OXIGENUL- MEDICAŢIE SAU TOXIC?

BOALA PULMONARĂ
CRONICĂ. RETINOPATIA PREMATURULUI

Oxigenul (O2) este un medicament (cel mai utilizat în neonatologie) şi trebuie administrat doar la
indicaţia medicului şi sub monitorizare strictă. Riscurile asociate terapiei cu O2 la nou-născuţii
prematuri sunt recunoscute, iar studiile efectuate au arătat că prelungirea terapiei cu oxigen fără
indicaţie clinică, a crescut rata complicaţiilor post-oxigenoterapie, în special a retinopatiei
prematurităţii. Hipoxia este scăderea concentraţiei tisulare de oxigen. Hipoxemia este scăderea
concentraţiei sangvine arteriale de oxigen. Hipoxia este evidenţiată clinic prin cianoză. Cianoza
centralǎ este coloraţia albăstruie a tegumentelor şi mucoaselor ca urmare a oxigenării deficitare
(mai mult de 3-5 g/dl hemoglobinǎ este desaturatǎ).
Oxigenoterapia este cea mai utilizată formă de tratament în secţiile de terapie intensivă
neonatală. Ghidul de oxigenoterapie la nou-născut a fost conceput la nivel naţional şi precizează
standardele, principiile şi aspectele fundamentale ale administrării O2.
Oxigenarea este funcţia cordului şi plămânului care asigură aportul de O2 spre ţesuturi. În sânge
O2 se găseşte:
1. Dizolvat în plasmă: reprezintă 1-2% din O2 total transportat de sânge. Este definit prin
presiunea parţială a oxigenului (PaO2) = presiunea exercitată de moleculele de O2.
Oxigenul dizolvat = PaO2 x 0,003. Se ştie că 0,003 ml O2 dezvoltă o presiune de 1
mmHg. Oxigenul dizolvat în plasmă = 0,3 ml/100 ml sânge. PaO2 se determină prin
metode invazive (Astrup) sau non-nvazive (transcutan) Valori normale:
 Făt în uter - 32 mmHg
 Prematur 1-5 ore de viaţă - 60 mmHg
 N.N la termen 1-5 ore de viaţă - 74 mmHg
 Prematur si n.n. la termen la 1-5 zile de viaţă - 76mmHg
 Copii, adulţi - 95 mmHg
2. Legat de hemoglobină (Hgb) este transportat la ţesuturi. Legătura O2 - Hgb este laxă,
reversibilă. 98-99% din O2 este legat reversibil de Hgb, iar 1 gram Hgb poate leaga
maxim 1,34 ml O2. Saturaţia în O2 a Hgb (SaO2) este un raport: Hgb saturată în O2/Hgb
totală prezentă. SaO2 se determină prin pulsoximetrie. Ideal: menţinerea SaO2 la nou-
 născut în jurul valorii 88-96% în funcţie de vârsta de gestaţie. La prematur oxigenoterapia
se administrează controlat astfel încât SaO2 să nu depăşească 95% (risc de retinopatie,
bronhodisplazie)
Corelaţiile între PaO2 şi SaO2 sunt orientative:
• La PaO2 30 mmHg…………….. SaO2 aprox 60%
• La PaO2 60 mmHg…………….. SaO2 aprox 90%
• La PaO2 90 mmHg…………….. SaO2 aprox 95%
• PaO2 venos 40 mmHg……….. ..SaO2 aprox 75%
MONITORIZAREA OXIGENULUI
• Monitorizare invazivă (PaO2 din sângele arterial sau capilar)
• Monitorizare non-invazivă
- pulsoximetrie
- monitorizare transcutană
PULSOXIMETRIA
Pulsoximetria este o metodă non-invazivă de monitorizare a oxigenării sângelui bazată pe
utilizarea variaţiilor pulsatile ale densităţilor optice tisulare în lungimi de undă roşie şi infraroşie,
care măsoară saturaţia în oxigen a hemoglobinei exprimată în procente.
• Măsoară saturaţia hemoglobinei în oxigen (SaO2)
• Foloseşte tehnica pletismografiei optice şi a spectrofotometriei
- Pletismografia optică: tehnologia prin care se reproduc pulsaţiile sângelui (grafic al
pulsului). Curbele pulsatile se modifică în funcţie de schimbările care apar în absorbţia luminii
de către sânge.
- Spectrofotometria: permite măsurători cantitative folosind variaţia lungimii de undă a
luminii absorbite de către hemoglobină.
• PULSOXIMETRUL
Este prevăzut cu 2 diode emiţătoare de unde de lumină cu lungime de undă dată şi un
fotodetector plasat în poziţie opusă diodelor vis - a vis de patul arterial. Acesta măsoară
intensitatea transmiterii luminii care traverseză patul vascular. Hgb saturată şi nesaturată absorb
diferit lumina, SaO2 este calculată electronic de către pulsoximetru în funcţie de cantitatea de
lumină detectată de fotodetector.
 Fig. 1,2. Pulsoximetre
Aplicare:
• Senzorul se aplică în jurul degetelor, halucelui, călcâiului, palmei
• Se schimbă poziţia senzorului (pentru a evita leziuni cutanate)
• Se evită zonele edemaţiate
• Se fereşte dioda receptoare de alte surse de lumină
• Se efectuează măsurători în diferite locuri pentru a asigura un rezultat real

