UNIVERSITATEA “ALEXANDRU IOAN CUZA”IASI

FACULTATEA DE DREPT

REFERAT DREPT CIVIL

ACTIUNILE DE STARE CIVILA
 CUPRINS

Starea civila a persoanelor fizice

Caracterele juridice ale starii civile
Posesia de stat
Actiunile de stare civila
A. Dupa obiectul lor
a.actiuni in reclamatie de stat
b.actiuni in contestatie de stat
c.actiuni in modificare de stat
B. In functie de persoanele indreptatite sa le exercite
Indisponibilitatea
Imprescriptibilitatea
Personalitatea actiunilor de stare civila

Inregistrarile de stare civila

Registrele de stare civila
Actele de stare civila
Reconstituirea actelor de stare civila
Intocmirea ulterioara a actelor de stare civila
Proba starii civile

Bibliografie
 Starea civilă a persoanei fizice – noţiune, conţinut

Starea civilă (sau statutul civil) al persoanei constituie un alt element sau atribut
important de identificare a persoanei fizice, cu ajutorul căreia putem face o mai bună
individualizare a acesteia în raporturile sale cu familia şi societatea.
Legea nu defineşte această noţiune, dar reglementează diferitele sale aspecte. Nici în
literatura juridică nu găsim o definiţie unanim acceptată, fiecare autor propunând propria
sa definiţie1.
În esenţa sa, starea civilă (sau statutul civil - noţiuni sinonime) este o expresie
sintetică ce include un ansamblu de atribute (calităţi) personale de natură a permite o
mai bună individualizare a persoanei fizice ca subiect de drept în contextul
raporturilor sale faţă de comunitatea familială şi socială. Astfel, starea civilă - conti-
nuatoare a instituţiilor dreptului roman care erau "status civitatis" şi "status
familiae" - poate include, în sensul său larg, şi cetăţenia persoanei (care, însă, se studiază
în cadrul cursului de drept constituţional), dar ea include - în sensul său restrâns (care ne
interesează în cadrul acestui curs) - mai cu seamă situarea persoanei în raport cu
membrii familiei sale şi cu societatea, prin relaţiile de filiaţie (stabilită sau nestabilită
legalmente) sau de adopţie, prin relaţiile conjugale (celibatar, căsătorit, văduv ori
divorţat) etc.
Starea civilă a persoanei fizice este determinată de lege şi este dobândită:
a) ca urmare a producerii unor fapte juridice (naşterea, moartea);
b) ca urmare a încheierii unor acte juridice (recunoaşterea filiaţiei, căsătoria,
adopţia) de care legea civilă leagă diferite efecte interesând statutul juridic al persoanei,
precum şi
c) ca urmare a pronunţării şi rămânerii definitive a unor hotărâri judecătoreşti cu
efecte asupra stării civile, cum sunt hotărârile privind stabilirea sau contestarea filiaţiei,
privind tăgada paternităţii, anularea căsătoriei, divorţul, încuviinţarea, ori desfacerea, ori
anularea înfierii, înregistrarea tardivă a naşterii, declararea judecătorească a morţii etc.
Sediul legislativ al materiei este în art. 22-24 din Decretul nr. 31/1954 şi în Legea
nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă2 cu modificările ulterioare. Unele norme
privitoare la starea civilă sunt cuprinse şi în Codul familiei, în Decr. nr. 32/1954 şi
respectiv Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului.

1
Mureşan, M. şi colab. cu trimitere la: V. Economu, în Persoana fizică în dreptul R.P.R., Editura
Academiei, Bucureşti, 1963, p. 389 şi urm.; R. Petrescu, Acţiunile privind statutul civil al persoanei,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968; Al. Silvian şi E. Gheorghe, Actele de stare civilă, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1969; C. Stătescu, Drept civil..., Editura Didactică şi Pedagogică, 1970, p. 164 şi urm.; D.
Lupulescu, Actele de stare civilă, Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980; M. N. Costin, Marile
Instituţii..., vol. II, p. 325
2
Publicată în M. Of. nr. 282 din 11 noiembrie 1996 şi intrată în vigoare la 90 de zile de la
publicare.
 După opinia unor autori, în noţiunea de stare civilă s-ar include, ca elemente
distincte, şi "locul naşterii" persoanei (care se înscrie în actul şi în certificatul de naştere),
precum şi "sexul" persoanei (idem), ba chiar şi "grupa sanguină" 3; alţi autori au contestat
însă aceste elemente ca făcând parte din conţinutul noţiunii de stare civilă4.
Cert este că sexul constituie un element esenţial de identificare şi individualizare a
persoanei, iar locul naşterii este, şi el, un element suplimentar de identificare; dar grupa
sanguină nu constituie un element de natură juridică, ci doar biologică şi medicală,
nefiind de natură a influenţa, prin el însuşi, starea civilă a persoanei.

Caracterele juridice ale stării civile

Ca noţiune complexă şi sintetică, înglobând mai multe drepturi şi obligaţii civile de

natură extrapatrimonială, starea civilă prezintă, neîndoielnic, toate acele caractere
juridice despre care am văzut că sunt proprii drepturilor civile personale,
extrapatrimoniale: opozabilitate erga omnes, inalienabilitate, imprescriptibilitate,
personalitate şi universalitate. Unele din aceste caractere se manifestă însă în mod
particular (deosebit) în cadrul stării civile. Astfel:
a) Starea civilă a persoanei este indivizibilă, ea nu poate fi scindată. O persoană
căsătorită are această stare civilă nu numai în raport cu soţul (soţia), ci în raporturile cu
toţi ceilalţi subiecţi de drept; copilul născut din căsătorie este privit ca având filiaţia
stabilită (prin prezumţie legală faţă de soţul mamei sale, nu numai în raport cu acesta
(tatăl său prezumat), ci faţă de toată lumea; etc. Acest caracter juridic -
indivizibilitatea - este, în acelaşi timp, o consecinţă a opozabilităţii erga omnes a stării
civile.
b) Starea civilă este indisponibilă, în sensul că persoana nu poate "dispune" de ea,
nu o poate înstrăina prin act juridic, nici nu poate renunţa la ea; acest caracter decurge
firesc din caracterul inalienabil al oricărui drept civil subiectiv extrapatrimonial. Aceasta
nu înseamnă, însă, că persoana nu poate săvârşi fapte sau încheia acte juridice de care
legea leagă anumite modificări ale stării civile: căsătoria, adopţia, divorţul etc.; dar aceste
modificări se produc în temeiul legii, nu în temeiul voinţei părţii, ele neputând fi
considerate a aduce vreo atingere principiului indisponibilităţii.
c) Starea civilă este imprescriptibilă, atât extinctiv cât şi achizitiv - aşa cum sunt
toate drepturile personale, extrapatrimoniale. Prin urmare, starea de persoană căsătorită,
ori de copil recunoscut de tatăl său, nu se pierde, oricât timp persoana nu s-ar folosi de
acea stare civilă; tot astfel, o stare civilă nu se poate dobândi legal, oricât timp o persoană
s-ar folosi în fapt de ea.

