Tema nr.

4
ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ LOCALĂ ÎN ŢĂRI
ALE UNIUNII EUROPENE

A. CONSIDERAŢII GENERALE
Structura administraţiei publice teritoriale locale diferă de la stat la stat în funcţie de
opţiunea generală care îşi are determinările într-o diversitate de factori de natură economică,
istorică, etnică, politică, religioasă, culturală, lingvistică etc. Această opţiune oscilează între
două extreme, respectiv între o structură centralizată şi alta descentralizată.
Necesitatea existenţei unor structuri locale este motivată în primul rând de faptul că
organele administraţiei publice centrale nu pot să asigure îndeplinirea sarcinilor
administrative la nivelul cerinţelor şi particularităţilor ce le reclamă fiecare comunitate
teritorială. Tocmai din aceste motive conducerea centrală a statului are nevoie de o reţea
administrativă locală.
Administraţia publică locală diferă, în primul rând, după cum statul este unitar sau
federal.
Astfel, o colectivitate teritorială aparţinând unui stat unitar se distinge radical de una
care aparţine unui stat federal. În timp ce prima are numai competenţe în plan administrativ şi
nu afectează structura unitară a statului, cea de a doua luând forma unui stat membru al unei
federaţii, dobândeşte pe lângă competenţe administrative şi puteri proprii, garantate de
Constituţie, în materie legislativă, executivă şi judecătorească.
Ceea ce este comun, printre altele, ambelor tipuri de colectivităţi teritoriale, fie că
aparţin statelor unitare, fie celor federale, este faptul că, pe de o parte, au obligaţii fiscale faţă
de bugetul centralizat al statului, iar pe de altă parte, beneficiază de sprijin financiar din
partea statului.
Tot ca o trăsătură comună este faptul că atât în statele unitare cât şi în cele federale se
constată un interes aparte faţă de amenajarea teritoriului. Un asemenea obiectiv este urmărit
şi în ceea ce priveşte organizarea şi funcţionarea structurilor administrative teritoriale. În state
ca Germania şi Franţa, în mod deosebit, inclusiv politicile fiscale sunt dictate, într-o mare
măsură, de un asemenea scop.
Programele de amenajare a teritoriului sunt întemeiate pe baza unor obiective de
importanţă naţională cum ar fi creşterea rentabilităţii economice şi garantarea justiţiei
teritoriale.
Astfel, legea cu privire la amenajarea teritoriului, adoptată în Franţa în februarie
1995, pune clar în evidenţă aceste două obiective, prin consacrarea principiilor echităţii şi a
eficienţei.
Principiul echităţii exprimă faptul că egalitatea şanselor poate fi compatibilă cu
tratamente fiscale inegale, în funcţie de puterea contributivă, iar principiul eficienţei trebuie
să imprime procesului de amenajare a teritoriului un sens pozitiv către o dezvoltare
echilibrată şi durabilă.
B. GERMANIA
Sistemul administrativ din Germania asigură o largă autonomie locală. Aceasta se datorează
atât faptului că Germania este un stat federal, cât şi existenţei unor colectivităţi locale
consolidate, ale căror resurse şi atribuţii sunt mult mai mari decât în oricare alt stat al
Uniunii Europene.
Structura administrativă a Germaniei a cunoscut în decursul timpului o evoluţie
neregulată, oscilând între un grad ridicat de autonomie din partea colectivităţilor locale şi o
centralizare excesivă a puterii de către conducerea centralizată a statului.
Astfel, în statele care s-au născut din Sfântul Imperiu Roman Germanic, monarhia a
pus în aplicare o politică excesiv de centralizată. După primul război mondial, odată cu
instituirea Republicii de la Weimar, s-a evidenţiat o tendinţă netă în favoarea unei mai mari
libertăţi acordată colectivităţilor locale, statuată ulterior prin vot universal.
La scurt timp însă, sistemul administrativ bazat pe autonomia locală avea să-şi
dovedească ineficienţa şi incapacitatea de a rezolva complicatele probleme ce s-au ivit în faţa
societăţii germane. Slaba gestiune practicată de unele colectivităţi locale, mai ales în
contextul crizei economice mondiale, marcată în mod particular de o depreciere
considerabilă a mărcii germane au determinat eşecul sistemului administrativ bazat pe
autonomia locală.
Odată cu instituirea regimului naţional-socialist s-a trecut la o centralizare excesivă a
puterii, punându-se capăt oricăror forme de autonomie în administrarea colectivităţilor locale.
Organizarea şi administrarea acestora a fost încredinţată unor agenţii publice numite direct de
către puterea politică. O lege, promulgată în 1935, privind organizarea comunelor, a stabilit
noile principii de autoritate şi centralism.
Instaurarea regimului hitlerist marca începutul unei noi perioade în care drepturile şi
libertăţile colectivităţilor teritoriale erau total suprimate, administrarea acestora făcându-se
exclusiv după cum dictau interesele conducerii centrale a statului. Potrivit acestei legi fiecare
autoritate de ocupaţie urma să administreze direct zona care i-a fost atribuită. Acest proces
urma să se desfăşoare gradual pe măsura progreselor înregistrate în privinţa epurărilor.
Organele deliberative şi executive ale colectivităţilor locale, în prima fază erau
numite de către autorităţile de ocupaţie, apoi, după un timp oarecare, se recurgea la
desemnarea lor prin scrutin local, potrivit unor modalităţi diverse specifice fiecărei regiuni.
Era de fapt o formă de simulare a autonomiei locale şi de mascare a regimului de ocupaţie.
În prezent administraţia publică locală în Germania îşi află principiile de organizare
şi funcţionare în Constituţia din 1949. Potrivit acesteia Germania este un stat federal formată
din 16 state federate denumite landuri. 11 din acestea (Baden-Wurttemberg, Bavaria, Berlinul
de vest, Bremen, Hamburg, Hesse, Saxonia inferioară, Westfalia de nord, Rhineland-
Palatinate, Saarland şi Schleswig-Holstein) au făcut parte din Germania de vest iar 5
(Brandenburg, Mecklenbueg-Vorpommern, Sachsen-Anhalt, Saxonia şi Thuringen) din cea
de est. Landurile diferă mult ca mărime şi importanţă. Astfel în timp ce landul Bremen are o
populaţie de 700.000 de locuitori, Renania de nord are 16.000.000 de locuitori.
