PSIHOLOGIE CLINICĂ SI MEDICALĂ

CURS 3

TEORIA SI METODOLOGIA PSIHOLOGIEI CLINICE

1. STUDIUL DE CAZ – construcție a clinicianului care se bazează pe un mod de

a solicita si a considera anumite informații provenite de la pacient – persoana
care vorbește despre ea însăși instituindu-se ca subiect al propriului discurs.
Studiul de caz începe prin modul în care subiectul vorbește despre sine
însuși.
Studiul de caz nu este un monolog ci efectul întâlnirii dintre un subiect care
prezintă o problemă, vorbește despre ea și un psiholog care îl ascultă si va
reconstitui aceste elemente sub forma unei construcții cu sens.

2. CONSULTAȚIA – principalul instrument utilizat de către psiholog.

Consultația răspunde mai multor finalități:
 îi permite subiectului să:
i. spună,
ii. asculte,
iii. se informeze,
 si psihologului sa îi spună ceva subiectului.
Consultația este cel mai bun instrument pentru culegerea de informații despre
suferința subiectului prin aducerea unor elemente referitoare la lucrurile cu
care s-a confruntat, în mod real sau imaginar, dar si despre poziția sa fata de
aceste fapte, despre ceea ce așteaptă de la psiholog.
El oferă date despre propriile mecanisme de apărare.

3. TESTELE SI SCALELE – instrumentele standardizate de evaluare a

fenomenelor psihice care permit măsurarea componentelor psihice,
compararea subiecților intre ei sau cu o norma psihică.

4. OBSERVAȚIA CLINICĂ – "acțiunea de a studia cu o atenție constantă natura,

omul, societatea, în scopul de a le cunoaște mai bine".

TEORIILE:

1. PSIHANALIZA
Doctrina psihanalitică se bazează pe postulatul conform căruia psihicul uman este
determinat de anumite forțe de motivație inconștientă.
Noțiunea de inconștient este formulata de Edward von Hart în 1869.
Freud (1856-1939), neurolog, este primul care susține ca esența inconștientului o
constituie instinctul sexual, libidoul(1905). Acesta ar fi după el izvorul energiei
psihice si factorul motivațional de baza în jurul căruia s-ar centra comportamentul
uman – metoda asociației libere, interpretarea reductivă a viselor.
Carl Gustav Jung(1975-1961)psihiatru elvețian neagă rolul determinant al sexualității
în viața psihică și susține prezența inconștientului colectiv.
Inconștientul după Jung nu reprezintă numai acea parte reprimată a psihicului ci
modelul originar aprioric care se relevă progresiv neputând deveni decât parțial
conștient si care este relevat prin simboluri, imagini și vise.
În concepția lui Jung visele si imaginația activă, simbolurile reprezintă o sursa vitală
indispensabilă de informare si ghidare, el negând-le apartenența la un nivel primitiv,
regresiv sau anormal.
Pornind de la conceptul sau de inconștient colectiv Jung ajunge la concluzia că
psihicul este predeterminat obiectiv si aprioric, că omul nu se naște "tabula rasa" din
punct de vedere psihic si că fiecare vine cu moștenirea acelui inconștient colectiv
capabil să ii imprime anumite predispoziții.
Nevroza – suferința a sufletului care nu si-a găsit sensul.
Somatizarea – denumirea pe care au dat-o psihanaliștii procesului prin care stările
emoționale se exprimă fizic.
Întâlnim des conceptul de somatizare să fie confundat cu simularea bolii, trăirea
somatică în moduri neverbalizate, a stării emoționale dificile nu este echivalentă cu
a pretinde că ești bolnav.

2. FENOMENOLOGIA
3. PSIHOLOGIA CLINICĂ ȘI PSIHOPATOLOGIA