Fig. 3,4. Pulsoximetrie: apicarea senzorilor

Avantaje pulsoximetrie:
• Metodă non-invazivă
• Rezultat rapid
• Uşor de montat
• Nu necesită timp de încălzire sau de calibrare
• Nu încălzeşte
• Poate elimina greşelile unor măsurători comparând frecvenţa cardiacă dată de
pulsoximetru cu cea dată de monitorul cardiac
Factori care afectează acurateţea pulsoximetriei:
• Mişcarea nou-născutului
Este factorul cel mai limitativ deoarece fotodetectorul nu diferenţiază pulsaţiile arteriale de cele
cauzate de miscare (mişcarea mimează pulsaţiile arteriale).
• Perfuzia scăzută – pe măsură ce fluxul sanguin scade, intensitatea pulsaţiilor arteriale
scade → detecţia luminii în detector scade sau dispare
• Hgb anormale – senzorul nu poate diferenţia Hgb care poate lega O2 de cea care nu leagă
O2  pot apărea rezultate false de SaO2 (pulsoximetrul dă rezultate fals crescute). Hgb
care nu leagă O2: carboxihemoglobina, methemoglobina, Hgb fetală.
• Anemia
La Hgb = 5 g/dl (anemie severă) SaO2 poate fi 100%. La Hgb < 5g/dl  pulsoximetrul nu
detectează suficientă Hgb pentru a aduna informaţii despre modificările pulsatile, rezultatele
fiind false.
• Pulsaţia venoasă
Sângele venos este non-pulsatil. În insuficienţa cardiacă congestivă sângele venos poate deveni
pulsatil: pulsoximetrul detectează toate pulsaţiile dând valoare fals scazută (valorile SaO2
reflectă atât saturaţia arterială cât şi cea venoasă)
• Interferenţa optică: lumina intensă ambientală asupra fotodetectorului poate
interfera cu abilitatea acestuia de a detecta doar lumina de la diodă. De aceea, se
recomandă apărarea diodei de lumina ambiantă (lumina de fototerapie, surse de incălzire
luminoase, lămpi de examinare).
• Impregnarea meconială tegumentară poate determina rezultate fals scăzute ale
SpO2-ului, iar valorile înregistrate de pulsoximetru nu sunt reale în prezenţa edemului
cutanat.
•
MONITORIZAREA TRANSCUTANĂ a PaO2 şi PaCO2
• măsoară O2 şi CO2 difuzabile din sângele capilar tegumentar
• depinde de fluxul sangvin cutanat şi de temperatură
• necesită calibrare şi întreţinere
• Măsurarea PaO2: prin intermediul unui electrod încălzit la 41-42°C cu scopul de a
vasculariza suprafata pielii; măsurarea este continuă, valorile măsurate fiind apropiate de
valorile arteriale.
 • Este nevoie de schimbarea poziţiei senzorului cutanat la circa 2 ore pentru a evita arsurile
cutanate, mai ales la premature.
Toxicitatea oxigenului
• Prea puţin O2: determină hipoxie tisulară, acidoză, vasoconstricţie pulmonară, handicap
neurologic
• Prea mult O2 poate determina:
- retinopatia prematurului (V.G <36 săptămâni, imaturitatea vaselor retiniene, PaO2, durata
expunerii la oxigenoterapie)
- boala pulmonară cronică: modificările apar la peste 4 zile de administrare a O2 cu un
FiO2>60%.
Scopuri terapeutice
Oxigenul trebuie să se administreze numai în cazul în care există indicaţii clare ale unei nevoi
crescute de oxigenare.
• Nou-născutul la termen tolerează concentraţii crescute de O2 pe o perioadă nedefinită de
timp. O2 deschide patul vascular pulmonar şi creşte PaO2 în sânge
• La nou-născutul < 36 săptămâni VG → nivele recomandate: 50-70 mmHg (SaO2 88-
92%). Astfel, se recomandă folosirea celui mai mic FiO2 pentru menţinerea PaO2 între
50-80 mmHg. Se recomandă de asemenea să se facă determinări ale PaO2 repetate şi
ajustarea FiO2 în funcţie de valorile acestora.
OXIGENOTERAPIA ÎN PERIOADA NEONATALĂ