Landurile se bucură şi de o largă autonomie, mai ales administrativă. Datorită acestui
fapt organizarea diferă mult de la unul la altul, fiecare avându-şi propria sa structură
funcţională. Tradiţiile istorice, particularităţile geografice, economice, culturale etc. sunt
factorii care au imprimat fiecărui land o organizare administrativă proprie, dar în cadrul
legislativ consfinţit de Constituţia federală.
Autonomia landurilor rezultă şi din repartiţia competenţelor legislative. Constituţia
defineşte în acest sens domeniile care sunt în exclusivitate de competenţa federaţiei, precum
şi cele lăsate la dispoziţia landurilor şi chiar a comunelor.
Federaţia are atribuţii exclusive în următoarele domenii: afaceri externe, apărarea
naţională, protecţia civilă, comerţ exterior, direcţia vămilor, poştă şi telecomunicaţii, căi
ferate, trafic aerian, politică monetară.
Atât federaţia cât şi landurile se pot ocupa în comun de următoarele probleme:
legislaţia muncii, legislaţia economică, asigurări şi asistenţă socială, despăgubiri de război,
cercetare ştiinţifică, transporturi, naţionalizări, legislaţie anticartel. În aceste domenii landul
poate acţiona numai în măsura în care federaţia nu intervine. El este însă obligat să asigure
unitatea juridică şi economică şi să armonizeze condiţiile de viaţă pe ansamblul teritoriului
pe care-l administrează.
Alte probleme, cum ar fi cele din domeniul educaţiei şi radiodifuziunii, sunt de
competenţa exclusivă a landurilor.
 Responsabilităţile administrative sunt, de asemenea, de competenţa exclusivă a
landurilor. Ele trebuie să pună în aplicare atât legile proprii cât şi cele ale federale. Din acest
motiv asupra lor se exercită controlul de legalitate din partea Guvernului federal. De
asemenea pot să primească şi instrucţiuni de la autorităţile centrale, dacă există însă un act
normativ care să prevadă acest lucru.
În ultimul timp landurile sunt însărcinate cu executarea unor funcţii administrative
care în mod normal aparţin statului federal, landurile exercitându-le prin delegare. Din acest
domeniu fac parte: administrarea apărării, construcţia de autostrăzi federale, impozitarea
societăţilor de importanţă naţională aflate pe teritoriul landului etc. Guvernul exercită un
control de oportunitate asupra modului de îndeplinire a acestor sarcini şi chiar poate
interveni pentru numirea funcţionarilor publici care să îndeplinească astfel de atribuţiuni.
Numai în situaţii excepţionale administraţia federală centrală dispune de organe de
execuţie proprii pe ansamblu teritoriului (servicii diplomatice şi consulare, financiare, de
poştă, transporturi etc.). În mod normal aceste instituţii se creează numai în domeniile în
care federaţia deţine competenţa legislativă.
În fruntea fiecărui land se află un ministru-preşedinte, ales de către Parlamentul
landului. La rândul său ministrul-preşedinte numeşte miniştrii landului şi îşi face cunoscut
programul politic pe care vrea să-l realizeze. Miniştrii răspund pentru activitatea pe care o
desfăşoară în faţa Parlamentului de land şi cu acordul acestuia ministrul-preşedinte îi poate
revoca.
Landurile îşi elaborează propria legislaţie şi formulează aproximativ 75% din
propunerile pentru legile federale. În această a doua calitate ele acţionează independent şi pe
propria răspundere.
Principala diviziune administrativă a landului este circumscripţia (regiunea). Ea nu are
personalitate juridică.
Suprafaţa şi populaţia variază mult de la regiune la regiune: de la 178 Km 2 la 16.334
Km2 şi de la 300.000 de locuitori la 5.600.000 locuitori. De exemplu landul Renania-
Westphalia cuprinde 6 regiuni fiecare având în medie 6.200 Km 2 şi 2.650.200 de locuitori.
Pe ansamblul Germaniei sunt 33 de regiuni.
Guvernul landului are câte un reprezentant în fiecare regiune, care deţine competenţe
de coordonare a întregii activităţi. El este controlat de către ministrul de interne pe ansamblul
activităţii şi de către fiecare ministru pe problemele ce intră în competenţa lor.
Administrarea regiunii este importantă şi ea este structurată pe mai multe servicii.
Regiunile la rândul lor exercită un drept de tutelă asupra oraşelor independente şi a grupărilor
comunale.
În Germania se găsesc aproximativ 24.500 de comune din care 20.000 au mai puţin de
2.000 de locuitori. Cu toate acestea ele beneficiază de o largă autonomie. Aproape toate
constituţiile landurilor consacră libertatea de acţiune ca un principiu de organizare
administrativă recunoscută comunelor. Astfel, în limitele lor teritoriale comunele îndeplinesc
aproape toate funcţiile publice, cu excepţia celor care au fost atribuite altor autorităţi prin
intermediul unor dispoziţii legale.
Fiecare land are o legislaţie comunală proprie, deşi organele administraţiei publice
locale sunt cam aceleaşi în toate landurile, adică primăria şi consiliul comunal sau municipal.
În ceea ce priveşte organizarea administraţiei publice locale în Germania se întâlnesc
trei forme:
a) Regimul local în care predomină autoritatea Consiliului comunal. În cadrul acestui
sistem Consiliul este ales de către cetăţeni şi exercită în acelaşi timp atât sarcini legislative
cât şi executive.
Rolul primarului este restrâns şi el nu poate acţiona decât cu acordul Consiliului.
 Un asemenea regim este întâlnit mai ales în sudul Germaniei dar în modalităţi diverse.
