MINISTERUL EDUCAŢIEI, CULTURII, ȘI CERCETĂRII AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STAT DIN TIRASPOL

FACULTATEA FIZICĂ, MATEMATICĂ ŞI TEHNOLOGII INFORMAŢIONALE
CATEDRA ANALIZĂ MATEMATICĂ ȘI ECUAȚII DIFERENȚIALE

Domeniul general de studii: Ştiinţe ale Educaţiei

Specialitatea: Matematică și Informatică

TEZĂ DE LICENŢĂ

FACTORUL INTEGRANT ȘI UNELE

APLICAȚII

Autor:
studenta ciclului I, gr. 4MI
Burlacu Elena
Conducător stiinţific:
dr. conf. univ. Matei Angela

CHISINĂU, 2019

CUPRINS
Introducere........................................................................................ 2
Capitolul I. Ecuații diferențiale.......................................................... 5
I.1. Ecuații diferențiale ordinare……………………………….. 5
I.2. Ecuații diferențiale de ordinul I…………………………… 9
I.2.1. Ecuații cu variabile separabile………………………. 9
I.2.2. Ecuații diferențiale omogene………………………... 14
I.2.3. Ecuații diferențiale liniare de ordinul I……………… 19
I.2.4. Ecuații diferențiale de tip Bernoulli…………………. 22
Capitolul II. Factor integrant……………………………………….. 25
II.1. Ecuații cu diferențiale totale………………………………. 25
II.2. Factor integrant………………………………………….. 29
II.3. Determinarea factorului integrant……………………….. 32
Concluzii…………………………………………………………… 41
Bibliografie…………………………………………………………. 42

2
 Introducere
Fenomenele din natură și societate au adesea un pronunțat caracter dinamic, ele fiind
procese evolutive în timp conform unor legi proprii. Exemple de asemenea fenomene pot fi
evoluția unui grup biologic sau social, precum și o reacție chimică.
Studiul unui asemenea proces evolutiv presupune urmărirea unui număr de parametri care
caracterizează procesul sau fenomenul respectiv. În limbaj matematic, acest grup de parametri
reprezintă starea sistemului sau a procesului și formează un grup de funcții dependente de
timp. De exemplu, starea unei populații poate fi descrisă prin numărul de indivizi din care
este compusă. Starea unei reacții chimice poate fi dată, după caz, de temperatura sau
concentrația uneia sau mai multor substanțe care participă la reacție.
Starea sistemului apare relativ rar ca o funcție explicită de timp, ci, mult mai adesea, ca
soluție a unei anumite ecuații care descrie o lege ce guvernează fenomenul respectiv.
Modelarea matematică a unui fenomen dinamic revine la stabilirea acestor ecuații, care
sunt în majoritatea cazurilor ecuații diferențiale.
În capitolul întâi sunt aduse noțiuni preliminare din teoria ecuațiilor diferențiale și de
asemenea s-au studiat ecuațiile diferențiale ordinare cu variabile separabile, omogene și
reductibile la cele omogene, ecuațiile liniare și ecuațiile de tip Bernoulli.
În capitolul doi sunt cercetate ecuațiile cu diferențială totală. În caz că ecuația diferențială
nu este de acest tip, se găsește o funcție, numită factor integrant care aduce pe această ecuație
la una cu diferențială totală. Este cercetat rolul factorului integrant pentru găsirea integralei
generale și proprietățile sale generale (teorema despre existență, non-unicitatea și forma
generală a unui factor integrant). Aceast capitol conține, de asemenea, o metodă generală
pentru găsirea unui factor integrant, bazată pe utilizarea proprietăților sale stabilite mai sus,
și de a găsi cele mai simple cazuri de integrare (factor de integrare depinde numai de 𝑥, sau
numai de 𝑦). La fel în acest capitol se stabilește existența și forma factorului integrant pentru
unele ecuațiile diferențiale elementare cercetate în primul capitol, și anume, ecuații
diferențiale cu variabile separabile, omogene, ecuațiile liniare și ecuațiile de tip Bernoulli.
Tema dată a fost și continuă să fie utilizată în studiul diferitelor probleme de matematică
și fizică. Prin urmare rezultatele obținute pot fi folosite ca un instrument de studiu la cursurile
opționale.

3
 CAPITOLUL I. ECUAȚII DIFERENȚIALE
I.1. Ecuații diferențiale ordinare
Definiția 1.1. Se numește ecuație diferențială de ordinul I o ecuație de forma
𝐹(𝑥, 𝑦, 𝑦 ′ ) = 0, (1.1)
unde 𝐹: 𝐷 ⊆ 𝑹𝟑 → 𝑹 este o funcție, 𝑥 ∈ 𝐼 = (𝑎, 𝑏) ⊆ 𝑹 este variabila independentă,
𝑦 = 𝑦(𝑥) ese funcția necunoscută, iar 𝑦 ′ = 𝑦 ′ (𝑥) este derivate de ordinul I a funcției
necunoscute.
Observația 1.1. Relația (1.1) se numește forma generală (implicită) a ecuației
diferențiale.
Definiția 1.2. Dacă ecuația (1.1) se poate transcrie în forma
𝑦 ′ = 𝑓(𝑥, 𝑦), (1.2)
atunci aceasta se numește forma explicit (sau normală) a ecuației diferențiale.
Definiția 1.3. Se numește soluție (sau integrală) a ecuației diferențiale (1.1) sau (1.2)
o funcție 𝑦 = 𝑦(𝑥), 𝑦: 𝐼 ⊆ 𝑹 → 𝑹, derivabilă pe 𝐼 pentru care
𝐹 (𝑥, 𝑦(𝑥), 𝑦 ′ (𝑥)) = 0, (∀)𝑥 ∈ 𝐼.
Definiția 1.4. Se numește soluție general (sau integrală generală) a ecuației
diferențiale (1.1) o familie de funcții {𝜙(𝑥; 𝐶)|𝐶 ∈ 𝑹} pentru care
𝐹(𝑥, 𝜙(𝑥; 𝐶), 𝜙 ′ (𝑥; 𝐶)) = 0, (∀)𝑥 ∈ 𝐼, 𝐶 ∈ 𝑹 .
Definiția 1.5. Se numește soluție particulară a ecuației diferențiale (1.1) o funcție 𝑦 =
𝜙1 (𝑥) care se obține din soluția generală dând o valoare particulară constantei reale 𝐶.
Definiția 1.6. O soluție a ecuației diferențiale, care nu se poate obține prin
particularizarea constantei dintr-o soluție generală, se numește soluție singulară.
Observația 1.2. A rezolva sau a integra o ecuație diferențială înseamnă determinarea
tuturor funcțiilor 𝑦 = 𝑦(𝑥) care verifică, pentru 𝑥 dintr-o anumită mulțime o relație de
forma (1.1).
Definiția 1.7. Graficul unei soluții 𝑦 = 𝑦(𝑥) a ecuației se numește curbă integrală a
ecuației date.

4
Definiția 1.8. Prin problema Cauchy atașată unei ecuații (1.1) se înțelege problema
determinării acelor soluții ale ecuației care verifică o egalitate de forma
𝑦(𝑥0 ) = 𝑦0 , (1.3)
unde 𝑥0 ∈ 𝐼, iar 𝑦0 ∈ 𝑹 sunt fixate. Relația (1.3) se numește condiție inițială.
Observația 1.3. O problemă Cauchy constă deci dintr-o ecuație diferențială și o
condiție inițială:
𝑦 ′ = 𝑓(𝑥, 𝑦)
{ (1.4)
𝑦(𝑥0 ) = 𝑦0
Teorema 1.1. Fie ecuația diferențială 𝑦 ′ = 𝑓(𝑥, 𝑦), unde 𝑓: 𝐷 ⊆ 𝑹 → 𝑹, (𝑥0 , 𝑦0 ) ∈ 𝐷.
Dacă f satisface condițiile:
a) 𝑓 este continuă pe 𝐷;
𝜕𝑓
b) 𝑓 admite derivata parțială 𝜕𝑦 continuă pe 𝐷,

atunci există un interval (𝑥0 − ℎ, 𝑥0 + ℎ) și o funcție unică 𝑦 = 𝑦(𝑥) definită

pe acest interval, care să fie soluție a problemei Cauchy.
Observația 1.4. Din punct de vedere geometric, rezolvarea problemei Cauchy
revine la determinarea unei curbe integrale a ecuației care să treacă prin
(𝑥0 , 𝑦0 ).
Observația 1.5. Dacă 𝑦 = 𝜙(𝑥; 𝐶) este o soluție generală a ecuației diferențiale,
atunci problema Cauchy se poate rezolva dacă există 𝐶 ∈ 𝑹 cu proprietatea
că 𝑦0 = 𝜙(𝑥0 ; 𝐶).
𝑑𝑦 𝑑𝑦
Exemplul 1.1. 𝑑𝑥 = 𝑦 2 . Avem 𝑑𝑥 = 𝑦2
; mai departe avem
𝑦
𝑑𝑦 1 1
𝑥= ∫ + 𝑥0 , 𝑥 − 𝑥0 = − +
𝑦2 𝑦 𝑦0
𝑦0

1
𝑦=
1
𝑦0 − 𝑥 + 𝑥0
Aceasta este soluția generală; afară de aceasta, există soluția particulară 𝑦 = 0 . Ea
poate fi obținută punând 𝑦0 = 0 în formula transformată a soluției generale:

5
 𝑦0
𝑦= ;
1 − 𝑦0 (𝑥 − 𝑥0 )
Se poate observa, însă, că pentru 𝑦0 = 0 calculele intermediare nu sunt legitime.
Dacă alcătuim formula
𝑑𝑦
𝑥=∫ + 𝐶, (2.9)
𝑓(𝑦)
obținem
1 1
𝑥 = − + 𝐶, 𝑦=− .
𝑦 𝑥+𝐶
Soluția particulară 𝑦 = 0 nu poate fi obținută din această soluție generală pentru nici o
valoare a lui C; s-ar putea remarca, că această soluție se obține la limită, când 𝐶 → ∞;
fiind o constantă de integrare, este un număr determinat; așa dar, nici sub această
formă soluția 𝑦 = 0 nu se obține din formula (2.9), care ne dă soluția generală.
Exemplul 1.2. Să considerăm mișcarea unui punct 𝑚 pe o dreaptă verticală sub
acțiunea forței de gravitație. Drept axă luam 𝑂𝑦 luăm dreapta verticală, pe care se mișcă
(cade) punctul; originea o situăm pe suprafața pământului sensul pozitiv îl vom
considera de la suprafața pământului în sus. Pentru a cunoaște mișcarea, adică poziția
punctului în fiecare moment 𝑡 după începutul mișcării (ce corespunde valorii 𝑡 = 0),
trebuie să știm cum se exprimă coordonata 𝑦 a acestui punct ca funcție de 𝑡. Astfel, în
cazul nostru variabila independentă este 𝑡, iar funcția căutată este 𝑦. Compunem o
ecuație pentru a-l determina pe 𝑦. Din sensul mecanic al derivatei a doua rezultă, că
accelerația este egală cu 𝑑2 𝑦⁄𝑑2 𝑡; pe de altă parte, știm, că accelerația forței de
greutate în fiecare punct al suprafaței pământului și în apropierea ei este constantă și
(aproximativ) egală cu 981 𝑐𝑚/𝑠𝑒𝑐 2 și se notează cu litera 𝑔, 𝑔 ≈ 981 𝑐𝑚/𝑠𝑒𝑐 2 ; ea
este orientată în jos, prin urmare, în sistemul nostru de coordonate trebuie să i se
atribuie semnul “−„ . Egalând ambele expresii găsite pentru accelerația punctului,
obținem o ecuație, în care funcția 𝑦 este cunoscută.
𝑑2 𝑡
= −𝑔. (∗)
𝑑𝑡 2