Definiţie: administrarea terapeutică de O2 urmărind creşterea concentraţiei lui în aerul inspirat
(FiO2). Fracţia inspirată de oxigen (FiO2) este proporţia de oxigen din gazul inspirat FiO2 în aerul
atmosferic este 21%.
Medicul trebuie să evalueze nou-născutul din punct de vedere al cianozei diagnosticată clinic sau
identificată prin măsurarea SpO2 şi/sau prin gazele sanguine (pe durata administrării oxigenului).
Medicul trebuie să menţioneze în foaia de observaţie concentraţia recomandată a oxigenului
(FiO2) şi modul său de administrare. Orice unitate medicală care asigură îngrijirea nou-născuţilor
trebuie să fie dotată cu surse de oxigen şi aer medical. Orice secţie de terapie intensivă neonatală
trebuie să fie dotată cu prize de aer şi oxigen medical.
Scopul oxigenoterapiei este menţinerea oxigenării tisulare administrând O2 necesar în mod
controlat, fără a expune copilul riscului de toxicitate oculară şi pulmonară.
Înainte de a ajunge în căile respiratorii amestecul de gaz trebuie umidifiat şi încălzit.
Umidificarea
Aerul uscat scade acţiunea cililor, produce retenţia şi îngroşarea secreţiilor, inflamaţia epiteliului
respirator şi atelectazie, pneumonie. Astfel, umidificarea previne:
uscarea mucoaselor
leziunile faciale
obstrucţia căilor respiratorii prin dopuri sau mucozităţi
pierderile excesive de apă prin căile respiratorii
obstrucţia tubului endo-traheal
În mod normal, căile respiratorii umidifică şi încălzesc aerul inspirat astfel:
Aerul din nas: 22 ˚C, umiditate 50%
Aerul din hipofaringe: 32-34˚C, umiditate 80-90%
Aerul din traheea superioară: 34 ˚C, umiditate 90%-100%
Umidificarea excesivă creşte însă spaţiul mort pulmonar şi rezistenţa căilor respiratorii
superioare.
Sisteme de umidificare
Dacă fluxul total administrat este semnifivativ mai mic decât minut vevtilaţia şi se administrează
la nivelul nasului pe o perioadă scurtă de timp nu este necesară umidificarea. Se pot utiliza
umidificatoare fără încălzire sau umidificatoare cu încălzire (CPAP şi ventilatoare). Medicul şi
asistenta trebuie să folosească pentru umidificare apă sterilă şi să se asigure că aceasta este
schimbată din 24 în 24 de ore. Ei trebuie să seteze temperatura pentru încălzirea amestecului de
gaze în jurul valorii de 370C şi să monitorizeze continuu această temperatură.
Încălzirea
Încălzirea previne creşterea consumului de O2 datorată expunerii la frig şi pierderii căldurii.
Utilizarea unui amestec de gaze neîncălzit determină pierdere de căldură cu hipotermie
secundară. Amestecul gazos administrat sub cort trebuie să aibă o temperatură identică cu cea a
incubatorului. Supraîncălzirea gazului inspirat conduce la apariţia condensului cu pneumonie
consecutivă, arsuri ale epiteliului și hiperhidratare cu obstruarea căilor respiratorii.
Modalităţi de administrare a O2
Medicul trebuie să aleagă dispozitivul (modalitatea) de administrare a O2 în funcţie de statusul
clinic şi concentraţia de oxigen necesară nou-născutului. Medicul şi asistenta trebuie să
administreze oxigen în timpul reanimării neonatale dacă nou-născutul respiră, are frecvenţă
cardiacă (FC) peste 100 bătăi/minut dar este cianotic după 30 secunde de reanimare.
1. Balon de ventilaţie cu mască
Balonul autogonflabil nu permite flux pasiv de oxigen spre nou-născut. În funcţie de prezenţa
sau absenţa rezervorului de oxigen se pot administra nou-născutului care nu respiră spontan
concentraţii variate de oxigen doar prin comprimarea activă a balonului autogonflabil.