De exemplu în Landul Baden-Wurtemberg preşedintele Consiliului municipal este totodată şi
şeful administraţiei publice locale. Ales pentru un mandat de 8 ani de către Consiliu, el este
un funcţionar relativ independent şi prezidează Comitetul de cetăţeni, organism creat numai
în comunele care au peste 3.000 de locuitori.
O variantă a acestui sistem este regimul local de influenţă britanică, în cadrul căruia
puterile care, în mod normal, revin Consiliului, sunt exercitate în mare parte de către Comisia
administrativă în fruntea căreia se află preşedintele Consiliului comunal. Preşedintele nu are,
însă, dreptul să exercite funcţii administrative. Acestea sunt încredinţate unui funcţionar, ales
de către Consiliu pentru o perioadă de 6-12 ani. El conduce administraţia comunei şi execută
deciziile Comisiei administrative. În plus, el nu se supune autorităţilor locale, ci primeşte
directive de la organele centrale ale landului.
b) Regimul comunal în care domină autoritatea primarului. El este şeful administraţiei
locale, cât şi reprezentant al puterii centrale, fiind ales pentru o perioadă de 8-12 ani în unele
landuri, iar în altele numai pentru un mandat de 4 ani.
c)Regimul comunal în care domină autoritatea Comitetului de magistraţi. Acesta este
un organ colegial, în cadrul căruia primarul are o poziţie onorifică. Comitetul este ales de
către Consiliul comunal, care rămâne de drept organul legislativ şi de tutelă asupra
administraţiei locale.
Comunele îndeplinesc atât competenţe obligatorii cât şi facultative. Cele obligatorii se
referă la construcţia şi întreţinerea şcolilor, combaterea poluării, aprovizionarea cu apă şi
energie, producţia şi distribuţia gazelor, acordarea de asistenţă socială etc. Atribuţiile
facultative privesc acordarea de ajutoare economice (concesiuni de terenuri, credite pentru
construcţii industriale, comerciale etc.), construirea de abatoare, pieţe en-gros, porturi publice
maritime sau interne, centre de transbordare etc.
Alte competenţe sunt exercitate în contul statului federat cum ar fi construcţia de
locuinţe, atribuţii pe linie de ordine publică etc.
C. MAREA BRITANIE
Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, deşi se compune din Anglia, Scoţia,
Ţara Galilor şi Irlanda de nord, ţări cu trăsături autonome semnificative, şi nu dispune de un
sistem unitar de legi, de poliţie şi guvernare locală, totuşi este un stat unitar.
Fiecare din aceste ţări, componente ale Regatului, din punct de vedere al organizării
şi funcţiilor administrative, prezintă următoarele particularităţi:
Scoţia este administrată pe plan local de către Biroul Scoţian înfiinţat încă din 1880,
un fel de guvern local, condus de către Ministrul de cabinet, membru în guvernul regatului.
El are rang de lord avocat fiind reprezentantul Legii şi al Coroanei în Scoţia şi totodată
responsabil pentru informarea Guvernului şi pentru fundamentarea legislaţiei scoţiene.
Scoţia are propria sa structură administrativă pentru agricultură, mediu, pescuit,
sănătate, asistenţă socială, administraţie locală, justiţie şi dezvoltare economică. Aceste
domenii sunt administrate de către departamente aflate în componenţa Biroului Scoţian.
Ţara Galilor nu dispune de o legislaţie proprie în materie de administraţie. Cu toate
acestea ea are o structură administrativă relativ autonomă.
La nivel central se află Biroul Ţării Galilor înfiinţat în 1964 şi care este condus de
Secretarul de Stat pentru Ţara Galilor cu rang de Ministru de Cabinet în guvernul regatului.
În cadrul acestui birou îşi desfăşoară activitatea câteva grupuri funcţionale din care fac parte
miniştrii juniori cu responsabilităţi proprii. În perioada 1974-1979, Guvernul Laburist a
iniţiat un plan de descentralizare a puterii Parlamentului de la Londra, plan respins însă de
către populaţia Ţării Galilor prin referendum.
Irlanda de Nord este o comunitate dominată de violenţe politice şi profunde
disensiuni. Ea dispune totuşi de un Guvern şi un Parlament proprii, statut considerat a fi
temporar. Guvernul este divizat în două: un birou alcătuit din miniştri desemnaţi de către
Guvernul Regatului Unit şi altul din miniştri aleşi de către electoratul nord-irlandez.
Începând din 1985 Irlanda de nord are o structură administrativă proprie stabilită pe
baza unui Acord Nord Irlandez. Potrivit acestui acord periodic are loc Conferinţa
Interguvernamentală a Republicii Irlanda de Nord în cadrul căreia se discută propriile
probleme de politică internă şi externă. Conferinţa nu are atribuţii executive sau de
fundamentare a deciziilor. Discuţiile din cadrul ei sunt mai mult orientative şi au un puternic
caracter controversat.
Anglia este condusă de către un guvern ale cărei atribuţii sunt bine structurate. Unele
departamente din componenţa guvernului, cum ar fi, de exemplu, cel al sănătăţii, au
competenţă numai în Anglia, altele sunt comune şi pentru alte părţi ale Regatului, iar altele
sunt active în întregul Regat.
Ca şi în alte ţări, dezvoltarea administraţiei publice locale britanice, este un fenomen
istoric, deoarece colectivităţile locale bine organizate au apărut înaintea statelor centralizate.
În Anglia însă guvernarea locală a dobândit un caracter mai accentuat. Tendinţe de reformare
a sistemului administrativ englez s-au semnalat încă din 1834, însă acţiuni concrete şi
eficiente în această privinţă s-au înregistrat, în mod deosebit, după cel de-al doilea război
mondial.
Teritorial Marea Britanie este împărţită în comitate, districte şi parohii.