6
 Aici este dată valoarea derivatei a doua în raport cu 𝑦 și se cere să se afle funcția.
Luând de două ori integrala nedefinită a ambelor părți ale egalității (*) în raport cu 𝑡,
obținem
𝑑𝑦
= −𝑔𝑡 + 𝐶1 , (∗∗)
𝑑𝑡
𝑔𝑡2
𝑦= + 𝐶1 𝑡 + 𝐶2 . (∗∗∗)
2
Expresia (***) prezintă soluția generală a ecuației (4); ea conține două constante
arbitrare 𝐶1 și 𝐶2 . Să stabilim sensul fizic al acestor constante. Punând în ecuația (**)
𝑡 = 0, obținem:
𝑑𝑦
𝐶1 = ( 𝑑𝑡 ) = 𝑣0 (viteza inițială a punctului);
𝑡=0

În mod analog din ecuația (***) avem:

𝐶2 = (𝑦)𝑡=0 = 𝑦0 (poziția inițială a punctului).
Să scriem soluția generală (***) a ecuației diferențiale (*), folosind aceste notații
noi ale constantelor arbitrare, sub forma:
𝑔𝑡 2
𝑌=− 𝑣0 𝑡 + 𝑦0
2

Acum e clar ce date suplimentare trebuie să avem pentru a obține soluția

particulară, ce reprezintă mișcare bine determnată; trebuie să cunoaștem valorile
numerice ale poziției inițiale a punctului 𝑦0 și a vitezei inițiale 𝑣0 (condițiile inițiale).

7
I.2 Ecuații diferențiale de ordinul I

Primele ecuații diferențiale de ordinul I au fost rezolvate în secolul XVII,

odată cu apariția calcului integral:
𝑦 ′ = 𝑓(𝑥), 𝑥 ∈ 𝐼, (1.5)
unde 𝑓: 𝐼 ⊆ 𝑹 → 𝑹 este o funcție continuă. Soluția acestei ecuații este
𝑥

𝑦(𝑥) = 𝑦0 + ∫ 𝑓(𝑡)𝑑𝑡 .
𝑥0

.
I.2.1 Ecuații cu variabile separabile

Definiția 1.9. Se numește ecuație cu variabile separabile o ecuație de forma

𝑦 ′ = 𝑓(𝑥) · 𝑔(𝑦), (1.6)
unde 𝑓: (𝑎, 𝑏) → 𝑹 și 𝑔: (𝑐, 𝑑) → 𝑹 sunt funcții continue, iar 𝑔 nu se
̅ ).
anulează în nici un punct din intervalul (𝑐, 𝑑) (𝑎, 𝑏, 𝑐, 𝑑, ∈ 𝑹
Observația 1.6. Funcția 𝑔 fiind continuă și nenulă, păstrează semn constant pe
intervalul (𝑐, 𝑑). Fără a restrânge generalitatea, putem presupune că 𝑔 > 0 pe (𝑐, 𝑑)
(în caz contrar, înlocuim 𝑓 și 𝑔 cu −𝑓, respectiv −𝑔). Fie 𝑦 = 𝑦(𝑥), 𝑦: (𝑎, 𝑏) →
(𝑐, 𝑑), o soluție a ecuației (1.6). Atunci putem ”separa variabilele”:

′
𝑦 ′ (𝑥)
𝑦 = 𝑓(𝑥) · 𝑔(𝑦) ⟺ = 𝑓(𝑥), (∀)𝑥 ∈ (𝑎, 𝑏).
𝑔(𝑦(𝑥))
Deoarece 𝑓 este continuă, 𝑓 și fie 𝐹: (𝑎, 𝑏) → 𝑹 o primitivă a sa. De asemenea, fie
1 1
𝐺: (𝑐, 𝑑) → 𝑹 o primitivă a funcției 𝑔. Rezultă că 𝐺 ′ = 𝑔, 𝐺 ∘ 𝑦: (𝑎, 𝑏) → 𝑹 este

derivabilă și
1
(𝐺 ∘ 𝑦)′ (𝑥) = 𝐺 ′ (𝑦(𝑥)) · 𝑦 ′ (𝑥) = · 𝑦 ′ (𝑥) = 𝑓(𝑥), (∀)𝑥 ∈ (𝑎, 𝑏),
𝑔(𝑦(𝑥))
astfel că (𝐺 ∘ 𝑦)′ = 𝑓. Dar atunci (𝐺 ∘ 𝑦)′ = 𝐹 ′ , astfel că există o constant reală 𝐶 ∈
𝑹 cu proprietatea că 𝐺 ∘ 𝑦 = 𝐹 + 𝐶. Rezultă că
𝑦(𝑥) = 𝐺 −1 (𝐹(𝑥) + 𝐶), (∀)𝑥 ∈ 𝐼 ⊆ (𝑎, 𝑏). (1.7)

8
Reciproc, fie 𝑦 = 𝑦(𝑥) de forma (1.7). Atunci
′
𝑦 ′ (𝑥) = (𝐺 −1 (𝐹(𝑥) + 𝐶)) = (𝐺 −1 )′ (𝐹(𝑥) + 𝐶) ⋅ (𝐹(𝑥) + 𝐶)′ =
1 ′ (𝑥)
1 𝑓(𝑥)
= ⋅ 𝐹 = ⋅ 𝑓(𝑥) =
𝐺 ′ (𝐺 −1 (𝐹(𝑥) + 𝐶)) 𝐺 ′ (𝑦(𝑥)) 1
(𝑔) (𝑦(𝑥))

= 𝑓(𝑥) · 𝑔(𝑦(𝑥),
astfel că 𝑦 = 𝑦(𝑥) este soluție a ecuației (1.6). Am demonstrat astfel următoarea

Propoziția 1.1. Fie 𝑓: (𝑎, 𝑏) → 𝑹 și 𝑔: (𝑐, 𝑑) → 𝑹 două funcții continue cu 𝑔 ≠ 0 pe

(𝑐, 𝑑). Atunci ecuația cu variabile separabile
𝑦 ′ = 𝑓(𝑥) · 𝑔(𝑦)
are soluția general
𝑦 = 𝑦(𝑥), 𝑦(𝑥) = 𝐺 −1 (𝐹(𝑥) + 𝐶), (∀)𝑥 ∈ 𝐼 ⊆ (𝑎, 𝑏),
unde 𝐹: (𝑎, 𝑏) → 𝑹 este o primitivă a funcției 𝑓, 𝐺: (𝑐, 𝑑) → 𝑹 este o primitivă a
1
funcției 𝑔, iar 𝐶 ∈ 𝑹 este o constantă reală.

Observația 1.7. Când avem de rezolvat o ecuație diferențială cu variabile separabile,

de forma 𝑦 ′ = 𝑓(𝑥) · 𝑔(𝑦), procedăm astfel:
1) separăm variabilele:
𝑦 ′ (𝑥)
= 𝑓(𝑥).
𝑔(𝑦(𝑥))
2) integrăm și obținem
𝑑𝑦
∫ = ∫ 𝑓(𝑥) 𝑑𝑥 ,
𝑔(𝑦)
egalitate care este echivalentă cu
𝐺 ∘ 𝑦 = 𝐹 + 𝐶, 𝐶 ∈ 𝑹.
3) Scriem soluția general
𝑦(𝑥) = 𝐺 −1 (𝐹 (𝑥) + 𝐶) , 𝐶 ∈ 𝑹
4) Dacă avem date și condiții inițiale, adică avem de rezolvat problema Cauchy
𝑦 ′ = 𝑓(𝑥) · 𝑔(𝑦)
{
𝑦(𝑥0 ) = 𝑦0

9
soluția se obține considerând în soluția generală C = G(y0) − F (x0), sau, echivalent
rezolvând în raport cu y = y(x) ecuația
𝑦(𝑥) 𝑥
𝑑𝑡
∫ = ∫ 𝑓(𝑠)𝑑𝑠. (1.8)
𝑔(𝑡)
𝑦0 𝑥0

Exemplul 1.3. 1) Să considerăm ecuația 𝑦 ′ = 2𝑥 · (1 + 𝑦 2 ). Pentru a o rezolva,

separăm în primul rând variabilele:
𝑦′
= 2𝑥.
1 + 𝑦2
Prin integrare, avem că
𝑑𝑦
∫ = ∫ 2𝑥𝑑𝑥 ,
1 + 𝑦2
de unde, ținând cont de
𝑑𝑦
∫ = 𝑎𝑟𝑐𝑡𝑔(𝑦) + 𝐶
1 + 𝑦2
și

∫ 2𝑥𝑑𝑥 = 𝑥2 + 𝐶,

obținem că
𝑎𝑟𝑐𝑡𝑔(𝑦(𝑥)) = 𝑥 2 + 𝐶, cu 𝐶 ∈ 𝑹.
Soluția generală a ecuației date este atunci
𝑦(𝑥) = 𝑡𝑔(𝑥 2 + 𝐶), 𝐶 ∈ 𝑹 .
2) Să considerăm problema Cauchy
𝑦 ′ = 2𝑥 · 𝑦
{
𝑦(1) = 2
Determinăm soluția generală a ecuației diferențiale din cadrul sistemului:

′
𝑦′ 𝑑𝑦
𝑦 = 2𝑥 · 𝑦 ⟺ = 2𝑥 ⇒ ∫ = ∫ 2𝑥 𝑑𝑥 ⟺ 𝑙𝑛(|𝑦|) = 𝑥 2 + 𝐶, 𝐶 ∈ 𝑹 ⟺ 𝑦
𝑦 𝑦
2 +𝐶 2 2
= ±𝑒 𝑥 , 𝐶 ∈ 𝑹 ⟺ 𝑦 = ±𝑒𝐶 · 𝑒 𝑥 , 𝐶 ∈ 𝑹 ⟺ 𝑦(𝑥) = 𝐾 · 𝑒 𝑥 , 𝐾
= ±𝑒 𝐶 ∈ 𝑹∗ .

