5.3.

Activităţile economice de pe teritoriile româneşti

în perioada cuprinsă între 1877 şi Primul Război Mondial

5.3.1. Industria
Investiţiile din industrie au crescut atât pe baza capitalului autohton cât şi străin şi, de
asemenea, baza sumelor primate ca despăgubiri pentru servituţile feudale în agricultură.
Schimbările din cadrul agriculturii, au antrenat schimbări în activitatea industrială şi prin faptul că
o mare parte dintre ţăranii liberi au migrat la oraş şi s-au angajat ca salariaţi, crescând, astfel,
semnificativ numărul de muncitori din industrie.
Dezvoltarea activităţilor industriale a fost stimulată de creşterea cererii agregate interne,
însă politica economică liber-schimbistă practicată în cadrul comerţului exterior a defavorizat
produsele româneşti care nu aveau o calitate foarte ridicată. Alţi factori care au frânat dezvoltarea
industriei mari au fost insuficienţa capitalului, a muncitorilor cu calificare superioară,
incompetenţa unora dintre cei care organizau şi conduceau activitatea.
Un impact negativ asupra industriei şi exportului românesc l-a avut semnarea Convenţiei
dintre România şi Austro – Ungaria, prin care erau scutite de taxe vamale exporturile de cereale,
animale şi produse animale din România către Austro – Ungaria, precum şi exporturile din Austro
– Ungaria către România de produse ale industriei grele, alături de reduceri importante ale taxelor
vamale pentru produsele industriale de larg consum. Ca urmare, începând din anul 1886, statul a
decis practicarea protecţionismului ca politică oficială naţională. S-a urmărit astfel încurajarea unor
ramuri industriale care se considera că aveau cele mai mari şanse să se dezvolte pe plan intern.
Drept urmare s-au adoptat o serie de legi privind încurajarea anumitor ramuri ale
industriei autohtone. În anul 1873 ca urmare a adoptării Legii pentru încurajarea industriei
zahărului, care prevedea scutiri de impozite şi taxe comunale pe o perioadă de 20 de ani şi scutiri
de taxe vamale pentru maşinile şi utilajele noi importate, s-au înfiinţat primele fabrici
producătoare de zahăr la Sascut şi la Chitila. În 1884 s-au adoptat Legea pentru încurajarea
industriei hârtiei, urmată de înfiinţarea fabricilor de la Buşteni şi Letea, precum şi Legea pentru
încurajarea fabricării ţesăturilor, sforii, frânghiilor şi sacilor de iută, prima fabrică înfiinţată în acest
domeniu fiind cea de la Buhuşi.
Odată cu trecerea la politica economică protecţionistă, s-a adoptat şi Tariful vamal general,
care prevedea taxe de import între 10 – 15 %, diferenţiate pe tipuri de produse, ceea ce
reprezenta un grad mediu de protecţie în comparaţie cu alte ţări.
În luna mai a anului 1887, s-a adoptat o lege denumită “Măsuri generale pentru a veni în
ajutorul industriei naţionale”, prin care s-a urmărit atât încurajarea industriei mari, prelucrătoare
şi extractive, fără însă a se face vreo precizare despre provenienţa capitalului. Legea preciza
acordarea de către stat a unor facilităţi pentru întreprinderile care îndeplineau anumite condiţii:
- să aibă un capital de minim 50.000 lei sau să folosească pe timp de cel pu ţin 5 luni din an
un număr de minim 25 de lucrători zilnic;
- să folosească în producţie maşini şi utilaje noi, precum şi lucrători calificaţi;
- după 5 ani de activitate, să facă dovada că cel puţin 2/3 din personal este
autohton.
Facilităţile pe care le primeau aceste întreprinderi erau:
 - scutiri de toate impozitele şi taxele, inclusiv de import, pe o perioadă de 15 ani;
- dreptul de a folosi prin concesiune (pentru străini) pe timp de 90 de ani 5 hectare
de teren al statului
- dreptul de a folosi gratuit căderile de apă de pe cele 5 ha din terenurile statului;
- prioritate la comenzile statului
- reduceri de 35 – 45 % ale tarifelor de transport pe căile ferate ale statului.
După anii 1900, s-a acordat o atenţie deosebită dezvoltării industriei prelucrătoare, în
special a celei mijlocii şi mari. A fost adoptată o nouă lege în anul 1912, care excepta
întreprinderile din industria extractivă, prin care facilităţile nu mai erau corelate cu capitalul iniţial,
ci cu folosirea a cel puţin 20 de angajaţi permanenţi, precum şi a unei forţe motrice de cel puţin 5
CP.
Ca rezultat al măsurilor întreprinse de stat, producţia industrială a crescut semnificativ, iar
numărul de întreprinderi industriale a crescut, în anul 1915 faţă de 1886, de aproximativ 5 ori,
majoritatea fiind înfiinţate la începutul secolului XX. Înainte de Primul Război Mondial, 80% din
capitalul total era investit în industria mare prelucrătoare şi extractivă, care la sfâr şitul
perioadei acopereau 40% din cererea internă de astfel de produse.
Tot în această perioadă, o importanţă deosebită a avut-o adoptarea legii minelor, în anul
1895, prin care s-a separate dreptul de proprietate asupra solului de cel de proprietate al
subsolului. Statul român era proprietar al tuturor bogăţiilor subsolului, cu excepţia petrolului,
asfaltului şi ozocheritei, care puteau fi concesionate. Exploatarea bogăţiilor subsolului putea fi
făcută de către orice persoană fizică sau juridică, care trebuia să plătească statului o arendă pe 20
de ani, de două ori mai mare decât arenda corespunzătoare terenurilor agricole învecinate şi o
cotă de 3% din venitul net rezultat de pe urma exploatării zăcămintelor respective. Drept urmare a
crescut numărul de întreprinderi care au exploatat resursele subsolului, România situându-se pe
primele locuri pe plan mondial în industria de extracţie şi prelucrare a petrolului. Producţia de
petrol a crescut, în anul 1913 faţă de 1885, de 68 de ori.
În Transilvania activitatea industrială s-a dezvoltat mai lent deoarece ea a fost încorporată
imperiului Austro - Ungar fiind considerată o anexă agricolă a acestuia. Abia spre sfârşitul secolului
XIX-lea s-a observat un interes crescut al capitalului austriac, urmat de cel ungar pentru
exploatarea resurselor naturale ale Transilvaniei. Ponderea cea mai mare o deţineau industria
meşteşugărească, industria mică şi cea casnică. Întreprinderile cu peste 20 de muncitori aveau
numai o pondere de 0,3 % din total, iar cele având între 6 şi 20 de muncitori o pondere de 1,9% din
total. Capitalul austriac şi cel ungar s-au orientat cu precădere către industria prelucrătoare mare,
iar cel românesc către industria mica şi mijlocie. În anul 1905, în oraşul Sibiu, din numărul total de
industriaşi, 43% erau germani, 37% erau unguri, 16% erau români şi restul de 4% erau de alte
naţionalităţi.
În Bucovina, dezvoltarea industriei mari s-a făcut lent, ca urmare a politicii imperiale, care
considera Bucovina ca sursă principală de aprovizionare pentru celelalte zone ale imperiului,
precum şi o importantă piaţă de desfacere pentru produsele industriale provenite din acele zone.
Cele mai dezvoltate ramuri ale industriei au fost, în această perioadă, industria forestieră, a
lemnului şi hârtiei şi industria alimentară, în special a morăritului.
Basarabia era, în această perioadă, o zonă eminamente agricolă, în care existau în secolul
XIX doar câteva ateliere meşteşugăreşti şi manufacturi, iar la începutul secolului XX s-au înfiinţat
unele întreprinderi mici în industria prelucrătoare, cu precădere în morărit, producţia de ulei, de
cărămidă, de lemn şi hârtie, precum şi de băuturi alcoolice.
 5.3.2. Transporturile şi comunicaţiile
Dezvoltarea activităţilor economice de producţie a impus dezvoltarea transporturilor.
Statul s-a preocupat atât în mod deosebit de transporturile navale şi feroviare, cărora le-a acordat
o importanţă deosebită.
Prima cale ferată din România a fost dată în funcţiune în anul 1869 între Bucureşti şi
Giurgiu, viteza de deplasare fiind de 44 km/oră. Următorul tronson a fost dat în funcţiune parţial în
anul 1870, între Bucureşti şi Roman, cu mai multe ramificaţii în zona Moldovei. Tot în anul 1870 s-a
inaugurat şi Gara de Nord din Bucureşti. În anul 1874 a fost dată în folosinţă linia ferată dintre Iaşi
şi Ungheni, iar în 1875 cea dintre Ploieşti şi Predeal. Aceste linii au fost construite prin
concesionare unor societăţi engleze, respectiv germane. Prima linie proiectată şi executată integral
de ingineri români a fost cea dintre Buzău şi Mărăşeşti, dată în exploatare în anul 1881.
În anul 1880 s-a înfiinţat administraţia de stat a căilor ferate (“Direcţiunea princiară a căilor
ferate române”), care a fost cea mai mare regie autonomă din România înaintea Primului Război
Mondial. Aceasta s-a ocupat integral de dezvoltarea transporturilor feroviare, devenind deosebit
de profitabilă, cu bilanţuri excedentare în fiecare an, iar investiţiile fiind realizate, după anul 1890,
în totalitate din fonduri publice. A crescut foarte mult lungimea liniilor de cale ferată, numărul de
staţii, producţia de locomotive şi de vagoane, precum şi volumul de mărfuri transportate (CFR
asigura 80% din transportul intern de mărfuri) şi numărul de călători, ceea ce a permis reducerea
costurilor unitare de transport.
În Banat, prima cale ferată a fost inaugurată în anul 1854, între Buziaş şi Oraviţa, cu
tracţiune cu cai, folosită la transportarea cărbunilor. În anul 1857 s-a construit calea ferată dintre
Seghedin, Jimbolia şi Timişoara, iar gara din Timişoara a fost iluminată electric, în premieră
europeană, începând cu anul 1881.
În Bucovina, prima cale ferată s-a dat în funcţiune în anul 1869, între Napolocăuţi, Cernăuţi
şi Iţcani, iar în Basarabia în anul 1872, pe traseul Chişinău, Tiraspol, Odessa.
Un alt domeniu căruia statul i-a acordat o importanţă deosebită a fost cel al transporturilor
navale, fluviale şi maritime. În anul 1882, statul a răscumpărat calea ferată Cernavodă – Constanţa,
construită în anul 1860 de Imperiul Otoman, ceea ce a contribuit semnificativ la intensificarea
circulaţiei cu mijloace terestre a mărfurilor transportate pe apă. La acestea se adaugă construirea
Podului de la Cernavodă, inaugurat în anul 1895 şi modernizarea principalelor porturi: Constanţa,
Brăila şi Galaţi.
O importanţă deosebită a avut-o înfiinţarea de către stat, a companiei
“Navigaţia Fluvială Română” în anul 1890 şi a companiei “Serviciul Maritim Român” în anul 1895.
Transporturile fluviale se făceau în special pe Dunăre între porturile româneşti şi cele
mediteraneene. La începutul secolului XX s-a început amenajarea braţelor Dunării, integral pe baza
capitalului de stat. Veniturile obţinute din transporturile navale de mărfuri au crescut până în anul
1913 de aproximativ 8 ori, iar cele obţinute din transportul naval de călători de aproximativ 2 ori.
S-au dezvoltat, de asemenea, transporturile rutiere. S-au construit primele şosele pietruite
iar până la sfârşitul perioadei lungimea totală a drumurilor publice a crescut de aproximativ 6 de
ori, atingând un total de 45.604 km în anul 1916.
În parale cu dezvoltarea afacerilor, s-au dezvoltat şi comunicaţiile, prin poştă, telegraf şi
telefon şi, totodată, dezvoltarea comunicaţiilor a favorizat dezvoltarea afacerilor în general. Primul
oficiu poştal de pe teritoriul ţării noastre s-a deschis la Giurgiu, în anul 1854, iar în anul 1915
existau deja un total de 9.675 de oficii. Progrese importante s-au înregistrat şi în reţeaua de
telegrafie. În ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, în anul 1892, a fost dat în exploatare
comercială telefonul, primele oraşe fiind Brăila, Galaţi, iar în 1893 şi la Bucureşti.