3
Gh. Beleiu, op. cit., p. 331 şi 341 (nota 27).
4
M. N. Costin, op. cit., (MARILE INSTITUŢII - vol II), p. 327-328.
 d) Starea civilă are un caracter strict personal, neputând fi exercitată (utilizată) pe
cale de reprezentare. Prin excepţie, însă, unele acţiuni de stare civilă pot fi introduse sau
continuate de către moştenitori ori de către reprezentanţii legali ai persoanei (de ex.
acţiunea în tăgada paternităţii poate fi continuată de moştenitori; cea în stabilirea
paternităţii copilului din afara căsătoriei se porneşte, în numele copilului, de către mamă;
etc.).
e) Starea civilă are un caracter de universalitate, în sensul că absolut fiecare
persoană are o anumită stare civilă, fie că este conştientă de acest fapt sau nu, fie că se
foloseşte de acea stare civilă sau nu;
f) de asemenea, starea civilă are un caracter de legalitate, în sensul că ea este
guvernată şi stabilită prin lege, iar nu prin voinţa individului. Normele juridice în materie
de stare civilă - fiind edictate în interesul general al societăţii - au un caracter imperativ,
neputându-se deroga de la ele.
Posesia de stat

Posesia de stat (folosinţa stării civile) este o stare de fapt, o realitate,

corespunzătoare unei anumite stări civile. Astfel, atunci când un copil poartă numele
părinţilor săi, este privit de aceştia ca fiind al lor, este considerat de societate ca fiind fiul
acestor părinţi - se spune că el are posesia de stat a unui copil din căsătorie (sau, după
caz, din afara căsătoriei, sau adoptat etc.). Fără a putea duce, prin ea însăşi, la dobândirea
unei stări civile, posesia de stat este o realitate faptică de care legea nu poate să nu ţină
seama, recunoscându-i, deci, unele efecte juridice. Astfel:
a) Primul efect al posesiei de stat îl constituie prezumţia că starea de fapt
corespunde unei stări de drept, că, deci, persoana care foloseşte o anumită stare civilă are,
în realitate, acea stare civilă. Cu alte cuvinte, posesia de stat poate fi privită ca o dovadă
(mai exact, ca o scutire de dovadă) a stării civile. Evident, această prezumţie (mijloc de
dovadă) este susceptibilă de proba contrară, iar în cazul unei eventuale contestaţii, starea
civilă va trebui să fie dovedită cu acte de stare civilă; dar în lipsa acestora, starea civilă
poate fi satisfăcător dovedită şi prin posesia de stat, coroborată cu alte probe (martori,
etc.).
b) Al doilea - şi cel mai important - efect juridic recunoscut de lege posesiei de stat
este acela că, atunci când posesia de stat este conformă cu actul de stare civilă (de ex.
copilul este înregistrat ca fiind copil din căsătorie al soţilor-părinţi şi are această posesie
de stat, fiind considerat şi tratat ca atare în familie şi în societate), legea prezumă cu
caracter absolut că această stare civilă este cea reală, adevărată. Din unirea posesiei de
stat cu actul de stare civilă căruia această posesie îi corespunde rezultă, aşadar, o
prezumţie irefragabilă (absolută, de necombătut) a existenţei legale a acelei stări civile.
În acest sens, art. 51 din Codul familiei dispune:
 "(1) Copilul nu poate reclama o stare civilă contrară aceleia care rezultă din
certificatul său de naştere şi folosirea stării civile conforme cu acest certificat.
(2) De asemenea, nimeni nu poate contesta starea civilă a copilului care are
folosinţa unei stări civile conforme cu certificatul său de naştere".

Pentru a putea vorbi de existenţa unei anumite "posesii de stat" (sau "folosinţa stării
civile", cum se exprimă C. fam.), se cer - tradiţional - a fi întrunite trei elemente,
denumite, pe scurt, cu termenii rămaşi din dreptul roman: nomen, tractatus et fama. Cu
alte cuvinte, persoana care invocă posesia de stat trebuie să poarte numele corespunzător
stării civile pretinse, trebuie să fie tratată de către cei din jur ca fiind titularul stării civile
folosite şi să fie cunoscută şi recunoscută în public ca având acea stare civilă. Dovada
stării civile care rezultă din posesia de stat conformă cu actul de stare civilă este absolută,
de necontestat, nici persoana respectivă şi nici terţele persoane nefiind îndreptăţite a
reclama sau a dovedi o altă stare civilă, contrară.
Cu toate acestea, în practică s-au ivit situaţii în care - aparent doar - s-a admis proba
contrară. E vorba de situaţiile în care, din eroare sau prin fraudă, s-a produs o substituire
de copii: două mame care nasc în aceeaşi maternitate şi în acelaşi timp, pleacă acasă
fiecare cu copilul născut de cealaltă. În mod constant, instanţele au admis restabilirea
adevărului, considerând că în aceste situaţii dispoziţiile art. 51 C. fam. "nu sunt
aplicabile..., întrucât... folosirea stării civile nu mai este conformă cu certificatul de
naştere", căci fiecare copil foloseşte starea civilă ce corespunde certificatului de naştere
al celuilalt copil5; sau, altfel spus, "este admisibilă totuşi o acţiune prin care se contestă
identitatea unei persoane, susţinându-se că s-a săvârşit o eroare sau o fraudă prin
substituirea copiilor, după ce actul de naştere a fost întocmit;... într-o asemenea situaţie,
copilul, deşi are o anumită posesie de stat, aceasta nu este conformă certificatului său de
naştere, ci corespunde certificatului de naştere al copilului căruia i-a fost substituit"6.

Acţiunile de stare civilă

Acţiunile de stare civilă (acţiunile de stat) sunt acele acţiuni (mijloace de apărare a
drepturilor civile) adresate justiţiei prin care se urmăreşte stabilirea sau modificarea
unuia sau a unora dintre elementele stării civile a unei persoane. Nu trebuie
confundate cu acţiunile ce privesc anularea, modificarea, rectificarea şi completarea
actelor de stare civilă ori menţiunile de pe acestea. Între cele doua categorii de acţiuni
sunt urmatoarele deosebiri:
-după obiect: un element al starii civile, respectiv o înregistrare de stare civilă;
-după temeiul juridic: Codul familiei, respective Legea 119/1996;
5
Trib. jud. Sălaj, dec. civ. nr. 279/1980, în R.R.D. nr. 3/1981, p. 60.
6
Trib. Suprem, secţ. civ., dec. nr. 809/1979, în C.D. 1979, p. 7.
 -dupa competenta materiala si teritoriala: tribunalul de la domiciliul paratului;
judecatoria de la domiciliul reclamantului;
-dupa incidenta prescriptiei extinctive: imprescriptibile cu unele exceptii si
imprescriptibile intotdeauna.

