, acea persoană ar putea să observe că şi reversul afirmaţiei
respective este la fel de “evident”! Iată un exemplu (după Kelley, 1992): În anii ’50, psihologul
militar Stouffer prezentând comandanţilor militari datele culese de el privind opiniile soldaţilor
americani din timpul celui de-al doilea Război Mondial privind modalităţile de adaptare pshică la
situaţia de luptă, aceştia au răspuns că deja ştiau toate aceste lucruri. Cu altă ocazie însă, Stouffer
a inversat datele raportului, şi a primit din partea altor comandanţi acelaşi răspuns: “noi ştiam
deja aceste lucruri”! Acesta este un exemplu despre cât de versatili pot fi oamenii în a explica
atât un set de date cât şi opusul lor. Iată deci cum nivelul mediu al interacţiunilor inter-umane, al
“evidentului”, conţine destule afirmaţii contradictorii. După cum spune Kelley (1992) una dintre
strategiile care se folosesc pentru a-i imuniza pe studenţi faţă de etichetarea în mod necritic a
unor afirmaţii ca fiind “evidente”, este de a le prezenta o listă de aforisme care sunt
contradictorii, cum ar fi: “cine se aseamănă se adună” versus “contrariile se atrag”, sau “omul cât
trăieşte învaţă” versus “nu mai poţi învăţa şmecherii un câine bătrân”, sau “gândeşte-te de două
ori înainte de a face ceva” versus “cine nu riscă nu câştigă”. Faptul că simţul comun este plin de
idei contradictorii ar trebui să fie examinat în lumina comentariilor din psihologia ştiinţifică
privind efectul “toate ipotezele rezonabile e probabil să fie valide”, sau într-o altă formulare mai
plastică “opusul unui mare adevăr este, de asemenea, adevărat”. Atât simţul comun cât şi
psihologia ştiinţifică identifică deseori relaţii între variabile care sunt valide doar în anumite
circumstanţe. Domeniul total al circumstanţelor însă, include şi situatii în care inversul relaţiilor
este valabil.
Ȋn ce priveşte patternurile de similaritate semanticӑ, unul dintre cei care le-au pus în
evidenţă a fost Shweder – un antropolog, care în 1975 a efectuat un studiu în care au fost rugaţi
oameni de diferite profesii să găsească similarităţile semantice dintre perechi de itemi ai unei
scale de personalitate. El a demonstrat că matricea judecăţilor privind similaritatea semantică
(Conceptual Similarity Matrix) era în mare măsură similară cu matricea corelaţiilor inter-itemi
din scală, obţinuţi atunci când itemii scalei sunt folosiţi pentru a obţine evaluări
comportamentale (Rated Behavior Matrix). Shweder a concluzionat că datele obţinute prin
chestionare deseori reflectă mai degrabă similarităţi semantice decât covariaţii
comportamentale: “….factorii descrişi în evaluări reprezintă proprietăţi ale termenilor trăsături
de personalitate ca elemente lingvistice fără a fi proprietăţi ale persoanelor descrise de către
aceşti termeni”. Judecăţile simţului comun privind “ce intrӑ ȋn aceeaşi categorie semanticӑ cu
ce” sunt responsabile de inferenţele făcute în psihologia ştiinţifică privind “ce corelează statistic
cu ce” (după Kelley, 1992). Acelaşi lucru se întâmplă când aplicăm unor subiecţi o scală de
“introversiune” şi una de “anxietate socială”. Obţinem scoruri ridicate la ambele, care corelează
statistic, şi spunem că există o relaţie directă între “introversiune” şi “anxietatea socială”, iar
unii pot impinge lucrurile până la a spune că oamenii introverţi temperamental sunt mai
predispuşi la anxietate socială, deci forţarea unei relaţii cauzale. Puţini se uitӑ la itemii scalelor,
ca sӑ observe cӑ din puncte de vedere semantic, ei sunt ȋnrudiţi. Adicӑ ȋn mintea oamenilor
cuvintele respective sunt parte din aceeaşi categorie semanticӑ.
