Pluto

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Jump to navigationJump to search

Acest articol sau această secțiune are bibliografia incompletă

sau inexistentă.
Puteți contribui prin adăugarea de referințe în vederea susținerii
bibliografice a afirmațiilor pe care le conține.

Acest articol se referă la o planetă pitică. Pentru alte sensuri, vedeți Pluto (dezambiguizare).

Pluto 

Pluto fotografiat de sonda spațială New Horizons la 14

iulie 2015

Numit după Pluton (mitologie)  

Date generale

Descoperire Clyde W. Tombaugh,

18 februarie 1930

Nr. sateliți 5

Sateliți Charon
Nix
Hydra
Kerberos
Styx

Caracteristicile orbitei

Semiaxa mare 5,906376272 mrd. km

39,48168677 u.a.

Distanța la periheliu 4,436824613 mrd. km

 29,65834067 u.a.

Distanța la afeliu 7,375927931 mrd. km

49,30503287 u.a.

Excentricitatea 0,24880766

Argumentul periheliului 113,76329°

Perioada siderală 90613,3055 zile

248,09 ani

Perioada sinodică 366,73 zile

Viteza medie pe orbită 4,666 km/s

Înclinarea față de ecliptică 17,14175°

Înclinarea față de
11,88°
ecuator Soarelui

Longitudinea nodului ascendent 110,30347°

Date fizice

Raza medie 1195 km

Aria suprafeței 17,95 mil. km²

Volum 7,15 mrd. km³

Masa 1,305 ± 0,007×1022 kg

Densitatea medie 2030 kg/m³

Accelerația gravitațională la
0,58 m/s²
suprafață

Viteza de eliberare 1,2 km/s

Perioada rotației siderale −6,387230 zile

(retrograd)
551856 secunde

Înclinarea ecuatorului pe orbită 119,591 ± 0,014°

Ascensia dreaptă a polului nord 133,046 ± 0,014°

Declinația polului nord -6,145 ± 0,014°

Albedo 0,49–0,66

Temperatura la suprafață 33 — 55 K

Modifică text 

Pluto (numit adesea Pluton, mai ales în lucrări mai vechi) este o planetă

pitică din Sistemul Solar, a doua ca masă după Eris și, ca volum, cea mai mare
planetă pitică. A fost descoperită în anul 1930 de către astronomul american Clyde
 William Tombaugh.[1] Obiectele cu orbite asemănătoare cu cea a lui Pluto se mai
numesc plutine.
Până în 2006 a fost considerată a noua planetă a Sistemului Solar, atât în ordinea
distanței față de Soare, cât și a descoperirii. Pluto împreună cu satelitul său, Charon,
sunt uneori considerate sistem binar, deoarece baricentrul orbitelor nu se află în
interiorul niciunuia dintre cele două corpuri. [2]

Cuprins

 1Statutul de planetă pitică

 2Caracteristici fizice și chimice
2.1Caracteristici comparative[5]
o
 3Descoperire
 4Etimologie
 5Unicitate
 6Orbita
 7Masă și mărime
 8Atmosferă
 9Aspect
 10Sateliți
 11Explorare
 12Galerie de imagini
 13Note
 14Vezi și
 15Legături externe

Statutul de planetă pitică[modificare | modificare sursă]

De la descoperirea lui Pluto, în 1930, aceasta a fost considerată a fi a noua planetă
a Sistemului Solar. La 24 august 2006, în urma unei rezoluții a Uniunii Astronomice
Internaționale în care a fost schimbată definiția termenului de planetă, Pluto a primit
statutul de planetă pitică, deoarece nu a curățat spațiul cosmic din vecinătatea orbitei
sale.[3][4]

Caracteristici fizice și chimice[modificare | modificare sursă]