A. După obiectul lor, acţiunile de stare civilă se împart în:

a) Acţiuni în reclamaţie de stat, prin care o persoană cere justiţiei să i se
recunoască (ori stabilească) o stare civilă, alta decât cea aparentă. De pildă, acţiunea
prin care un copil din afara căsătoriei cere să i se stabilească judecătoreşte paternitatea
faţă de un anumit bărbat, care este tatăl său din afara căsătoriei; sau acţiunea prin care un
copil găsit şi înregistrat ca născut din părinţi necunoscuţi cere să i se stabilească
maternitatea faţă de femeia care l-a născut şi care este în realitate mama sa.
b) Acţiuni în contestaţie de stat, sunt cele prin care se urmăreşte să se înlăture o
anumită stare civilă, aparentă, contestându-se că ea ar corespunde realităţii. Aşa este, de
pildă, acţiunea în tăgada paternităţii (art. 54 C. fam.), prin care soţul unei femei
căsătorite care a dat naştere unui copil - soţ prezumat de lege ca fiind tatăl acelui
copil - cere instanţei să înlăture această prezumţie legală, învederând că este cu neputinţă
ca el să fie tatăl copilului; tot aşa este acţiunea prin care o persoană interesată contestă
filiaţia unui copil din afara căsătoriei, ce fusese stabilită prin recunoaştere voluntară,
învederând că acea recunoaştere nu corespunde realităţii (art. 58 C. fam.).
Efectele admiterii unei acţiuni în reclamaţie de stat, sau a unei acţiuni în contestaţie
de stat sunt retroactive, în sensul că starea civilă reclamată şi recunoscută prin hotărârea
instanţei este considerată a fi fost, de la bun început, starea civilă reală a persoanei,
respectiv că starea civilă contestată (tăgăduită) este considerată a nu fi existat niciodată,
persoana respectivă dobândind - şi pentru trecut - o altă stare civilă decât aceea aparentă,
înlăturată prin admiterea acţiunii.
c) Acţiunile în modificare de stat sunt cele care tind să schimbe numai pentru viitor
starea civilă existentă în momentul introducerii lor, înlocuind-o cu o stare civilă diferită.
Astfel sunt, de pildă, acţiunile de divorţ (desfacerea căsătoriei) şi cele de desfacere a
înfierii, a căror admitere modifică doar pentru viitor starea civilă (de persoană căsătorită,
respectiv înfiată) a părţii în cauză.
B. După un alt criteriu - acela al persoanelor îndreptăţite să le exercite - acţiunile de
stare civilă se clasifică în:
- acţiuni care pot fi introduse de orice persoană interesată (cum sunt acţiunile de
contestarea recunoaşterii de filiaţie, acţiunile de nulitate absolută a căsătoriei sau a înfierii
etc.);
- acţiuni care pot fi intentate numai de persoanele expres şi limitativ prevăzute de
lege, cum sunt acţiunea în stabilirea filiaţiei, cea în tăgăduirea paternităţii, cea în
desfacerea sau anularea (nulitate relativă!) adopţiei, etc.
 - în fine, acţiuni care pot fi intentate numai de către titularul stării civile respective
(cum sunt, de pildă, acţiunea de divorţ sau acţiunea de anularea căsătoriei (nulitate
relativă).
Acţiunile de stare civilă prezintă următoarele caractere juridice: sunt indisponibile;
sunt imprescriptibile; au un caracter strict personal.
Indisponibilitatea acţiunilor de stare civilă semnifică faptul că titularul dreptului la
acţiune nu este îndreptăţit să o cedeze ori să tranzacţioneze cu privire la obiectul cauzei
(adică, cu privire la elementul stării civile la care acţiunea se referă). De ex. mama nu
poate renunţa la acţiunea în stabilirea paternităţii copilului său minor (nici măcar cu
încuviinţarea autorităţii tutelare), căci este vorba de un drept personal nepatrimonial al
copilului, care este - prin natura sa  - inalienabil.
Imprescriptibilitatea acţiunilor de stare civilă înseamnă că ele pot fi introduse
oricând, nefiind supuse prescripţiei extinctive, aşa cum nu sunt supuse acestei prescripţii
nici drepturile extrapatrimoniale ocrotite prin aceste acţiuni.
Ştim însă, de la materia prescripţiei, că - prin excepţie de la acest caracter - există
totuşi unele acţiuni de stare civilă care se prescriu, trebuind să fie introduse într-un
anumit termen, relativ scurt: acţiunea în anularea căsătoriei pentru vicii de
consimţământ (6 luni, conform art. 21 C. fam.), acţiunea în tăgada paternităţii (6 luni,
conform art. 55 C. fam.) şi acţiunea în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei
(un an, conform art. 60 C. fam.).
Personalitatea acţiunilor de stare civilă înseamnă că, în principiu, numai titularul
stării civile (ori reprezentantul său legal, în cazul incapabililor) este îndreptăţit să exercite
acţiunea. Aşa fiind, acţiunile de stat nu pot fi exercitate de creditorii chirografari pe calea
acţiunii oblice, nici de moştenitorii celui îndreptăţit (cel mult, când legea permite,
moştenitorii pot continua acţiunea intentată de titularul ulterior decedat) şi nici de către
procuror pe baza art. 45 C. pr. civ. (care exceptează expres acţiunile "strict personale").
Hotărârile judecătoreşti prin care s-au soluţionat acţiuni de stare civilă sunt
opozabile erga omnes - deci nu numai faţă de părţile în litigiu, ci şi faţă de terţele
persoane, care sunt însă îndreptăţite să facă, tot prin justiţie, proba contrară. Aşadar,
hotărârile sunt opozabile terţelor persoane numai cu titlu de prezumţii relative de adevăr,
care pot fi răsturnate prin proba contrară (spre deosebire de efectele faţă de părţile în
litigiu, cărora autoritatea de lucru judecat li se opune cu titlu de prezumţie absolută,
irefragabilă).
Înregistrările de stare civilă