Fig. 5. Balon autogonflabil cu măşti

Fără rezervor de O2: furnizează pacientului oxigen cu concentraţia de 40%
cu rezervor de O2 furnizează pacientului oxigen cu concentraţia de 90% la 100%
Nu este un sistem cu debit continuu
Nu necesită sursă de gaz pentru a permite inflarea fiind autogonflabil
Nu permite administrarea de O2 în flux liber sau CPAP
2. Balonul de anestezie

Fig. 6. Balon de anestezie

 Este un sistem dependent de debit (sursă de gaz) 6-10 l/min
 Furnizează oxigen 100%
  Asigură debit continuu de gaz şi permite respiraţia spontană cu CPAP
 Poate fi folosit pentru administrarea de oxigen în flux liber
 Componente: Inel de pătrundere a gazului, Valvă de evacuare presiune
3. Cort de oxigen
Cortul cefalic este o cutie din plastic transparent care se plasează în jurul capului nou-născutului
pentru concentrarea oxigenului administrat. Medicul şi asistenta trebuie să administreze oxigen
sub cort cefalic nou-născuţilor care respiră spontan şi care necesită administrare prelungită de
oxigen cu concentraţii mai mici de 50%.. Pentru a obţine FiO2-ul dorit în cortul cefalic, trebuie să
seadministreze un flux de gaz care să depăşească valoarea maximă a fluxului inspirat de pacient.
Dacă fluxul de gaz nu este suficient CO2-ul se acumulează şi se re-inspiră. Pentru corturile
cefalice de dimensiuni mici se recomandă ca medicul şi asistenta să administreze oxigen cu flux
de 7 litri/minut, iar pentru cele mari de 10-12 litri/min. Debitul de gaz trebuie să aibă o valoare
de trei ori mai mare decât volumul cortului pentru a permite evitarea acumulării şi re-inspirării
CO2-ului.

