MONOLOGUL MIRANDOLINEI

“Ehei, ce mi-a fost dat să aud?! Excelenţa sa, domnul marchiz ar vrea să se însoare cu mine? Numai

că nu-i de ajuns să vrea dumnealui să se însoare cu mine. Ar mai trebui ceva : să vreau şi eu! Dacă m-

aş fi măritat cu toţi cei care m-au cerut, ehei! aş fi avut o droaie de bărbaţi! Toţi câţi poposesc la

hanul ăsta, toţi se îndrăgostesc de mine, toţi îmi fac ochi dulci! Şi câţi nu-mi cer să mă mărit de îndată

cu ei! Şi acest domn cavaler, necioplit ca un urs, să fie aşa de mojic cu mine? Din câţi clienţi au trecut

prin hanul meu, dumnealui e singurul care n-a încercat să-mi facă curte. E duşmanul femeilor? Nu le

poate suferi? Sărman nebun! Pesemne că n-a dat încă peste o femeie care să ştie cum să-l ia. Dar o să

dea…o să dea! Şi cine ştie dacă n-a şi dat?

Tocmai cu de-alde ăştia îmi place să am de-a face. Iar de cei ce se ţin de capul meu mă plictisesc tare

repede. Nobleţea nu-i de mine. La bani ţin şi nu prea. Ce-mi place mie cel mai mult e să mă văd

servită, dorită, adorată. Asta-i slăbiciunea mea şi asta-i slăbiciunea tuturor femeilor aproape. Nici prin

gând nu-mi trece să mă mărit, n-am nevoie de stăpân; îmi duc viaţa cinstit şi mă bucur de libertatea

mea. Stau de vorbă cu toţi, dar nu mă-ndrăgostesc de nici unul. Vreau să-mi bat joc de toţi caraghioşii

de îndrăgostiţi plângăreţi şi vreau să mă slujesc de toate vicleşugurile ca să înving, să înmoi şi să

cuceresc inimile cele sălbatice, împietrite şi duşmănoase faţă de noi, femeile, care suntem cel mai

minunat lucru din câte le-a zămislit maica noastră natura!

Ce spuneţi de slăbiciunea acestor doi cavaleri? Vin să stea la han, iar pe urmă au pretenţia să se

giugiulească cu hangiţa! Numai că noi avem alte griji pe cap, nu să ascultăm palavrele lor…. Dacă le

spunem o vorbă mai aleasă, e numai aşa, ca să nu plece din han. Şi-apoi eu, mai cu seamă, atunci

când îi văd că se lasă amăgiţi, râd ca o nebună.

1
Mă prefac eu? Doamne fereşte! Întrebaţi-i pe cei doi domni care suspină dupa mine dacă le-am arătat

eu vreodată cât de puţină dragoste, dacă am glumit vreodată cu ei în aşa fel încât să tragă vreun pic de

nădejde. Nici nu-i reped, căci asta ar însemna că nu-mi cunosc interesul, dar nici prea mult nu

lipseşte. Nu pot să-i văd în ochi pe bărbaţii ăştia muieratici! După cum mi-e silă şi de femeile care

dau târcoale bărbaţilor. Vedeţi dumneavoastră, eu nu mai sunt o copiliţă. Am ceva anişori, frumoasă

nu-s şi cu toate că am avut prilejuri ispititoare, nici prin gând nu mi-a trecut să mă mărit, fiindcă ţin

nespus de mult la libertatea mea.

Dac-ar trebui să mă mărit din interes cu unul din ei, l-aş lua, bineînţeles, pe cel mai bogat. Numai că

puţin îmi pasă şi de unul şi de celălalt. Ce mi-am pus acum în gând e să-l fac pe cavalerul di

Ripafratta să se îndrăgostească de mine şi n-aş da o astfel de plăcere pe toate bijuteriile din lume! (…)

Şi dacă nu se lasă prins? Ehei!... Aş vrea să-l văd şi eu pe bărbatul acela care-i în stare să ţină piept

unei femei când acesteia i se dă prilejul să se poată folosi de farmecul ei! Când bărbatul fuge, nu-i

chip să-l învingi! Dar dacă se opreşte, dacă te ascultă şi dacă-i face plăcere ce-i spui, mai devreme sau

mai târziu tot trebuie să se dea bătut!”

(Carlo Goldoni, Hangiţa)