Comitatele corespund vechii diviziuni a teritoriului englez. Cele mai multe s-au
format în secolele al X-lea şi al XI-lea. Unele dintre ele au o structură istorică intangibilă,
altele s-au format prin divizare. Aşa se explică faptul că populaţia lor variază mult ca număr,
de la 30.000 până la 2.250.000 de locuitori.
Fiecare comitat este condus de către un consiliu ai cărui membri sunt aleşi pentru un
mandat de 3 ani. Ei nu sunt retribuiţi pentru munca prestată. Vreme îndelungată recrutarea lor
s-a realizat din mediile aristocratice, iar sarcinile publice pe care le prestau erau considerate
obligaţii de onoare, fără să mai fie necesară vreo retribuire pentru astfel de servicii.
Consiliul este condus de către un preşedinte şi se întruneşte în patru sesiuni pe an,
adoptând hotărâri în problemele ce privesc administrarea comitatului. În cea mai mare parte
activitatea consiliului se desfăşoară în comisii de specialitate. Unele dintre acestea sunt
obligatorii, iar altele facultative.
În sarcina consiliului sunt probleme administrative foarte variate: educaţie, sănătate,
locuinţe, servicii de ocrotire a mamei şi copilului, agricultură, drumuri, poduri etc. În
ultimii 20 de ani o atenţie deosebită s-a acordat asistenţei sociale şi educaţiei.
Hotărârile consiliului sunt aduse la îndeplinire de către funcţionarii adjuncţi,
desemnaţi pentru un mandat de 6 ani. Ei pot proveni din rândul membrilor consiliului sau din
afara acestuia.
Comitatul coordonează şi controlează activitatea districtelor şi parohiilor. În cadrul
unui comitat se acordă o atenţie deosebită burgurilor. Acestea sunt oraşe târguri şi sunt de
două categorii:
-burguri – comitate;
-burguri – municipale.
Burgurile -comitate s-au format în baza privilegiilor ce li s-au acordat în decursul
timpului de către puterile regale. Aceste privilegii au constat, printre altele, în dreptul acordat
oraşelor de a se autoadministra şi de a avea o reprezentare separată faţă de comune în
sistemul local. Aceste oraşe au fost nominalizate pentru prima dată printr-o lege din 1888. În
prezent sunt aproximativ 83 de burguri-comitate.
Burgurile-municipale sunt oraşe mici şi mijlocii care beneficiază de un statut
particular, datorită libertăţilor obţinute în trecut. În prezent în Marea Britanie sunt
aproximativ 300 de burguri-municipale cu o populaţie variind între 5.000 şi 100.000 de
locuitori.
Districtele. La origine districtele au fost grupuri de parohii sau de case. În prezent,
însă, ele sunt creaţii artificiale în baza unei legi din 1894. Districtele sunt de două categorii:
urbane şi rurale.
Districtul este condus de către un consiliu ales pentru un mandat de 3 ani. Fiecare
consilier are în domeniul său de lucru o parohie cu cel puţin 300 de locuitori. Consiliul are un
preşedinte şi un adjunct aleşi din rândul consilierilor sau din afara acestora.
Districtele au atribuţii mai ales în materie de sănătate. Au avut competenţe şi în
domeniul educaţiei, al organizării timpului liber etc. însă cu timpul importanţa acestora s-a
diminuat.
Viaţa administrativă este mai intensă în districtele urbane decât în cele rurale.
Parohiile sunt subdiviziuni ale districtelor rurale. Ele reprezintă cele mai vechi şi
cele mai mici colectivităţi locale. O lege din 1930 a suprimat parohiile aparţinând districtelor
urbane.
Vreme îndelungată parohiile au gestionat cu predilecţie probleme de asistenţă socială,
având o componentă religioasă semnificativă. Printr-o lege din 1894 parohiile au fost supuse
unui accentuat proces de reformă în cadrul căruia, printre altele, s-a făcut şi o separaţie între
parohiile civile şi cele ecleziastice.
Organele administrative ale parohiei variază în funcţie de numărul de locuitori, după
cum urmează:
-parohiile care au mai puţin de 100 de locuitori practică o administraţie directă;
-parohiile cu peste 100 de locuitori pot să-şi aleagă un consiliu; un asemenea consiliu
este obligatoriu la parohiile cu peste 300 de locuitori,
Consiliul parohial ţine 3 sesiuni pe an. Puterile parohiei sunt limitate. Ea se supune
controlului exercitat de către consiliul de district rural şi consiliul comitatului de care
aparţine.
În Irlanda de Nord districtele nu sunt divizate în parohii.
În cadrul sistemului administrativ britanic o atenţie cu totul aparte este acordată
modului în care se realizează administrarea Londrei.
Dintotdeauna capitala Marii Britanii a beneficiat de un statut administrativ deosebit,
impus de condiţiile proprii în care s-a dezvoltat oraşul. Începând cu 1945 a trebuit chiar să
se renunţe la organizarea tradiţională şi să se adopte un nou sistem.
În sistemul tradiţional întreaga aşezare, numărând aproximativ 3.250.000 de locuitori,
forma Comitatul de Londra, administrat la nivel central de un consiliu. La nivel local
administraţia londoneză s-a realizat de către corporaţia oraşului şi cele 18 consilii ale
burgurilor metropolitane. În fruntea corporaţiei, care datează din epoca medievală, se afla
lordul- primar. El era ales de către consiliul municipal pentru un mandat de un an. Corporaţia
era însărcinată cu administrarea unor sectoare foarte importante, printre care şi portul
Londrei. Londra era împărţită în 18 burguri metropolitane(un fel de cartiere), administrate
fiecare de proprii primari. Un rol special revenea burgului Westminster deoarece în acest
cartier se afla Parlamentul şi Palatul Regal.
Creşterea aglomeraţiei urbane londoneze la peste 8 milioane de locuitori a impus un
nou sistem de administrare. În prezent structura organizatorică este alcătuită din: Consiliul
Marii Londre format din 100 de membri, 32 de consilii corespunzătoare divizării Londrei pe
cartiere şi Corporaţia oraşului.