Dacă analizăm criteriile diagnostice din manualul de diagnosticare a tulburӑrilor psihice
DSM, pentru tulburările de comportament putem observa că, în mare, avem parte de aceleaşi
variabile denumite doar diferit. Spre exemplu, întâlnim: “îşi pierde uşor cumpătul”, “se ceartă
deseori cu adulţii”, “este foarte uşor deranjat de alţii”, şi “se înfurie uşor şi este răzbunător”
pentru Tulburarea Opoziţionist-sfidătoare (ODD)(şi trebuie să fie prezente 4 ca să poată fi
diagnosticată tulburarea!), pentru Tulburarea de Personalitate Antisocială (APD) găsim
“iritabilitate şi impulsivitate”, de asemenea “iritabilitate când i se cere, sau încearcă să renunţe
la jocuri” la Pathological Gambling. Este evident că toate afirmaţiile din punct de vedere
semantic se referă la acelaşi lucru – reacţii negative pe fondul neobţinerii unui lucru dorit. Şi
pentru ADHD există criterii precum “nu reuşeşte să acorde atenţie detaliilor”, “e uşor de distras
de stimuli externi”, “are dificultăţi în a-şi menţine atenţia asupra activităţii” sau “evită
activităţile ce necesită efort mental susţinut” – care toate se referă la acelaşi lucru (şi aici
trebuie să fie prezente 6 simptome pentru a fi diagnosticabilă tulburarea). Dar de fapt nu este
vorba de 4 simptome distincte sau de 6 la ADHD ci de cam aceeaşi idee care se regӑseşte ȋn
exprimӑri diferite.
Ȋmi amintesc cӑ ȋn anul 2 de facultate, la seminarul de Psihologie socialӑ am fӑcut vȃlvӑ
cu un referat ȋn care luam teorii din manual şi, dupӑ ce le prezentam, adӑugam un citat din Emil
Cioran care sumariza exact descoperirea ştiinţificӑ sau teoria respectivӑ.

1.3. Psihologie = Filosofia minţii

Ideile contemporane despre minte nu par foarte diferite de capitolele uneia dintre
primele cărţi de psihologie scrise de William James în 1890. Aceste capitole erau: Conştiinţa,
Senzaţiile, Percepţia lucrurilor, Percepţia spaţiului, Percepţia realităţii, Percepţia timpului,
Atenţia, Gândirea, Conceptualizarea, Discriminarea şi Compararea, Asocierea, Memoria,
Imaginaţia, Instinctele, Emoţiile şi Voinţa. Mergȃnd ȋnapoi ȋn timp ȋn secolul XVIII, filosoful David
Hume furniza o listă similară de facultăţi mentale, procese sau stări, printre care: impresiile,
ideile, mândria, umilinţa, plăcerea, durerea, virtutea, viciul, umorul, dorinţa de glorie,
sentimentele, pasiunile, dragostea, ura, dorinţa de putere şi bogăţie, simpatia, furia,
compasiunea, mila, invidia, respectul, dorinţa, aversiunea, tristeţea, bucuria, speranţa, frica,
imaginaţia, voinţa, curiozitatea, gândirea, moralitatea, perseverenţa, răbdarea, vigilenţa, etc.
(după Vanderwolf, 2007).
Acum, haideţi să citim următorul text:
“Gândirea şi simţurile sunt înlănţuite în starea de veghe (şi nu în somn), căci nu este
posibilă gândirea fără simţuri şi nici simţurile nu pot percepe în jur fără gândire. Gândirea
provine din inteligenţă şi este soră cu limbajul. Inteligenţa este cuprinsă în suflet şi ea este cea
care concepe tot cea ce exprimă apoi gândirea şi limbajul. Limbajul nu poate fi rostit fără
gândire prealabilă, iar gândirea nu poate fi împărtăşită fără limbaj. Spre deosebire de animale,
oamenii au limbaj articulat. La popoare diferite şi limba este diferită, dar limbajul este doar
unul: traducându-l dintr-o limbă în alta, realizezi că este acelaşi peste tot. Putem spune că
oamenii care stăpânesc bine limbajul sunt conduşi de inteligenţă. Inteligenţa pune oprelişti
mâniei şi poftelor, folosindu-se de limbaj. Lucrurile care trebuie controlate sunt foamea, somnul,
poftele sexuale şi mânia, precum şi alte fapte de care ai putea să te ruşinezi. Omul are facultăţi
mentale, afecte şi dispoziţii habituale. Afecte sunt dorinţa, mânia, teama, îndrăzneala, invidia,
bucuria, prietenia, ura, regretul, mila şi în general, toate cele cărora le urmează plăcerea sau
durerea”.