10
Pentru a rezolva problema Cauchy, determinăm constanta nenulă 𝐾 astfel încât să fie
verificată condiția inițială 𝑦(1) = 2:
2
𝑦(1) = 2 ⟺ 𝐾 · 𝑒 1 = 2 ⟺ 𝐾 · 𝑒 = 2 ⟺ 𝐾 = 2𝑒.
Obținem astfel soluția
2 𝑥2 2
𝑦(𝑥) = · 𝑒 = 2𝑒 𝑥 − 1.
𝑒
Observația 1.8. Am fi putut rezolva problema Cauchy și direct, fără să mai scriem
soluția generală a ecuației diferențiale, folosind egalitatea integralelor definite:
𝑦(𝑥) 𝑥
𝑑𝑡
∫ = ∫ 2𝑠 𝑑𝑠 ⟺ 𝑙𝑛(𝑦(𝑥)) − 𝑙𝑛(2) = 𝑥 2 − 12 ⟺ 𝑙𝑛(𝑦(𝑥)) = 𝑙𝑛(2) + 𝑥 2 − 1
𝑡
2 1
2 −1 2 −1
⟺ 𝑦(𝑥) = 𝑒 𝑙𝑛(2)+𝑥 ⟺ 𝑦(𝑥) = 2𝑒 𝑥 .
Exemplul 1.4. Să considerăm ecuația
𝑥(𝑦 2 − 1)𝑑𝑥 + 𝑦(𝑥 2 − 1)𝑑𝑦 = 0.
Separăm variabilele, împărțim ambele părți ale ecuației la (𝑦 2 − 1)(𝑥 2 − 1);
obținem
𝑥𝑑𝑥 𝑦𝑑𝑦
+ = 0.
𝑥2 − 1 𝑦2 − 1
Integrăm suma a doua diferențiale:
ln |𝑥 2 − 1| + ln |𝑦 2 − 1| = ln |𝐶|
sau, efectuând pontențierea,
(𝑥 2 − 1) (𝑦 2 − 1) = 𝐶
(pentru simplitate a fost mai comod să scriem constanta de integrare sub forma ln|𝐶|).
Aspectul general al familiei de curbe reprezentată de integrala generală este dat în
figura. În particular, dacă 𝐶 = 0, obținem 4 drepte: 𝑥 = ±1, 𝑦 = ±1, (valorile 𝑥 =
±1 și 𝑦 = ±1 după separarea variabelelor anulează numitorii); ele n-au putut fi
obținute din cvadratură, deoarece în ea figura constantă de integrare ln |𝐶|; deaceea
𝐶 ≠ 0.

Să considerăm acum un exemplu de compunere a unei ecuații diferențiale .

11
Exemplul 1.5. Scurgerea unei lichid dintr-un vas. În hidraulică se deduce o lege,
conform căreia viteza 𝑣 de scurgere a apei printr-un orificiu, aflat la adâncimea ℎ de la
suprafața liberă, este dată de formula 𝑣 = 0,6√2𝑔ℎ 𝑐𝑚/𝑠𝑒𝑐.
Unde 𝑔 este accelerația forței de greutate. Presupunem, că avem o pâlnie, conică,
împlută cu apă, având înălțimea de 10 𝑐𝑚 și unghiul de la vârf 𝛼 = 60°; în partea de
jos se află un orificiu cu aria de 0,5 𝑐𝑚2 (fig. 4). Să se afle legea după care curge apa
din pâlnie.
Funcția căutată este înălțimea ℎ a apei în orice moment 𝑡. Viteza de scurgere 𝑣
variază tot timpul odată cu ℎ; dacă se ia, însă, un interval de timp infinit de mic 𝑑𝑡, ea
poate fi considerată constantă (neglijăm un infinit mic de ordinul superior, a cărui
raport la 𝑑𝑡 tinde către zero pentru 𝑑𝑡 → 0).
Calculăm prin două metode volumul apei, ce se scurge în intervalul de timp de la
𝑡 pâna la 𝑡 + 𝑑𝑡. Pe de o parte, prin orificiul se va scurge un volum, pe care-l ocupă un
cilindru cu baza de 0,5 𝑐𝑚2 și înălțimea 𝑣𝑑𝑡; așa dar, volumul căutat este
−𝑑𝑉 = −0,5𝑣𝑑𝑡 = −0,3√2𝑔ℎ𝑑𝑡.
Pe de altă parte, ca urmare a scurgerii apei înălțimea ℎ va căpăta o creștere negativă
𝑑ℎ, și diferențiala volumului apei scurse se va exprima astfel:
𝜋
−𝑑𝑉 = 𝜋𝑟 2 𝑑ℎ = 𝜋(ℎ 𝑡𝑔 30°)2 = ℎ2 𝑑ℎ.
3
Egalâd ambele expresii găsite pentru – 𝑑𝑉, obținem ecuația diferențială, ce leagă ℎ și
𝑡:

𝜋 2 1
ℎ = −0,3√2𝑔ℎ2 𝑑𝑡.
3
Această ecuație nu conține explicit variabila independentă 𝑡, adică ea aparține tipului
al doilea; separăm variabilele:
𝜋 3
𝑑𝑡 = − ℎ2 𝑑ℎ,
0,9√2𝑔
𝜋2 5 5
𝑡=− ℎ2 + 𝐶 ≈ −0,0314ℎ2 + 𝐶.
0,9√2𝑔 5

12
Constanta arbitrară 𝐶 poate fi determinată din condițiile inițiale: pentru 𝑡 = 0 avem
5
ℎ = 1, de unde 𝐶 ≈ 0,0314 ∙ 102 , și soluția particulară căutată (rezolvată în raport cu
𝑡) va fi
5 5
𝑡≈ 0,0314 (102 − ℎ2 ).

Dacă se cere să aflăm timpul 𝑡1 , în decursul căruia se va scurge toată apa, trebuie să
luăm ℎ = 0; obținem:
5
𝑡1 = 102 ∙ 0,0314 ≈ 10 𝑠𝑒𝑐.

I.2.2. Ecuații diferențiale omogene

Definiția 1.10. O ecuație diferențială se numește ecuație diferențială omogenă dacă

poate fi adusă la forma
𝑥
𝑦 ′ = 𝑓 ( ). (1.9)
𝑦
Pentru a rezolva ecuația se consideră funcția auxiliară
𝑦(𝑥)
𝑧(𝑥) = . (1.10)
𝑥

Din relația de mai sus obținem succesiv:

𝑦(𝑥) = 𝑥 · 𝑧(𝑥) ⇒ 𝑦 ′ (𝑥) = 𝑧(𝑥) + 𝑥 · 𝑧 ′ (𝑥).

Înlocuind în relația (1.9), ținând cont de (1.10), obținem atunci ecuația

𝑧(𝑥) + 𝑥 · 𝑧 ′ (𝑥) = 𝑓(𝑧(𝑥)),
sau, echivalent,
𝑓(𝑧) − 𝑧
𝑧′ = , (1.11)
𝑥
care este o ecuație cu variabile separabile. Rezolvând această ecuație se găsesc soluțiile
𝑧 = 𝑧(𝑥), care ne permit, cu ajutorul relației (1.10) să scriem soluțiile ecuației omogene
(1.9):

13
 𝑦 = 𝑦(𝑥) = 𝑥 · 𝑧(𝑥).
Exemplul 1.6. Să considerăm ecuația 2𝑥𝑦𝑦 ′ = 𝑥 2 + 3𝑦 2 . Împărțind ecuația prin 𝑥 2
se obține
𝑦 2
1 + 3 ( 𝑥) ,
′ 2 2
2𝑥𝑦𝑦 3𝑦 𝑦 ′ 𝑦 ′
= 1 + ⟺ 2 · 𝑦 = 1 + 3 ( ) ⟺ 𝑦 = 𝑦
𝑥2 𝑥2 𝑥 𝑥 2𝑥
𝑦(𝑥)
care reprezintă o ecuație diferențială omogenă. Cu notația 𝑧(𝑥) = obținem ecuația
𝑥

cu variabile separabile

′
1 1 + 3𝑧 2
𝑦 = ·( − 𝑧) .
𝑥 2𝑧
Pentru rezolvarea acesteia scriem succesiv:
2𝑧 · 𝑦 ′ 1 2𝑧 1
= ⇒ ∫ 𝑑𝑧 = ∫ 𝑑𝑥 ⟺ 𝑙𝑛(1 + 𝑧 2 ) = 𝑙𝑛(|𝑥|) + 𝐶, 𝐶 ∈ 𝑹
1 + 𝑧2 𝑥 1 + 𝑧2 𝑥
⟺ 1 + 𝑧 2 = 𝑒 𝑙𝑛(|𝑥|)+𝐶 , 𝐶 ∈ 𝑹 ⟺ 𝑧 2 = ±𝑥 · 𝑒 𝐶 − 1, 𝐶 ∈ 𝑹 ⟺ 𝑧
= ±√𝐾 · 𝑥 − 1, 𝐾 = ±𝑒 𝐶 ∈ 𝑹∗.
Putem scrie atunci soluția ecuației inițiale:
𝑦(𝑥) = ±√𝐾 · 𝑥 − 1 , 𝐾 ∈ 𝑹∗ .
Dacă în plus am avea și o condiție inițială, ca de exemplu 𝑦(1) = 2, determinăm
constanta 𝐾 încât să fie verificată această condiție:
±1 · √𝐾 · 1 − 1 = 2 ⇒ √𝐾 − 1 = 2 ⟺ 𝐾 − 1 = 4 ⟺ 𝐾 = 5 .
Soluția problemei Cauchy este atunci
𝑦(𝑥) = 𝑥√5𝑥 − 1 .
Exemplul 1.7. Să se rezolve ecuația diferențială
𝑑𝑦 2𝑥𝑦
= 2 .
𝑑𝑥 𝑥 − 𝑦 2.
Ecuația este omogenă, facem substituția:
𝑑𝑦 𝑑𝑢
𝑦 = 𝑢𝑥, =𝑢+𝑥 ;
𝑑𝑥 𝑑𝑥
ecuația capătă forma:

14
 𝑑𝑢 2𝑢 𝑑𝑢 𝑢 + 𝑢2
𝑢+𝑥 = sau 𝑥 = .
𝑑𝑥 1 − 𝑢2 𝑑𝑥 1 − 𝑢2
Separăm variabilele:
𝑑𝑥 𝑢2 − 1
+ 𝑑𝑢 = 0.
𝑥 𝑢(𝑢2 − 1)
Descompunem termenul al doilea în fracții elementare și integrăm ambele părți:

2
𝑥(𝑢2 + 1)
ln 𝑥 + ln(𝑢 + 1) − ln 𝑢 = ln 𝐶 sau =𝐶
𝑢
𝑦
fiindcă substituția 𝑢 = 𝑥 și eliberând fracția de numitor obținem:

𝑥 2 + 𝑦 2 = 𝐶𝑦 − 0
familie de cercuri tangente la axa Ox în originea coordonatelor. Altă soluție este și 𝑦 =
01 .

𝑑𝑦
Exemplul 1.8. 9𝑦 𝑑𝑥 − 18𝑥𝑦 + 4𝑥 3 = 0. Ecuația devine omogenă, dacă punem 𝑦 =

𝑧 2 . Efectuând această substituție, obținem ecuația omogenă:

𝑑𝑦
9𝑧 3 𝑑𝑥 − 9𝑥𝑧 2 + 2𝑥 3 = 0.