Începând din 1965 în Marea Britanie a demarat o nouă reformă administrativă, care
încearcă să pună un mai mare accent pe evidenţierea şi valorificarea resurselor şi trăsăturilor
regionale.
 Din raţiuni de planificare Marea Britanie a fost subdivizată în două regiuni. În fiecare
regiune funcţionează câte un Consiliu şi o Comisie de planificare regională.
Repartiţia atribuţiilor între noile autorităţi s-a făcut în scopul întăririi democraţiei
locale şi realizării unui echilibru între exigenţele de eficacitate pe de o parte şi, interesele şi
afinităţile locale pe de altă parte.
Noilor regiuni le sunt încredinţate atribuţii privind serviciile publice de transport,
construcţia de autostrăzi, servicii de poliţie etc.
D. FRANŢA
În ultimii zece ani în Franţa s-au desfăşurat ample reforme administrative care, printre
altele, au vizat şi transferul unor importante responsabilităţi şi atribuţii administrative către
autorităţile teritoriale. În mod treptat administraţia centrală a început să-şi exercite o parte din
sarcini prin intermediul prefectului de departament, reprezentant al statului şi şef al
serviciilor descentralizate.
Obiectivul urmărit în administraţie constă în constituirea unui corp central de
funcţionari publici responsabili pentru programare, formare şi evaluare, în timp ce serviciile
devin componente care contribuie în mod direct la realizarea obiectivelor stabilite.
Aceste idei sunt precizate prin legea din 6 februarie 1992 şi sunt considerate ca
făcând parte dintr-un plan de descentralizare.
În Franţa există trei nivele administrative teritoriale: comuna, departamentul şi
regiunea. Teritoriile de peste mări (Martinique, Guadeloupe şi Guyana) precum şi Corsica au
organizări speciale care ţin seama de particularităţile şi interesele lor proprii, dar în
contextul reprezentării şi garantării intereselor generale ale Republicii.
Comuna este prima şi cea mai veche formă de colectivitate teritorială din Franţa. Ea
se integrează organic şi funcţional într-un ansamblu administrativ care se încheie cu statul.
Comuna dobândeşte un statut legal de organizare şi funcţionare printr-o lege din 1884,
considerată o adevărată „Cartă a comunelor”. Evoluţia de ansamblu a sistemului
administrativ francez până în timpurile actuale a fost în permanenţă favorabil dezvoltării şi
întăririi rolului acestei structuri teritoriale. Într-o asemenea idee sunt şi reglementările care o
privesc din Legea descentralizării administrative din 1982. În 1992 Franţa avea un număr de
36.757 de comune. Comunele pot fi urbane şi rurale.
Comuna este condusă de către un consiliu comunal, competent să rezolve aproape
toate problemele administrative ce interesează comunitatea cum ar fi: crearea şi gestionarea
de servicii publice potrivit intereselor şi necesităţilor locale; discutarea şi adoptarea
bugetului comunal; fixarea taxelor locale; administrarea proprietăţilor comunale etc.
Numărul consilierilor din componenţa consiliului comunal variază în funcţie de mărimea
comunei, respectiv a numărului de locuitori. Ei sunt aleşi pentru un mandat de 6 ani.
În fruntea comunei se află primarul, ajutat de unul sau mai mulţi adjuncţi. Atât
primarul cât şi adjuncţii lui sunt aleşi de către consiliul comunal. Primarului îi revin
următoarele atribuţii mai importante: pregătirea proiectului de buget şi punerea acestuia în
executare după ce a fost votat de către consiliu; conducerea serviciilor publice comunale;
administrarea proprietăţilor comunale; coordonarea unor servicii pe linie de poliţie comunală
etc.
Departamentul este o unitate administrativă superioară comunei, dobândind
autonomie de organizare şi funcţionare printr-o lege din 1871. El dispune de o competenţă
generală în problemele de interes departamental. Activitatea sa se concentrează în mod
special asupra următoarelor probleme:
- întreţinerea reţelei de drumuri, sector care ocupă primul loc în investiţiile
departamentale;
- gestionarea serviciilor medicale şi de asistenţă socială; în baza unei legi din 1983
departamentului îi revine cea mai mare responsabilitate din acest punct de vedere;
 - organizarea şi coordonarea învăţământului public până la nivel gimnazial inclusiv;
- gestionarea activităţii desfăşurate în porturile maritime şi de comerţ, având în
această privinţă o competenţă generală;
- organizarea şi coordonarea transporturilor rutiere;
- gestionarea anumitor servicii publice cum ar fi arhivele, muzeele departamentale,
bibliotecile etc.
Organele de conducere ale departamentului sunt Consiliul general, Comisia
departamentală şi Prefectul.
Consiliul general este organul legislativ al departamentului. Membrii lui sunt aleşi
prin vot universal şi direct pentru un mandat de 6 ani. Jumătate dintre ei sunt realeşi la 3 ani.
În fiecare an Consiliul alege un birou alcătuit dintr-un preşedinte, mai mulţi vicepreşedinţi şi
un secretar.
Comisia departamentală este un organ operativ de lucru, desemnată de către Consiliul
general pentru a asigura coordonarea şi conducerea activităţilor în intervalul dintre sesiuni.
Prefectul este un organ cu o dublă natură: el este reprezentantul organelor centrale ale
administraţiei de stat şi totodată organul executiv al departamentului. El este numit prin
decret al Preşedintelui Republicii la propunerea Primului-ministru şi al Ministrului de interne.
În executarea atribuţiunilor cu care este investit, dat fiind şi această dublă natură, prefectul
dispune de puterile necesare pentru a asigura armonizarea intereselor locale cu cele generale
republicane. Astfel, el are posibilitatea, printre altele, să atace sau chiar să blocheze punerea
în executare a hotărârilor consiliului general care contravin legilor şi Constituţiei sau nu se
încadrează în concepţia Guvernului.
