SABAU ANDREEA 12G

SABAU ANDREEA 12G

SABAU ANDREEA 12G
1. imperiu

2. „apare în primele izvoare medievale: este neamul blachilor, vlahilor."

3. slavi, Dacia

4. sursa B

5. cauza: „datorită interpunerii masei slave între el si protoromâni"

efect: „impactul civilizator al Imperiului Roman încetează".

6. Formarea statelor medieval romanesti au avut un rol foarte important astfel, in procesul de
constituire statală a Tării Românesti se remarcă trei lideri. Voievodul Litovoi și fratele său Bărbat se
revolta pe la 1277-1279 împotriva suzeranitătii maghiare. Litovoi este ucis în luptă, iar fratele său este
luat phizonier, răscumpărat „cu o sumă nu mică de bani" şi revine pe tron recunoscând autoritatea
maghiară. Inlaturarea totală a suzeranității maghiare asupra teritoriului de la sud de Carpați are loc la
cumpăna secolelor XIIl-XIV. Tradiția păstrată de cronicile muntene vorbeşte de un descălecat al lui
Negru-Vodă, pornit cu ai săi din Tara Fågăraşului, pe la 1290. „Sâmburele" real al tradiției se leagă de
desființarea de către regalitatea maghiară a autonomiei Tării Făgăraşului, la 1291, ceea ce i-a putut
determina pe unii fruntaşi ai românilor de acolo să treacă la sud de Carpați. Oraşul Câmpulung, unde s-
ar fi aşezat Negru-Vodă, poartă şi el amprenta elementului transilvan, prin coloniştii saşi care îl locuiesc
şi devine prima capitală a Țării Româneşti şi necropolă domnească. Intemeietorul Tării Româneşti
confirmat de către izvoarele istorice este Basarab I (1310-1352), „mare voievod", titlu ce exprima
recunoaşterea întâietății puterii sale de către de către ceilalți voievozi din cuprinsul tării. Într-un
document din 1324, Basarab era numit de către regalitatea maghiară „voievodul nostru transalpin".

7.O deosebire între cele două teorii istoriografice, teoria autohtonistă si cea imigraționistă, constă în
aceea ca prima teorie subliniază originea latină și vechimea românilor la nord de Dunăre, în timp ce a
doua contestă aceste lucruri.

Subiectul 3 mai jos

SABAU ANDREEA 12G
SABAU ANDREEA 12G

Constituirea Tărilor Române în Evul Mediu a fost rezultatul unui proces istoric de durată, ce a avut
drept nuc autonomiile locale, prezente în spațiul nord-dunărean între secolele IX-XIV.
Astfel o cauză internă care a favorizat apariția statelor medievale a fost existența formațiunilor
prestatale românesti, jar o cauză externă a fost reprezentată de tendințele expansioniste ale regalității
maghiare și ale Imperiului Bizantin. Formarea statelor medievale în spațiul românesc a avut loc într-un
mod etapizat, durând câteva secole.
Autonomiile românești au fost menţionate în diferite izvoare ale vremii sub denumiri diverse: țări,
voievodate cnezate, cobâle, ocoale, codri, câmpuri. Din unirea lor derivă ulterior cele patru state
medievale româneşti: Transilvania, Dobrogea, Țara Românească şi Moldova.
Astfel, în Transilvania sunt atestate în secolul al IX-lea de către cronica maghiară „Faptele
ungurilor" trei formațiuni prestatale, şi anume voievodatul lui Gelu, voievodatul lui Glad și cel condus de
Menumorut. În Tara Românească sunt amintite la 1247, în „Diploma cavalerilor ioaniți", formațiunea
politică prestatală condusă de voievodul Litovoi, precum şi cea condusă de voievodul Seneslau.
În ceea ce privește Moldova, formarea sa ca stat a cunoscut mai multe etape. Prima etapă,
desfășurată între 1352-1353, a constat în respingerea pericolului tătărăsc de la est de Carpati prin
acțiunea regalității maghiare. Aceasta l-a trimis în nord-vestul Moldovei pe voievodul Dragoș din
Maramures care a format aici o marcă de apărare. Evenimentul este cunoscut sub numele de
„descălecatul lui Dragos".
A doua etapă în formarea Moldovei a avut lọc la 1359, când a avut loc „descălecatul“ voievodului
Bogdan (venit tot din Maramureş) care i-a alungat pe urmaşii lui Dragoș. Bogdan a reușit să desființeze
suzeranitatea maghiară asupra Moldovei în urma confruntărilor dintre anii 1364-1365 cu regele maghiar
Ludovic de Anjou. Astfel, Moldova devine un stat independent.
Acțiunea unificatoare a autonomiilor locale a revenit instituției centrale, reprezentata de domnitor
sau voievod Acesta avea diferite atribuții: comanda armata, stabilea impozitele, numea dregatorii,
adopta legi, se ocupa de politica externă. Apariția acestei instituții centrale a fost determinată de
necesitatea concentrarii puterii în mâna unui singur om, capabil de acțiuni coerente în beneficiul statului
pe care îl conduce. Primii domnitori ai Țărilor Romene s-au remarcat prin acțiunile lor curajoase.
Devenite state de sine stătătoare, Țările Române s-au confruntat cu pericolul apărut în vecinătatea
granițelor lor, si anume Imperiul Otoman, aflat în plină expansiune în secolele XIV-XV. În aceste condiții,
voievozii români s-au implicat în „cruciadele târzii" alături de alte state creştine, pentru a-şi menține
independenţa.
Referitor la rolul autonomiilor locale în realizarea statelor medievale românești, putem afirma că a
fost unul important. Un exemplu în acest sens este cel al Transilvaniei, unde s-a impus forma de
organizare politică specifică românilor, și anume voievodatul, chiar dacă puterea suzerană a dorit inițial
organizarea statului intracarpatic ca orincipat.
In concluzie, cristalizarea statelor medievale româneşti a fost un proces extrem de necesar și de
benefic pentru nalea ființei naționale și pentru dezvoltarea civilizației de la nord de Dunăre.