Prin substituția 𝑧 = 𝑢𝑥 obținem:

9𝑢3 (𝑢𝑑𝑥 + 𝑥𝑑𝑢) − 9𝑢2 𝑑𝑥 + 2𝑑𝑥 = 0;
sau
9𝑢3 𝑑𝑢 𝑑𝑥
4 2 + = 0;
9𝑢 − 9𝑢 + 2 𝑥
Efectuând acum schimbarea de variabilă 𝑢2 = 𝑣, având
9𝑣𝑑𝑣 2𝑑𝑥
+ =0
9𝑣 2 − 9𝑣 + 2 𝑥
sau
6𝑑𝑣 3𝑑𝑣 2𝑑𝑥
− + = 0,
3𝑣 − 2 3𝑣 − 1 𝑥
(3𝑣−2)2 𝑥 2
de unde 𝐶, sau, revenind treptat la variabilele inițiale, obținem
3𝑣−1

15
 (3𝑢2 − 2)2 𝑥 2 (3𝑧 2 + 2𝑥 2 )2 (3𝑦 − 2𝑥 2 )2
= 𝐶, = 𝐶, = 𝐶.
3𝑢2 3𝑧 2 − 𝑥 2 3𝑦 − 𝑥 2
Se consideră ecuația diferențială de forma:
𝑎1 𝑥 + 𝑏1 𝑦 + 𝑐1
𝑦′ = 𝑓 ( ), (𝑖)
𝑎2 𝑥 + 𝑏2 𝑦 + 𝑐2
care este ecuații diferențiale reductibile la omogene, în care 𝑓 este o funcție continuă,
iar 𝑎1 , 𝑏1 , 𝑐1 , 𝑎2 , 𝑏2 , 𝑐2 sunt careva constante reale.
Vom enumera cazurile când ecuația (i) poate fi redusă la o ecuație cu variabile
separabile.
Dacă 𝑐1 = 𝑐2 = 0, atunci ecuația (i) este omogenă și se integrează efectuând
substituția (ii).
Fie 𝑐1 ≠ 0 sau 𝑐2 ≠ 0 și notăm ∆= 𝑎1 𝑏2 − 𝑎2 𝑏1 . Dacă ∆= 0, atunci prin substituția
𝑎1 𝑥 + 𝑏1 𝑦 = 𝑧(𝑥) sau 𝑎2 𝑥 + 𝑏2 𝑦 = 𝑧(𝑥), ecuația (i) se aduce la o ecuație cu variabile
separabile.
Dacă însă ∆≠ 0, atunci prin substituția
𝑥 = 𝑢 + 𝛼; 𝑦 = 𝑣 + 𝛽; 𝑑𝑥 = 𝑑𝑢; 𝑑𝑦 = 𝑑𝑣, (𝑖𝑖)
unde (𝛼; 𝛽) este unica soluție a sistemului
𝑎1 𝑥 + 𝑏1 𝑦 + 𝑐1 = 0, 𝑎2 𝑥 + 𝑏2 𝑦 + 𝑐2 = 0, (𝒊𝒊𝒊)
ecuația (i) se aduce la o ecuație omogenă de forma:
𝑑𝑣 𝑎1 𝑢 + 𝑏1 𝑣
=
𝑑𝑢 𝑎2 𝑢 + 𝑏2 𝑣
sau
(𝑎1 𝑢 + 𝑏1 𝑣)𝑑𝑢 = (𝑎2 𝑢 + 𝑏2 𝑣)𝑑𝑣,
𝑣
care se integrează prin substituția (1.10): = 𝑡.
𝑢

Ecuația diferențială de forma:

(𝑎1 𝑥 + 𝑏1 𝑦 + 𝑐1 )𝑑𝑥 + (𝑎2 𝑥 + 𝑏2 𝑦 + 𝑐2 )𝑑𝑦 = 0
care e un caz particular al ecuației (i).
Exemplul 1.9. Să se integreze ecuația diferențială
(2𝑥 + 𝑦 + 1)𝑑𝑥 + (𝑥 + 2𝑦 − 1)𝑑𝑦 = 0;

16
Deoarece ∆= 4 − 1 = 3 ≠ 0, utilizăm substituția 𝑥 = 𝑢 + 𝛼 și 𝑦 = 𝑣 + 𝛽.
Pentru a afla 𝛼 și 𝛽, rezolvăm sistemul de ecuații:
2𝑥 + 𝑦 + 1 = 0 𝑦 = −1 − 2𝑥 𝑦 = −1 − 2𝑥 𝑥 = −1,
{ ⟺{ ⟺{ ⟺{
𝑥 + 2𝑦 − 1 = 0 𝑥 + 2(−1 − 2𝑥) − 1 = 0 −3𝑥 = 3 𝑦 = 1.
Așadar, avem: 𝛼 = −1 și 𝛽 = 1, deci 𝑥 = 𝑢 − 1 și 𝑦 = 𝑣 + 1.
(2(𝑢 − 1) + 𝑣 + 1 + 1)𝑑𝑢 + (𝑢 − 1 + 2(𝑣 + 1) − 1)𝑑𝑣 = 0;
(2𝑢 + 𝑣)𝑑𝑢 + (𝑢 + 2𝑣)𝑑𝑣 = 0. Am obținut o ecuație diferențială omogenă.
𝑣
Efectuăm substituția 𝑢 = 𝑡; 𝑣 = 𝑢𝑡; 𝑑𝑣 = 𝑢𝑑𝑡 = 𝑡𝑑𝑢, atunci:

(2𝑢 + 𝑢𝑡)𝑑𝑢 + (𝑢 + 2𝑢𝑡)(𝑢𝑑𝑡 + 𝑡𝑑𝑢) = 0;

2𝑢𝑑𝑢 + 2𝑢𝑡𝑑𝑢 + 𝑢2 𝑑𝑡 + 2𝑢2 𝑡𝑑𝑡 + 2𝑢𝑡 2 𝑑𝑢 = 0;
𝑑𝑢 (1 + 2𝑡)𝑑𝑡
2𝑢(𝑡 2 + 𝑡 + 1)𝑑𝑢 + 𝑢2 (1 + 2𝑡)𝑑𝑡 = 0; 2 + 2 = 0.
𝑢 𝑡 +𝑡+1
Revenind la variabilele inițiale, obținem integrala generală:
1 𝑥3
∙ + 𝑙𝑛|𝑥| + 𝐶 = 0.
3 𝑦3
Exemplul 1.10. Să se integreze ecuația diferențială
𝑦
′ −
𝑥∙𝑦 =𝑦+ 2𝑥𝑒 𝑥 .
𝑦
𝑦
Împărțim ecuația la 𝑥 ≠ 0, atunci 𝑦 ′ = 𝑥 + 2𝑒 −𝑥 . Ecuația diferențială are forma

(1.9) și este o ecuație omogenă.

𝑦
Punem 𝑥 = 𝑣; 𝑦 = 𝑣 ∙ 𝑥; 𝑦 ′ = 𝑣 + 𝑥 ∙ 𝑣 ′ . Avem
𝑑𝑣 𝑑𝑥
𝑣 + 𝑥 ∙ 𝑣 ′ = 𝑣 + 2𝑒 −𝑣 ; 𝑥 ∙ 𝑣 ′ = 2𝑒 −𝑣 ; 𝑥𝑑𝑣 = 2𝑒 −𝑣 𝑑𝑥; 𝑒 −𝑣 = 2 𝑥
.

Am obținut o ecuație diferențială cu variabile separate. Integrăm ambii membri și

obținem:
𝑑𝑥
∫ 𝑒 𝑣 𝑑𝑣 = 2 ∫ ; 𝑒 𝑣 = 2𝑙𝑛|𝑥| + 𝐶; 𝑒 𝑣 = ln 𝑥 2 + 𝐶.
𝑥
Revenind la variabilele inițiale, obținem soluția generală
𝑦
𝑒 𝑥 = ln 𝑥 2 + 𝐶.

17
I.2.3. Ecuații diferențiale liniare de ordinul I

Definiția 1.11. O ecuație diferențială de forma

𝑦 ′ + 𝑃 (𝑥) · 𝑡 = 𝑄(𝑥), (1.12)

în care 𝑃, 𝑄 ∶ 𝐼 ⊆ 𝑹 → 𝑹 sunt două funcții continue, se numește ecuație

diferențială liniară de ordinul I.
Observația 1.9. Denumirea provine de la faptul că atât funcția necunoscută
𝑦, cât și derivata sa 𝑦 ′ apar numai la puterea întâi.
Observația 1.10. Dacă 𝑄(𝑥) = 0, ecuația se numește ecuație liniară omogenă
de ordinul I, în caz contrar ea numindu-se ecuație liniară neomogenă
de ordinul I.
Pentru rezolvarea ecuației (1.12) vom folosi metoda variației constantelor:
1) Vom determina soluția generală 𝑦 = 𝜙(𝑥; 𝐶) a ecuației omogene 𝑦 ′ + 𝑃 (𝑥) ·
𝑦 = 0, după care
2) Vom înlocui constanta 𝐶 cu o funcție 𝐶(𝑥), pe care o vom determina
în așa fel încât funcția 𝑦 = 𝜙(𝑥; 𝐶(𝑥)) să fie soluție a ecuației neomogene
𝑦 ′ + 𝑃 (𝑥) · 𝑡 = 𝑄(𝑥).
Fie deci ecuația omogenă
𝑦 ′ + 𝑃 (𝑥) · 𝑡 = 0.
Aceasta este o ecuație cu variabile separabile, pentru care putem scrie succesiv:

′
𝑦′ 𝑑𝑦
𝑦 = −𝑃 (𝑥) · 𝑦 ⟺ = −𝑃(𝑥) ⇒ ∫ = − ∫ 𝑃(𝑥)𝑑𝑥 ⟹ 𝑙𝑛(|𝑦|)
𝑦 𝑦

= − ∫ 𝑃 (𝑥)𝑑𝑥 + 𝐶, 𝐶 ∈ 𝑹 ⟺ 𝑦(𝑥) = ±𝑒 𝐶 · 𝑒 − ∫ 𝑃 (𝑥)𝑑𝑥 , 𝐶 ∈ 𝑹

⟺ 𝑦(𝑥) = 𝐾 · 𝑒 − ∫ 𝑃 (𝑥)𝑑𝑥 , 𝐾 = ±𝑒 𝐶 ∈ 𝑹∗ .
Pentru ecuația neomogenă căutăm aum o solu• zie de forma
𝑦(𝑥) = 𝐾(𝑥) · 𝑒 − ∫ 𝑃 (𝑥) 𝑑𝑥 ,
prin ”varierea constantei” 𝐾. Pentru funcția 𝑦 de mai sus avem
𝑦 ′ (𝑥) = 𝐾 ′ (𝑥) ∙ 𝑒 − ∫ 𝑃 (𝑥) 𝑑𝑥 + 𝐾(𝑥) · 𝑒 − ∫ 𝑃 (𝑥) 𝑑𝑥 · (−𝑃 (𝑥)) .

18
înlocuind în ecuația (1.12) obținem
𝐾 ′ (𝑥) ∙ 𝑒 − ∫ 𝑃 (𝑥)𝑑𝑥 + 𝐾(𝑥) · 𝑒 − ∫ 𝑃 (𝑥)𝑑𝑥 · (−𝑃 (𝑥)) + 𝐾(𝑥) · 𝑒 − ∫ 𝑃 (𝑥)𝑑𝑥 ∙ 𝑃 (𝑥) =

𝑄(𝑥) ⟺ 𝐾 ′ (𝑥) = 𝑄(𝑥) · 𝑒 ∫ 𝑃 (𝑥)𝑑𝑥 ⟹ 𝐾(𝑥) =∫ 𝑄(𝑥) · 𝑒 ∫ 𝑃 (𝑥)𝑑𝑥 𝑑𝑥 + 𝐾1 , 𝐾1 ∈ 𝑹.

Obținem atunci soluția generală a ecuației (1.12):

𝑦(𝑥) = (∫ 𝑄(𝑥) · 𝑒 ∫ 𝑃 (𝑥)𝑑𝑥 𝑑𝑥 + 𝐾1 ) · 𝑒 − ∫ 𝑃 (𝑥)𝑑𝑥 , 𝐾1 ∈ 𝑹 .