Fig. 7. Cort de oxigen

 Concentraţia de O2 administrată poate fi reglată prin mixer de aer/oxigen (ajustări ale
FiO2)
 Debitul gazos critic pentru a preveni acumularea de CO2 şi rerespiraţia este: 7 l/min
pentru corturile cefalice mici, 10-12 l/min pentru corturile cefalice mari. Debitul
trebuie să fie de 3 X volumul cortului cefalic
 Nu trebuie obstruate sau lipite ieşirile
  Administrarea de concentraţii crescute de O2 poate produce stratificarea O2 în cort cu
cele mai mari concentraţii la bază (în jurul feţei nou-născutului)
 Necesită gaz umidifiat şi încălzit
 În mod regulat trebuie să se analizeze concentraţia de O2 administrat (oximetrie)
4. incubator

Fig. 8. Incubator
Medicul şi asistenta trebuie să administreze oxigen în flux liber şi/sau în incubator nou-născuţilor
care respiră spontan şi au nevoie scăzută de oxigen sau care devin extrem de agitaţi în condiţiile
administrării de oxigen folosind alte metode (canule, cort, mască)[
Permite administrarea de O2 în concentraţii scăzute
Concentraţia O2 variază când se deschide incubatorul
Pierderile prin crăpături fac dificilă realizarea concentraţiilor dorite
Un debit de 8l/minut realizează o concentraţie de 40% O2
5. Canula nazală
Canulele nazale sunt tubuşoare de plastic plasate în narine pentru a creşte concentraţia de oxigen
inspirit. FiO2 administrat depinde de: debitul de O2, minut ventilaţia spontană la nou-născut,
poziţia canulei în nas, respiraţia nazală/respiraţia orală. În general la debite mici se utilizează 02
100%. Fluxuri mai mari de 1 litru/minut pot produce leziuni ale mucoasei nazale. De asemenea,
fluxuri peste 1 litru/minut produc şi presiune în căile respiratorii. Schimbarea săptămânală a
canulelor nazale previne apariţia infecţiilor respiratorii nosocomiale. Blocarea cu secreţii a
canulelor nazale diminuează semnificativ fluxul de oxigen inspirat şi creşte riscul de infecţie
Sunt necesare debitmetre cu valori mici (0,25-1 l /min)
Debitul nu trebuie să depăşească minut ventilaţia nou-născutului
Debitul >1 l/min poate leza mucoasa nazală şi necesită umidificare
 Se va evita obstrucţia nazală prin canulă
Este necesară monitorizarea prin pulsoximetrie şi gaze sanguine
7. CPAP
CPAP – presiune continuă de distensie → presupune aplicarea unei presiuni pozitive şi în timpul
expirului = presiune continuă pozitivă la nivelul căilor aeriene.
Obiectivul aplicării de CPAP este împiedicarea colabării alveolare în timpul expirului.
Principala afecţiune caracterizată de colabare alveolară în timpul expirului este boala
membranelor hialine, cauza fiind deficitul de surfactant.
Indicaţiile CPAP
1. orice dificultate respiratorie la naştere, indiferent de VG
2. prezenţa unui efort respirator crescut (geamăt, retracţii, bătăi de aripioare nazale, nevoie
crescută de oxigen, tapipnee)
3. aspect radiologic de plămân infiltrat sau insuficient expansionat (ex. TTN)
4. atelectazie
5. edem pulmonar, hemoragie pulmonară
7. apneea prematurului
8. după extubare
9. traheomalacie sau alte anomalii ale căilor aeriene care predispun la colaps al acestora
10. paralizia nervului frenic
Tehnica CPAP
Infant Flow Driver (IFD)
- în acest sistem modificările de flux vor duce la modificări de presiune
- sunt necesari peste 8l/min pentru generarea unei presiuni de cca. 5 cmH2O
- braţul expirator al sistemului este deschis în atmosferă
- în acest fel copilul poate, de fapt, respira fluxuri mult mai mari decât cele setate şi livrate pe
tubul de inspir
- flux variabil
Se folosesc diferite tipuri de canule nazale, simple sau duble, lungi sau scurte, catetere
nasofaringiene, sonda endotraheală, mască. Cel mai adesea se foloseşte CPAP pe canule nazale
(prongs-uri). Acestea pot fi sterilizate şi refolosite. Deschiderea gurii copilului permite
eliminarea unui eventual exces de presiune, dar pierderile de presiune prin deschiderea
intermitentă a gurii nou-născutului sunt neglijabile.
CPAP este mai eficient administrat pe canule binazale decât pe o singură canulă. CPAP pe mască
moale este recent intrată în practică, oferă avantajul de a evita leziunile nazale, pentru unii copii
pare mai confortabilă dar edificil de realizat etanşeitatea. Utilizarea mǎscuţei nazale alternativ cu
canulele nazale poate preveni leziunile nazale ce apar dupǎ utilizarea îndelungatǎ doar a
canulelor nazale şi invers.