5.3.3. Agricultura
A continuat să fie ramura de bază a economiei naţionale, în care activa cea mai mare parte
a populaţiei ocupate a ţării. Întrucât perioada medie lucrătoare pe an era de circa 3 luni, se poate
spune că agricultura era caracterizată print-o gravă subocupare a forţei de muncă, ceea ce afecta
serios veniturile pe cap de locuitor şi nivelul de trai al populaţiei.
Dezvoltarea agriculturii s-a făcut în general pe cale extensivă, dar s-au observat şi tendinţe
de intensificare în anumite regiuni, în principal ca o consecinţă a aplicării legilor economiei de
piaţă moderne.
Ca urmare a creşterii cererii de produse agricole, s-a impus extinderea suprafeţelor
cultivate. Prin reducerea suprafeţelor ocupate de păşuni şi fâneţe s-a realizat dublarea suprafeţei
arabile în decursul acestei perioade. În anul 1915, din totalul suprafeţelor ţării, 46% erau suprafeţe
arabile, 15,4% erau ocupate de păşuni şi fâneţe, 1,4% de vii şi livezi, iar 18,4% reprezenta fondul
forestier. Majoritatea suprafeţelor erau ocupate de cereale (în principal grâu şi porumb, orz, ovăz,
secară), plante industriale (rapiţă, cânepă, in, floarea-soarelui, tutun, sfeclă de zahăr), alimentare
şi de nutreţ. Suprafaţa agricolă pe locuitor era, însă, în scădere din cauza creşterii numărului
populaţiei.
Randamentele la hectar erau relativ scăzute, situându-se sub media europeană, fiind
diferite în funcţie de dimensiunea exploataţiilor agricole şi de tipurile de culturi. Cele mai mari
valori s-au obţinut pentru grâu şi porumb. S-a amplificat dependenţa soldului balanţei comerciale
şi de plăţi de exporturile de cereale, ceea ce a antrenat numeroase consecinţe negative, printre
care şi degradarea solului din cauza numărului insuficient de rotaţii ale culturilor.
Activităţile de creştere a animalelor au înregistrat o tendinţă descendentă, ca urmare a
reducerii suprafeţelor ocupate de păşuni şi fâneţe, a utilizării vitelor ca animale de tracţiune şi a
unor boli. S-a constatat o redresare uşoară la finele secolului XIX, însă, până la începerea Primului
Război Mondial nu s-a atins nivelul din perioada anterioară. Cele mai mari efective de nmale s-au
înregistrat pentru bovine, cabaline, ovine, caprine, porcine, asini şi păsări.
La sfârşitul secolului XIX, micile proprietăţi agricole, cu până în 10 ha, erau majoritare,
deţinând aproximativ 95% din numărul total de proprietăţi şi aproximativ 40% din suprafaţa
totală. Proprietăţile mijlocii, având între 10 şi 100 ha deţineau 4% din numărul total de proprietăţi
şi aproximativ 11% din suprafaţa totală. Marii proprietari, care aveau peste 100 ha, deţineau 0,6%
din numărul total de proprietăţi şi aproximativ 49% din suprafaţa totală.
Proprietăţile agricole au fost afectate serios de intensificarea arendăşiei, care a redus, pe
termen lung, posibilităţile de acumulare a capitalului, majoritatea veniturilor fiind cheltuite în
scopuri neproductive, chiar şi în străinătate. Accentuarea caracterului comercial al agriculturii s-a
făcut, în paralele cu manifestarea anumitor elemente negative, reprezentate de moştenirile
succesive care au redus dimensiunile suprafeţelor deţinute pe cap de locuitor şi, de asemenea, de
acţiunea legilor economiei de piaţă, care au determinat falimentul unor proprietari.
 Un eveniment important l-a reprezentat răscoala din anul 1907 deoarece în urma ei s-au
interzis obligaţiile în natură, bani sua muncă, s-a instituit obligativitatea înregistrării contractelor
colective de muncă dintre moşieri şi ţărani, s-a înfiinţat o comisie aleasă pe 5 ani care stabilea
salariul minim în agricultură şi arenda maximă.
S-au înfiinţat cooperativele de credit agricol şi anumite bănci specializate, însă, din cauza
condiţiilor impuse, la credite aveau acces doar marii producători.
În Transilvania, mai dezvoltată din punct de vedere industrial, au existat câteva elemente
specifice. Cele mai mari ponderi în cadrul suprafeţei totale, în anul 1916, le aveau terenurile
arabile şi grădinile, urmate de păduri, păşuni şi fâneţe, vii. Dintre plantele cultivate, ponderi de
peste 30% aveau grâul şi porumbul, urmate la mare distanţă de ovăz, orz, secară şi mei. De
asemenea, s-au extins suprafeţele cultivate cu plante industriale. Randamentele la ha erau
superioare celor din România Veche, în principal datorită gradului mai ridicat de mecanizare, iar
fenomenul de arendăşie era extrem de redus. Activităţile de creştere a animalelor au fost mai
eficiente decât în România Veche, predominând bovinele, ovinele, porcinele şi cabalinele.
Cu privire la Basarabia şi Bucovina, nu există foarte multe informaţii din acea perioadă,
activitatea agricolă necunoscând modifiări semnificative faţă de perioadele anterioare.
Majoritatea populaţiei, în proporţie de circa 90% era ocupată în agricultură, iar activităţile de
creştere a animalelor deţineau o pondere importantă.

5.3.4. Comerţul
Urmare a dezvoltării celorlalte tipuri de activităţi economice, s-au dezvoltat şi activităţile
comerciale, atât cele de comerţ interior cât şi cele de comerţ exterior.
Comerţul interior din mediul rural se desfăşura în continuare în târguri, oboare şi
iarmaroace, unde, pe lângă produsele oferite de gospodăriile ţărăneşti, s-a constatat o creştere
semnificativă a numărului de produse industriale realizate în fabrici, ceea ce demonstrează o
accentuare a legăturilor dintre industrie şi agricultură, dintre mediul urban şi cel rural.
Dezvoltarea comerţului interior a fost favorizată de intrarea în vigoare a noului Cod
Comercial în 1887. În mediul urban, a crescut numărul de magazine specializate şi de magazine de
dimensiuni mari cu raioane specializate. Volumul mărfurilor comercializate a crescut de
aproximativ 4 ori, constatându-se un proces de intensificare a acumulării şi centralizării capitalului.
Intensificarea fluxurilor comerciale a determinat şi accentuarea şi diversificarea formelor de
manifestare a concurenţei. Prima societate anonimă comercială a fost înfiinţată în anul 1894, iar în
anul 1916 existau deja 60 de astfel de societăţi.
O importanţă deosebită a avut-o aoptarea, în anul 1881, a Legii Silozurilor, prin care s-a
urmărit favorizarea comerţului cu cereale. Silozurile puteau comercializa cantităţi foarte mari de
cereale şi impuneau condiţii foarte stricte de calitate, ofereau condiţii mai bune de depozitare.
Silozurile emiteau nişte certificate pentru cantităţile depozitate, numite waranturi, ce puteau fi
gajate sau vândute băncilor.
De asemenea, dezvoltarea comerţului a fost favorizată de înfiinţarea primelor burse de
valori, în n aul 1881 la Bucureşti şi în 1882 la Iaşi. Bursele de mărfuri existau deja în marile porturi,
la Brăila, Galaţi şi Constanţa.
Volumul comerţului exterior a fost în creştere, balanţa comercială a României fiind
excedentară cu unele ţări şi deficitară cu altele. Structura exportului pe grupe de mărfuri
corespundea structurii predominant agricole a economiei româneşti. Exporturile de cereale şi
animale atingeau, împreună, circa 80% din totalul mărfurilor exportate, urmate de cherestea, lemn
şi petrol. Importurile cuprindeau în principal echipamente industriale şi mijloace de transport, dar
şi un procent important de produse textile.
În deceniul al nouălea al secolului al XIX-lea s-a încheiat o convenţie comercială cu Austro-
Ungaria care a avut, pe de o parte, efecte benefice pentru că a accentuat independenţa României
faţă de Imperiul Otoman, dar, pe de altă parte, a avut efecte negative pentru că era bazată pe
liberul schimb iar produsele româneşti erau inferioare calitativ celor străine.
Principalele ţări care importau produse din România erau: Belgia, Austro – Ungaria,
Finalanda, Germania, Italia, Olanda, Anglia, Turcia.
În această perioadă România a participat la numeroase târguri şi expoziţii internaţionale
pentru a-şi promova produsele.
Evoluţia pozitivă a comerului exterior este ilustrată şi de evoluţia raportului de schimb
dintre produsele exportate şi cele importate, care de la 5:1 în anul 1890 a ajuns la valoarea de
2,9:1în anul 1913.