Înregistrările de stare civilă sunt operaţii materiale (de care legea leagă efecte
juridice) constând în consemnarea în scris a producerii (existenţei) faptelor sau a
încheierii actelor din care rezultă starea civilă a unei persoane, consemnare făcută de
organe de stat competente în registrele de stare civilă, cu respectarea procedurii
prevăzute de lege.
Potrivit art. 5 din Legea nr. 119/1996, înregistrările de stare civilă sunt de două
feluri: întocmirea actelor de stare civilă şi menţiunile pe marginea actelor deja întocmite.
Principala formă de înregistrare în materie de stare civilă este întocmirea actelor de
naştere, a actelor de căsătorie şi a actelor de deces.
Se înscriu, prin menţiune pe marginea actelor de stare civilă întocmite, orice acte,
fapte sau împrejurări care influenţează sau modifică starea civilă rezultată din actul
întocmit, ca, de ex.: stabilirea, tăgăduirea ori contestarea filiaţiei; adopţia, desfacerea,
încetarea sau anularea adopţiei; pierderea sau dobândirea cetăţeniei române; schimbarea
numelui; rectificarea, completarea sau anularea actelor de stare civilă, schimbarea sexului
(art. 44 din lege).
Înregistrările de stare civilă sunt organizate de stat, prin act normativ şi sunt de
competenţa unor organe de specialitate ale administraţiei publice locale - birouri (sau
oficii, sau servicii) de stare civilă ale primăriilor şi prefecturilor, care ţin registrele de
stare civilă şi efectuează înregistrările în aceste registre.
Când naşterea, decesul sau căsătoria s-au produs în timpul unor călătorii cu vaporul
ori cu avionul, în afara teritoriului României, legea reglementează posibilitatea efectuării
înregistrărilor corespunzătoare de către comandantul navei sau aeronavei, în jurnalul de
bord respectiv în carnetul de drum, ei fiind însă obligaţi ca la sosirea în ţară să înainteze
un extras autorităţii publice locale a sectorului 1 al municipiului Bucureşti care va
întocmi actul de stare civilă. Pentru cetăţenii străini la cererea acestora şi pentru
persoanele fără cetăţenie care au domiciliul sau se găsesc temporar pe teritoriul
României, înregistrările de stare civilă se fac în aceleaşi condiţii ca pentru cetăţenii
români. În sfârşit, întocmirea actelor de stare civilă pentru cetăţenii români aflaţi în
străinătate se face la misiunile diplomatice sau la oficiile consulare de carieră ale
României sau la autorităţile locale competente. Actele întocmite de autorităţile străine nu
vor avea însă putere doveditoare în ţară decât dacă sunt transcrise în registrele de stare
civilă române, cu aprobarea Ministerului Administraţiei şi Internelor. În caz de
mobilizare, război sau participare la acţiuni umanitare pot efectua înregistrări ale actelor
sau faptelor de stare civilă ale militarilor şi personalului civil şi cadrele militare
desemnate de Ministerul Apărării Naţionale.

Registrele de stare civilă

Registrele de stare civilă se ţin în două exemplare, unul care se păstrează după
completare la primăria comunei, oraşului, municipiului sau a sectorului unde s-a întocmit,
iar al doilea se înaintează spre păstrare la Consiliul judeţean sau la Consiliul General al
municipiului Bucureşti, în termen de 30 de zile după ce toate filele au fost completate.
 Există trei feluri de registre de stare civilă: unul pentru naşteri, altul pentru căsătorii
şi altul pentru decese.
În oricare din aceste registre, faptele sau actele de stare civilă se înregistrează la
cerere, pe baza declaraţiei făcute în acest scop, de către persoana îndreptăţită sau
obligată la aceasta, în scris sau verbal, în limita termenelor anume prevăzute de lege. În
cazul în care modificarea din statutul civil al unei persoane intervine ca urmare a unei
hotărâri judecătoreşti sau unui act administrativ, acestea se comunică din oficiu autorităţii
competente pentru efectuarea pe baza lor a înregistrărilor corespunzătoare. Întocmirea
actelor de stare civilă şi înscrierea menţiunilor se fac în limba română, folosindu-se
alfabetul latin, iar ofiţerul de stare civilă are obligaţia de a verifica realitatea conţinutului
declaraţiei şi concordanţa acesteia cu actele de identitate, certificatele de stare civilă şi
celelalte înscrisuri prezentate. În actul de naştere, numele şi prenumele titularului se scriu
în limba maternă, dar tot cu folosirea alfabetului latin.
Dacă delegatul de stare civilă sau primarul refuză să efectueze înregistrarea,
persoana nemulţumită poate sesiza judecătoria în raza căreia domiciliază (art. 10, Legea
nr. 119/1996).
Orice înregistrare făcută în registrul de stare civilă de o persoană necompetentă
(neîndreptăţită), este nulă, însă dacă persoana respectivă a exercitat în mod public
atribuţia de ofiţer de stare civilă, înregistrarea făcută rămâne valabilă, chiar dacă acea
persoană nu avea, în realitate, această calitate oficială (art. 7). Aceste dispoziţii consacră
expres o excepţie de la principiul potrivit căruia un act nul nu poate produce efecte,
justificată de existenţa unei erori comune şi invincibile, rezultatul fiind acela de a
recunoaşte valoare juridică unei aparenţe create în acest mod.
În actele de stare civilă nu se pot face ştersături, răzuiri, prescurtări sau adăugiri,
orice anulare, modificare, rectificare sau completare a unei înregistrări putându-se face
“numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile" (art. 57).
Pe baza actelor de stare civilă făcute în registrele de stare civilă, se eliberează
titularilor sau reprezentanţilor legali ai acestora certificate de naştere şi de căsătorie,
respectiv membrilor de familie sau altor persoane îndreptăţite, certificate de deces.
Aceste certificate sunt înscrisuri doveditoare, reproducând elementele esenţiale ale
actului de stare civilă întocmit în registru; ele nu sunt acte de stare civilă, ci simple copii
după actele originale din registru. Cu toate acestea, ele fac dovada deplină a stării civile,
la fel ca actele originale. Ele nu pot fi însă reţinute de alte organe sau persoane; organele,
instituţiile sau persoanele îndreptăţite să pretindă dovada stării civile a unei persoane vor
putea reţine doar copii legalizate după aceste certificate, sau chiar copii simple, certificate
pentru conformitate de însuşi cel care le reţine, după confruntarea lor cu originalul
prezentat în acest scop de titularul stării civile.
Pe lângă aceste reguli generale, Legea nr. 272/2004 stabileşte şi unele reguli
speciale referitoare la anumite înregistrări, şi anume:
ART. 10
 (1) Certificatul medical constatator al naşterii, atât pentru copilul născut viu, cât şi
pentru copilul născut mort, se întocmeşte în termen de 24 de ore de la naştere.
(2) Răspunderea pentru îndeplinirea obligaţiei prevăzute la alin. (1) revine
medicului care a asistat sau a constatat naşterea şi medicului şef de secţie.
(3) Când naşterea a avut loc în afara unităţilor sanitare, medicul de familie având
cabinetul înregistrat în raza teritorială unde a avut loc naşterea este obligat ca, la cererea
oricărei persoane, în termen de 24 de ore, să constate naşterea copilului, după care să
întocmească şi să elibereze certificatul medical constatator al naşterii copilului, chiar dacă
mama nu este înscrisă pe lista cabinetului său.
ART. 11
(1) În situaţia în care copilul este părăsit de mamă în maternitate, unitatea
medicală are obligaţia să sesizeze telefonic şi în scris direcţia generală de asistenţă
socială şi protecţia copilului şi organele de poliţie, în termen de 24 de ore de la
constatarea dispariţiei mamei.
(2) În termen de 5 zile de la sesizarea prevăzută la alin. (1), se întocmeşte un
proces-verbal de constatare a părăsirii copilului, semnat de reprezentantul direcţiei
generale de asistenţă socială şi protecţia copilului, reprezentantul poliţiei şi al
maternităţii; când starea de sănătate a copilului permite externarea, în baza procesului-
verbal, direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului va stabili măsura
plasamentului în regim de urgenţă pentru copil.
(3) În termen de 30 de zile de la întocmirea procesului-verbal, poliţia este obligată
să întreprindă verificările specifice privind identitatea mamei şi să comunice rezultatul
acestor verificări direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului.
(4) În situaţia în care mama este identificată, direcţia generală de asistenţă socială
şi protecţia copilului va asigura consilierea şi sprijinirea acesteia în vederea realizării
demersurilor legate de întocmirea actului de naştere.
(5) În situaţia în care, în urma verificărilor efectuate de poliţie, nu este posibilă
identificarea mamei, direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului transmite
serviciului public de asistenţă socială în a cărui rază administrativ-teritorială s-a produs
naşterea dosarul cuprinzând certificatul medical constatator al naşterii, procesul-verbal
prevăzut la alin. (2), dispoziţia de plasament în regim de urgenţă şi răspunsul poliţiei cu
rezultatul verificărilor.
(6) În termen de 5 zile de la primirea documentaţiei prevăzute la alin. (5),
serviciul public de asistenţă socială are obligaţia de a obţine dispoziţia de stabilire a
numelui şi prenumelui copilului, în conformitate cu prevederile Legii nr. 119/1996 cu
privire la actele de stare civilă, cu modificările ulterioare, şi de a face declaraţia de
înregistrare a naşterii la serviciul de stare civilă competent.
(7) După înregistrarea naşterii copilului, serviciul public de asistenţă socială are
obligaţia de a transmite direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului actul
de înregistrare a naşterii copilului.
 ART. 12
(1) În situaţia copilului găsit, precum şi a celui părăsit de părinţi în alte unităţi
sanitare, a cărui naştere nu a fost înregistrată, obligaţia de a realiza demersurile prevăzute
de lege pentru înregistrarea naşterii copilului revine serviciului public de asistenţă socială
în a cărui rază administrativ-teritorială a fost găsit sau părăsit copilul.
(2) Expertiza medico-legală necesară pentru înregistrarea naşterii copilului este
gratuită.
ART. 13
(1) Unităţile sanitare, unităţile de protecţie socială, serviciile de îngrijire de tip
rezidenţial, entităţile fără personalitate juridică, alte persoane juridice, precum şi persoane
fizice, care internează sau primesc în îngrijire femei gravide ori copii care nu posedă acte
pe baza cărora să li se poată stabili identitatea, sunt obligate să anunţe, în termen de 24 de
ore, în scris, autoritatea administraţiei publice locale în a cărei rază îşi au sediul sau, după
caz, domiciliul, în vederea stabilirii identităţii lor.
(2) Cel care ia un copil pentru a-l îngriji sau proteja temporar, până la stabilirea
unei măsuri de protecţie în condiţiile legii, are obligaţia de a-l întreţine şi, în termen de 48
de ore, de a anunţa autoritatea administraţiei publice locale în a cărei rază teritorială îşi
are sediul sau domiciliul.