Fig. 9,10. CPAP Infant Flow

Bubble CPAP
Presiunea este generată prin imersia tubului de inspir sub nivel de apă. Nivelul tubului sub apă
(cm) = presiunea aplicată (cm H2O). Oscilaţiile transmise prin barbotarea apei contribuie la
ameliorarea oxigenării (se transmit căilor aeriene şi cutiei toracice). Sistemul este ieftin şi foarte
eficient, iar zgomotul barbotării scade şi chiar dispare în cazul unor pierderi de presiune în sistem
(dislocări ale tubulaturii, scăderea presiunii la perete, respiraţie pe gură) şi atrage repede atenţia
personalului ceea ce permite evitarea fluctuaţiilor de presiune în sistem.
 Fig. 11. Bubble CPAP
8. Ventilaţia mecanicǎ
Medicul trebuie sǎ intubeze şi sǎ ventileze mecanic toţi nou-nǎscuţii cu insuficienţǎ respiratorie.,
ventilaţia mecanică asigurând o ventilaţie şi oxigenare adecvate. Medicul trebuie sǎ ajusteze
periodic parametrii ventilatori pentru a menţine un volume respiratorii optime la presiuni
minime. Există mai multe tipuri de ventilatoare şi mai multe tipuri de ventilaţie, fiind preferată
ventilaţia sincronă cu respiraţia copilului. Se recomandă ca medicul şi asistenta sǎ evite aspirarea
frecventǎ pe sonda endotraheală deoarece variaţiile de presiune din timpul aspirării endotraheale
afectează ventilaţia nou-născutului şi pot determina colabarea şi lezarea alveolarǎ în timpul
deconectării de la ventilator. După aspirarea secreţiilor trebuie să se observe nou-născutul până la
stabilizarea SpO2 fiind necesare frecvent ajustări ale FiO2 şi uneori şi ale suportului presional.
9. Resuscitatorul cu piesă în T
Resuscitatorul cu piesă în T (Neopuff) este un dispozitiv de administrare a oxigenului cu
presiune pozitivă destinat în special reanimării prematurilor cu greutate sub 1500g. Ventilaţia cu
Neopuff este utilă pentru ventilaţia pe termen scurt a nou-născutului cu asfixie la naştere, putând
înlocui cu succes ventilaţia cu balonul şi pentru ventilaţia la naştere pe termen scurt a
prematurilor cu detresă respiratorie până la transferul în terapia intensivă. Suportul ventilator
poate fi oferit pe mască sau pe sonda de intubaţie.

Aparatul constă conţine manometru de presiune, buton de reglaj al presiunii de inspir (PIP), tub
conector spre sursa de oxigen, tub conector spre pacient, masca facială, piesa în T – piesă de
legătură între mască şi tubul prin care se administrează amestecul de gaz sub presiune. Este
prevăzut cu buton de relaj al PEEP, debitmetru, necesitând sursă de gaz: de la perete, butelie
(furnizează oxigen 100%) sau de la un blender care permite amestec de gaz cu diferite
concentraţii.
 BOALA PULMONARĂ CRONICĂ