5.3.5. Moneda, sistemul bancar şi finanţele publice

Dezvoltarea activităţilor economice a impus intensificarea circulaţiei
monedei,modernizarea sistemului bancar şi a celui fiscal.
Primele emisiuni monetare ale Ţării Româneşti şi Moldovei s-au făcut în secolul al XIV-lea,
iar în Transilvania în secolulu XVI.
În Ţara Românească şi Moldova, ca şi în alte ţări din Europa Centrală, în a doua parte a
secolului XVII şi prima jumătate a secolului XVIII, pe piaţă a circulat leul vechi, care era bătut în
Ţările de Jos, fiind confecţionat din argint. A dispărut din circulaţie din cauza tezaurizării.
În anul 1867 s-a stabilit prin lege ca monedă naţională să fie leul, cu 100 de diviziuni numite
bani, în cadrul sistemului bimetalist aur - argint. Cu toate acestea, primele monede emise au fost
din aramă, din cauza lipsei resurselor pentru a emite monede din argint sau aur. În anul 1872 s-au
emis primele monede de argint, iar în anul 1883 primele monede de aur, care au circulat împrună
cu cele de argint până în anul 1892, când s-a trecut la sistemul monometalist aur. Sistemul
bimetalist se considera că corespunde cel mai bine necesităţilor de dezvoltare economică
deoarece monedele de argint erau deţinute în principal de clasele de mijloc, iar cele de aur de
clasele bogate, sporind puterea de cumpărare a acestora. Primi bani de hârtie au fost emişi în
anul 1877, de către Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni sub formă de bilete ipotecare. Casa de
Depuneri şi Consemnaţiuni a fost înfiinţată în anul 1864, de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza.
În anul 1880, a fost reorganizată şi şi-a schimbat denumirea în Casa de Depuneri, Consemnaţiuni şi
Economie.
În Transilvania, Basarabia şi Bucovina au circulat în principal monede austriece, ungureşti şi
ruseşti, aceste provincii neemiţând monede proprii în perioada respectivă.
În anul 1880 s-a înfiinţat Banca Naţională a României care avea 2/3 capital privat şi 1/3
capital de stat, ca unică bancă de emisiune şi bancă comercială centrală. În anul 1901 statul şi-a
retras capitalul, BNR devenind o bancă privată. Statul a început din nou să contribuie cu o anumită
cotă din capital abia în anul 1925. BNR avea dreptul să emită monedă, să facă tranzacţii cu
aur şi argint, să facă operaţiuni de cont curent, să facă operaţiuni de scont cu efecte de comerţ şi
bonuri de tezaur, să depoziteze metale preţioase. La scurtă vreme după înfiinţare BNR şi-a deschis
filiale în cele mai importante oraşe din ţară şi a realizat rate ale profitului ridicate şi în creştere de
la an la an. BNR a participat în mod considerabil la mobilizarea capitalurilor disponibile în special
prin operaţiunile de creditare pe bază de scont şi de lombard. Rata medie a dobânzii a fost de 15%
în primul deceniu după înfiinţarea BNR, iar taxa medie a scontului de 5%.
S-au înfiinţat şi o serie de bănci comerciale unele dintre ele specializate pe anumite tipuri
de credite. Înainte de primul război mondial existau 188 de bănci comerciale mici şi 9 bănci
comerciale mari. Alaturi de băncile autohtone, s-au înfiinţat şi o serie de bănci cu capital străin, în
principal german, austriac, olandez, unguresc şi francez.
În anul 1900, Casa de Depuneri, Consemnaţiuni şi Economie a înfiinţat creditul judeţean şi
comunal, cu scopul de a moderniza oraşele, pentru lucrările de iluminat, canalizare, construirea şi
amenajarea drumurilor publice.
În Transilvania, în anul 1872 s-a înfiinţat la Sibiu prima bancă românească, numită Banca
Albina, care a avut un rol foarte important în dezvoltarea afacerilor cu capital autohton şi în
înfiinţarea de noi bănci cu capital românesc în Transilvania. LA începutul secolului XX, existau deja
peste 100 de bînci româneşti, care deţineau împreună aproximativ 20% din totalul capitalului
bancar transilvan.
În Bucovina nu existau instituţii specializate, drept pentru care s-au dezvoltat activităţile de
cămătărie, iar în Basarabia, la sfârşitul perioadei, existau două bănci.
Perfecţionarea sistemului fiscal a fost începută înainte de anul 1877, pentru a corespunde
mai bine economiei de piaţă moderne şi pentru a răspunde necesităţilor de acoperire a
cheltuielilor publice aflate în creştere.
Principalele surse de venit ale bugetului de stat erau:
impozitele directe (contribuţia personală, egală pentru toţi cetăţenii, contribuţia pentru şosele şi
poduri, care reprezenta, de fapt, taxele pentru drumuri, contribuţia funciară, care se aplica
venitului net obţinut de pe proprietăţile funciare şi patentele, care se aplica venitului realizat de
industriaşi, meseriaşi şi comercianţi şi care, în anul 1877 au fost înlocuite cu impozitul comercial
proporţional cu mărimea venitului); impozitele indirecte şi taxele (venitul vămilor, taxele speciale
la exportul de cereale şi de vite, pe băuturi alcoolice etc.); veniturile domeniale (adică cele
provenite de pe domeniile aflate în proprietatea statului, de tipul: căi ferate, centrale electrice,
societăţi de navigaţie).
Principalele capitole de cheltuieli ale bugetului de stat erau: plata datoriei publice;
cheltuielile cu apărarea naţională; cheltuielile cu întreţinerea aparatului de stat.
Până în anul 1900, cu excepţia a şase ani, bugetul de stat a fost deficitar în fiecare
an, iar după aceea excedentar.

5.3.6. Acumularea capitalului

A fost afectată de faptul că provinciile româneşti s-au aflat un timp îndelungat sub
suveranitate sau stăpânire străină – Ţara Românescă şi Moldova faţă de Imperiul Otoman, iar
Transilvania faţă de Imperiul Austro - Ungar. Un alt element cu influenţă negativă asupra
posibilităţilor de acumulare a capitalului a fost acela că menţinerea elementelor feudale în
agricultură a limitat oferta de forţă de muncă liberă, creşterea dimensiunii pieţei interne, iar sume
importante au fost folosite ca despăgubiri în agricultură.
 Principalele modalităţi prin care s-a produs acumularea capitalului românesc au fost:
comerţul, renta funciară, arendarea vămilor, veniturile din exploatările miniere, impozite,
cămătărie şi zărăfie. Necesităţile de dezvoltare a economiei, au impus, în această perioadă,
pătrunderea pe teritoriul românesc a unei părţi considerabile a capitalului străin. Capitalul străin a
fost prezent în cea mai mare măsură în industrie, agricultură, transporturi, comerţ şi bănci.
Principalele căi prin care a pătruns în România au fost investiţiile directe făcute în principal în
industrie, concesiunile care s-au făcut în general sub forma societăţilor monopoliste şi
împrumuturile sau creditele externe contractate de către stat. Ponderea cea mai mare o deţineau
capitalul austriac, german, englez, francez, belgian, olandez, italian, american.
Investiţiile directe de capital străin au înregistrat creşteri semnificative după anul 1887.
Principalul domeniu în care a pătruns a fost industria, în special cea extractivă şi prelucrătoare
unde ponderea sa a ajuns până la 40%.
Cea mai importantă societate industrială cu capital străin (german) a fost Societatea
Petrolieră Steaua Română.
Pătrunderea capitalului străin în economia românească a avut atât efecte pozitive, cât şi
negative. Efectele negative se referă la: exploatarea prădalnică a unor resurse naturale; orientarea
cu precădere către producţia de materii prime; repatrierea unei părţi importante a profiturilor.
Efectele pozitive au fost: valorificarea resurselor; creşterea volumului producţiei; creşterea
exporturilor; satisfacerea într-o mai bună măsură a pieţei interne; creşterea gradului de ocupare a
forţei de muncă.

5.3.7. Învăţământul
La începutul Epocii Moderne, în şcolile publice româneşti din Ţara Românească şi
Moldova existau doar 725 de elevi în total. Numărul acestora a crescut rapid, la peste 500.000,
înainte de începerea Primului Război Mondial. Cu toate acestea o mai mare parte din populaţie
rămăsese analfabetă: 60% în România Veche şi Bucovina, 40% în Transilvania şi 90% în Basarabia.
În a doua jumătate a secolului XIX, sunt de o deosebită importanţă patru legi privind
învăţământul:
- Legea asupra instrucţiunii (1864), prin care învăţământul a devenit unitar şi democrat,
stabilindu-se cele trei cicluri: primar de 4 ani, secundar de 7 ani şi universitar de 3 ani
- Legea Poni, care diferenţiază, pe medii programa de studii, aceasta fiind de 4 ani în mediul
urban şi de 5 ani în cel rural şi a urmărit şi soluţionarea problemelor legate de construirea şcolilor
şi modernizarea lor
- Legea învăţământului secundar şi superior, care a stabilit ca a învăţământul secundar să
fie de 8 clase, împărţit în 2 cicluri şi a reorganizat învăţământului superior
- Legea privind organizarea învăţământului profesional.
Primul tip de învăţământ care s-a dezvoltat a fost învăţământul agricol, încă din prima
jumătate a secolului XIX, numeroşi profesori fiind trimişi la stagii de pregătire în străinătate.
Învăţământul agricol a fost introdus în toate şcolile primare, iniţial în cele din mediu rural, apoi
şi în cele din mediul urban şi, de asemenea, în toate seminariile teologice. În anul 1883 s-a
înfiinţat prima şcoală de învăţământ agricol superior la Herăstrău. Absolvenţi acesteia nu au fost
valorificaţi în mod deosebit în această perioadă deoarece producţia agricolă se desfăşura în
continuare în ferme private de dimensiuni mici, care preferau să utilizeze metodele tradiţionale,
fără a apela la persoane special pregătite.
Învăţământul economic a fost introdus relativ târziu în comparaţie cu alte state europene.
Primul curs de economie a fost susţinut în anul 1843 de profesorul Ion Ghica la Academia
Mihăileană din Iaşi. În anii următori s-au introdus cursuri de economie la toate facultăţile de drept.
La începutul secolului al XX-lea s-a înfiinţat Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale,
actualul ASE, care pe atunci avea 3 secţii: comerţ, bancă, asigurări; industrie; administraţie
economico - consulară.
Învăţământul tehnic s-a dezvoltat începând cu a doua jumătate a secolului XIX. Au
funcţionat numeroase şcoli de meserii, iar în anul 1864 s-a înfiinţat prima şcoală superioară: Şcoala
Naţională de Punţi, Şosele, Mine şi Arhitectură.
În Transilvania s-a dezvoltat cu precădere învăţământul în limba maghiară, urmat de cel în
limba germană şi, într-o proporţie mai redusă, în limba română (la Braşov, Blaj, Beiuş, Sibiu,
Oradea). În şcolile maghiare existau de 10 ori mai mulţi elevi decât în cele româneşti, iar în cele cu
predare în limba germană existau de 2 ori mai mulţi elevi decât în cele româneşti. Conform
Statutului Organic al Mitropolitului Andrei Şaguna, din anul 1868, alegerea preoţilor, protopopilor,
episcopilor şi mitropolitului, a învăţătorilor şi gospodărirea bisericii se făceau de către toţi clericii şi
laicii români împreună, ceea ce a condus la creşterea considerabilă a numărului de şcoli primare, s-
a înfiinţat un liceu la Braşov şi unul la Brad şi s-a reorganizat Seminarul Teologic din Sibiu. Prima
instituţie de învăţământ superior din Transilvania, Academia Comercială din Cluj, s-a înfiinţat abia
în anul 1919.
În Bucovina, învăţământul s-a dezvoltat atât în limba română, cât şi în limbile germană şi
ucraineană, existând, totuşi, un număr relativ redus de şcoli. Cel mai important centru era
localitatea Cernăuţi, urmată de Rădăuţi, Suceava şi Siret. În anul 1875 s-a înfiinţat prima
universitate la Cernăuţi care avea 3 facultăţi: Teologie, Drept, Filosofie.
În Basarabia învăţământul s-a dezvoltat mai lent, predominând şcolile primare şi
secundare, neexistând în acea perioadă instituţii de învăţământ superior, cu predare în limba rusă,
în limba română fiind admise doar la Chişinău, Hotin şi Bălţi.
O importanţă deosebită a avut-o şi înfiinţarea Academiei Române în anul 1866, care avea
trei secţii: literatură şi lexicologie; istorie şi arheologie; ştiinţe naturale.