Exemplul 1.11. Să considerăm problema Cauchy

𝑦 ′ + 2𝑥𝑦 = 𝑥 3
{ 𝑒−1
𝑦(0) =
2
Ecuația diferențială din cadrul problemei este una liniară de ordinul I, cu 𝑃(𝑥) =
2𝑥 și 𝑄(𝑥) = 𝑥 3 . Soluția sa generală va fi de forma

𝑦(𝑥) = (∫ 𝑥 3 ∙ 𝑒 ∫ 2𝑥𝑑𝑥 𝑑𝑥 + 𝐾) · 𝑒 − ∫ 2𝑥𝑑𝑥 𝑑𝑥, 𝐾 ∈ 𝑹 .

Avem

∫ 2𝑥𝑑𝑥 = 𝑥 2 + 𝐶

și
2 1 2 1 2 ′
∫ 𝑥 3 ∙ 𝑒 𝑥 𝑑𝑥 = ∫ 𝑥 2 ∙ (2𝑥 ∙ 𝑒 𝑥 )𝑑𝑥 = ∫ 𝑥 2 ∙ (𝑒 𝑥 ) 𝑑𝑥
2 2
1 2 2 1 2 2
= (𝑥 2 ∙ 𝑒 𝑥 − ∫(𝑥 2 )′ ∙ 𝑒 𝑥 𝑑𝑥) = (𝑥 2 ∙ 𝑒 𝑥 − 𝑒 𝑥 )
2 2
1 𝑥2 2
= ∙ 𝑒 (𝑥 − 1),
2
astfel că
1 2 2 1 2
𝑦(𝑥) = ( ∙ 𝑒 𝑥 (𝑥 2 − 1) + 𝐾) · 𝑒 −𝑥 = (𝑥 2 − 1) + 𝐾 · 𝑒 −𝑥 , 𝐾 ∈ 𝑹 .
2 2
Determinăm acum constanta 𝐾 ∈ 𝑹, astfel încât să fie verificată condiția inițială
𝑒−1
𝑦(0) = :
2

1 𝑒−1 𝑒
∙ (−1) + 𝐾 · 𝑒 0 = ⟺ 𝐾 = ,
2 2 2

19
și soluția problemei Cauchy este
1 2 𝑒 2 1 2
𝑦(𝑥) = (𝑥 − 1) + ∙ 𝑒 𝑥 = (𝑥 2 − 1 + 𝑒 1−𝑥 ).
2 2 2
Exemplul 1.12. Să se integreze ecuația 𝑦 ′ + 𝑦 = 𝑒 𝑥 .

Observăm că ecuația dată este o ecuație liniară cu 𝑃(𝑥) = 1 și 𝑄(𝑥) = 𝑒 𝑥 .

Folosim formula

𝑦(𝑥) = (∫ 𝑄(𝑥) · 𝑒 ∫ 𝑃 (𝑥)𝑑𝑥 𝑑𝑥 + 𝐾1 ) · 𝑒 − ∫ 𝑃 (𝑥)𝑑𝑥 , 𝐾1 ∈ 𝑹 .

Calculăm integralele nedefinite din această formulă. Avem:

∫ 𝑃(𝑥)𝑑𝑥 = ∫ 𝑑𝑥 = 𝑥 + 𝐶1 și

𝑒 2𝑥
∫ 𝑄(𝑥) ∙ 𝑒 ∫ 𝑃(𝑥)𝑑𝑥 𝑥
∙ 𝑑𝑥 = ∫ 𝑒 ∙ 𝑒 𝑥+𝐶1
𝑑𝑥 = 𝑒 𝐶1
∙ + 𝐶2 .
2

Prin urmare, soluția generală a ecuației date după formula (3) este:

1 𝑒 𝐶1 2𝑥
𝑦 = 𝑒 −(𝑥+𝐶1 ) (𝐶 + 𝑒 𝐶1 ∙ 𝑒 2𝑥 + 𝐶2 ) = 𝑒 −𝑥 ∙ 𝑒 −𝐶1 [(𝐶 + 𝐶2 ) + ∙𝑒 ]
2 2
1
= 𝐶3 ∙ 𝑒 −𝑥 + 𝑒 𝑥 , 𝐶3 ∈ 𝑅.
2

I.2.4. Ecuații diferențiale de tip Bernoulli

Definiția 1.12. O ecuație diferențială de forma

𝑦 ′ + 𝑃 (𝑥 ) · 𝑦 = 𝑄 (𝑥 ) ∙ 𝑦 𝛼 , (1.13)

în care 𝑃, 𝑄 ∶ 𝐼 ⊆ 𝑹 → 𝑹 sunt două funcții continue, cu 𝑄 neidentic nulă, iar 𝛼 ∈

𝑹 \ {0, 1}, se numește ecuație diferențială de tip Bernoulli.
Observația 1.11. Valorile exceptate ale exponentului α corespund unor ecuații liniare
de ordinul I (omogenă pentru 𝛼 = 1, respectiv neomogenă pentru 𝛼 = 0).
Pentru rezolvarea ecuației (1.13), împărțim ecuația prin 𝑦 𝛼 , obținând
𝑦 ′ ∙ 𝑦 −𝛼 + 𝑃 (𝑥) · 𝑦1−𝛼 = 𝑄(𝑥),

20
 sau, echivalent,
(1 − 𝛼) 𝑦 ′ ∙ 𝑦 −𝛼 + (1 − 𝛼) 𝑃 (𝑥) · 𝑦1−𝛼 = (1 − 𝛼) 𝑄(𝑥),
Considerăm funcția auxiliară 𝑧(𝑥) = 𝑦(𝑥)1−𝛼 , pentru care 𝑧 ′ = (1 − 𝛼)𝑦 ′ 𝑦 −𝛼 .
Înlocuind în relația de mai sus, avem că
𝑧 ′ + (1 − 𝛼)𝑃 (𝑥) · 𝑧 = (1 − 𝛼)𝑄(𝑥),
care este o ecuație liniară de ordinul I în raport cu funcția necunoscută
𝑧 = 𝑧(𝑥). Rezolvând această ecuație, din soluția sa 𝑧 = 𝑧(𝑥) putem obține
1
o soluție 𝑦 = 𝑦(𝑥) = 𝑧(𝑥)1−𝛼 a ecuației de tip Bernoulli inițiale.

Exemplul 1.13. Să considerăm ecuația diferențială

𝑦 ′ + 4𝑥𝑦 = 𝑥 √𝑦.
1
Aceasta este o ecuație de tip Bernoulli, în care 𝑃(𝑥) = 4𝑥, 𝑄(𝑥) = 𝑥, iar 𝛼 = 2. Pentru

𝑧 = 𝑧(𝑥) = 𝑦(𝑥)1−𝛼 = √𝑦(𝑥) obținem atunci ecuația liniară

𝑥
𝑧 ′ + 2𝑥 · 𝑧 = ,
2
a cărei soluție generală are forma
𝑥
𝑧(𝑥) = (∫ · 𝑒 ∫ 2𝑥 𝑑𝑥 + 𝐾 ) · 𝑒 ∫ 2𝑥 𝑑𝑥 , 𝐾 ∈ 𝑹.
2
Obținem
1 2 2 1 2
𝑧(𝑥) = ( · 𝑒 𝑥 + 𝐾 ) ∙ 𝑒 −𝑥 = + 𝐾 · 𝑒 −𝑥 .
4 4

Prin urmare,
2
1
2
1 −𝑥 2
𝑦(𝑥) = (𝑧(𝑥))1−𝛼 = (𝑧(𝑥)) = ( + 𝐾 · 𝑒 ) , 𝐾 ∈ 𝑹 .
4
Exemplul 1.14. În fizică se stabilește următoarea relație între intensitatea 𝑖 a curentului
și forța electromotoare 𝐸 într-un circuit având rezistența 𝑅 și inducția 𝐿 (𝑅 și 𝐿 sunt
constante)
𝑑𝑖
𝐸 = 𝑅𝑖 + 𝐿 .
𝑑𝑡

21
 Dacă considerăm 𝐸 ca funcție dată de 𝑡, atunci acesta este o ecuație diferențială
liniară pentru intensitatea curentului 𝑖. Să o scriem astfel
𝑑𝑖 𝑅 𝐸
+ 𝑖= . (1.14)
𝑑𝑡 𝐿 𝐿

Să integrăm ecuația (1.14) în ipoteza că 𝐸 = 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡, și cu condiția inițială 𝑖 = 0

pentru 𝑡 = 0 (conectarea unei forțe electromotoare continue într-un circuit în care nu
era curent). Integrarea ecuației liniare omogene ne dă
𝑑𝑖 𝑅 𝑅
−𝐿 𝑡
= − 𝑑𝑡, 𝑖= 𝐶𝑒 .
𝑖 𝐿
În locul variației constantei, vom trece la soluția generală a ecuației (1.14),
încercând o soluție particulară de forma unei constant 𝐴 introducând-o în ecuație,
obținem
𝑅 𝐸 𝐸
𝐴= , 𝐴= .
𝐿 𝐿 𝑅
Așadar, soluția generală a ecuației (1.14) este, în ipoteza noastră
𝐸 𝑅
𝑖= + 𝐶𝑒 − 𝐿 𝑡 .
𝑅
Determinând 𝐶 din condiția inițială pentru 𝑡 = 0, avem
𝐸 𝐸
0= + 𝐶, 𝐶=− .
𝑅 𝑅
Soluția particulară căutată va fi
𝐸 𝑅
𝑖= (1 − 𝑒 − 𝐿 𝑡 ).
𝑅
Pentru 𝑡 = 0, intensitatea curentului este 0, iar apoi se apropie repede de valoarea
𝐸
constantă 𝑅 (procesul de stabilire a curentului continuu).

22
CAPITOLUL II. FACTOR INTEGRANT
II.1. Ecuaţii cu diferențiale totale
Orice ecuație de ordinul înâi, rezolvată în raport cu derivata
𝑑𝑦
= 𝑓(𝑥, 𝑦), (2.1)
𝑑𝑥
poate fi scrisă sub forma diferențială
𝑑𝑦 − 𝑓(𝑥; 𝑦) 𝑑𝑥 = 0,
sau, înmulțind ambii membri cu o funcție 𝑁(𝑥, 𝑦), o scriem sub o formă mai simetrică
𝑀(𝑥, 𝑦)𝑑𝑥 + 𝑁(𝑥, 𝑦)𝑑𝑦 = 0. (2.2)
Să examinăm cazul particular, când membrul întâi al ecuaţiei (2.2) este diferențiala
totală a unei funcții 𝑈 (𝑥, 𝑦)
𝜕𝑈 𝜕𝑈
𝑀𝑑𝑥 + 𝑁𝑑𝑦 ≡ 𝑑𝑈 ≡ 𝑑𝑥 + 𝑑𝑦.
𝜕𝑥 𝜕𝑦
În acest caz, ecuația (2.2) se numeşte ecuaţie cu diferențiale totale (exacte). Ultima
identitate este echivalentă cu două relații
𝜕𝑈 𝜕𝑈
𝑀= , 𝑁= . (2.3)
𝜕𝑥 𝜕𝑦
Dacă în ecuația (2.2) substitim în locul lui 𝑦 − soluția ecuatiei (1), vom avea 𝑑𝑈 = 0,
de unde
𝑈(𝑥, 𝑦) = 𝐶 (2.4)
pentru valorile 𝑥 şi 𝑦 corespunzătoare acestei soluții (C este o constantă); și invers,
pentru funcţia 𝑦, definită de ecuația (2.4), avem 𝑑𝑈 = 0. Aşadar, ecuația (2.4),
conținând o constantă arbitrară, constituie o integrală a ecuației (2.2) cu diferențiale
totale.
Pentru ca să existe o soluție 𝑦 (𝑥) a ecuației diferenţiale (2.1), care să ia valoarea
𝑦0 , pentru 𝑥 = 𝑥0 , este suficient ca ecuația (2.4) să definească pe 𝑦 ca funcție implicită
de 𝑥, adică în punctul (𝑥0 , 𝑦0 ) să avem
𝜕𝑈
( ) = 𝑁(𝑥0 , 𝑦0 ) ≠ 0.
𝜕𝑦 (𝑥
0 ,𝑦0 )