Progresele în îngrijirea intensivă neonatală şi ventilația mecanică din ultimii 30 de ani au

crescut supraviețuirea nou-născuţilor prematuri cu vârsta gestaţională de la 24 săptămâni, dar şi
patologia asociată prematurităţii: respiratorie, cardiacă, neurologică.
Terapiile necesare susţinerii funcţiilor vitale în viaţa extrauterină pot cauza injurii la
nivelul plămânului imatur, astfel încât supravieţuitorii pot dezvolta boală pulmonară cronică -
displazie bronhopulmonară (BPD).
BPD - descrisă de Northway și colab. în 1967 la 13 sugari supraviețuitori după boala
membranelor hialine tratată cu ventilaţie mecanică. La cazurile care au decedat s-a descris
metaplazie epitelială, inflație pulmonară neuniformă cu o combinație de emfizem, fibroză și
inflamație.
Definiţia iniţială a BPD se referă la necesitatea suplimentării cu oxigen (însoţită de
modificări ale radiografiei toracice) şi necesitatea de ventilație cu presiune pozitivă intermitentă
(IPPV) sau continuă (CPAP) în căile respiratorii la 28 zile de la naștere la un copil cu vârstă
gestaţională mică. Diagnosticul de BPC se axează pe nevoia de suplimentare cu oxigen la 36
săptămâni vârstă corectată.
Displazia bronhopulmonară (BPD), rămâne cea mai comună complicaţie pe termen lung
a prematurilor cu greutate extrem de mică la naştere şi vârstă gestaţională sub 30 săptămâni, în
ciuda utilizării pe scară largă a steroizilor prenatal, postnatal, a strategiilor minim invazive de
suport respirator şi a progreselor în îngrijirea neonatală. 30% din nou-născuţii cu greutatea sub
1000g sunt diagnosticaţi cu BPD. Astfel, BPD este boala pulmonară a prematurului,
caracterizată prin alveolizare și vascularizare pulmonară anormală.
Boala pulmonară cronică (BPC) are o etiologie multifactorială, factorii de risc implicaţi
sunt: imaturitatea pulmonară, barotrauma/volutrauma/atelectrauma, hiperoxia, infecţiile
prenatale și nozocomiale, precum și hiperafluxul pulmonar secundar persistenței canalului
arterial.
Administrarea doar de O2 suplimentar fără ventilaţie poate determina modificarea
alveolizării în stadiul sacular de dezvoltare, lucru demonstrat la sugarii cu BPD care au fost
expuşi la concentraţii crescute de oxigen pentru a atinge niveluri mai ridicate de saturare a
oxihemoglobinei şi care au prezentat afectare pulmonară mai persistentă.
 Ventilaţia mecanică fără expunerea simultană la niveluri ridicate de oxigen suplimentar,
determină leziuni pulmonare. Ventilaţia trebuie să se realizeze fără utilizarea presiunilor şi
volumelor excesive, dar suficiente pentru depășirea atelectaziei alveolare, menţinerea capacităţii
reziduale funcționale normale şi facilitarea schimburilor gazoase. Evitarea intubării şi utilizarea
de presiune pozitivă continuă în căile respiratorii (CPAP ) în sala de naşteri au fost asociate cu o
incidență mai mică a BPD. Este nevoie astfel de dezvoltarea unor strategii ventilatorii pentru
minimalizarea injuriilor pulmonare, respectiv folosirea volumelor pulmonare reduse pentru
scăderea volutraumei, acceptarea hipercapniei permisive, evitându-se hipocapnia cu rol în
diminuarea fluxului cerebral şi leziuni ischemice consecutive.
Evoluţia clinică a BPC este lent favorabilă, suportul respirator şi administrarea de oxigen
putând fi reduse treptat. În cazurile severe, copii pot avea exacerbări ale bolii, pot, necesita
traheostomie, sau pot dezvolta cord pulmonar cronic În evoluţie, funcția respiratorie anormală
poate persista, la fel şi simptomele astmatiforme. Copiii vor necesita spitalizări mai frecvente şi
pot prezenta întârziere în dezvoltare.
Tratamentul BPC este complex. Se recomandă corticoterapie (Dexametazonă,
Hidrocortizon), restricţie de lichide, diuretice, tratamentul intercurenţelor, alimentaţie
hiperproteică.