1

4. CELULELE AUXILIARE

Celulele auxiliare îndeplinesc roluri complementare limfocitelor, în cadrul sistemului imun

adaptativ. În același timp, unele celule auxiliare sunt celule efectorii ale sistemului imun înnăscut.
Celulele auxiliare sunt heterogene structural și funcțional și au roluri în ambele ramuri ale
răspunsului imun adaptativ: aferentă şi eferentă.

Ramura aferentă este formată din mecanismele de transmitere a informaţiei ca din

momentul apariţiei antigenului în organism şi recunoaşterea lui ca non-self, până la activarea
completă a limfocitelor efectoare: LB şi LTC. Pe calea aferentă, celulele auxiliare îndeplinesc
funcţii importante în:
 Recunoașterea și preluarea antigenelor
 Prelucrarea antigenelor
 Prezentarea antigenelor, în complex cu moleculele moleculele complexului major de
histocompatibilitate de tip II (MHC II)
 Sinteza de citokine.

Ramura eferentă reprezintă ansamblul proceselor prin care sunt degradate şi eliminate
antigenele solubile şi corpusculate:
 Captarea şi fagocitarea complexelor imune
 Distrugerea celulelor ţintă acoperite de anticorpi
 Degradarea resturilor celulelor distruse
 Secreţia de citokine şi alţi mediatori proflogistici (proinflamatori).

Celulele auxiliare sunt:

 Celule prezentatoare de antigen (APC)
 Celule fără rol de APC: polimorfonucleare circulante (neutrofile, eozinofile, bazofile) şi
mastocite.

APC sunt celule cu rol esenţial în generarea RIU şi RIC faţă de antigenele timodependente,
care sunt cele mai frecvente în natură. Antigenele timodependente sunt acele antigene care
declanșează un răspuns imun la care participă și LTH.
APC sunt singurele celule care pot recunoaște antigenele timodependente în formă nativă.
APC prelucrează aceste antigene, selectează cele mai imunogene fragmente şi le prezintă
limfocitelor.

MACROFAGELE

Sistemul fagocitar mononuclear este format din monocitele circulante și macrofagele

rezidente în țesuturi.
Macrofagele (MF) provin din monocite, care se găsesc în sânge, în ţesuturi şi în cavităţile
naturale ale organismului. Monocitele au originea în măduva hematogenă, dintr-un precursor
comun cu PMN.

Trecerea monocitelor în țesuturi se face numai la nivelul anumitor zone ale endoteliului,
situate în vecinătatea unui focar imun. În ţesuturi monocitele stimulate se deplasează sub acţiunea
unor factori chemotactici.
Sub acţiunea unor citokine cu rol inductor produse de limfocite, monocitele se diferențiază,
transformându-se morfologic şi funcţional în MF rezidente şi apoi în MF activate. MF activate sunt
 2

capabile să îndeplinească funcţia de APC. MF tisulare au o durată de viaţă de câteva luni, până la
câțiva ani.
Transformarea monocitelor în MF presupune schimbări importante:
 Dimensiunea celulelor creşte de 5-10 ori (MF au diametre de 25-50 microni).
 Creşte numărul şi dimensiunea mitocondriilor şi lizozomilor, se dezvoltă aparatul Golgi.
 Crește cantitatea de enzime hidrolitice din lizozomi.
 Devin multinucleate prin fuzionare sau prin endomitoză.
 Citoplasma emite numeroase pseudopode, care dau la microscopul electronic un aspect de
meduză cu prelungiri fine şi dantelate.

Macrofagele se găsesc în aproape toate țesuturile organismului, în special în țesutul

conjunctiv și în apropierea membranei bazale a vaselor sanguine mici. Se află în număr mare în
organele în care exista un aflux mare de antigene: splină, ganglioni limfatici, plămâni, ficat.
Există macrofage specifice anumitor țesuturi (tabelul I). Acestea au capacitate de sinteză de
ADN şi de diviziune. Proliferarea acestor MF este indusă de anumiţi factori locali.
Pe lângă MF fixate în ţesuturi există şi MF libere în cavităţile seroase: MF peritoneale,
pleurale şi sinoviale.
Monocitele şi MF se pot deplasa prin chemotactism, adică migrează direcţionat sub
influența unor stimuli chemotactici.