Înregistrarea stabilirii filiaţiei se face potrivit art. 45 din lege, prin menţiune pe
marginea actului de naştere şi după caz, de căsătorie şi de deces, din oficiu - pe baza
comunicării primite de la organul care a emis actul - sau la cererea celui interesat, pe baza
actului de recunoaştere sau a hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile. Certificatele
eliberate anterior se retrag şi se anulează, eliberându-se altele noi, cu menţiunile înscrise
în actele de stare civilă.
În cazul adopţiei, potrivit art. 53, alin. 5 al Legii nr. 273/2004 cu privire la regimul
juridic al adopţiei, „pe baza hotărârii judecătoreşti irevocabile de încuviinţare a adopţiei,
serviciul de stare civilă competent întocmeşe, în condiţiile legii, un nou act de naştere al
copilului, în care adoptatorii vor fi trecuţi ca fiind părinţii săi fireşti. Vechiul act de
naştere se va păstra, menţionându-se pe marginea acestuia întocmirea noului act”.
Dacă adopţia este anulată sau desfăcută, despre aceasta se face de asemenea
menţiune atât pe actul de naştere iniţial cât şi, după caz, pe acela întocmit în urma
adopţiei, pe actul de căsătorie, precum şi pe actele de naştere ale copiilor minori ai
adoptatului.
Înregistrarea căsătoriei se face potrivit art. 27-33 din Legea nr. 119/1996 prin
întocmirea actului de căsătorie, pe baza declaraţiei de căsătorie făcută personal de
viitorii soţi în condiţiile de solemnitate şi publicitate care vor fi studiate la materia
dreptului familiei. Actul de căsătorie se întocmeşte îndată după încheierea căsătoriei şi se
semnează de soţi (cu numele de familie pe care s-au învoit să-l poarte în timpul
căsătoriei) şi de delegatul de stare civilă. Potrivit practicii judiciare, omisiunea de a se
înregistra şi întocmi actul de căsătorie nu atrage nulitatea acesteia, înregistrarea putându-
se face şi ulterior7. Noua reglementare prevede expres omisiunea întocmirii actului, (în
cazul în care soţii şi-au dat consimţământul, în faţa ofiţerului de stare civilă), ca o cauză
de întocmire ulterioară a actului de căsătorie, printr-o procedură administrativă8.
Înregistrarea divorţului se face din oficiu, prin menţiune pe marginea actului de
căsătorie, pe baza dispozitivului hotărârii de divorţ, comunicat din oficiu de către instanţa
care a judecat cauza în fond. În acelaşi mod se înregistrează şi încetarea căsătoriei prin
decesul sau prin declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi (art. 48).
Înregistrarea schimbării numelui (de familie ori a prenumelui) pe cale
administrativă, precum şi a acordării sau pierderii cetăţeniei române se face prin
menţiuni pe marginea actului de naştere (şi, dacă e cazul, şi pe marginea actului de
căsătorie), pe baza comunicării făcute de organul care a aprobat schimbarea, sau la
cererea celui interesat. Pe baza menţiunii, se eliberează celui în cauză noi certificate.
Înregistrarea decesului se face prin întocmirea actului de deces, în temeiul
declaraţiei însoţite de certificatul constatator al decesului eliberat de un medic autorizat,
în registrul pentru decese de la locul unde s-a produs moartea; declaraţia trebuie făcută în
termen de 3 zile de la deces, iar în cazul unei morţi violente, sinucidere, accident sau în
cazul descoperirii unui cadavru, în termen de 48 de ore din momentul decesului sau din
momentul găsirii cadavrului, fiind nevoie însă în acest caz şi de o dovadă eliberată de
poliţie sau de parchet din care să rezulte că aceste autorităţi au fost sesizate despre deces.
După expirarea acestor termene, înregistrarea morţii se poate face numai cu aprobarea
parchetului local. În toate cazurile, primăria eliberează - pe lângă certificatul de deces - şi
o adeverinţă care confirmă efectuarea înregistrării decesului, adeverinţă indispensabilă
pentru înhumarea sau incinerarea celui decedat.
În cazul negăsirii şi neexaminării cadavrului, înregistrarea decesului se poate face
numai pe baza unei hotărâri judecătoreşti de declarare a morţii9. În acest caz,
înregistrarea decesului se face din oficiu, la primăria locului de naştere al celui declarat
mort, a domiciliului celui declarat mort, dacă actul său de naştere a fost întocmit în
străinătate, respectiv a domiciliului persoanei care a solicitat declararea morţii, dacă locul
naşterii şi domiciliul celui declarat mort nu sunt cunoscute.
Din reglementarea legală a diferitelor categorii de înregistrări rezultă că acestea sunt
“centralizate” sub forma unor menţiuni pe actul de naştere, adevărat tablou al stării civile
a persoanei. Pe actul de naştere se fac menţiuni referitoare la toate modificările
intervenite în statutul civil: căsătorie, divorţ, adopţie, schimbarea numelui, deces, etc., pe
baza comunicărilor făcute de autorităţile care au dispus asupra acestora.