Regiunea este expresia concentrată a departamentelor care o compun. În sistemul
administrativ francez ea nu reprezintă un nivel administrativ superior departamentelor cu rol
de tutelă asupra acestora. Rolul ei se rezumă la gestionarea anumitor probleme, în mod
deosebit de ordin economic, care interesează mai multe departamente. Astfel, organele
regionale studiază şi fac propuneri cu privire la dezvoltarea economică a regiunilor,
amplasarea obiectivelor de investiţii, dezvoltarea şi modernizarea căilor de comunicaţii,
înfiinţarea şi gestionarea la nivel regional de servicii publice etc.
Organele de conducere ale regiunii sunt Consiliul regional, Comitetul economic şi
social şi Prefectul.
În 1982 au fost create un număr de 21 de regiuni metropolitane la care se adaugă
Regiunea Corsica şi regiunile situate în Oceanul Atlantic şi Pacific.
E. ITALIA
]Regimul administraţiei locale în Italia a înregistrat şi el o evoluţie sub presiunea
factorilor economici, politici, etnici, culturali etc. care au marcat viaţa acestei comunităţi
statale în epoca modernă şi contemporană.
Imediat după ce Italia şi-a realizat unitatea naţională, către sfârşitul secolului al XIX-
lea, s-a trecut la un sistem administrativ excesiv de centralizat. În cadrul acestuia atribuţiile şi
competenţele autorităţilor locale erau stabilite prin legi naţionale.
Presiunea exercitată de către comunităţile locale, nemulţumite, în primul rând de
regimul de tutelă exercitat de organele centrale, precum şi din nevoia de a se crea un cadru
administrativ mai eficient, au făcut ca în primele decenii ale secolului al XX-lea să se acorde
o oarecare autonomie colectivităţilor locale. Acest statut a fost însă de scurtă durată pentru că
regimul totalitar al lui Mussolini, conceptual incompatibil cu autonomia locală, a adoptat
măsuri de limitare a acesteia. Astfel, printr-o lege asupra guvernării locale adoptată în 1934,
autorităţile alese au fost înlocuite cu autorităţi numite, iar afacerile locale au trecut în
supravegherea unui reprezentant al puterii centrale.
După război s-a trecut la un nou sistem administrativ, consacrat prin Constituţia
intrată în vigoare la 01.01 1948. Constituţia italiană precizează că Republica Italiană este
unitară şi indivizibilă iar structurile administraţiei publice locale sunt regiunile, provinciile şi
comunele.
Comuna, ca şi în Franţa, reprezintă unitatea administrativă de bază. În structura ei se
disting trei categorii de organe: consiliul, junta şi primarul.
Consiliul comunal este organul deliberativ al comunei. Consilierii sunt aleşi pentru
un mandat de 4 ani. Numărul lor variază de la 15 pentru comunele având mai puţin de 3000
de locuitori la 80 pentru comunele cu peste 500.000 de locuitori. Consiliul se reuneşte de
două ori pe an. În situaţii deosebite, la cererea unui anumit număr de consilieri, pot avea loc
şi întruniri cu caracter excepţional.
Consiliul exercită funcţia legislativă la nivelul comunei. Actele normative pe care le
adoptă trebuie să se încadreze în contextul naţional şi să fie conforme cu principiile
administrative stabilite de Constituţie şi legile naţionale.
Junta este un organ colegial cu rol executiv constituit de către consiliul comunal şi
aflat la dispoziţia primarului, acţionând sub conducerea acestuia. Ea poate fi însărcinată să
gestioneze direct unul sau mai multe servicii comunale. De asemenea Consiliul comunal
poate să-i delege o parte din competenţele sale.
Primarul este autoritatea supremă a comunei. El îndeplineşte, înainte de toate, funcţii
protocolare, fiind reprezentantul comunei şi având drept de semnătură asupra documentelor şi
a contractelor încheiate cu diferiţi parteneri.
Responsabilităţile executive sunt adjudecate de primar şi juntă în funcţie de o
diversitate de factori care ţin în principal de personalitatea oamenilor, de puterea de
influenţă a partidelor de care aparţin, de tradiţiile locale şi nu în ultimul rând de importanţa
comunei în ansamblu administrativ general. Astfel, în comunele mici primarul este
autoritatea publică principală, spre deosebire de comunele mari unde organele administrative
de bază sunt consiliul şi junta, primarul având un rol redus.
Provincia constituie, pe de o parte, o formă intermediară de colectivitate
descentralizată, iar pe de altă parte, o circumscripţie administrativă, cadru de acţiune a
administraţiei centrale. Provinciile pot fi divizate în arondismente.
În calitate de circumscripţie administrativă provincia are două organe esenţiale:
prefectul şi Consiliul administrativ.
Prefectul este un funcţionar public, reprezentant al puterii centrale în teritoriu,
având rolul de a pune în executare hotărârile organelor deliberative locale precum şi
dispoziţiile autorităţilor centrale.
În exercitarea acestui rol prefectul dispune de puteri discreţionare, iar activitatea sa
este extrem de politizată. Datorită acestui fapt în relaţiile sale cu autorităţile locale apar
frecvente tensiuni şi neînţelegeri, mai ales atunci când în spatele lor sunt şi partide cu
orientări ideologice şi doctrinare de altă natură. Puterea de control a prefectului este
întinsă şi destul de autoritară. Astfel, organele locale au obligaţia să prezinte prefectului toate
proiectele de decizii pe care doresc să le adopte, iar acesta poate să le modifice sau chiar să le
anuleze dacă apreciază că ele contravin instrucţiunilor guvernului. De asemenea, dacă o
comună, aflată sub autoritatea sa, nu-şi îndeplineşte atribuţiunile stabilite prin lege, el poate
să delege un comisar care să coordoneze procesul de administrare la nivel local, acesta
acţionând sub conducerea sa. Dacă se întâmpină opoziţie din partea Consiliului comunal
prefectul poate să ceară guvernului dizolvarea acestuia şi numirea unui înalt comisar cu rolul
de a media disensiunile politice.