Deşi multe idei le putem regӑsi ȋntr-un manual de psihologie el nu este nici pe departe
aşa ceva ci este un citat din Corpus Hermeticum. Corpus Hermeticum este parte din Textele
sacre ale lui Hermes Trismegistos, volum format din câteva mii de scrieri ezoterice elaborate
între secolul II Î.C. şi secolul III D.C. de către Şcoala de filosofie esoterică din Alexandria. Căutând
sursa acestei lungi tradiţii privind facultӑţile mentale şi procesele psihice ajungem la Aristotel
(384-322 Î.C.) şi profesorul său Platon (428-348 Î.C.). Aristotel a propus ideea (se pare iniţial
propusă de Pitagora) că fiinţele diferă de lucruri prin faptul că ele posedă un suflet non-
corporal. Acest suflet ar poseda la rândul său mai multe « facultăţi » precum : dorinţa, ideile,
memoriile, imaginaţia, convingerile, gândirea, etc. Teoriile lui Aristotel despre suflet, dar şi
multe alte idei despre fizică, chimie şi biologie, au fost adoptate de biserica creştină şi transmise
lumii europene timp de mai multe secole. Ca rezultat, acestea au ajuns larg cunoscute şi
acceptate (Vanderwolf, 2007). Mai departe, se pare că filosofului francez Rene Descartes (1596-
1650) îi revine un rol major în stabilirea unui « punct de vedere mecanicist » în biologie. El a
sugerat că atât corpul omenesc, precum şi al animalelor, depind de principii ale mecanicii.
Comportamentul animal era însă atribuit reflexelor - reacţii senzorio-motorii simple ale
sistemului nervos - în timp ce comportamentul uman, deşi parţial reflex, este în cea mai mare
parte dependent de activitatea « sufletului raţional ». Aceste idei au avut două consecinţe
importante : 1) studierea funcţiilor corpului, până la nivelul reflexelor, poate fi realizată prin
metode fizice şi chimice – ceea ce a dat naştere ulterior Fiziologiei, şi 2) comportamentul uman
a fost plasat în afara ştiintelor materialiste, separând Psihologia de restul ştiinţelor biologice şi
permiţând ideilor lui Aristotel despre nivelurile superioare ale sufletului să persiste în ştiinţa
modernă.
Filosofia întotdeauna a pus întrebări privind natura vieţii, soarele, mareele, dar şi privind
felul în care iau oamenii decizii. Istoria ştiinţei poate fi văzută ca un proces gradual prin care
teoriile speculative filosofice au fost înlocuite cu disciplinele experimentale – mai întâi în
astronomie, apoi în fizică, chimie, geologie, biologie iar mai recent, în psihologie (Churchland,
2008). Pentru un cititor modern cu ceva pregătire ştiintifică, cele mai multe idei ale lui Aristotel
par bizare şi primitive. El spunea că mişcarea fundamentală în natură este cea circulară – deşi
Galileo şi Newton au demonstrat că de fapt este cea lineară ; el credea că obiectele care cad au
o viteză constantă (Aristotel neavând cunoştinte despre gravitaţie şi acceleraţia gravitaţională);
el a propus că toate obiectele din natură au la bază 4 elemente – focul, apa, pământul şi aerul –
deşi orice copil învaţă azi la chimie despre cele 118 elemente din tabelul lui Mendeleev (mai
existӑ şi o versiune extinsӑ cuprinzȃnd 210 elemente). Prin contrast, ideile lui Aristotel despre
facultӑţile mentale sună destul de modern. Deşi cele privind fizica, chimia sau biologia au fost
demult respinse, cele privind facultăţile mentale persistă şi în zilele noastre în filosofie,
psihologie, psihiatrie şi în simţul comun (Vandewolf, 2007).