Pluto se rotește în jurul Soarelui în 247,8 ani pământești, pe o orbită cu rază medie
de 5,91 miliarde km (39,3 ua). Are o orbită foarte excentrică (0,248), astfel încât
uneori Pluto ajunge într-o poziție mai apropiată de Soare decât Neptun, a opta
planetă a Sistemului Solar. Înclinarea planului orbitei este de 17°12' față de
planul eclipticii, ceea ce este iarăși ieșit din comun. Diametrul lui Pluto este de
2390 km, reprezentând doar 18,74% din cel al Terrei. Înclinarea axei de rotație a
planetei este de 57°24', iar perioada de rotație este de 6 zile 10 h, desfășurându-
se în sens invers celei a Pământului (de la est la vest). Densitatea lui Pluto este
1854 kg/m3.
Caracteristici comparative[5][modificare | modificare sursă]

 Perioada de rotație = 6,388 zile

 Volum = 0,7 % din volumul Pământului (1,1952 × 1022)
 Masă = 0,2 % din masa Pământului

Descoperire[modificare | modificare sursă]
Pluto a fost descoperit ca rezultat al unei cercetări prin telescop inițiate în 1905, de
către astronomul american Percival Lowell, care a presupus existența unei planete
îndepărtate dincolo de Neptun, ca urmare a unor mici neregularități în orbitele lui
Uranus și Neptun. Continuată după moartea lui Lowell de cercetătorii de
la Observatorul Lowell (en), cercetarea s-a încheiat cu succes când astronomul
american Clyde W. Tombaugh l-a găsit pe Pluto.

Etimologie[modificare | modificare sursă]
Numele ales pentru planetă, ales așa încât să evoce inițialele astronomului Percival
Lowell, este cel al zeului roman Pluton / Pluto. Numele a fost sugerat, mai întâi, de
Venetia Burney (Phair, după căsătorie), pe atunci o fată de 11 ani din Oxford, Anglia.
La micul dejun, bunicul ei, care lucra la Biblioteca Bodleiană din cadrul Universității
Oxford, citea în ziarul The Times despre descoperirea unei planete noi. El i-a cerut
nepoatei sale să aleagă un nume bun pentru noua planetă. Venetia, care avea o
pasiune pentru miturile și legendele romane și grecești, a sugerat numele zeului
roman al Lumii de dincolo. Profesorul Herbert Hall Turner a telegrafiat colegilor săi
din America această sugestie și, după dezbateri favorabile care au fost aproape
unanime, numele Pluto a fost adoptat și anunțat de Slipher la 1 mai 1930.
În limbile mandarină, japoneză, coreeană și vietnameză numele planetei se scrie 冥
王星 și înseamnă „astrul regelui adâncurilor”, o traducere potrivită pentru zeul
grec Hades.

Unicitate[modificare | modificare sursă]

Orbita eliptică a lui Pluton

Pluto a fost descoperit în 1930, dar puținele informații despre îndepărtata planetă au
întârziat o înțelegere realistă a însușirilor sale. Unicitatea orbitei, relațiile rotaționale
cu satelitul său, axa de rotație și variațiile de lumină îi conferă o imagine deosebită.
În cea mai mare parte a timpului, Pluto este mai departe de Soare decât oricare din
cele opt planete ale Sistemului Solar, dar datorită excentricității orbitei, timp de 20 de
ani (din cei 249, cât durează mișcarea sa de revoluție) Pluto este mai aproape de
Soare decât Neptun.

Orbita[modificare | modificare sursă]
Orbita lui Pluto este diferită de orbitele planetelor. Este foarte înclinată în raport cu
planul ecliptic și foarte excentrică (alungită, eliptică). Excentricitatea duce la faptul că
se intersectează cu orbita lui Neptun. Cea mai recentă apariție a acestui fenomen a
durat de la 7 februarie 1979 până la 11 februarie 1999. Calcule matematice indică
faptul că apariția anterioară a acestui fenomen a durat 14 ani, de la 11 iulie 1735
până la 15 septembrie 1749. Aceleași calcule arată că Pluto a fost a opta planetă
(pitică) de la Soare între 30 aprilie 1483 și 23 iulie 1503, o durată aproximativ egală
cu cea dintre 1979 și 1999. Studii recente sugerează că fiecare trecere a lui Pluto
prin orbita lui Neptun durează cu aproximație între 13 și 20 de ani, cu mici variații.