Cap. 6 Evoluţia economiei mondiale în

perioada interbelică

6.1. Pierderile umane şi materiale provocate de

Primul Război Mondial
Primul Război Mondial a produs numeroase pagube materiale şi umane iar primii ani după
încheierea războiului au fost caracterizaţi de o situaţie economică precară, dominată de refacerea
economiei, a capacităţilor de producţie, a infrastructurii şi fondului de locuinţe afectate de război.
 Pierderile umane s-au ridicat la un total de 9 milioane persoane decedate, 15 milioane
persoane rănite, 5 milioane persoane dispărute şi 7 milioane persoane invalide. Acestea au afectat
activitatea economică, pe de-o parte, prin faptul că s-a redus semnificativ volumul forţei de muncă
în paralel cu reducerea ratei natalităţii, populaţia având, drept urmare, o structură
necorespunzătoare pe domenii care a condus la obţinerea unor productivităţi scăzute ale muncii,
iar, pe de altă parte, reducerea populaţiei a însemnat reducerea cererii interne şi a capacităţii de
absorbţie a pieţei interne.
De asemenea, dspăgubirile plătite de stat familiilor afectate de război au reprezentat
cheltuieli importante din bugetul de stat, care au agravat deficitele. Un alt capitol important de
cheltuieli bugetare l-au reprezentat cheltuielile pentru refacerea activităţii economice,
impunându-se din aceste motive dese emisiuni monetare şi creşterea fiscalităţii. Acestea au
condus, la rândul lor, la accentuarea inflaţiei, deprecierea monedelor naţionale şi creşterea
datoriei publice.
Cea mai afectată ţară europeană a fost Franţa, care a suferit pierderi grave în toate
domeniile şi care, pentru a acoperi cheltuielile legate de operaţiunile militare, contractase datorii
foarte mari faţă de SUA.
Germania a fost afectată atât de pierderile materiale şi umane provocate de război, cât şi
de faptul că era obligată să plătească sume importante drept despăgubiri de război, sume care
depăşeau capacitatea sa de plată. Germania a încetat să facă aceste plăţi în anul 1933, când Hitler
s-a instalat în funcţia de cancelar.
Pentru multe dintre statele din Estul Europei încheierea războiului a însemnat reîntregirea
ţării sau chiar formara de noi state, ceea ce a avut un rol foarte important în dezvoltarea activită ţii
economice. Deoarece majoritatea erau ţări cu economie agrar-industrială, o semnificaţie
deosebită au avut-o reformele agrare.
SUA aveau o economie prosperă după încheierea războiului, pierderile sale au fost minime,
iar activitatea economică s-a dezvoltat în timpul războiului, sporind semnificativ capacităţile de
producţie, în special cea industrială legată de producerea bunurilor militare. Astfel SUA a devenit
cea mai mare putere economico-financiară şi a acumulat 1/3 din rezervele mondiale de aur. Un
obiectiv important urmărie de S.U.A. a fost creşterea vânzărilor de produse americane pe pieţele
europene.

6.2. Refacerea economiilor naţionale în perioada

imediat următoare încheierii războiului
Până în anul 1924 majoritatea ţărilor au reuşit să depăşească perioada de criză
provocată de pagubele produse de război. Perioada dintre 1924-1929 a fost o perioadă de avânt,
de dezvoltare în toate ţările, crescând semnificativ producţia industrială mondială, care a atras
după sine şi creşterea comerţului mondial cu oţel, din care 50% era realizată în S.U.A., acesta fiind
utilizat pentru fabricarea elementelor de capital fix, a căror cerere se afla în creştere continuă.
A crescut, de asemenea, producţia de energie electrică, utilizată pe scară largă în industrie.
Printre proncipalii producători mondiali se situau S.U.A., Marea Britanie şi Germania.
Un alt produs care a antrenat dezvoltarea industriei a fost automobilul. Producţia de
automobile a crescut foarte mult în S.U.A., care au trcut la producţia în flux continuu, reducând
spectaculos timpul de producţie pe unitate de produs. Înainte de începerea celui de-al Doilea
Război Mondial, ţările cu cel mai mare număr de automobile erau S.U.A., Marea Britanie, Franţa,
Germania şi Italia.
Utilizarea uneltelor mult mai performante în agricultură, precum şi a maşinilor agricole
performante, au condus la creşteri fără precedent ale producţiei agricole.
Dezvoltarea activităţilor economice şi creşterea producţiei a permis concentrarea
capitalurilor şi a determinat consolidarea cartelurilor, care deţineau poziţii deosebit de importante
pe plan naţional şi internaţional. Cele mai mari carteluri au funcţionat în industrie, în special ăn cea
chimică şi a automobilelor şi, de asemenea, în domeniul bancar.
Necesarul de fonduri pentru dezvoltarea activităţilor de producţie a impus numeroase
emisiuni monetare, inflaţia devenind o problemă serioasă a tuturor statelor în perioada 1924 –
1929, motiv pentru care s-au făcut o serie de reforme monetare în scopul stabilizării monedei şi
atenuării inflaţiei. S-a amplificat şi fenomenul de creditare internaţională, care a determinat
schimbări importante în cadrul schimburilor economice internaţionale.

6.3. Criza economică din perioada 1929 - 1933

Criza economică a afectat domeniul financiar, domeniul producţiei, domeniul schimburilor
comerciale şi cel social.
Primele semne ale crizei s-au manifetst în domeniul financiar, prin scăderea bruscă a
cursurilor hârtiilor de valoare la bursa din New York. Fenomenele negative s-au extins rapid şi pe
pieţele europene, provocând o criză în domeniul bancar din cauza numeroaselor cereri de
retragere a depunerilor la vedere pe termen mediu şi lung. Acest lucru a condus la numeroase
falimente în special în rândul băncilor mici (locale).
Criza financiară a provocat o criză în domeniul producţiei din cauza reducerii drastice a
posibilităţilor de a investi şi din cauza reducerii veniturilor consumatorilor. Numeroase produse au
rămas nevândute, crescând foarte mult stocurile de mărfuri, ceea ce a determinat reducerea şi
chiar întreruperea activităţilor de producţie în multe dintre întreprinderi.
Reducerea producţiei a determinat la rândul său o criză în domeniul schimburilor
comerciale.
Criza din domeniul social s-a manifestat printr-o creştere îngrijorătoare a ratelor şomajului,
chiar până la valori de 40%. Aceasta a determinat reducerea drastică a nivelului de trai, a provocat
tensiuni sociale, şi a accentuat fenomenul migraţionist.
În ceea ce priveşte modul de manifestare a Crizei Economice în diferite ţări, în S.U.A.,
producţia industrială s-a redus în timpul crizei la aproximativ jumătate, fiind afectate în mod
deosebit industria metalurgică şi cea siderurgică. De asemenea, producţia agricolă a fost afectată
din cauza reducerii capacităţii de absorbţie a pieţelor europene, în condiţiile în care producţia
americană era în creştere, ceea ce a determinat constituirea unui exces de ofertă. Unul dintre
motivele creşterii îl constituia faptul că producătorii nu puteau controla preţurile, aflate în scădere
şi au considerat că îşi vor redresa veniturile prin vânzarea unor cantităţi mai mari de produse.
Germania, unde capitalul străin deţinea o pondere însemnată, a fost afectată în principal
în domeniul industriei grele, în special producţia de oţel, de cărbune şi industria chimică, a
infrastructurii şi în cel bancar. După încheierea Crizei Economice, Germania s-a refăcut rapid pe
baza producţiei militare, aceeaşi trăsătură fiind comună şi Japoniei şi a Italiei.
 Marea Britanie a fost afectată ceva mai târziu de Criză, producţia industrială a scăzut cu
mai puţin decât în celelalte state prezentate anterior, cel mai drastic fiind afectată producţia
industrială de oţel şi domeniul bancar.
În Franţa, reducerile cele mai mari ale producţiei s-au înregistrat în industria textilă,
siderurgică şi extractivă.
În URSS activitatea economică s-a înscris pe o tendinţă ascendentă, atât în industrie, cât şi
în agricultură, în principal ca urmare a introducerii planurilor cincinale şi a colectivizării. Activitatea
agricolă din URSS a înregistrat fluctuaţii mai mari cauzate de condiţiile naturale climatice
defavorabile. Colectivizarea a avut drept consecinţă o puternică migraţie a populaţiei din mediul
rural către cel urban.

Cap. 7 Evoluţia economiei României în

perioada interbelică

7.1. Pierderile umane şi materiale provocate de

Primul Război Mondial
Un factor important în dezvoltarea economică a României în perioada interbelică l-a
reprezentat Unirea, care a însemnat creşterea fondului de resurse naturale şi umane. Până în anul
1924 activitatea economică a fost orientată către refacerea capacităţilor de producţie afectate de
război. Pierderile umane însumează aproximativ 1 milion de persoane decedate, iar pierderile
materiale 72 miliarde lei-aur. În anul 1919, producţia industrială era de numa 40% din nivelul
antebelic, agricultura nu putea să asigure hrana necesară , iar reţeaua de transporturi era în mare
parte distrusă. În întreaga perioadă interbelică, desfăşurarea şi dezvoltarea activităţilor economice
au impus numeroase emisiuni monetare, ceea ce a determinat o deprecierea semnificativă a
leului. Ca urmare, balanţa comercială era sever deficitară, ca şi bugetul de stat, România fiind
nevoită să apeleze la numeroas ecredite externe.
Între 1924-1929 România a trecut printr-o perioadă de avânt economic, ca şi
majoritatea celorlalte state, apoi, între anii 1929 - 1933 economia a fost puternic afectată de
marea Criză Economică, iar după anul 1933 şi până la începerea celui de-al Doilea Război Mondial,
economia României a parcurs o perioadă de refacere şi dezvoltare relativ rapidă.