7
Trib. Suprem, secţ. civ., dec. nr. 1721 din 29 sept. 1979, în C.D. 1979, p. 138-141; idem, dec. nr.
995 din 3 sept. 1962, în J.N. nr. 8/1963, p. 166; etc.
8
infra, nr. 41, Întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă.
9
Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 1237 din 6 oct. 1962, în J.N. nr. 9/1963, p. 172.
 Actele de stare civilă

Actele de stare civilă sunt înscrisuri autentice, întocmite în registrele de stare

civilă, de către delegatul de stare civilă, cuprinzând elementele stării civile a
persoanei şi făcând dovada acesteia. În această expresie, noţiunea de “act” este utilizată,
deci, în sensul de mijloc de probă (instrumentum), iar nu de manifestare de voinţă
(negotium) din care rezultă starea civilă, cum sunt actele juridice precum căsătoria,
înfierea, stabilirea filiaţiei etc., alături de faptele juridice din care rezultă elemente ale
stării civile, cum sunt naşterea, decesul etc.
În mod concret, actul de stare civilă în înţelesul de care ne ocupăm îl constituie fila
din registrul de stare civilă (de naşteri, căsătorii sau decese), completată de delegatul de
stare civilă. Ca natură juridică, actele de stare civilă sunt înscrisuri autentice, care
servesc atât ca mijloc de individualizare a persoanei fizice prin elementele de stare civilă
pe care le atestă, cât şi ca mijloace de probă a acestor elemente. Ca acte autentice, actele
de stare civilă au o putere doveditoare absolută, făcând dovada până la înscrierea în fals
pentru toate menţiunile înscrise pe baza propriilor constatări ale delegatului de stare
civilă. Cu privire însă la menţiunile înscrise pe baza declaraţiilor făcute (deci cu privire
la conţinutul acestor declaraţii), actele de stare civilă fac dovada numai până la proba
contrară (art. 14). De pildă, înregistrarea unei recunoaşteri voluntare de paternitate face
dovada deplină, până la înscrierea în fals, cu privire la împrejurarea că bărbatul X s-a
prezentat personal în faţa delegatului de stare civilă, a fost identificat prin verificarea
buletinului său de identitate, a cerut înregistrarea recunoaşterii sale că este tatăl copilului
Y şi a semnat declaraţia şi înregistrarea făcută; dar ea face dovadă numai până la proba
contrară cu privire la faptul că bărbatul X este într-adevăr tatăl copilului pe care-l
recunoaşte, căci orice persoană interesată poate să conteste recunoaşterea, făcând dovada
că ea nu corespunde adevărului.
Actele de stare civilă, ca şi orice înscrieri făcute pe acestea în temeiul unei hotărâri
judecătoreşti definitive şi irevocabile sau al unui act administrativ sunt opozabile erga
omnes, deci oricărei persoane, până la proba contrară, consecinţă a caracterului absolut şi
indivizibil al stării civile.
Anularea înregistrărilor de stare civilă se poate face numai în temeiul unei
hotărâri judecătoreşti rămase definitive şi irevocabile10.
Hotărârea de anulare poate fi pronunţată la cererea persoanei interesate, a autorităţii
administraţiei publice locale, a consiliului judeţean sau a parchetului, dispoziţiile legale
privitoare la starea civilă fiind de ordine publică şi deci imperative, aşa încât încălcarea
lor atrage sancţiunea nulităţii absolute a actului. Competenţa de soluţionare revine
10
“Delegatul de stare civilă nu este îndreptăţit, din iniţiativă proprie sau la cererea unei persoane, să
efectueze anularea, rectificarea sau completarea unei înregistrări, atâta timp cât nu există o hotărâre
judecătorească rămasă definitivă care să autorizeze acest fapt” (Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 286 din 9
febr. 1968, în C.D. 1968, p. 58).
judecătoriei de la domiciliul sau sediul reclamantului, iar judecarea se face pe baza
cercetărilor efectuate de poliţie şi cu ascultarea concluziilor procurorului (art. 57 din
Legea nr. 119/1996).
Legea nu enumeră cazurile în care actele de stare civilă sunt lovite de nulitate, dar în
baza dreptului comun, în practica judiciară s-au evidenţiat, mai frecvent, câteva asemenea
cazuri:
- înregistrarea s-a făcut de o persoană necompetentă (cu excepţia cazului în care
acea persoană a îndeplinit în mod public atribuţiile de delegat de stare civilă, când se
aplică principiul "error communis facit jus", înregistrarea astfel făcută rămânând
valabilă)11.
- înregistrarea nu s-a făcut în registrul de stare civilă (ci într-un alt registru, sau pe o
foaie volantă etc.)12.
- înregistrarea priveşte un act sau fapt juridic care nu s-a produs;
- înregistrarea s-a făcut pe baza unui act juridic (căsătorie, înfiere etc.) care ulterior a
fost anulat; fireşte, anularea actului juridic (negotium) impune anularea şi a înregistrării
(instrumentum);
- înregistrarea prin reconstituire se anulează în cazul în care, ulterior, se procură
actul original care a fost reconstituit13.
Rectificarea, modificarea şi completarea actelor de stare civilă este
reglementată de acelaşi art. 57 din Legea nr. 119/1996 ca un mijloc juridic de îndreptare
sau înlăturare a eventualelor erori strecurate în actul de stare civilă cu ocazia înregistrării.
Rectificarea înseamnă corectarea, înlocuirea unei menţiuni greşite cu cea reală, iar
completarea înseamnă înregistrarea unei menţiuni care, iniţial fusese omisă; cele două
operaţii - rectificarea şi completarea - au însă aceeaşi natură juridică. Noţiunea de
modificare a actului de stare civilă, introdusă prin noua reglementare se referă la
schimbarea unor menţiuni din act, care au fost corect înscrise iniţial, dar care nu mai
corespund situaţiei reale, schimbare făcută tocmai pentru a le pune de acord cu această
nouă situaţie. Este cazul, de exemplu, a menţiunii privitoare la sexul persoanei, dacă
acesta a fost corect înregistrat, dar a fost modificat ulterior.
Potrivit legii, rectificarea, modificarea sau completarea actelor de stare civilă se
poate obţine printr-o acţiune adresată instanţelor judecătoreşti (art. 57, 58), acţiune căreia
îi sunt aplicabile aceleaşi reguli menţionate mai sus pentru acţiunea în anulare.
Trebuie reţinut că obiectul acţiunii în anulare, rectificare, modificare sau completare
îl constituie în mod direct şi exclusiv actele de stare civilă din registre, pe care apoi se
face menţiune, pe baza hotărârii judecătoreşti. Când înregistrările din registru sunt
corecte, dar este eronat sau incomplet doar certificatul de stare civilă eliberat pe baza