Aşa cum arӑtam, funcţiile legate de comportamente ale sistemului nervos sunt discutate
de obicei în termenii categoriilor psihologice convenţionale, a proceselor sau facultăţilor
mentale care se presupune a fi localizate în diferite zone ale creierului. Unele părţi ale
emisferelor cerebrale se consideră a furniza baza senzaţiilor sau percepţiilor, în timp ce altele
sunt văzute ca fiind baza emoţiilor, atenţiei, memoriei, gândirii abstracte, sau controlului
voluntar. Această schemă teoretică se bazează pe o tradiţie filosofică cu originea în Grecia
antică. Dar din moment ce Aristotel credea că sufletul este asociat cu anumite particularităţi ale
inimii, ar fi suprinzător ca să vedem categoriile psihice ca reprezentând o descriere a organizării
funcţionale a creierului. În mod similar ca şi moştenire a vizunii lui Aristotel privind inima ca
sediu a sufletului vorbim azi despre „oameni inimoşi”, „cântece de inimă albastră”, sau alte
exprimări similare care să indice stări afective deşi nimeni nu se mai gȃndeşte a implica ad
literam organul din piept. Aceste idei filosofice primitive persistă ȋnsӑ în ziua de azi, arătând o
influenţă a ideilor lui Aristotel. Mai degrabă, este probabil ca ideile mentaliste aristoteliene şi
descendentele lor moderne să aibă la fel de multă legătură cu funcţiile creierului câtă legătură
au cu chimia modernă ideile aristoteliene despre elementele chimice foc, apă, pământ şi aer
(Vanderwolf, 2007).
Nici mӑcar nu putem spune cӑ aceastӑ abordare a psihicului uman ca sumӑ a facultӑţilor
mentale precum gȃndirea, limbajul, memoria şi atenţia este ceva universal uman, surprinsӑ ȋn
toate culturile. Civilizaţia europeană şi cele non-europene au elaborat sisteme filosofice
diferite. Acest lucru este demonstrat clar în cartea lui K. Danziger (după Vanderwolf, 2007) – un
psiholog canadian care a petrecut doi ani predând la o universitate din Indonezia. Atunci când
Danziger a aflat că la acea universitate era un psiholog care preda o psihologie bazată pe
filosofia hindusă, el a sugerat să organizeze împreună un seminar în care să se compare
abordările europeană şi asiatică ale problemelor psihologice. Totuşi, atunci când el a sugerat ca
teme potenţiale de seminar aspecte precum: învăţarea, motivaţia sau inteligenţa, profesorul
indonezian a obiectat că aceste aspecte identificate de Danziger reprezintă o colecţie eterogenă
de fenomene care nu au nimic în comun. Iar topica sugerată de indonezian era de neînţeles
pentru Danziger. Aşa că seminarul nu a mai avut loc. Dificultăţile avute de cei doi sugerează că
aceste concepte familiare din psihologia tradiţională sunt pure construcţii semantice,
folositoare în discursul uman dar care sunt inventate sub forme diferite ȋn cadrul a diverse
culturi
Patricia Churchland – profesor de filosofie la University of California – observa într-un
articol din revista Neuron felul în care neuroştiinţele au schimbat modul în care filosofii îşi
reprezintă acum mintea. Ea recunoaşte că impactul neuroştiinţelor asupra psihologiei şi
filosofiei minţii a fost unul profund. „La fel ca şi lumea în general, şi mintea pare a fi ceva cu
totul diferit de ce ne imaginam că este. Pământul părea plat, luna părea de mărimea unui
hambar, iar bolile păreau pedeapsa divină pentru păcate. La fel ca şi teoriile filosofice sau
intuitiv/populare despre fizică şi biologie şi teoriile filosofice despre minte sunt greşite. Aceasta,
în bună măsură pentru că creierul nu ne poate spune prin introspecţie nimic despre felul în care
el funcţionează - de exemplu de ce suntem deprimaţi sau de ce suntem îndrăgostiţi, sau modul
în care nivelul de serotonină ne afectează deciziile” (Churchland, 2008).