În această reprezentare polară, orbita lui Pluto (în roșu) intersectează orbita lui Neptun (în albastru).

Pluto orbitează într-o rezonanță orbitală de 3:2 cu Neptun: la fiecare două revoluții
ale lui Pluto, Neptun face trei revoluții, într-o sincronizare care durează de milioane
de ani.
Pe măsură ce Pluto se apropie de periheliu atinge distanța maximă de la ecliptică
datorită înclinației sale de 17 grade. [6] Astfel, este mult deasupra sau dedesubtul
planului orbitei planetei Neptun. În aceste condiții Pluto și Neptun nu se vor ciocni
sau apropia niciodată la mai mult de 18 UA una de cealaltă.
Începând cu anii 1990, au fost descoperite și alte obiecte transneptuniene (OTN) și o
parte din ele au aceeași rezonanță orbitală de 3:2 cu Neptun. Aceste OTN-uri au fost
numite „plutonice”, după Pluto.
Spre deosebire de majoritatea planetelor, dar asemănător cu Uranus, Pluto se
rotește cu polii săi aproape în planul orbitei. Axa de rotație a lui Pluto este înclinată
cu 122 grade față de planul orbitei. Când a fost descoperit Pluto, imaginea văzută de
pe Pământ a fost regiunea sa sudică polară, relativ luminoasă. Pluto apărea din ce în
ce mai slab pe măsură ce unghiul nostru de privire trecea de la aproximativ
perpendicular pe pol, în 1954, la aproximativ perpendicular pe ecuator, în 1973.
În perioada 1985–1990 Pământul a fost aliniat cu orbita lui Charon, astfel încât pe
Pluto avea loc o eclipsă de Pământ în fiecare zi. Acest lucru a dus la strângerea unor
date importante, la apariția hărților albedo (ce stabileau reflectivitatea suprafeței) și la
determinarea cu precizie a dimensiunilor lui Pluto și Charon, inclusiv a tuturor datelor
ce puteau fi calculate de aici.
Perioada de rotație a lui Pluto este de 6,387 de zile, la fel ca cea a satelitului său
Charon. Cele două corpuri se află în rotație sincronă, ca urmare a efectelor mareice
reciproce, încât își arată întotdeauna unul altuia aceeași față (așa cum Luna arată
întotdeauna aceeași față Pământului).

Masă și mărime[modificare | modificare sursă]

Mărimea lui Pluto - pe fotografie cel mai mic corp

Pluto nu numai că este mai mic în diametru și în masă decât toate planetele, dar
având mai puțin de 0,2 din masa Lunii, este, de asemenea, mai mic și decât primii
șapte sateliți din Sistemul Solar: Ganimede, Titan, Callisto, Io, Luna, Europa și Triton.
Totuși, Pluto este aproximativ de două ori mai mare în diametru și de 12 ori mai mare
ca masă decât Ceres, cea mai mare planetă pitică din centura de asteroizi. Ceres
era mai mare decât orice alt obiect cunoscut din Centura Kuiper până când, în 2005,
a fost descoperită planeta pitică Eris.
Masa și diametrul lui Pluto nu au putut fi evaluate corect decât la câteva decenii după
descoperirea sa. Descoperirea în 1978 a satelitului său, Charon, a dat posibilitatea
determinării masei sistemului binar Pluto–Charon prin simpla aplicare a formulei celei
de a treia legi a lui Kepler. Diametrul lui Pluto a fost măsurat mai târziu, când a fost
ascuns de Charon.

Atmosferă[modificare | modificare sursă]
Cel mai probabil atmosfera rarefiată a lui Pluto este formată din azot și monoxid de
carbon, în echilibru cu azotul solid și gheața formată din monoxid de carbon de pe
suprafață. Pe măsură ce Pluto se depărtează de periheliu și de Soare, mare parte
din atmosferă îngheață. Când se apropie din nou de Soare, temperatura de la
suprafața solidă crește, ducând la sublimarea gheții de azot în gaz și producând un
antiefect de seră. În mare parte, la fel ca evaporarea t