11
Această excepţie este reglementată expres de art. 7 din Legea nr. 119/1996.
12
D. Lupulescu, op. cit. (1980), p. 104.
13
:Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 1110 din 27 oct. 1965, în C.D. 1965, p. 85; idem, dec. nr. 491 din
9 mai 1866, în C.D. 1966, p. 80.
actului, rectificarea sau completarea acestui certificat se dispune şi se efectuează direct de
către primăria care l-a eliberat, fără a fi nevoie de acţiune şi hotărâre judecătorească, ci
doar de o simplă cerere adresată organului emitent, care are obligaţia de a elibera
certificatele în strictă concordanţă cu actele de stare civilă originale14.
Acţiunile în anulare, rectificare şi completare a actelor de stare civilă, în raport
cu acţiunile de stare civilă. Aceste două categorii de acţiuni nu se confundă, ci sunt
distincte şi se deosebesc între ele prin mai multe trăsături distinctive:
a) în primul rând, ele au un obiect diferit: acţiunile în anulare, rectificare şi
completare a actelor de stare civilă se referă doar la înregistrările de stare civilă, la actele
de stare civilă privite ca instrumentum, în timp ce acţiunile de stat au ca obiect nemijlocit
un element al stării civile, ca act juridic (negotium) sau fapt juridic generator de efecte de
stare civilă. Astfel, dacă un act de căsătorie a fost înregistrat de un funcţionar
necompetent, ori într-un caiet, iar nu în registrul de căsătorii, trebuie introdusă o acţiune
în anularea înregistrării, fără ca, prin efectul acestei acţiuni (respectiv a hotărârii prin
care ea ar fi admisă) să se anuleze însăşi căsătoria ca act juridic; dacă însă se urmăreşte
desfiinţarea însăşi a căsătoriei ca act juridic (de ex., fiindcă a fost încheiată în urma unui
viciu de consimţământ), atunci trebuie introdusă o acţiune de stat, o acţiune în anularea
căsătoriei, urmând ca, dacă ea va fi admisă şi se va anula căsătoria, să se anuleze, pe cale
de consecinţă, şi înregistrarea ei.
b) în al doilea rând, acţiunile în rectificarea şi cele în anularea actelor
(înregistrărilor) de stare civilă produc efecte numai asupra cuprinsului acestor acte sau
înregistrări, fără să afecteze în nici un fel însăşi starea civilă a persoanei, în timp ce,
dimpotrivă, acţiunile de stat produc efecte direct şi nemijlocit asupra stării civile, pe care
o modifică (modificare ce trebuie consemnată prin înregistrarea menţiunii
corespunzătoare în actele de stare civilă).
c) în al treilea rând, între cele două categorii de acţiuni există şi unele deosebiri de
ordin procedural; astfel:
- competenţa teritorială este diferită: la acţiunile în anulare sau rectificare este
competentă instanţa de la domiciliul reclamantului15, în timp ce la acţiunile de stat civil
competenţa teritorială poate reveni instanţei de la domiciliul pârâtului, celei de la ultimul
domiciliu comun al soţilor care divorţează etc.
- acţiunile în rectificare şi anulare, sunt întotdeauna imprescriptibile, în timp ce
unele acţiuni de stat pot fi supuse prescripţiei (cum este acţiunea în anularea căsătoriei,
ori cea în stabilirea, sau în tăgăduirea paternităţii);
- obiectul probei va fi diferit: la acţiunile în rectificare trebuie dovedită doar
neconcordanţa între înregistrare şi starea civilă necontestată a persoanei, pe când la
acţiunile de stat trebuie dovedite înseşi elementele stării civile la care se referă acţiunea
(de ex. paternitatea).
14
Decizia nr. 9 din 16 iunie 1961 a Plenului Tribunalului Suprem, în C.D. 1961, p. 85.
15
Trib. Suprem, secţ. civ., dec. nr. 1728 din 26 oct. 1982, în R.R.D. nr. 11/1983, p. 67.
 Practica judiciară a avut ocazia să facă o serie de precizări privind natura unor
acţiuni, insuficient conturate. Astfel, s-a considerat ca fiind o acţiune în rectificare aceea
care tindea la înlăturarea unei neconcordanţe între cele două exemplare ale registrului de
stare civilă16; acţiunea pentru înlăturarea numelui tatălui din actul de naştere al copilului,
dacă înscrierea numelui s-a făcut fără verificarea stării civile reale a copilului şi fără o
declaraţie personală de recunoaştere a paternităţii sau o hotărâre judecătorească de
stabilire a paternităţii17; tot astfel, acţiunea pentru modificarea numelui tatălui trecut
eronat în registre (de ex., soţul mamei se numea Petru, dar în registru s-a scris Pavel) 18;
etc.
Reconstituirea actelor de stare civilă
Reconstituirea actelor de stare civilă este posibilă, potrivit art. 52 din Legea nr.
119/1996, atunci când un act de stare civilă a existat, dar el nu poate fi procurat, datorită
unor împrejurări anume prevăzute de lege, şi anume:
a) registrele de stare civilă au fost pierdute sau distruse, în totalitate sau în parte.
Legea se referă la situaţia în care au fost pierdute sau distruse ambele exemplare ale
registrului, pentru că în cazul în care unul din exemplare există, cel pierdut sau distrus
este înlocuit printr-o copie după cel existent, certificată pentru conformitate de ofiţerul de
stare civilă.
b) actul de stare civilă a fost întocmit în străinătate şi nu poate fi procurat
certificatul sau extrasul de pe acel act.
Procedura reconstituirii este administrativă, iar nu judecătorească (actul este refăcut,
la cerere, de primăria competentă) şi ea priveşte numai actele de naştere, căsătorie sau