23
În acest caz, soluţia 𝑦(𝑥), care trece prin punctul (𝑥0 , 𝑦0 ), se determină din ecuația
𝑈(𝑥, 𝑦) = 𝑈(𝑥0 , 𝑦0 ).
Dacă 𝑁(𝑥0 , 𝑦0 ) = 0, iar 𝑀(𝑥0 , 𝑦0 ) ≠ 0, relația (2.4) defineşte pe 𝑥 ca funcție de 𝑦. O
excepție în ceea ce priveşte existenţa şi unicitatea soluţiei o constituie numai punctele
în care 𝑀(𝑥0 , 𝑦0 ) = 𝑁(𝑥0 , 𝑦0 ) = 0. Aceste puncte sunt punctele singulare ale ecuației
(2.2).
Să găsim un criteriu cu ajutorul căruia să putem stabili pentru o ecuație dată
(2.2), dacă ea aparține sau nu clasei de ecuații cu diferențialele exacte. Presupunând
existența derivatelor corespunzătoare, obținem din egalitățile (2.3) două expresii
∂2 U
pentru ∂x ∂y, pe care egalându-le, obținem condiția necesară

∂M ∂N
= (2.5)
∂y ∂x
Să arătăm că condiția (2.5) este şi suficientă. Anume, presupunând-o îndeplinită,
vom găsi funcția 𝑈(𝑥, 𝑦) care satisface relațiile (2.3). Avem
𝜕𝑈
= 𝑀(𝑥, 𝑦),
𝜕𝑥
de unde integrând în raport cu 𝑥 de la 𝑥0 la 𝑥 şi considerând că y este constant, obținem
𝑥

𝑈(𝑥, 𝑦) = ∫(𝑀(𝑥, 𝑦) 𝑑𝑥 + 𝜑 (𝑦). (2.3)’

𝑥0

Funcția construită (2.3′) satisface pentru orice 𝜑 prima din relațiile (2.3). Să arătăm
că, dacă este îndeplinită condiția de integrabilitate (2.5), se poate găsi o funcţie 𝜑(𝑦)
astfel, încât să fie îndeplinită și a doua relație (2.3). Aplicând regula derivării unei
integrale în raport cu un parametru, găsim din formula (2.3′)
𝑥
𝜕𝑈 𝜕𝑀(𝑥, 𝑦)
= ∫ 𝑑𝑥 + 𝜑 ′ (𝑦).
𝜕𝑦 𝜕𝑦
𝑥0

Folosind identitatea (2.5), obținem

24
 𝑥
𝜕𝑈 𝜕𝑁(𝑥, 𝑦)
= ∫ 𝑑𝑥 + 𝜑 ′ (𝑦) = 𝑁(𝑥, 𝑦) − 𝑁(𝑥0 , 𝑦) + 𝜑 ′ (𝑦).
𝜕𝑦 𝜕𝑦
𝑥0

Această expresie va fi egală cu 𝑁 (𝑥, 𝑦), dacă punem

𝜑 ′ (𝑦) = 𝑁(𝑥0 , 𝑦),
de unde, una din valorile 𝜑(𝑦) este
𝑥

𝜑(𝑦) = ∫ 𝑁(𝑥0 , 𝑦)𝑑𝑦 .

𝑥0

Aşadar, funcția 𝑈(𝑥, 𝑦) a fost găsită. Egalând-o cu o constantă arbitrară, obţinem

integrala generală a ecuației (2.2)
𝑥 𝑦

𝑈(𝑥, 𝑦) ≡ ∫ 𝑀(𝑥, 𝑦)𝑑𝑥 + ∫ 𝑁(𝑥0 , 𝑦)𝑑𝑦 = 𝐶 . (2.6)

𝑥0 𝑦0

Observația 2.1. În practică, este mai simplu să derivăm egalitatea (2.3′) în raport cu
𝜕𝑈
𝑦 și, înlocuind prin funcția cunoscută 𝑁(𝑥, 𝑦), să determinăm 𝜑′(𝑦) din egalitatea
𝜕𝑦

obţinută şi apoi să găsim 𝜑 printr-o cuadratură.

Exemplul 2.1. Să se rezolve ecuaţia diferenţială

(𝑥𝑦 + 𝑦 2 )𝑑𝑥 + (𝑥𝑦 + 1)𝑑𝑦 = 0 (2.7)
În această ecuaţie avem:
𝑀(𝑥, 𝑦) = 𝑥𝑦 + 𝑦 2 ,
𝑁(𝑥, 𝑦) = 𝑥𝑦 + 1.
Ușor se verifică că ecuaţia (2.7) nu posedă factor integrant ce depinde de variabila 𝑥:
1 𝜕𝑀 𝜕𝑁 𝑥 + 2𝑦 − 𝑦 𝑥+𝑦
( − )= = ≠ 𝜑(𝑥),
𝑁 𝜕𝑦 𝜕𝑥 𝑥𝑦 − 1 𝑥𝑦 + 1
dar posedă factor integrant ce depinde de variabila 𝑦:
1 𝜕𝑁 𝜕𝑀 𝑦 − 𝑥 − 2𝑦 𝑥+𝑦 1
( − )= =− = − ≡ 𝜓(𝑦)(𝑦  0).
𝑀 𝜕𝑦 𝜕𝑥 𝑥𝑦 + 𝑦 𝑦(𝑥 + 𝑦) 𝑦
Găsim:

25
 1
(𝑦) = .
𝑦
Înmulţind ecuaţia iniţială (2.7) la ( 𝑦) vom obţine o ecuaţie cu diferenţială totală de
forma
1
(𝑥 + 𝑦)𝑑𝑥 + (𝑥 + ) 𝑑𝑦 = 0 (2.8)
𝑦
Compunem sistemul
𝜕𝑈
= 𝑥 + 𝑦,
𝜕𝑥
(2.9)
𝜕𝑈 1
=𝑥+ .
{ 𝜕𝑦 𝑦
Din prima ecuaţie, integrând după variabila 𝑥, găsim funcția 𝑈(𝑥, 𝑦):
𝑥2
𝑈(𝑥, 𝑦) = ∫(𝑥 + 𝑦)𝑑𝑥 + 𝐶(𝑦) = + 𝑥𝑦 + 𝐶(𝑦)
2
şi substituim în a doua ecuaţie a sistemului (2.9). Găsim funcția 𝐶( 𝑦):
𝜕𝑈 1
= 𝑥 + 𝐶 ′ (𝑦) = 𝑥 + , 𝐶 ′ (𝑦) = 𝑦 −1
𝜕𝑦 𝑦
iar 𝐶(𝑦) = 𝑙𝑛 𝑦 + 𝐶. Deci sistemul (2.9) are soluţia
𝑥2
𝑈(𝑥, 𝑦) = + 𝑥𝑦 + 𝑙𝑛 𝑦 + 𝐶, (2.10)
2
iar integrala generală a ecuaţiei (2.7) are forma
𝑥2
+ 𝑥𝑦 + 𝑙𝑛 𝑦 = 𝐶
2
Exemplul 2.2.
(3x 2 + 6xy 2 )dx + (6x 2 y + 4y 3 )dy = 0.
Aici,
𝑀 = 3𝑥 2 + 6𝑥𝑦 2 , 𝑁 = 6𝑥 2 𝑦 + 4𝑦 3 ,
𝜕𝑀 𝜕𝑁
= 12𝑥𝑦 = .
𝜕𝑦 𝜕𝑥
Condiția (2.5) este îndeplinită.

26
 𝜕𝑈
= 3𝑥 2 + 6𝑥𝑦 2 ,
𝜕𝑥
𝑈 = 𝑥 3 + 3𝑥 2 𝑦 2 + 𝜑(𝑦);
calculăm 𝜑′(𝑦):
𝜕𝑈
𝜑 ′ (𝑦) = − 6𝑥 2 𝑦 = 𝑁 − 6𝑥 2 𝑦 = 4𝑦 3 ,
𝜕𝑦
𝜑(𝑦) = 𝑦 4 + 𝐶.
Integrala completă este 𝑈 ≡ 𝑥 3 + 3𝑥 2 𝑦 2 + 𝑦 4 = 𝐶.

2.2. Factor integrant

Dacă membrul întâi al ecuației (2.2) nu este o diferențială totală, se pune problema
dacă nu se poate găsi o funcție 𝑓(𝑥, 𝑦), astfel încât, prin înmulțirea cu această funcție,
membrul întâi al ecuației (2.2) să devină o diferențială totală a unei functii 𝑈(𝑥, 𝑦). O
astfel de funcție 𝜇 se numeste factor integrant. În modul acesta, dacă 𝜇 este factor
integrant, avem
𝜕𝑈 𝜕𝑈
𝜇(𝑀 𝑑𝑥 + 𝑁𝑑𝑦) = 𝑑𝑈; 𝜇𝑀 = , 𝜇𝑁 = . (2.12)
𝜕𝑥 𝜕𝑦
Prima problemă: există pentru orice ecuație de ordinul întâi un factor integrant? Din
teorema de existenţă ştim că, în anumite condiții, ecuația (2.1) are integrala generală,
𝑈 (𝑥, 𝑦) = 𝐶.
Să derivăm această egalitate în raport cu 𝑥, presupunând că 𝑦 este funcție de 𝑥. În
modul acesta, vom elimina constanta 𝐶 şi vom ajunge la ecuația diferențială
𝜕𝑈 𝜕𝑈 𝑑𝑦 𝜕𝑈 𝜕𝑢
𝑑𝑥 + 𝑑𝑦 = 0, sau =− | .
𝜕𝑥 𝜕𝑦 𝑑𝑥 𝜕𝑥 𝜕𝑦
Această ecuație trebuie să fie identică cu ecuația inițială (2.2), pe care o vom scrie
astfel
𝑑𝑦 𝑀
=− .
𝑑𝑥 𝑁
Comparând ambele forme ale aceleiaşi ecuații diferențiale ajungem la egalitatea