Tabelul I. Forme particulare de macrofage

Ţesutul Forma particulară a MF

 ţesutul osos  osteoclastele
 articulaţiile  sinoviocitele
 alveolele pulmonare  MF alveolare
 lobulii hepatici  celulele Kuppfer
 SNC  microglia
 Rinichii  celulele mezangiale

Funcțiile principale ale macrofagelor sunt:

• fagocitoza – mecanism important de apărare nespecifică.
• procesarea și prezentarea antigenului – rol de APC în apărarea nespecifică.
• secreția de citokine si de mediatori ai inflamației – stimulează imunitatea înnăscută și adaptativă.

Rolul MF în cadrul apărării nespecifice - Fagocitoza

Fagocitoza este un important mecanism de aparare nespecifică, care constă în înglobarea și

digerarea antigenului de către celule specializate.
Macrofagul poate fagocita:
• antigene exogene complexe - virusuri, bacterii, paraziți.
• particule insolubile.
• celulele lezate sau moarte, resturi celulare.
• factori ai coagulării activați.
Capacitatea de fagocitoză a macrofagului este mult crescută dacă antigenul respectiv este
opsonizat. Opsonizarea reprezintă procesul prin care un antigen este recunoscut de anticorpi
specifici sau de componenta C3b a complementului, care se atașează în număr mare pe suprafața
acestuia.
 3

Moleculele de C3b se găsesc permanent în lichidele interstiţiale, pentru că se produc

continuu, în cantităţi mici, pe calea alternă a complementului. Moleculele C3b se depozitează pe
toate suprafeţele non-self, indiferent de specificitatea antigenică a acestora. După opsonizarea
antigenelor corpusculate cu C3b, acestea sunt captate de MF care au pe suprafaţă receptori pentru
C3b, numiţi CR (CR1 şi CR3).
IgG se găsesc în cantităţi mari în lichidele interstiţiale şi în sânge. Moleculele de IgG
recunosc determinanţii antigenici de pe suprafaţa bacteriilor, de care se leagă prin fragmentul Fab.
MF captează bacteriile opsonizate pentru că au pe suprafaţă receptori pentru fragmentul Fc
al IgG, numiţi Fc gama R.
După fagocitare, antigenele sunt distruse prin mecanisme dependente de oxigen și prin
acțiunea enzimelor lizozomale.

Rolul MF în cadrul răspunsului imun adaptativ

MF participă la răspunsul imun datorită funcţiei lor de APC profesioniste. În funcţia de

APC, MF parcurg o serie de etape:
 Captarea antigenelor
 Endocitarea antigenelor
 Procesarea și prezentarea antigenelor
 Conservarea epitopilor.

Captarea și endocitarea antigenelor se desfășoară în cursul procesului de fagocitoză.

Procesarea si prezentarea antigenului

Macrofagele au capacitatea de a selecționa anumite peptide relevante din punct de vedere
antigenic, pe care le asociază cu molecule ale complexului major de histocompatibilitate de tip II
(MHC II). Acestea vor fi expuse ulterior pe membrana MF. Antigenele sunt prezentate limfocitelor
T helper (LTH), celule cu rol esențial în imunitatea adaptativă, atât umorală cât și celulară. LTH
pot recunoaște antigenul doar în condițiile în care acesta este prezentat împreună cu MHC II.
Astfel, MF are funcția de celulă prezentatoare de antigen. Dintre fragmentele rezultate este ales
fragmentul cel mai imunogen, care se numeşte epitop. MF transportă antigenele spre ariile timo-
dependente, adică populate cu LT, ale organelor limfoide periferice: ganglionii limfatici şi splina.

Conservarea epitopului
În MF se conservă o cantitate mică din epitopi, care sunt eliberaţi progresiv în următoarele
zile. Conservarea are rol în întreţinerea răspunsului imun mai mult timp şi în generarea unui
răspuns imun mai intens printr-o stimulare prelungită a limfocitelor.