deces, iar nu şi menţiunile pe marginea acestora. Cererea se rezolvă prin dispoziţie a pri-
marului, împotriva căreia însă se poate face contestaţie la instanţa de judecată în raza
căreia îşi are sediul autoritatea emitentă.
Procedura reconstituirii are un caracter cu totul excepţional, ea putând fi promovată
numai în cazurile expres prevăzute de lege. Dacă, ulterior reconstituirii, actul original
întocmit în străinătate este, totuşi, procurat, va trebui să fie anulat actul reconstituit,
deoarece în caz contrar s-ar ajunge la situaţia inadmisibilă ca aceeaşi persoană să posede
două acte de stare civilă pentru acelaşi fapt supus înregistrării19.
Întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă
Întocmirea ulterioară (în condiţii derogatorii de la dreptul comun) a actelor de
stare civilă este reglementată de lege în două cazuri speciale: atunci când întocmirea
actului de naştere sau de deces a fost omisă, deşi au fost depuse actele necesare şi
16
Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 42 din 18 ian. 1965, în C.D. 1965, p. 79.
17
Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 1358 din 20 nov. 1964, în C.D. 1964, p. 61.
18
Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 1780 din 15 nov. 1960, în L.P. nr. 7/1961, p. 95.
19
Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 1110 din 27 oct. 1965, în J.N. nr. 1/1966, p. 156; idem, dec. nr.
591 din 8 mai 1966, în J.N. nr. 9/1966, p. 159; etc.
respectiv atunci când întocmirea actului de căsătorie a fost omisă, deşi a fost luat
consimţământul soţilor, de către delegatul de stare civilă. Procedura aplicabilă este
comună cu aceea pentru reconstituirea actelor de stare civilă.
Nu se va putea aplica această procedură atunci când nici nu s-a făcut declaraţia de
naştere sau de deces - când înregistrarea ulterioară este supusă condiţiilor speciale
menţionate anterior - ori când soţii nu şi-au dat consimţământul la căsătorie. Nedeclararea
în condiţiile şi termenele prevăzute de lege a naşterii sau decesului unei persoane, de
către persoanele care au această obligaţie constituie de altfel contravenţie, potrivit art. 62
lit. b din Legea nr. 119/1996.
Proba stării civile
Proba stării civile este necesară adesea pentru identificarea reală a persoanei fizice
în raporturile juridice în care participă şi pentru a putea beneficia de efectele juridice
legate prin lege de starea civilă (pensie de întreţinere, pensie de urmaş, vocaţie
succesorală etc.). Principalul mijloc de probă îl constituie actele de stare civilă originale
(autentice) întocmite în registrele de stare civilă păstrate la primăria care le-a întocmit şi
la prefectura respectivă, precum şi certificatele de stare civilă eliberate pe baza acestor
acte originale persoanelor îndreptăţite, care se păstrează asupra acestora şi nu pot fi
reţinute, în original, decât în cazurile prevăzute de lege. Dacă certificatul de stare civilă s-
a pierdut, a fost distrus sau deteriorat se poate elibera un duplicat, care are aceeaşi forţă
probantă ca şi originalul. Starea civilă poate fi dovedită conform art. 16 din Legea nr.
119/1996 şi prin alte mijloace de probă, în faţa instanţei judecătoreşti, în cazul în care
ofiţerul de stare civilă a refuzat să întocmească actul (art. 10 din lege), precum şi în faţa
autorităţii administrative competente să dispună asupra reconstituirii, în următoarele
situaţii: nu au existat registre de stare civilă; registrele au fost pierdute ori distruse în tot
sau în parte; nu este posibilă procurarea din străinătate a certificatelor sau a extraselor de
pe actele de stare civilă;s-a omis întocmirea actului de stare civilă.
Proba prin alte mijloace de dovadă - orice mijloc de probă dintre cele admise de
lege - se poate face şi în alte împrejurări în care nu se urmăreşte înregistrarea sau
modificarea stării civile20. Astfel, în practica judiciară s-a admis că dovada rudeniei,
atunci când nu se urmăresc efecte de stare civilă, ci alte efecte legale, este posibilă şi în
alte cazuri decât cele enumerate; de ex., s-a admis dovada cu martori a rudeniei dintre
două persoane, în cadrul unei opoziţii la căsătoria dintre ele, sau în cazul opoziţiei la
admiterea ca martor a unei rude a părţii potrivnice etc.

20
C. Stătescu, op. cit. (1970), p. 218; D. Lupulescu, op. cit. (1980), p. 22; Trib. Suprem, secţ. civ.,
dec. nr. 234 din 12 febr. 1986, în R.R.D. nr. 10/1986, p. 73; etc.
 BIBLIOGRAFIE

 V. Economu, în Persoana fizică în dreptul R.P.R., Editura Academiei,

Bucureşti, 1963
 R. Petrescu, Acţiunile privind statutul civil al persoanei, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1968
 Al. Silvian şi E. Gheorghe, Actele de stare civilă, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1969
 C. Stătescu, Drept civil..., Editura Didactică şi Pedagogică, 1970
 D. Lupulescu, Actele de stare civilă, Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1980
 M. N. Costin, Marile Instituţii..., vol. II
 Suport de curs, Drept Civil Partea Generala.Persoanele, Asist.univ.drd. Luiza-
Cristina Gavrilescu, 2009
 Drept şi legislaţie în asistenţă socială, Prof. univ. dr. Alexandru-Virgil Voicu,
2007