7.2. Agricultura
Agricultura a rămas şi în perioada interbelică ramura de bază a economiei naţionale
româneşti.
Dezvoltarea agriculturii în noile condiţii a impus înfăptuirea reformei agrare, care a început
în anul 1921 şi s-a încheiat oficial în anul 1926. Reforma agrară a însemnat adoptarea unui set de
legi, care în esenţă vizau aceleaşi aspecte în toate zonele României, dar erau particularizate în
funcţie de specificul fiecărei regiuni.
Au fost împroprietărite numeroase famili de ţărani, proprietatea mică deţinând o pondere
de 97,5% din total. ţăranii înstăriţi deţineau aproximativ 1,7% din total, iar restul era deţinut de
marii proprietari. Moşierii au fost despăgubiţi prin asigurarea de către stat a unor rente de stat,
lăsându-li-se în proprietate suprafeţe de maxim 100 ha la munte şi deal şi maxim 150 ha la
câmpie. Împroprietărirea ţăranilor s-a făcut în funcţie de gradul de participare la război şi de
suprafeţele deţinute înaintea războiului. După Reforma Agrară, aproximativ 90% dintre suprafeţele
aflate în proprietate erau mai mici de 100 ha, ceea ce demonstrează predominarea proprietăţii
miic şi mijlocii. Suprafeţele deţinute de către fiecare familie în parte au înregistrat ulterior o
tendinţă de reducere, din cauza creşterii populaţiei.
S-au dezvoltat în principal activităţile de cultură a plantelor, dintre care ponderea cea mai
mare, de circa 80%, o deţineau în continuare cerealele. Din totalul suprafeţelelor ocupate cu
cereale, cea mai mare pondere (aproximativ 40%) o deţinea porumbul, care era folosit în special în
gospodăriile ţărăneşti de dimensiuni mici, urmat de grâu, orz, ovăz şi secară. A crescut şi ponderea
suprafeţelor ocupate cu plantele industriale în special în perioada de după Criza Economică, plante
alimentare şi de nutreţ.
Activităţile de creştere a animalelor s-au dezvoltat într-un ritm relativ lent, rezultatele cele
mai bune obţinându-se pentru bovine şi porcine, mai ales după Criza Economică.
Anii cu producţiile cele mai mari au fost 1926 şi 1929. Dezvoltarea agriculturii a fost frânată
de faptul că preţurile produselor agricole erau mult mai mici decât preţurile produselor industriale,
ceea ce îi obliga pe agricultori să vândă cantităţi foarte mari de produse agricole pentru a-şi
procura veniturile în vederea asigurării necesarului de produse industriale. De asemenea,
dezvoltarea activităţilor agricole a fost încetinită şi de faptul că statul şi băncile private nu au
acordat facilităţi la creditele contractate pentru agricultură. Abia în anul 1934, din cauza creşterii
foarte mari a datoriilor agricultorilor, s-a adoptat o lege care prevedea reducerea acestor datorii la
jumătate, posibilitatea restituirii creditelor în 17 ani, iar rata dobânzii era foarte redusă şi anume
de 3% pe an.
Cu toate că s-au făcut progrese şi au crescut semnificativ randamentele la hectar, în
principal ca urmare a introducerii mecanizării în producţie, ele au rămas sub nivelul mediu
european. În plus, în agricultură se lucra numai 120 zile/an, ceea ce însemna o serioasă
subutilizare a forţei de muncă, având în vedere faptul că 78,9% din populaţie trăia în mediul rural.

7.3. Industria
Refacerea industriei s-a făcut lent şi diferenţiat pe ramuri.
Până în anul 1924, s-a dezvoltat în mod deosebit industria materialelor de construcţii, unde
producţia s-a dublat, legat în principal de refacerea capacităţilor distruse de război. S-au dezvoltat
anumite ramuri industriale: textilă, de prelucrare a lemnului, alimentară, metalurgică.
După anul 1924, dezvoltarea industriei s-a făcut într-un ritm accelerat, în paralel cu
adoptarea a numeroase legi în scopul încurajării capitalului privat, dintre care cel autohton trebuia
să deţină o pondere de peste 50% în toate întreprinderile.
Pentru a încuraja întreprinderile autohtone statul a luat o serie de măsuri protecţioniste
împotriva concurenţei externe, iar BNR a acordat o serie de facilităţi la creditele contractate
pentru activităţile industriale. Ponderea capitalului străin s-a redus, dar a continuat să ocupe un
loc important fiind deosebit de profitabil, în principal cel englez, francez, olandez, american,
german.
 Dezvoltarea industrială a fost încurajată de stat, iar băncile private şi-au orientat
majoritatea capitalului către industrie, după ce la începutul perioadei se observă o preferinţă a
acestora pentru operaţiile speculative.
După anul 1924, când s-a adoptat o nouă lege a minelor, dar care preciza faptul că în
continuare statul rămâne proprietar al bogăţiilor subsolului, s-a dezvoltat semnificativ industria
extractivă, România fiind printre primele ţări din lume la extracţia de petrol şi gaze naturale.
Capitalul românesc trebuia să fie majoritar, iar producţia trebuia orientată în special către
satisfacerea pieţei interne. Producţia de petrol a fost în continuă creştere până în anul 1930,
crescând şi consumul intern de petrol şi exportul.
Întreprinderile erau de dimensiuni mici şi o mare parte din ele au dat faliment în timpul
Crizei Economice, ceea ce a însemnat o creştere îngrijorătoare a şomajului, reducerea veniturilor
populaţiei şi agravarea problemelor sociale. Şomajul a continuat să crească şi după încheierea
Crizei Economice, ca urmare a creşterii productivităţii muncii, în special cel tehnologic.
Anul cu cele mai mari scăderi ale producţiei industriale a fost 1932, iar pe total, producţia
industrială a scăzut în timpul crizei cu 30% faţă de nivelul anterior. După criză activitatea
industrială s-a refăcut rapid, înregistrându-se creşteri semnificative în toate ramurile industriale, în
special în industria pielăriei, textilă, a hârtiei, metalurgică, a materialelor de construcţii şi chimică.
La aceste creşteri au contribuit şi măsurile de politică economică protecţionistă practicate de stat,
a măsurilor legislative referitoare la creşterea volumului comenzilor de stat, a creditării
avantajoase realizată de BNR şi a acordării unor facilităţi fiscale.
S-au dezvoltat o serie de firme de tip cartel, care, înainte de al Doilea Război Mondial, au
ajuns să deţină 40% din capitalul total din industrie şi care produceau 26% din producţia totală a
industriei grele. Statul putea exercita un control deplin asupra acestora, a preţurilor practicate, a
cantităţilor produse şi calităţii producţiei, a vânzărilor.
În anul 1936, statul a înfiinţat Consiliul Superior Economic care orienta şi aproba investiţiile
în anumite domenii, urmărea valorificarea superioară a produselor, supraveghea activitatea de
comerţ exterior şi care reglementa raporturile de muncă.
Producţia industrială a crescut în totalul producţiei naţionale astfel încât la sfârşitul
perioadei interbelice economia României a devenit o economie agrar-industrială.

7.4. Transporturile
În perioada interbelică, statul român s-a preocupat în special de dezvoltarea transporturilor
feroviare. A crescut numărul de vagoane şi locomotive, s-au modernizat, a crescut lungimea căilor
ferate şi numărul de staţii. CFR a înregistrat deficite până la declanşarea Crizei Economice, însă, în
perioada următoare, ca urmare a creşterii numărului de vagoane şi locomotive aflate în circulaţie,
determinat de creşterea volumului de mărfuri şi a numărului de călători, CFR s-a redresat. Statul i-
a acordat subvenţii, iar o mare parte dintre câştiguri s-au datorat creşterii tarifelor biletelor.
S-au dezvoltat şi transporturile rutiere, au fost modernizate drumurile, a crescut numărul
de vehicule, lungimea drumurilor. În medie, s-au construit pe an peste 140 km de drumuri, iar
parcul auto a crescut cu aproximativ 30%.
S-au dezvoltat şi transporturile navale în special cele de mărfuri efectuate cu vase
specializate. Numărul de vase a crescut, ca şi volumul mărfurilor transportate, de aproximativ 2
ori, dar în special după Criza Economică, odată cu modernizarea porturilor.
 În 1920 s-au dat în funcţiune liniile aviaţiei comerciale, însă o dezvoltare semnificativă a
transporturilor aeriene s-a observat abia după Criza Economică, în special în privinţa
transporturilor de mărfuri. La sfârşitul perioadei interbelice funţionau 15 linii de transport aerian,
interne şi internaţionale.
De asemenea, s-au dezvoltat şi transporturile prin conducte, pentru petrol şi gazele
naturale.

7.5. Comunicaţiile
Până în anul 1930, nu s-a înregistrat o dezvoltare deosebită a comunicaţiilor, cu excepţia
celor externe. Începând cu anul 1934, creşterile au fost semnificative, corelate cu cerinţele
dezvoltării economico - sociale. S-au intensificat fluxurile de informaţii personale, în special
comerciale, au fost modernizate aparatele utilizate. Creşterile cele mai mari corespund
comunicaţiilor telefonice, urmate de cele radio, în paralel cu creşterea numărului de abonaţi.
Comunicaţiile prin poştă au înregistrat cele mai ample fluctuaţii.

7.6. Finanţele şi piaţa monetară

În anul 1921 s-a constituit primul buget pentru întreaga ţară, buget care a rezultat
echilibrat în următorul an. Până în anul 1929 s-au obţinut excedente, iar după Criza Economică s-
au înregistrat deficite în fiecare an, ceea ce a determinat creşterea volumului datoriei publice.
Principalele categorii de venituri bugetare erau impozitele, care erau diferenţiate în funcţie
de natura şi de mărimea veniturilor, impozitul pe venitul global fiind progresiv. Ponderea cea mai
mare în totalul veniturilor bugetare o deţineau impozitele indirecte. După Criza Economică,
veniturile bugetului de stat au fost profund afectate, ceea ce a impus creşterea ponderii
impozitelor directe, deoarece acestea erau considerate mai sigure.
La capitolul cheltuieli bugetare o pondere importantă o aveau cele pentru
administraţia publică centrală şi locală, pentru asigurarea ordinii publice, armată, plata datoriei
publice interne şi externe, precum şi pentru afaceri economice, ceea ce demnstreayă o implicare
mai puternică a statului în viaţa economică. Spre sfârşitul perioadei, în vederea reducerii
cheltuielilor bugetare, statul a redus salariile personalului administrativ şi cheltuielile cu
învăţământul.
Dezvoltarea activităţilor economice a impus numeroase emisiuni monetare, doar până în
anul 1924 masa monetară crescând de aproximativ 10 ori. Ritmul de creştere a masei monetare a
fost mai mare decât ritmul de creştere a producţiei naţionale, ceea ce a produs accelerarea
inflaţiei şi deprecierea monedei naţionale.
A crescut ponderea numerarului în totalul masei monetare la peste 70%. Reforma
Monetară din anul 1929 a urmărit stabilizarea monedei naţionale, refacerea finanţelor statului,
modernizarea economiei. Efectele pozitive au fost anulate de Criza economică, perioadă în care
moneda naţională s-a depreciat cu circa 30%. Spre sfârşitul perioadei moneda naţională a început
să se aprecieze a urmare a dezvoltării activităţilor de producţie industrială.
S-a dezvoltat sistemul bancar, alături de BNR existând o serie de bănci comerciale, bănci de
investiţii, bănci specializate pe anumite tipuri de credite şi cooperative de credit. La începutul
perioadei, băncile s-au orientat cu precădere către operaţiunile speculative, iar ulterior către
producţia industrială. Rata dobânzii s-a situat între 20 – 25%, iar taxa scontului era de circa 6%. În
cadrul acestor bănci predomina capitalul autohton, iar cel străin era reprezentat de capitalul
englez, francez, ungar şi german. Spre sfârşitul perioadei interbelice, statul a redus taxa scontului
şi rata dobânzii, în scopul încurajării activităţilor de producţie.