27
 𝜕𝑈 𝜕𝑈
𝑀 𝜕𝑈 𝜕𝑈 𝜕𝑦
− =− | , sau 𝜕𝑥 = =𝜇
𝑁 𝜕𝑥 𝜕𝑦 𝑀 𝑁
(prin 𝜇 am notat valoarea comună a ultimelor două relații).
Din ultimele egalități, avem
𝜕𝑈 𝜕𝑈
𝜇𝑀 = , 𝜇𝑁 = ,
𝜕𝑥 𝜕𝑦
adică 𝜇 este un factor integrant. Aşadar, orice ecuaţie diferențială de ordinul înâi, care
satisface anumite condiții, are un factor integrant.
Numărul factorilor integranți ai unei ecuații date este infinit. Într-adevăr, fie 𝜇
un factor integrant al ecuației (2.2), iar 𝑈 (𝑥, 𝑦) = C o integrală a acestei ecuații.
Atunci, 𝜇1 = 𝜑(𝑈)𝜇, unde 𝜑 este o funcție derivabilă arbitrară, este de asemenea un
factor integrant. Într-adevăr, expresia
𝜑1 (𝑀𝑑𝑥 + 𝑁𝑑𝑦) = 𝜑(𝑈) 𝜇 (𝑀𝑑𝑥 + 𝑁𝑑𝑦) = 𝜑(𝑈) 𝑑𝑈
este diferențiala totală a funcției
Φ(𝑈) = ∫ 𝜑(𝑈)𝑑𝑈.
Prin urmare,
𝜇1 = 𝜑(𝑈)𝜇 (2.11)
este un factor integrant al ecuației (2.2).
Să arătăm că orice factor integrant al ecuației (2.2) este dat de formula (2.11).
Într-adevăr, să presupunem că, în afară de factorul integrant 𝜇, există încă un
factor integrant μ1 . Avem
𝜇(𝑀𝑑𝑥 + 𝑁𝑑𝑦) = 𝑑𝑈, (2.12)
𝜇1 (𝑀𝑑𝑥 + 𝑁𝑑𝑦) = 𝑑 𝑉, (2.12′)
unde 𝑉 este o funcție de 𝑥, 𝑦. Scriind explicit ultimele identități, avem
𝜕𝑈 𝜕𝑈 𝜕𝑉 𝜕𝑉
𝜇𝑀 = , 𝜇𝑁 = , 𝜇1 𝑀 = , 𝜇1 𝑁 = ,
𝜕𝑥 𝜕𝑦 𝜕𝑥 𝜕𝑦
de unde
𝜕𝑈 𝜕𝑈 𝜕𝑉 𝜕𝑉
: = : ,
𝜕𝑥 𝜕𝑦 𝜕𝑥 𝜕𝑦

28
sau
∂U ∂U
∂x ∂y
|| |=0
∂V ∂V|
∂x ∂y
În modul acesta, jacobianul funțiilor 𝑈 și 𝑉, este identic nul și, deoarece
∂U
≢ 0,
∂y
între aceste funcții există o relație de forma
𝑉 = 𝜓(𝑈).
Egalitatea (2.12′) ne dă atunci
𝜇1 (𝑀𝑑𝑥 + 𝑁𝑑𝑦) = 𝜓′(𝑈)𝑑𝑈 = 𝜓′(𝑈)𝜇 (𝑀𝑑𝑥 + 𝑁𝑑𝑦),
de unde
𝜇1 = 𝜓′ (𝑈)𝜇,
ceea ce trebuia demonstrat.

Consecinţa 2.1. Dacă se cunosc doi factori integranți 𝜇 și 𝜇1 ai ecuației (2.2), esențial
diferiți (adică factori integranți care nu diferă numai printr-un factor constant), atunci
integrala generală se obtine fără nici o cvadratură sub forma
𝜇1
= 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡.
𝜇
Într-adevăr, pe baza celor demonstrate, ultima egalitate are forma Φ(𝑈) = 𝐶,
iar aceasta este tocmai integrala generală a ecuației (2.2).

2.3. Determinarea factorului integrant

Din definiția factorului integrant, avem:
𝜕(𝜇𝑀) 𝜕(𝜇𝑁)
= ,
𝜕𝑦 𝜕𝑥
sau
𝜕𝜇 𝜕𝜇 𝜕𝑀 𝜕𝑁
𝑁 −𝑀 =( − )𝜇 (2.13)
𝜕𝑥 𝜕𝑦 𝜕𝑦 𝜕𝑥
sau încă, împărțind ambii membri ai relației (2.13) prin μ, avem
29
 𝜕𝑙𝑛𝜇 𝜕𝑙𝑛𝜇 𝜕𝑀 𝜕𝑁
𝑁 −𝑀 = − . (2.13’)
𝜕𝑥 𝜕𝑦 𝜕𝑦 𝜕𝑥
Am obținut sub forma (2.13) sau (2.13′) o ecuație cu derivate parțiale pentru
determinarea funcției necunoscute 𝜇. Problema integrării unei astfel de ecuații în cazul
general este mai simplă decât problema rezolvării ecuației (2.2) Desigur, este suficient
să cunoaştem numai o singură soluție particulară a ecuației (2.13). Uneori reuşim să
găsim, pe baza anumitor particularități ale ecuației (2.13), o astfel de soluție particulară
şi atunci integrarea ecuației (2.2) se reduce la cvadraturi.
Să examinăm, de exemplu, cazul când există factori integranți, funcții numai de
𝜕𝜇
𝑥. În acest caz, 𝜕𝑦 = 0 și ecuația (2.13) devine

𝜕𝑀 𝜕𝑁
𝜕𝑙𝑛𝜇 𝜕𝑦 − 𝜕𝑥
= . (2.14)
𝜕𝑥 𝑁
Este clar că, pentru existenţa unui factor integrant independent de 𝑦, este suficient şi
necesar ca membrul al doilea să fie o funcție numai de 𝑥. În acest caz, ln 𝜇 se găseşte
printr-o cvadratură.

Exemplul 2.3.
𝑦3
(2𝑥𝑦 + 𝑥 𝑦 + ) 𝑑𝑥 + (𝑥 2 + 𝑦 2 ) 𝑑𝑦 = 0.
2
3
Aici,
𝜕𝑀 𝜕𝑁
−
𝜕𝑦 𝜕𝑥 2𝑥 + 𝑥 2 + 𝑦 2 − 2𝑥
= =1
𝑁 𝑥2 + 𝑦2
Prin urmare, avem
𝑑 ln 𝜇
= 1, 𝜇 = 𝑒𝑥
𝑑𝑥
Ecuaţia
𝑦3
𝑒 (2𝑥𝑦 + 𝑥 𝑦 + ) 𝑑𝑥 + 𝑒 𝑥 (𝑥 2 + 𝑦 2 ) 𝑑𝑦 = 0
𝑥 2
3
este o ecuație cu diferențiale exacte. O integram:

30
 𝑥
𝑦3 2 𝑥 (2𝑥 2 )𝑑𝑥
𝑦3 𝑥
𝑈 = ∫ 𝑒 (2𝑥𝑦 + 𝑥 𝑦 + ) 𝑑𝑥 + 𝜑(𝑦) = 𝑦 ∫ 𝑒 +𝑥 + 𝑒 + 𝜑(𝑦)
3 3

𝑥
𝑦2 2
= 𝑦𝑒 (𝑥 + ) + 𝜑(𝑦).
3
∂U
Pentru a găsi 𝜑(𝑦), calculăm și egalând cu 𝜇𝑁
∂y

𝑒 𝑥 (𝑥 2 + 𝑦 2 ) + 𝜑 ′ (𝑦) = 𝑒 𝑥 (𝑥 2 + 𝑦 2 ),
de unde
𝜑 ′ (𝑦) = 0,
și integrala generală a ecuației noastre este

𝑥
𝑦22
𝑦𝑒 (𝑥 + ) = 𝐶.
3

Să examinam cazul particular al unui factor integrant dependent numai de 𝑥, când

𝑁 = 1. În acest caz, ecuația are forma
𝑑𝑦 − 𝑓(𝑥, 𝑦)𝑑𝑥 = 0. (2.15)
Ecuatia (2.14) devine
𝑑 ln 𝜇 𝜕𝑓(𝑥, 𝑦)
=−
𝑑𝑥 𝜕𝑦
𝜕𝑓
cu condiția ca 𝜕𝑦 să fie funcția numai de 𝑥,

𝜕𝑓(𝑥, 𝑦)
= 𝜑(𝑥).
𝜕𝑦
În acest caz, 𝑓(𝑥, 𝑦) are forma
𝑓 (𝑥, 𝑦) = 𝜑(𝑥) 𝑦 + 𝜓(𝑦),
adică ecuația, scrisă sub forma (2.15) și care admite un factor integrant dependent
numai de 𝑥, este o ecuație liniară.
Din ecuația (2.14), avem
𝑑 ln 𝜇
= −𝜑(𝑥), 𝜇 = 𝑒 ∫ 𝜑(𝑥)𝑑𝑥 .
𝑑𝑥
Ecuația liniară
31
 𝑑𝑦
+ 𝑃(𝑥)𝑦 = 𝑄(𝑥)
𝑑𝑥
are factorul integrant
𝜇 = 𝑒 ∫ 𝑃(𝑥)𝑑𝑥 .
Avem aici încă o metodă de integrare a unei ecuații liniare. În mod analog, obținem
condiția ca ecuația diferenţială să admită un factor integrant dependent numai de 𝑦 și
însăşi expresia acestui factor.

Exemplul 2.4. Ecuația

𝑑𝑦
− 𝑦 tg 𝑥 = cos 𝑥
𝑑𝑥
are factorul integrant
𝑒 − ∫ tg 𝑥𝑑𝑥 = cos 𝑥.
Îmulțind cu acest factor ambii membri ai ecuației, avem
𝑐𝑜𝑠 𝑥 𝑑𝑦 − 𝑦 𝑠𝑖𝑛 𝑥 𝑑𝑥 − 𝑐𝑜𝑠𝑥 2 𝑑𝑥 = 0,
unde membrul înâi este o diferențială totală. Integrând, găsim

𝑦 𝑐𝑜𝑠𝑥 − ∫ 𝑐𝑜𝑠 2 𝑥 𝑑𝑥 = 𝐶

sau
𝑥 1
𝑦𝑐𝑜𝑠𝑥 − − 𝑠𝑖𝑛 𝑥 𝑐𝑜𝑠 𝑥 = 𝐶,
2 2
care este integrala generală.
Observăm că separarea variabilelor se reduce la o înmulțire cu un factor
integrant. Într-adevăr, dacă se dă ecuația
𝑀(𝑥) 𝑁 (𝑦) 𝑑𝑥 + 𝑃(𝑥) 𝑄 (𝑦) 𝑑𝑦 = 0,
atunci, pentru separarea variabilelor, înmulțim ambii membri cu
1
𝜇 =
𝑁(𝑦)𝑃(𝑥)

este clar că, după înmulțire, membrul întâi al ecuației devine o diferențială totală, adică
𝜇 este factor integrant.