CELULELE DENDRITICE

Celulele dendritice sunt specializate în prezentarea antigenelor. Se caracterizează printr-o

structură arborescentă, cu un corp celular cu puţină citoplasmă perinucleară şi numeroase
prelungiri ramificate care pătrund printre celulele din jur. Aceste pseudopode au un aspect
caracteristic care a făcut să fie comparate cu dendritele neuronilor. Ele sunt foarte multe (sute pe o
celulă) și foarte subţiri şi lungi, depăşind de 4-5 ori diametrul celulei.
Datorită lungimii lor, pseudopodele celulelor dendritice permit supravegherea unor spaţii
întinse de ţesut cu ajutorul unui număr mic de celule.

Celulele dendritice îndeplinesc în cadrul răspunsului imun următoarele funcţii:

 Captează antigenele de la porţile de intrare.
 4

 Transportă antigenele spre organele limfoide secundare - ganglionii limfatici şi splină.

 Prezintă în organele limfoide secundare antigenele spre LB şi LT.

Pe parcursul desfăşurării funcţiei lor imunologice, clasele de celule dendritice se

transformă una în alta. Se consideră în prezent că o celulă dendritică îşi schimbă morfologia în
funcţie de teritoriul unde se găseşte.
Exista 4 tipuri principale de celule dendritice:
• celulele Langerhans
• celule dendritice interstițiale
• celulele dendritice foliculare
• celulele dendritice limfoide.

Celulele Langerhans
Celulele dendritice din tegumente şi submucoase se numesc celule Langerhans. Sunt
aşezate la porţile de intrare ale antigenelor în organism:
 Subcutanat, în strat aproape continuu în stratul spinos al epidermului.
 La nivelul submucoaselor bucală, faringiană, bronşică, digestivă, a colului uterin.
Rolul celulelor Langerhans este de captare a antigenelor. După aceea ele trec în limfă și
ajung în ganglionii limfatici, unde prezintă antigenele spre LTH.

Celulele dendritice interstiţiale

Aceste celule se găsesc în interstiţiul organelor nelimfoide: ficat, rinichi, plămân, cord.
Rolul lor este de captare a antigenelor, de aceea au receptori de suprafaţă pentru antigenele
opsonizate: CR şi Fc gama R.
După ce celulele dendritice interstiţiale captează antigenele, ele trec în sânge şi apoi ajung
în splină, unde prezintă antigenele spre LTH.

NEUTROFILELE

Neutrofilele provin din măduva hematogenă, din celula suşă comună pentru monocite şi
granulocite (GM-CFU). Din seria granulocitară se diferenţiază neutrofilele (peste 90%),
eozinofilele şi bazofilele.
Neutrofilele trăiesc în sânge sub 24 h, chiar dacă nu extravazează spre un focar inflamator.
Aproximativ jumătate din ele se deplasează lent, rostogolindu-se pe endoteliul vascular.
Neutrofilele sunt celule polinucleare, cu un diametru de aproximativ 12 microni, cu o
formă variabilă (datorită permanentei emiteri de pseudopode). Nucleul este multilobat și prezintă
granulații citoplasmatice care se colorează atât cu coloranți acizi cât și bazici. Neutrofilele se mai
numesc polimorfonucleare neutrofile (PMN) datorită nucleului multilobat. Reprezintă 60 - 70%
din totalul leucocitelor din sangele periferic.
Neutrofilele sunt primele celule care ajung intr-un focar inflamator. Sunt celule cu rol
foarte important în imunitatea innăscută (nespecifică).
Neutrofilele strabat endoteliul capilar (diapedeză) și se deplasează în țesuturi
(chemotactism) pentru a ajunge la nivelul focarului imun.
Neutrofilele au rol important mai ales împotriva bacteriilor cu habitat extracelular, pe care le
fagocitează cu ajutorul echipamentul enzimatic conținut în granulele primare și secundare:
 Granulele primare au dimensiuni mai mari și sunt mai dense decât cele secundare și conțin:
peroxidază, lizozim și diverse enzime hidrolitice.
 Granulele secundare conțin colagenază, lizozim și lactoferină.
Atât granulele primare cât și cele secundare fuzionează cu fagozomul în timpul fagocitozei,
 5

mecanism similar cu cel întalnit în fagocitoza realizată de macrofage.