7.7. Comerţul
S-au dezvoltat atât comerţul interior, cât şi cel exterior.
Pe plan intern, în primii ani ai perioadei interbelice, a crescut numărul de unităţi
comerciale, în principal în domeniul alimentar, al serviciilor din restaurante, cafenele, hoteluri,
producţia de confecţii şi încălţăminte.
În mediul rural, comerţul se desfăşura în continuare în principal la târgurile periodice,
organizate mai des, crescând astfel numărul produse industriale achiziţionate şi accentuându-se
legătura dintre mediul urban şi cel rural, respectiv între industrie şi agricultură. Modernizarea
legislaţiei după anul 1933, a determinat creşterea semnificativă, cu peste 40%, a numărului de
unităţi comerciale din mediul urban.
Un rol important pentru intensificarea comerţului l-au avut bursele de mărfuri şi de valori,
care s-au extins în special în a doua parte a perioadei. Au crescut tranzacţiile de valori mobiliare,
îndeosebi pentru cele cu venit variabil. În an ul 1936, valoarea tranzacţiilor bursiere era de 4 ori
mai amre decât în anul 1929.
În ceea ce priveşte comerţul exterior, în anul 1920 guvernul a borogat toate convenţiile
încheiate până atunci. Până în anul 1930, schimburile comerciale internaţionale s-au desfăşurat cu
precădere pe baza unor acorduri pe termen scurt, provizorii. După anul 1926, s-a observat o
reducere a exportului. Principalele produse exportate erau cereale, produse petroliere, produse
ale industriei lemnului şi animale vii, iar principalele produse importate erau cele industriale finite.
Ponderea importurilor s-a redus treptat, ca urmare a dezvoltării industriei autohtone. Balanţa
comercială a fost excedentară.
România a participat la numeroase târguri internaţionale şi expoziţii, pentru a-şi
promova produsele cu succes.
Principalii parteneri în relaţiile comerciale externe erau ţările europene, alaturi de S.U.A.,
Canada, Japonia.

Cap. 8 Evoluţia economiei mondiale după încheierea

celui de-al Doilea Război Mondial
 8.1. Pierderile umane şi materiale provocate de Al
Doilea Război Mondial
În Al Doilea Război Mondial au fost implicate 61 de state, care au participat cu un efectiv de
110 milioane combatanţi. Cele mai mari pierderi militare şi civile au fost suferite de U.R.S.S.,
urmată de Germania, China, Polonia, Japonia şi Iugoslavia.
Franţa a avut pierderi imense, fiind afectate în special transporturile, instalaţiile industriale,
suprafeţele agricole, în mod deosebit în partea de nord a ţării. Pierderile suferite au fost deosebit
de importante, iar refacerea economiei a fost încetinită valoarea ridicată a deficitului bugetar, care
a constituit unul dintre factorii principali ai agravării inflaţiei în perioada imediat următoare.
În Marea Britanie au fost afectate în special flota comercială, fondul de locuinţe şi piaţa
financiară. În schimb, forţa de muncă activă şi potenţialul industrial depăşeau nivelul antebelic.
Moneda naţională s-a depreciat semnificativ, s-au redus rezervele statului, ceea ce a condus la
creşterea considerabilă a datoriei externe şi a inflaţiei.
În Germania cele mai mari pierderi s-au înregistrat în domeniul infrastructurii şi în cel
edilitar. Capacităţile de producţie din industrie s-au menţinut, totuşi, la 70% din nivelul anterior.
Japonia a fost afectată în domeniul industriei siderurgice, textile şi al căilor de transport.
S.U.A. nu au avut pierderi materiale pe teritoriul propriu, iar la sfârşitul războiului aveau o
situaţie economică foarte bună, fiind într-o perioadă de avânt economic. Faţă de anul 1940, în anul
1945 producţia şi venitul naţional s-au dublat, a crescut semnificativ puterea financiară, moneda
naţională nu s-a depreciat, bugetul de stat a fost echilibrat. La sfârşitul războiului, S.U.A. deţineau
2/3 din rezervele mondiale de aur, devenind cea mai importantă putere economică şi politică la
nivel mondial.
Încheierea celui de-al doilea război mondial în septembrie 1945 a însemnat o nouă ordine
economică şi politică mondială. Perioada imediat următoare a fost marcată de eforturile pentru
trecerea la “economia de pace”, pentru refacerea economiilor naţionale, ceea ce a impus
amplificarea relaţiilor economice dintre ţări în scopul accelerării dezvoltării economico-sociale. S-a
constatat o tendinţă de accentuare a preocupărilor pentru crearea unor instituţii şi organizaţii
internaţionale, care să urmărească îndeplinirea acestor deziderate.

8.2. Cele mai importante organizaţii şi instituţii

internaţionale
Una dintre principalele preocupări s-a referit la relaţiile monetare şi finanţele
internaţionale.
În iulie 1944, 45 de state au participat la Conferinţa Monetară şi Financiară
Internaţională de la Bretton Woods, unde s-a decis crearea sistemului monetar internaţional bazat
pe etalonul aur-devize, dolarul fiind principala monedă de rezervă, chiar dacă nu mai era
convertibil în aur decât în afara teritoriului S.U.A. De asemenea, s-a hotărât crearea FMI, BIRD şi
Băncii Mondiale.
În 1945 este adoptată Carta O.N.U. la Conferinţa de la San Francisco. S-a stabilit ca O.N.U.
să conlucreze cu diferite organizaţii specializate, cărora le-a încredinţat rezolvarea unor
probleme economice specifice şi anume: FMI pentru problemele monetare, BIRD pentru
reconstrucţia şi dezvoltarea ţărilor afectate de război şi apoi sprijinirea ţărilor subdezvoltate, FAO
pentru agricultură şi alimentaţie, UNESCO pentru problemele legate de muncă etc.
Au fost iniţiate o serie de negocieri pentru refacerea comerţului internaţional, fiind vizate
reducerea sau chiar înlăturarea taxelor vamale şi a altor restricţii. Un prim acord de acest tip a fost
GATT (Acordul General pentru Tarife şi Comerţ). La nivel regional, au crescut preocupările pentru
integrarea economică interstatală.

8.3. Integrarea economică interstatală occidentală

Prin Planul Marshall s-a stabilit că ajutorul american către Europa de Vest este de 12,8
miliarde dolari, eşalonaţi din 1947 până în 1955. Acest ajutor substanţial acontribuit la accelerarea
dezvoltării statelor beneficiare (Marea Britanie, Franţa, Italia, R.F. Germania, Ţările de Jos, Grecia,
Austria, Belgia), observându-se curând rezultate pozitive în domeniul producţiei şi în cel financiar.
Pentru administrarea mai bună a ajutorului american, s-a înfiinţat în 1948 Organizaţia
Europeană de Cooperare Economică (OECE), care a fost înlocuită în 1961 de Organizaţia pentru
Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE). Obiectivele Planului Marshall au fost depăşite încă din
anul 1952, când producţia realizată de ţările beneficiare depăşea cu 40% nivelul prevăzut.
Între anii 1947 – 1952 s-a încercat crearea unor uniuni vamale, iar în 1951 s-a înfiinţat
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) de către Republica Federală Germania,
Franţa, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg. În 1957, aceleaşi state fondatoare, au înfiinţat
Comunitatea Economică Europeană (CEE), care au fost unicele state membre până în anul
1972, când aceste state realizau 21% din producţia industrială mondială a ţărilor capitaliste, 32,5%
din comerţul internaţional capitalist şi 29% din comerţul mondial total.
Ţările CEE şi-au amplificat ritmul de dezvoltare atât datorită cooperării dintre ele, cât şi
politicii protecţioniste colective practicate faţă de celelalte state, ceea ce a generat şi unele
tensiuni în relaţiile cu S.U.A. şi Japonia.
În anul 1959 s-a înfiinţat Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS), cuprinzând: Marea
Britanie, Suedia, Norvegia, Danemarca, Elveţia, Austria, Portugalia, apoi au aderat şi Lichtenstein,
Islanda, Finlanda. Aceste ţări şi-au amplificat relaţiile comerciale cu ţările membre CEE.

8.4. Integrarea economică răsăriteană

Ca replică la Planul Marshall, în 1949 s-a înfiinţat Consiliul de Ajutor Economic Reciproc
(CAER), membrii fondatori fiind: Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, România, Ungaria şi U.R.S.S.
Apoi s-au adăugat: Albania, R.D.Germania, Mongolia, Cuba, Vietnam.
CAER a înfiinţat în anul 1964 Banca Internaţională de Colaborare Economică (BICE) şi în
anul 1970 Banca Internaţională de Investiţii (BII).
Economia acestor ţări era condusă centralizat de către stat, care deţinea monopolul
comerţului exterior şi al rezervelor valutare. S-a urmărit elaborarea unui plan unic de dezvoltare,
crearea unor uniuni tehnico-productive interstatale pe ramuri economice, crearea unor
întreprinderi în proprietatea comună a mai multor ţări membre, fixarea în comun a cantităţilor
exportate şi a pieţelor de desfacere.
După anul 1985 s-a observat o liberalizare a relaţiilor dintre membrii CAER şi ţările CEE.
 În anul 1990, 42 de state au semnat statutul Băncii Europene de econstrucţie şi Dezvoltare
(BERD), care avea ca obiective: promovarea investiţiilor în Europa Centrală şi de Est, reducerea
riscurilor de finanţare, facilitarea tranziţiei spre economia de piaţă şi accelerarea transformărilor
structurale.

8.5. Integrarea economică în alte zone ale lumii

Preocupările pentru integrare s-au manifestat cu precădere între ţările aflate în curs de
dezvoltare, cu deosebire în perioada 1950 – 1970.
În anul 1960 s-au constituit Asociaţia Comerţului Liber din America Latină (Argentina,
Brazilia, Chile, Paraguay, Uruguay, Peru, Columbia, Ecuador, Venezuela, Bolivia), Uniunea Africano
– Malgaşă şi Uniunea Economică Arabă, iar în 1968 Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-Est, ASEAN
(Filipine, Indonezia, Malaezia, Singapore, Tailanda).