32
 Folosind această observaţie, să găsim factorul integrant al unei ecuații omogene
𝑀 (𝑥, 𝑦)𝑑𝑥 + 𝑁(𝑥, 𝑦)𝑑𝑦 = 0, (2.16)
unde 𝑀 şi 𝑁 sunt funcții omogene de acelaşi ordin 𝑚. Ştim că prin introducerea unei
𝑦
noi funcții 𝑢 = 𝑥 , variabilele ecuației se separă. Într-adevăr, avem

𝑀(𝑥, 𝑦) = 𝑀(𝑥, 𝑥𝑢) = 𝑥 𝑚 𝑀 (1, 𝑢)

(în virtutea omogenității) și analog
𝑁(𝑥, 𝑦) = 𝑥 𝑚 𝑁 (1, 𝑢).
Introducând aceste expresii precum și 𝑑𝑦 = 𝑥𝑑𝑢 + 𝑢𝑑𝑥 în ecuația (2.16), obținem
𝑥 𝑚 { [𝑀(1, 𝑢) + 𝑁 (1, 𝑢). 𝑢]𝑑𝑥 + 𝑥𝑁 (1, 𝑢)𝑑𝑢 } = 0.
Pentru separarea variabilelor trebuie să înmulţim ambii membri cu factorul integrant
1
𝜇=
𝑥 𝑚+1 [𝑀(1, 𝑢) + 𝑁(1, 𝑢) ∙ 𝑢]
sau, revenind la variabilele vechi 𝑥, 𝑦, să înmulțim cu
1
𝜇= .
𝑥𝑀(𝑥, 𝑦) + 𝑦𝑁(𝑥, 𝑦)
Acesta este factorul integrant al ecuației omogene (2.16). El există întotdeauna, afară
de cazul 𝑥𝑀 + 𝑦𝑁 ≡ 0
sau
𝑀 𝑦
=− ,
𝑁 𝑥
adică pentru ecuația
𝑦 𝑑𝑥 − 𝑥 𝑑𝑦 = 0.
Exemplul 2.5. Să se integreze ecuația diferențială
(𝑥 − 𝑦) 𝑑𝑥 + (𝑥 + 𝑦) 𝑑𝑦 = 0,
Pentru această ecuație factorul integrant va fi
1 1
𝜇= = 2
𝑥(𝑥 − 𝑦) + 𝑦(𝑥 + 𝑦) 𝑥 + 𝑦 2
Înmulțind ambii membri ai ecuației cu acest factor şi grupând termenii, obținem
𝑥 𝑑𝑥 + 𝑦 𝑑𝑦 𝑥𝑑𝑦 − 𝑦 𝑑𝑥
+ = 0,
𝑥2 + 𝑦2 𝑥2 + 𝑦2
33
sau
1 𝑦
𝑑 ln(𝑥 2 + 𝑦 2 ) + 𝑑 arctg = 0,
2 𝑥
de unde
𝑦
√𝑥 2 + 𝑦 2 = 𝐶𝑒 − arctg𝑥 .

Exempul 2.6. Să considerăm ecuaţia diferenţială de ordinul întâi, de forma

𝑑𝑦 𝑎𝑥 + 𝑏𝑦
= , (2.17)
𝑑𝑥 𝑐𝑥 + 𝑑𝑦

care este o ecuaţie diferenţială omogenă, iar 𝑎, 𝑏, 𝑐, 𝑑 sunt coeficienți reali.

Vom arăta că ecuația (2.17) întotdeauna posedă factor integrant de forma:

1
𝜇= , (2.18)
𝑎00 + 𝑎10 𝑥 + 𝑎01 𝑦 + 𝑎20 𝑥 2 + 𝑎11 𝑥𝑦 + 𝑎02 𝑦 2

unde 𝑎𝑖𝑗 sunt coeficienţi reali. Scriem identitatea (2.13) pentru funcţia 𝜇(𝑥, 𝑦) și avem:

(𝑎𝑥 + 𝑏𝑦)(𝑎10 + 2𝑎20 𝑥 + 𝑎11 𝑦) + (𝑐𝑥 + 𝑑𝑦)(𝑎01 + 𝑎11 𝑥 + 2𝑎02 𝑦) ≡

≡ (𝑎 + 𝑑)(𝑎00 + 𝑎10 𝑥 + 𝑎01 𝑦 + 𝑎20 𝑥 2 + 𝑎11 𝑥𝑦 + 𝑎02 𝑦 2 ). (2.19)

Egalând coeficienţii pe lângă aceleaşi puteri a necunoscutelor 𝑥 şi 𝑦 în (2.19) obţinem

sistemul (2.20):

𝑥 2 : 𝑎𝑎20 + 𝑐𝑎11 − 𝑑𝑎20 = 0

𝑥𝑦: 𝑐𝑎02 + 𝑏𝑎20 = 0

𝑦 2 : 𝑏𝑎11 + 𝑑𝑎02 − 𝑎𝑎02 = 0 𝑥 ∶ 𝑏𝑎11 + 𝑑𝑎02 − 𝑎𝑎02 =

0 (2.20)

𝑥: 𝑐𝑎01 − 𝑑𝑎10 = 0

𝑦: 𝑎𝑎01 − 𝑏𝑎10 = 0

34
𝑥 0 : (𝑎 + 𝑑)𝑎00 = 0

Rezolvăm sistemul (2.20) în raport cu coeficienții 𝑎𝑖𝑗 , ai factorului integrant. Găsim

𝑐 𝑏
𝑎10 = 𝑎01 = 0, 𝑎20 = 𝑎 , 𝑎02 = 𝑎 , 𝑎 − 𝑑 ≠ 0.
𝑑 − 𝑎 11 𝑎 − 𝑑 11

Substituind în (2.20), obținem:

𝑑−𝑎
𝜇= .
𝑎11 (𝑐𝑥 2 + (𝑑 − 𝑎)𝑥𝑦 − 𝑏𝑦 2 )

Astfel am arătat, că ecuația (2.17) posedă factorul integrant de forma (2.21)

𝑑−𝑎
𝜇(𝑥, 𝑦) = . (2.21)
𝑐𝑥 2 + (𝑑 − 𝑎)𝑥𝑦 − 𝑏𝑦 2

În practică, pentru a găsi factorul integrant se utilizează frecvent următorul

procedeu: toți termenii ecuației se împart în două grupe, astfel încât, pentru fiecare din
ei, să se poată determina ușor un factor integrant. Apoi se scriu expresiile celui mai
general factor integrant pentru fiecare grupă și se examinează dacă nu se pot cumva
alege funcțiile arbitrare care intra în aceste expresii, astfel încât ambii factori integranți
să fie egali între ei. Dacă acest lucru este posibil, factorul integrant al ecuației este găsit.

Exemplul 2.7.
(𝑥 − 𝑦 2 )𝑑𝑥 + 2𝑥𝑦𝑑𝑦 = 0
Împărțim în două grupe
(𝑥𝑑𝑥) + (−𝑦 2 𝑑𝑥 + 2𝑥𝑦𝑑𝑦) = 0.
Pentru paranteza înâi avem, evident, factorul integrant 1, iar expresia generală a
factorului integrant este 𝜇1 = 𝜑(𝑥). Pentru a doua paranteză avem, evident, factorul
1
integrant 𝑥𝑦 2. Înmulţind cu acest factor întegrant, avem

𝑑𝑥 2𝑦𝑑𝑦
− + 2 = 0.
𝑥 𝑦
Integrala generală este

35
 𝑦2
𝑈2 ≡ = 𝐶.
𝑥

Expresia generală a factorului integrant pentru paranteza a doua este

1 𝑦2
𝜇2 = 2 𝜓 ( ).
𝑥𝑦 𝑥
Acum căutăm să alegem pe 𝜓 astfel, încât 𝜇2 să aibă aceeași formă ca și 𝜇1 , adică să
fie o funcție numai de 𝑥. Este evident că pentru aceasta este suficient să punem
1
𝜓(𝑈2 ) = 𝑈2 . Aşadar, avem definitiv 𝜇 = 𝑥 2 . Înmulțind ecuația dată cu 𝜇 avem

𝑑𝑥 2𝑥𝑦𝑑𝑦 − 𝑦 2 𝑑𝑥
+ = 0,
𝑥 𝑥2
de unde
𝑦2
ln 𝑥 + = 𝐶.
𝑥

Ecuaţia Bernoulli
𝑦 ′ + 𝑝(𝑥)𝑦 = 𝑞(𝑥) ∙ 𝑦 𝑛
are factorul integrant de forma
𝜇(𝑥) = 𝑦 −𝑛 𝑒 (1−𝑛) ∫ 𝑝(𝑥)𝑑𝑥 .
Exemplul 2.8. Să se integreze ecuația diferențială
𝑥𝑦 ′ + 𝑦 = 𝑥𝑦 2 𝑙𝑛𝑥.
Ecuația dată are următorul factorul integrant
1 1
𝜇(𝑥 ) = ∙ .
𝑦2 𝑥
Înmulțind ecuația cu acest factor integrant, obținem
𝑦′ 1 𝑙𝑛𝑥
+ = .
𝑥𝑦 2 𝑥 2 𝑦 𝑥
Scriem ecuația dată sub formă simetrică
𝑑𝑦 𝑙𝑛𝑥 1
− ( − ) 𝑑𝑥 = 0.
𝑥𝑦 2 𝑥 𝑥 2𝑦

36
Deoarece are loc condiția lui Euler, ecuația dată este cu diferențială totală exactă.
Compunem sistemul
𝜕𝑈 𝑙𝑛𝑥 1
= −( − 2 ),
𝜕𝑥 𝑥 𝑥 𝑦
(2.22)
𝜕𝑈 1
= 2.
{ 𝜕𝑦 𝑥𝑦
Din a doua ecuaţie, integrând după variabila 𝑦, găsim funcția 𝑈(𝑥, 𝑦):
𝑑𝑦 1
𝑈(𝑥, 𝑦) = ∫ + 𝐶(𝑥) = − + 𝐶(𝑥)
𝑥𝑦 2 𝑥𝑦
şi substituim în a prima ecuaţie a sistemului (2.22). Găsim funcția 𝐶(𝑥):
𝜕𝑈 1 1 𝑙𝑛𝑥 𝑙𝑛𝑥
= 2 + 𝐶 ′ (𝑥) = 2 − , 𝐶 ′ (𝑥) = −
𝜕𝑥 𝑥 𝑦 𝑥 𝑦 𝑥 𝑥
1
iar 𝐶(𝑥) = − 2 𝑙𝑛2 𝑥 + 𝐶. Deci sistemul (2.22) are soluţia
1 1 2
𝑈(𝑥, 𝑦) = − − 𝑙𝑛 𝑥 + 𝐶, (2.10)
𝑥𝑦 2
iar integrala generală a ecuaţiei are forma
1 1 2
+ 𝑙𝑛 𝑥 = 𝐶.
𝑥𝑦 2

37
 CONCLUZII
După cum se poate observa matematica modernă se caracterizează prin penetrarea
intensivă în alte științe, în multe feluri acest proces se datorează împărțirii matematicii într-o
serie de zone independente. Limbajul matematicii s-a dovedit a fi universal, iar aceasta este o
reflectare obiectivă a universalității legilor diverselor lumi din jurul nostru.
În lucrarea dată:
1. am studiat noțiunea de factor integrant şi am stabilit unele criterii de existenţă a
factorului integrant;
2. am găsit factorul integrant pentru unele ecuaţii diferenţiale elementare de
ordinul întâi: ecuația cu variabile separabile, ecuaţia omogenă, ecuaţia liniară
de ordinul întâi, ecuația lui Bernoulli;
3. am rezolvat unele exemple concrete.

38
 BIBLIOGRAFIE
1. V.S. Șipaciov, Matematica superioară, Lumina, Chișinău, 1992,
2. V. V. Stepanov, Curs de ecuații diferențile, Editura Tehnică, 1955,
3. Н.М. Матвеев, Сборник задач и упражнений по обыкновенным
дифференциальным уравнениям, Издательство 3-е испр. и дополн. Минск,
“Вышэйш. Школа”, 1967.
4. I.C. Șcerbațchi „Curs de analiză matematică”, vol. 2; Manual pentru studenții
instituțiilor de învățământ superior cu profil tehnic, economic și agrar. Editura
“Amprenta”, Chișinău, 2002.
5. А.Ф. Филиппов, Сборник задач по дифференциальным уравнениям, Ижевск:
“РХД”, 2000.

39