Distrugerea microorganismelor de către neutrofile se realizează prin mecanisme
dependente și independente de oxigen. Neutrofilele sintetizează cantități mai mari de radicali de
oxigen, intermediari reactivi de azot și defensine decât macrofagele. În schimb, neutrofilele au o
durată de viață mai scurtă și sunt distruse după ce își epuizează echipamentul enzimatic în timpul
fagocitozei. Macrofagele au capacitate de regenerare a lizozomilor și supraviețuiesc chiar după
fagocitoza unui număr crescut de bacterii.

COMPLEXUL MAJOR DE HISTOCOMPATIBILITATE

Complexul major de histocompatibilitate (major histocompatibility complex - MHC) este

format din molecule solubile sau aflate pe diferite suprafețe celulare, cu roluri importante în
funcționarea normală a sistemului imun.
Complexul major de histocompatibilitate este implicat în imunitatea adaptativă (specifică)
având un rol esențial în diferențierea între self și nonself. Complexul major de histocompatibilitate
mai este cunoscut sub numele de sistemul HLA (human leukocyte antigen).

Există 2 clase principale:

• Moleculele MHC I sunt glicoproteine aflate pe suprafața aproape tuturor celulelor nucleate. Au
rolul de a prezenta antigenele peptidice interne limfocitelor T citotoxice. Neuronii și
spermatozoizii nu prezintă molecule MHC I pe membrane. Limfocitele au pe suprafață numeroase
molecule ale complexului major de histocompatibilitate de tip I - până la 105 receptori / celulă.
• Moleculele MHC II se găsesc pe suprafața celulelor prezentatoare de antigen. Au rolul de a
prezenta antigenele procesate de către aceste celule limfocitelor T helper. Numărul moleculelor
MHC II aflate pe suprafața monocitelor și macrofagelor neactivate este redus. Stimularea
antigenică determină creșterea semnificativă a expresiei acestor receptori pe membrană.

Funcțiile MHC I și MHC II

Moleculele MHC I și MHC II au un rol esențial în recunoașterea antigenului de către

limfocitele T. Aceste limfocite sunt implicate în generarea atât a raspunsului imun umoral cât și a
celui celular. Spre deosebire de limfocitele B, limfocitele T nu pot recunoaște decât acele antigene
prezentate în combinații cu moleculele MHC.
Limfocitele T helper recunosc doar antigene exogene prezentate împreuna cu MHC II, iar
limfocitele T citotoxice recunosc antigene endogene prezentate împreună cu MHC I.
Moleculele MHC se asociază cu fragmente peptidice care au fost procesate anterior în
diferite compartimente ale celulei:
• MHC I se leagă de peptide derivate din antigene endogene, care au fost procesate în citoplasma
celulei: proteine tumorale, virale, proteine care provin din bacterii cu habitat intracelular.
• MHC II formează complexe cu peptidele rezultate în urma procesarii antigenelor exogene, care
au fost fagocitate de către macrofage și celulele dendritice.
Toate celulele care prezintă pe suprafață receptori MHC I pot prezenta antigene endogene
limfocitelor T citotoxice. Această prezentare determină activarea limfocitelor T citotoxice, cu
declanșarea raspunsului imun celular, care are drept finalitate distrugerea acestor celule neoplazice
sau infectate cu germeni intracelulari. Astfel, celulele care prezintă antigene prin intermediul MHC
I către LT citotoxice sunt de fapt celule țintă pentru acestea din urmă.
Antigenele exogene pot fi procesate și prezentate limfocitelor T helper doar de către celule
specializate care au pe suprafață molecule MHC II (celule prezentatoare de antigen).