Cap. 9 Evoluţia economiei României

în perioada 1945 – 1989

9.1. Pierderile umane şi materiale provocate de Al

Doilea Război Mondial
Pierderile materiale au afectat toate domeniile activităţii economice, ]n în special industria
şi transporturile. Producţia din industria petrolieră a scăzut cu 40% faţă de anul 1941, iar dintre
ramurile transporturilor, cele mai grav afectate au fost cele feroviare. Pierderi importante s-au
înregistrat şi în agricultură. Deşi producţia anului 1944 a fost ridicată ca urmare a condiţiilor
climatice deosebit de favorabile, o mare parte dintre culturi au rămas neculese din cauza
operaţiilor militare desfăşurate pe teritoriul ţării şi a deficitului de forţă de muncă.
Situaţia a fost agravată şi de sumele foarte mari cheltuite de către stat, peste 1 miliard de
dolari, pentru finanţarea operaţiilor militare şi acoperirea pagubelor provocate de retragere
trupelor.
Decalajul foarte mare dintre cererea şi oferta de bunuri de consum a impus emisiuni
monetare şi creditare, ceea ce a agravat în mod deosebit inflaţia, a determinat extinderea pieţei
negre şi a impus raţionalizarea alimentelor. Ca urmare, statul român a fost constrâns să aplice o
serie de măsuri cu caracter etatist – dirijist, urmărindu-se sporirea producţiei şi comerţului,
redresarea circulaţiei monetare, precum şi creşterea nivelului de trai al populaţiei. Cele mai
importante legi adoptate în acest sens au fost:
- Reforma Agrară din anul 1945, prin care s-a urmărit desfiinţarea marii proprietăţi funciare
- etatizarea BNR în proprietatea statului, în anul 1946, acesta dirijând şi controlând
creditele şi creând premisele reformei monetare din anul 1947
 - Legea naţionalizării principalelor mijloace de producţie, în anul 1948, prin care
majoritatea întreprinderilor au trecut în proprietatea statului
- Instituirea monopolului statului asupra comerţului exterior al României
Ca urmare a acestor măsuri, la sfârşitul anului 1948 sectorul public avea o pondere
însemnată în toate ramurile economice. În funcţie de numărul de salariaţi, aceasta se ridica la 76%
în industrie, 98% în transporturi şi comunicaţii şi 42% în comerţ şi credit. S-a trecut, astfel, la
economia centralizată, iar în anul 1948 s-a adoptat Constituţia Republicii Populare Române şi s-a
constituit Partidul Muncitoresc Român ca partid unic, care, din anul 1965 s-a rdenumit Partidul
Comunist Român.
Refacerea economiei după încheierea războiului a durat aproximativ 5 ani. Până în anul
1950, activitatea economică a fost ghidată prin planurile anuale, iar ulterior pe baza celor
cincinale. În anul 1950, volumul producţiei industriale l-a depăşit pe cel antebelic.

9.2. Industria
În toată perioada cuprinsă între anii 1945 – 1989, dezvoltarea economică a avut ca punct
central dezvoltarea industriei, unde investiţiile au crescut permanent până în anul 1986,
urmărindu-se transformarea economiei în economie industrial – agrară şi diminuarea decalajelor
dintre zonele ţării, prin crearea unor noi structuri, moderne şi prin valorificarea superioară a
resurselor naţionale. Producţia industrială a ţării a crescut în această perioadă de aproximativ 44
de ori, cele mai mari creşteri fiind înregistrate înainte de anul 1980. Atenţia cea mai mare s-a
acordat industriei grele, unde au fost făcute dese restructurări şi s-au investit sume mari, ceea ce a
creat dezechilibre sectoriale şi a afectat consumul populaţiei.
Investiţiile din industrie au deţinut o pondere medie de 40 – 50% din totalul investiţiilor
realizate pe întreaga economie naţională, 80 – 90% fiind alocate ramurilor producătoare de capital
fix. Numărul de întreprinderi aflate în proprietate publică şi cooperatiste a crescut semnificativ, cu
peste 30%, în paralel cu creşterea populaţiei ocupate în aceste domenii, de la 12% în anul 1950 la
38% în anul 1989.
Dezvoltarea activităţilor industriale a fost afectată de o serie de factori negativi, între care
necesitatea de a aloca sume importante pentru achiziţionarea capitalului fix. Pe de altă parte,
acesta era menţinut în funcţiune şi după incheierea duratei normate de funcţionare, care era de 3
ori mai mare decât în S.U.A. şi Japonia, ceea ce a accentuat gradul de uzură fizică şi morală, a
crescut cheltuielile cu întreţinerea şi reparaţiile, conducând astfel la o creştere semnificativă a
cheltuielilor de producţie. Un alt factor cu influenţă negativă, care a determnat creşterea costurilor
de producţie şi reducerea profitabilităţii a fost acela că toate ramurile industriale erau foarte mari
consumatoare de energie hidroelectrică şi termică, iar dezvoltarea lor s-a realizat în mare parte pe
cale extensivă. Spre sfârşitul perioadei, s-a accentuat fenomenul de subutilizare a capitalului fix în
industrie (22% nu erau utilizate în anul 1989) în special din cauza deficitului de materii prime şi a
reducerii volumului pieţelor de desfacere.
O parte dintre produsele industriale erau mai slabe calitativ, oferta era redusă, ceea ce a
determinat creşterea preţurilor, a afectat competitivitatea în cadrul schimburilor comerciale
internaţionale, afectând deficitul balanţei comerciale, determinând deprecierea monedei
naţionale şi reducerea veniturilor reale ale populaţiei.
 Celorlalte ramuri ale industriei li s-a acordat o atenţie redusă. Spre exemplu, investiţiile din
industria alimentară, textilă şi a pielăriei au fost în medie, în perioada 1980 – 1989, de 11% din
totalul investiţiilor industriale.
În anul 1989, industria contribuia cu aproximativ 60% la crearea produsului social şi a
venitului naţional, devenind principala ramură a economiei naţionale.

9.3. Agricultura
În anul 1948, majoritatea proprietăţilor funciare erau cele între 1 şi 2 ha, cu o pondere de
26% din total, urmate de cele mai mici de 1 ha, cu o pondere de 20% din total, în condiţiile în care
peste 90% din totalul proprietăţilor erau de sub 5 ha. Această chestiune este importantă prin
prisma faptului că dimensiunea redusă a proprietăţilor funciare nu permitea practicarea unei
agriculturi intensive de către fiecare proprietar în parte. În aceste condiţii, în anul 1949 statul a
început transformările în acest domeniu, înfiinţându-se primele cooperative agricole de producţie.
Colectivizarea s-a încheiat în anul 1962, când statul a inclus activitatea agricolă în planurile
cincinale. Plata agricultorilor se făcea în funcţie de numărul de zile lucrate, de cantitatea produsă şi
de calitatea produselor. După anul 1971, s-a introdus venitul minim lunar şi plata în acord global,
însa, ca medie, venitul persoanelor ocupate în acest domeniu s-a situat, în general, sub nivelul
salariului net pe economia naţională.
Peste 70% dintre suprafeţele cultivate erau ocupate de cereale, urmate de cartofi, legume
şi plante tehnice şi, în continuare, randamentele la ha erau printre cele mai scăzute din Europa.
În privinţa creşterii animalelor, cele mai mari creşteri au fost obţinute pentru păsări, ovine
şi porcine, iar în cadrul producţiei animale, cele mai importante rezultate s-au obţinut pentru ouă,
miere şi carne.
Până în anul 1989, producţia agricolă a crescut de aproximativ 4 ori, iar ponderea
populaţiei ocupate în agricultură a scăzut de la 74% în anul 1950 la 28% în anul 1989. Producţia
agricolă a fost afectată de sumele reduse alocate pentru investiţii în acest domeniu, în medie între
10% şi 16% din totalul investiţiilor pe economia naţională, de dotarea tehnică slabă, de
deteriorarea solului prin utilizarea sa necorespunzătoare, de slaba motivare a lucrătorilor, precum
şi de faptul că preţurile produselor erau menţinute la un nivel prea scăzut, nereuşind să acopere
costurile de porducţie.

9.4. Transporturile şi comunicaţiile

Din punctul de vedere al sumelor alocate pentru investiţii (între 6% şi 13% din totalul
investiţiilor), transporturile au reprezentat a treia ramură a economiei naţionale.
Lungimea căilor ferate a crescut cu 10%, preponderente fiind cele electrificate, ceea ce a
detrminat creşterea vitezei de deplasare.
O atenţie deosebită s-a aordat drumurilor publice, care au fost modernizate în proporţie de
80%, iar în anul 1989, transporturile rutiere deţineau ponderea cea mai mare în cadrul
transporturilor de mărfuri (86% din total). Spre sfârşitul perioadei, situaţia s-a înrăutăţit din cauza
înrăutăţirii stării drumurilor, a crizei de carburant, ceea ce a afectat timpul de transport, cu
consecinţe deosebite în cazul mărfutilor perisabile.
 Celelalte tipuri de transporturi deţineau ponderi extrem de mici. Transportul fluvial de
mărfuri împreună cu cel maritim deţineau 2,6% din totalul transporturilor de mărfuri şi de călători,
cel prin conducte 1,1%, iar cel aerian sub 0,1%.
Volumul transporturilor a crescut, pe total, de aproximativ 10 ori, observându-se o tendinţă
evidentă de creştere a ponderii transporturilor rutiere în detrimentul celor feroviare.
Investiţiile în telecomunicaţii au fost în medie de sub 0,8% din totalul investiţiilor pe
economia naţională. Numărul unităţilor de poştă, telegraf, telefon şi radio a crescut de aproximativ
3 ori, numărul salariaţilor de aproximativ 4 ori, creşterile cele mai mari înregistrându-se până în
anul 1970, după care s-au înregistrat reduceti, în special în mediul rural.

9.5. Comerţul interior

Numărul de unităţi comerciale (a celor de stat de aproximativ 6 ori şi a celor cooperatiste
de aproximativ 2 ori) şi volumul mărfurilor comercializate au crescut, cu deosebire în perioada
cuprinsă între anii 1960 - 1970. De asemenea, a crescut populaţia ocupată în comerţ, în principal în
mediul urban. Aceste creşteri sunt ilustrate de creşterea investiţiilor din domeniul comerţului
interior (situate în medie la nivelul de circa 2% din totalul investiţiilor pe economia naţională) şi au
fost impulsionate de creşterea populaţiei, în special a celei urbane, care în anul 1989 reprezenta
53,2% din totalul populaţiei ţării.
Mărfurile cu ponderile cele mai mari în cadrul comerţului interior erau cele nealimentare,
de folosinţă îndelungată şi de uz gospodăresc.
S-au înregistrat creşteri ale valorii mărfurilor tranzacţionate, însă aceste cerşteri au fost în
principal rezultate din politica de creştere a preţurilor acestor mărfuri, practicată de stat.Începând
cu anul 1950, statul a fixat preţuri unice pentru majoritatea produselor tranyacţionate pe teritoriul
ţării.
Iniţial, refacerea producţiei înainte de anul 1960 a determinat creşterea ofertei de mărfuri,
în paralel cu reducerea preţurilor acestora, creşterea gradului de satisfacere a cererii. După anul
1980, s-a modificat structura comerţului interior, predominând produsele cu preţuri mai mari, în
special pent5ru servicii şi alimente, ceea ce, împreună cu reducerea veniturilor populaţiei, au
condus la reducerea profitabilităţii acestui domeniu.
Volumul prestărilor de servicii a crescut cu aproximativ 20% în întreaga perioadă, iar
încasările cu aproximativ 16%. Ponderile cele mai mari le-au avut serviciile cu caracter industrial şi
cele de gospodărie comunală şi locativă. De asemenea, s-au construit numeroase hoteluri, hanuri
şi alte tipuri de unităţi de cazare turistică, ceea ce a ampificat volumul acestei activităţi.