Din cauza disputelor politice din anii 70 când nici un partid politic nu a putut obţine
majoritatea absolută pentru a forma guvernul, au avut loc frecvente dizolvări ale consiliilor
locale chiar în mari oraşe cum ar fi Roma, Genova, Bari, Veneţia etc.
Consiliul administrativ îndeplineşte atribuţiuni de natură financiară, care vizează în
mod deosebit execuţia bugetului local. Toate deciziile cu conţinut financiar care se
elaborează la nivelul provinciei sunt examinate în prealabil de către Consiliul administrativ.
Acesta le poate amâna sau chiar anula, dacă apreciază că sunt inoportune, ilegale sau
contravin interesului public.
În îndeplinirea acestor atribuţiuni Consiliul administrativ colaborează cu prefectul.
Regiunile sunt entităţi administrative care beneficiază de o largă autonomie, similară
în multe privinţe cu statutul pe care-l au statele federate.
Conducerea politică a Italiei, imediat după cel de-al doilea război mondial în
contextul elaborării unei noi constituţii a fost nevoită, datorită decalajului economic dintre
nordul şi sudul Italiei, a diferenţelor culturale, etnice, lingvistice existente între diferite zone
geografice, precum şi a pretenţiilor de autonomie manifestate tot mai insistent de către
Sicilia, să împartă întregul teritoriu într-un număr de 20 de regiuni. 5 dintre acestea (Sicilia,
Sardegna, Trentino Alto-Adige, Friuli-Veneţia , Giulia, Valle d,Aosta) beneficiază de un
statut special de autonomie iar celelalte au un regim ordinar. Prin fuziune sau divizare,
aprobate prin referendum şi legi constituţionale, pot lua naştere şi alte regiuni.
Fiecare regiune are un statut care, în conformitate cu Constituţia şi legile Republicii,
stabileşte modul de organizare internă a regiunii. Statutul reglementează exercitarea
dreptului de iniţiativă şi de referendum în legătură cu legile şi cu măsurile administrative ale
regiunii, precum şi publicarea legilor şi a regulamentelor regionale. Statutul este adoptat de
către Consiliul regional cu o majoritate absolută a membrilor săi şi este aprobat prin lege
republicană.
Organele de conducere ale regiunii sunt: Consiliul regional, Giunta şi Preşedintele.
Consiliul regional este organul legislativ al regiunii, alcătuit din persoane cu statut de
rezident în regiune, alese prin vot direct pentru un mandat de 5 ani.
El poate adopta acte normative în următoarele domenii: organizarea birourilor şi
serviciilor administrative ale regiunii; circumscripţiile comunale; poliţia locală urbană şi
rurală; târguri şi pieţe; asistenţa socială, sanitară şi spitalicească; instruirea profesională
meşteşugărească şi asistenţa şcolară; muzee şi biblioteci ale instituţiilor locale; urbanismul;
turismul şi industria hotelieră; liniile de tramvai şi şoselele de interes regional; viaducte,
apeducte şi lucrări publice de interes regional; navigaţie şi porturi pe lacuri; ape minerale şi
termale; cariere şi turbării; vânătoare; pescuit şi apele interioare; agricultură şi păduri;
artizanat; alte domenii indicate prin legi constituţionale.
Consiliul are totodată şi drept de iniţiativă legislativă, putând face propuneri de legi
pentru Parlamentul Republicii.
În cazul în care Consiliul acţionează împotriva prevederilor constituţionale sau a
legilor republicane, ori nu dă curs iniţiativei Guvernului de a înlocui Giunta sau preşedintele,
sau din cauze diverse nu este în măsură să funcţioneze, precum şi din motive de securitate
naţională, el poate fi dizolvat prin decret motivat al Preşedintelui Republicii în urma avizului
exprimat de o comisie de senatori şi deputaţi constituită pentru problemele regiunilor. Prin
acelaşi decret se numeşte o comisie formată din trei cetăţeni, cu drept de a fi aleşi în Consiliul
regional, care preiau funcţiile curente ale Giuntei precum şi alte activităţi urgente şi care au
sarcina de a organiza alegerile în termen de trei luni.
Giunta este organul executiv al regiunii. Membrii Giuntei sunt aleşi de către Consiliul
regional din rândul membrilor săi.
Preşedintele este, de asemenea, ales de către Consiliu din rândul membrilor săi. El
promulgă legile şi regulamentele regionale, exercită funcţiile administrative delegate de stat
regiunii, conformându-se instrucţiunilor Guvernului central şi reprezintă regiunea.
Sarcinile administrative de stat în regiune sunt conduse de către un delegat al
Guvernului care are reşedinţa în capitala regiunii respective. Acesta, totodată, are
responsabilităţi şi pe linia coordonării funcţiilor administrative ale regiunii cu cele centrale.
 Fiecare lege aprobată de către Consiliul regional este comunicată acestui delegat spre
avizare, care trebuie să se pronunţe în termen de 30 de zile de la comunicare, în cazul în care
nu există opoziţie din partea Guvernului. În termen de 30 de zile de la avizare legea trebuie
promulgată.
În cazul în care Guvernul Republicii, la propunerea delegatului guvernamental,
consideră că o lege aprobată de Consiliul regional depăşeşte competenţele regiunii sau
contravine intereselor naţionale ori ale celorlalte regiuni, o restituie consiliului regional.
Dacă acesta o aprobă din nou, Guvernul poate ridica excepţia de neconstituţionalitate în faţa
Curţii Constituţionale sau problema oportunităţii în faţa Camerelor Parlamentului.
Regiunile la rândul lor exercită, printr-un organ anume desemnat, controlul de
legalitate asupra actelor adoptate de provincii, comune şi alte instituţii locale. În cazurile
stabilite de lege, controlul de fond poate fi solicitat sub forma unei solicitări motivate de
reexaminare a deciziilor, adresată organelor de decizie.
Cu toată această largă autonomie regiunile nu dobândesc statutul pe care-l au statele
membre ale unei federaţii. S-ar putea spune că ele se situează la limita maximă a unei
descentralizări având autonomie conciliabilă cu statul unitar.
F. SPANIA
Spania este organizată din punct de vedere teritorial în comune, provincii şi
comunităţi autonome care se constituie. Toate aceste comunităţi se bucură de o largă
autonomie în gestionarea intereselor lor. Statul garantează realizarea efectivă a principiului
solidarităţii şi veghează ca între diferitele părţi ale teritoriului să existe un echilibru
economic adecvat.
Comunităţile teritoriale beneficiază de o largă autonomie, care însă exclude
privilegiile economice sau sociale, ori îngrădiri privind libertatea de circulaţie şi de stabilire
a persoanelor şi libera circulaţie a bunurilor pe întreg teritoriul spaniol.
Comuna este unitatea administrativ-teritorială de bază, având personalitate juridică
deplină. Ea este administrată de către primării, alcătuite din primari şi consilieri comunali.
Consilierii sunt aleşi de către locuitorii comunei prin vot egal, liber, direct şi secret iar
primarii de către consilieri sau direct de către locuitori.
Provincia este o entitate locală, de asemenea cu personalitate juridică proprie,
constituită de o grupare de comune şi diviziuni teritoriale. Ea are ca obiectiv exercitarea
funcţiilor administrative de bază dincolo de posibilităţile şi resursele de care dispun
comunele. În Spania există 50 de provincii.
Provincia are ca organ deliberativ Consiliul provincial în competenţa căruia, ca sarcini
principale, intră aprobarea bugetului şi a proiectelor de legi precum şi sistematizarea
teritoriului provincial.
Organul executiv al provinciei şi şeful administraţiei este preşedintele. Acesta este
ales de către Consiliul provinciei în sesiune plenară.
Provinciile sunt grupate în 12 regiuni continentale şi două insulare. La acestea se
adaugă teritoriile dependente, respectiv posesiunile spaniole din Africa de Nord.
Fiecare din cele 12 regiuni continentale cuprind între una până la 8 provincii. De
exemplu, Asturia cuprinde provincia Oviedo, în timp ce Andalucia este alcătuită din
provinciile Almeira, Cadiz, Cordoba, Granada, Huelva, Jaen, Malaga şi Sevilla.
Comunităţile autonome, potrivit Constituţiei spaniole, se pot constitui în
provinciile limitrofe cu trăsături istorice, culturale şi economice comune, precum şi în
teritoriile insulare şi provinciile cu entitate regională istorică. Iniţiativa aparţine consiliile
locale reprezentative şi a unui procent de două treimi din populaţia cu drept de vot a
comunelor din provincia respectivă. Ea trebuie materializată în termen de şese luni de la
adoptarea primei hotărâri în acest scop. Dacă iniţiativa nu şi-a găsit finalitatea în acest
termen ea va putea fi reluată numai după 5 ani.
 Printre cele mai importante comunităţi, devenite autonome în această modalitate sunt
Catalonia cu capitala la Barcelona şi Ţara Bascilor cu capitala la Bilbao.
Parlamentul spaniol, printr-o lege organică şi pentru motive de interes naţional, poate
să autorizeze constituirea de comunităţi autonome şi în teritoriile care nu îndeplinesc
caracteristicile unei provincii.
De asemenea, tot Parlamentul, în vederea constituirii de comunităţi autonome, se
poate substitui iniţiativei colectivităţilor locale.
Constituirea de comunităţi autonome nu presupune însă federalizarea teritoriului
spaniol, Constituţia interzicând în mod expres acest lucru.
Comunităţile autonome se autoguvernează pe baza unor statute, care reprezintă legea
lor instituţională. Ele se elaborează la specificul fiecărei comunităţi şi sunt legiferate de către
Parlamentul spaniol.
Fiecare statut va trebui să cuprindă:
-denumirea comunităţii care va corespunde cel mai bine identităţii sale istorice;
-delimitarea teritorială;
-denumirea, organizarea şi sediul instituţiilor autonome proprii;
-competenţele asumate în cadrul stabilit de Constituţie şi bazele pentru transferul
serviciilor corespunzătoare acestor competenţe.
Distribuţia puterii între autorităţile centrale şi cele locale este prevăzută în
Constituţie. Cel mai înalt grad de autonomie se manifestă în domeniile: autoguvernare,
organizare, cultură, protecţia mediului, căi de comunicaţie, servicii publice etc.
Statul îşi rezervă dreptul exclusiv de putere în domenii ca: relaţii internaţionale,
apărare şi forţele armate, administrarea justiţiei, legislaţia comercială, penală şi penitenciară,
regimul vamal şi tarifar, sistemul monetar, comerţul exterior, legislaţia în materie de măsuri
şi greutăţi etc.
O comunitate autonomă are ca organe reprezentative şi administrative:
-o adunare legislativă, aleasă prin vot universal, potrivit unui sistem de reprezentare
proporţională, care asigură reprezentarea diferitelor zone din teritoriu;
-un consiliu de guvernare cu atribuţii executive şi administrative şi care reprezintă şi
organul suprem al comunităţii;
-un preşedinte, ales de adunare, dintre membrii săi şi numit de rege, care va conduce
Consiliul de guvernare.
Controlul activităţii organelor comunităţii autonome se exercită de către Tribunalul
Constituţional, Guvern, jurisdicţia de contecios administrativ şi Curtea de conturi, fiecare pe
domeniile lor de competenţă.
Pentru conducerea activităţilor de interes naţional în teritoriul comunităţii Guvernul
numeşte un delegat, care va căuta pe cât posibil să coordoneze aceste acţiuni cu administraţia
proprie a comunităţii.
Dacă o comunitate nu îndeplineşte obligaţiile pe care i le impune Constituţia sau alte
legi, sau acţionează de o manieră ce afectează interesul general al Spaniei, Guvernul, după o
prealabilă somaţie adresată preşedintelui comunităţii respective şi cu aprobarea absolută a
Senatului, poate recurge la măsuri de constrângere.