9.6. Comerţul exterior

Balanţa comercială a fost în general deficitară până în anul 1980, apoi excedentară în
fiecare an. Volumul valoric al comerţului exterior a înregistrat creşteri până în anul 1985, apoi
reduceri, în special în privinţa importurilor.
După anul 1960, creditele externe contractate de România au fost în sume din ce în ce mai
mari, fiind utilizate, în sepcial, pentru achiziţionarea elementelor de capital fix necesare industriei.
Plata datoriei externe s-a ralizat în principal după anul 1980, prin forţarea exporturilor şi
subdimensionarea importurilor.
 La sfârşitul perioadei, în structura exporturilor predominau combustibilii, materiile prime
minerale, metalele, maşinile, utilajele şi mijloacele de transport, produse chimice. În structura
importurilor predominau aceleaşi categorii de produse, urmărindu-se creşterea capacităţilor de
producţie industriale.
Din punctul de vedere al partenerilor externi, în anul 1950, România avea relaţii comerciale
cu numai 28 de ţări, principalul partener fiind U.R.S.S. După anul 1960, 73% din comerţul exterior
se desfăşura cu ţările socialiste, în principal cele membre ale C.A.E.R. Îna nul 1989, România avea
relaţii comerciale cu numai 59 de ţări din toate zonele lumii, cele mai importante fiind U.R.S.S.,
Italia, Germania, S.U.A., Cuba, Canada, Iran, Arabia Saudită, China, Egipt, Maroc, Nigeria, Australia,
Noua Zeelandă.
Diupă anul 1970, criza petrolului şi deteriorarea calităţii produselor româneşti au afectat
activitatea de comerţ exterior, exporturile pe cap de locuitor fiind sub media europeană.

Cap. 10 Evoluţia economiei României

după anul 1990
Trecerea la noul sistem, al economiei de piaţă, a presupus o serie de transformări majore
ale tuturor componentelor sistemului economic.
Alegerea modelului de punere în practică a reformei economice a fost dificilă întrucât
modelele cunoscute şi aplicate de alte state trebuiau adaptate realităţilor ţării noastre. România a
ales tipul european de economie de piaţă deoarece asemănările cu aceste ţări au fost
dintotdeauna şi sunt mai mari, iar relaţiile economice ale României au fost întotdeauna
concentrate în Europa.
Trecerea la economia de piaţă a impus rezolvarea problemelor legate de: libertatea de
formare a preţurilor, adaptarea sistemului instituţional, modernizarea activităţii băncilor,
eficientizarea producţiei şi a muncii în toate sectoarele economice, gradul de intervenţie a statului
în activitatea economică prin măsurile de politică economică practicate.
Banca Mondială a recomandat ţărilor foste socialiste parcurgerea următoarelor etape
pentru înfăptuirea tranziţiei: stabilizarea macroeconomică, liberalizarea preţurilor şi reforma
pieţei, dezvoltarea sectorului privat în paralel cu restructurarea întreprinderilor, redefinirea rolului
statului în legătură cu realizarea reformelor legislative, modernizarea sistemului informaţional,
modificarea sistemului de protecţie socială.
Tranziţia a presupus şi anumite costuri, resimţite direct sau indirect de populaţie, care
includ: creşterea ratei inflaţiei, creşterea deficitului balanţei comerciale, creşterea datoriei
externe, restructurarea întreprinderilor, creşterea alarmantă a ponderii creditelor de consum,
blocajele financiare.
Primele “Strategii” de înfăptuire a tranziţiei au fost adoptate de guvern în 1990 şi 1992.
Una dintre cele mai importante este “Strategia de dezvoltare economică pe termen mediu” din
anul 2000, care sublinia ca obiective: realizarea dezvoltării economice durabile, consolidarea clasei
micilor proprietari, asigurarea unor venituri medii mai mari şi stabile pentru cea mai mare parte a
populaţiei, alocarea şi utilizarea eficientă a resurselor naţionale, reducerea rolului statului la
reglementarea cadrului necesar funcţionării fără distorsiuni a pieţelor, corectarea situaţiilor de
eşec al pieţelor, redistribuirea veniturilor prin politica bugetară şi fiscală, urmărindu-se reducerea
impozitelor şi orientarea cheltuielilor spre protecţia socială.
Pentru realizarea în practică a acestor deziderate s-au prevăzut: reducerea ratei inflaţiei la
mai puţin de 10%, încadrarea deficitelor bugetare în jurul a 3% din PIB, creşterea controlată a
datoriei externe până la circa 30% din PIB, finalizarea privatizării sectorului bancar, iniţierea
privatizării sectorului utilităţilor publice, dezvoltarea industriei, în special a celei prelucrătoare,
dezvoltarea agriculturii într-un ritm mediu anual de 4%, reducerea ratei şomajului la 8%.
Unul dintre primele obiective propuse după 1990, liberalizarea preţurilor, s-a făcut
dezorganizat. S-a început cu preţurile materiilor prime, care au înregistrat creşteri foarte bruşte,
antrenând creşteri în cascadă ale tuturor preţurilor produselor realizate pe baza acestora precum
şi reducerea drastică a profiturilor întreprinzătorilor care au decis să nu mărească corespunzător
preţurile produselor realizate.
Anul cu cele mai mari creşteri a fost 1997 şi, în general, creşterile cele mai mari ale indicelui
de preţ corespund serviciilor.
În industrie, cele mai mari valori ale indicelui de preţ s-au înregistrat la petrol şi gaze
naturale, ceea ce a atras creşterea preţurilor în industria prelucrătoare şi a bunurilor de consum.
Pentru a restabili echilibrul între subramurile producţiei industriale, s-a acordat un rol
aparte întreprinderilor mici şi mijlocii. A crescut permanent numărul întreprinderilor aflate în
proprietate privată. Ponderea populaţiei ocupate în sectorul privat a crescut de peste 30 de ori
faţă de 1990.
Pe tipuri de activităţi, s-au investit sumele cele mai mari în activităţile financiare şi
administraţia publică şi sumele cele mai mici în agricultură şi transporturi.
În fiecare an, contribuţia cea mai mare la formarea PIB a avut-o industria (în principal cea
alimentară şi cea metalurgică), urmată de agricultură şi tranzacţii imobiliare.
Relaţiile economice externe au fost afectate în mare măsură de creşterea foarte mare a
importului şi de evoluţia defavorabilă a cursului de schimb. Exportul şi importul au crescut după
1990, în paralel cu creşterea ponderii importului net în PIB. Un element pozitiv l-a reprezentat
reducerea deficitului contului curent al balanţei de plăţi.
Comerţul exterior a fost orientat cu precădere spre ţările U.E., în special Germania şi Italia,
la care se adaugă China, Turcia, Coreea, Iran, S.U.A., Egipt.
Cele mai mari valori în cadrul comerţului exterior s-au înregistrat pentru: metale comune,
produse minerale, materiale plastice şi chimice, maşini, aparate şi echipamente electrice, mijloace
de transport.
În agricultură, evoluţia activităţii economice a fost lentă. Legea fondului funciar din 1991
prevedea restituirea anumitor suprafeţe de teren micilor proprietari, care, însă, nu dispuneau de
mijloacele necesare şi nu au primit nici ajutoare semnificative din partea statului. În plus, o mare
parte din proprietari locuiau şi locuiesc în mediul urban, nu se pot ocupa personal de cultivarea
terenurilor, care sunt folosite în mod iraţional şi distructiv. La începutul perioadei, liberalizarea
preţurilor a afectat în special zootehnia deoarece preţurile materiilor prime utilizate, fiind
liberalizate, au crescut foarte mult în comparaţie cu cele ale produselor realizate, care rămăseseră,
în marea lor majoritate controlate de stat. În plus, creditele la care au avut acces producătorii din
acest domeniu au devenit din ce în ce mai scumpe.
Un alt element negativ care a afectat agricultura l-a reprezentat persistenţa unui sistem
neadecvat de desfacere a produselor. Existenţa unui număr nejustificat de mare de intermediari a
determinat reducerea profiturilor producătorilor şi creşterea semnificativă a preţurilor. Neexistând
o organizare şi o coordonare a producătorilor pe zone sau la nivel naţional, nu a existat o
modalitate eficientă de transmitere a informaţiilor pe ansamblu, astfel încât a rezultat pe total o
structură a producţiei care nu corespundea cererii globale şi nici pe zone geografice.
Serviciile nu au înregistrat progresele aşteptate. Ca medie pe întreaga perioadă, s-a redus
numărul de absolvenţi din învăţământ, în special din cel primar şi liceal, a scăzut numărul de turişti
cazaţi , cu toate că numărul de hoteluri a crescut permanent, a scăzut numărul mijloacelor de
transport din transportul feroviar. S-au observat creşteri ale numărului de cărţi editate, ale
cheltuielilor cu cercetarea ştiinţifică şi ale numărului de vizitatori în muzee.
În ceea ce priveşte dezvoltarea sistemului bancar, accentul a fost pus pe băncile
specializate. Acestea au fost, însă, afectate în cea mai mare parte a perioadei, de deficitul de
personal corespunzător pregătit, de creşterea gradului de risc în activitatea economică şi de
reducerea economisirii interne.
Deoarece până în 1993 ratele reale ale dobânzilor au înregistrat valori negative, în anii
următori ratele dobânzilor nominale au crescut exagerat, valorile cele mai ridicate corespunzând
anilor 1994 şi 1999.
Masa monetară a crescut mult, una dintre cauze fiind necesitatea de a acoperi deficitul
bugetului de stat.
În ceea ce priveşte structura creditelor, mai mult de jumătate s-au acordat în dolari S.U.A.
50% din credite s-au acordat pentru industrie, iar 40% pentru servicii.
O consecinţă importantă a situaţiei economice a constituit-o devalorizarea forţei de muncă,
creşterea salariilor realizându-se într-un ritm mult mai lent decât cea a preţurilor. Cele mai mari
reduceri ale salariului mediu real corespund anilor 1991 şi 1997, ceea ce a determinat
intensificarea migraţiei spre ţările mai dezvoltate şi reducerea capacităţii de absorbţie a pieţei
interne. S-a redus semnificativ numărul persoanelor antrenate în crearea PIB, în special în
agricultură.