DREPT CIVIL

Lector univ.dr. Doinel DINUICĂ

OBIECTIVE
Cursul oferă cunoştinţe indispensabile pentru însuşirea
instituţiilor fundamentale de drept civil şi a reglementărilor legale în
materia acestora necesare studenţilor de la Facultatea de Marketing şi
Comerţ Exterior, în calitatea lor de viitori angajaţi ca specialişti ai
persoanelor juridice, în domeniul marketingului şi comerţului exterior.
Studierea raporturilor juridice civile, subiectelor de drept,
patrimoniului, dreptului de proprietate, contractelor speciale de drept
civil (conţinutul acestora, părţile contractante, obligaţiile şi răs-
punderile părţilor) constituie o parte integrantă a pregătirii de
specialitate a studenţilor.

I. NOŢIUNI ELEMENTARE DESPRE DREPT

I.1. Definiţia dreptului

Dreptul apare ca un ansamblu de reguli de comportare în
relaţiile sociale, al căror principal caracter este obligativitatea – la
nevoie impusă – pentru toţi membrii societăţii organizate.
Relaţiile, raporturile ce apar în cadrul societăţii organizate, sunt
de două categorii:
– relaţii între indivizii componenţi ai societăţii organizate pe
care dreptul le reglementează sancţionând abaterile de la regulile de
drept stabilite încât impactul dintre interesele acestora să nu dăuneze
binelui comun: dreptul privat (dreptul civil, dreptul comercial, dreptul
muncii, dreptul familiei);
– relaţii privind interesele individuale apărute între indivizi, pe de
o parte, şi întreaga comunitate, pe de altă parte: este domeniul dreptului
public (dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul penal).

I.2. Norma de drept

Regulile juridice care formează conţinutul dreptului pozitiv se
referă la conduita (comportarea) impusă tuturor indivizilor în relaţiile
315
de drept privat sau de drept public. Ele sunt obligatorii pentru toată
lumea, abaterea fiind sancţionată de colectivitate (autoritatea de stat)
prin folosirea forţei materiale de coerciţie a acesteia.
Norma de drept este deci „o regulă de conduită, generală
impersonală şi obligatorie, instituită sau sancţionată de autoritatea
publică, aplicată din conştiinţa juridică a oamenilor şi, în caz de
abatere, prin constrângerea de stat”.
I.2.1. Noţiune, caracteristici, structură
Din formularea de mai sus rezultă că norma juridică (de drept)
se caracterizează prin:
a) generalitate;
b) impersonalitate;
c) obligativitate.
În structura internă a oricărei norme juridice se disting trei
elemente constitutive:
a) ipoteza;
b) dispoziţia;
c) sancţiunea.
I.2.2. Clasificarea normelor juridice
Clasificarea normelor juridice se poate face folosind mai multe
criterii, dintre care cel mai important este caracterul conduitei
prescrise prin dispoziţie, potrivit căruia se disting:
a. Norme imperative (categorice) – sunt normele de la dispoziţia
cărora nu se admite nici o derogare, sub sancţiune. Se împart în:
norme operative şi norme prohibitive.
b. Norme permisive (dispozitive), sunt: norme atributive (de
împuternicire) norme supletive – norme ce suplinesc voinţa
subiectelor de drept dacă acestea nu se manifestă pentru a-şi preciza
comportarea în ipoteza dată. Normele juridice se mai pot distinge şi
după ramura de drept din care fac parte (constituţionale, civile,
comerciale etc.), după forţa juridică a actului normativ în care sunt
prevăzute (legi, ordonanţe etc.), după sfera de aplicare şi gradul de
generalitate (generale, speciale, de excepţie), după gradul de deter-
minare (complete, de trimitere, în alb).
I.2.3. Aplicarea normelor juridice
a. Aplicarea legii în spaţiu. Regula generală care priveşte
aplicarea în spaţiu a normelor juridice este cuprinsă în principiul
316
teritorialităţii legii, potrivit căruia legea română se aplică numai pe
teritoriul României, iar în interiorul graniţelor României se aplică
numai legea română. Aceasta înseamnă că, pe de o parte, legea noastră
nu poate acţiona în afara teritoriului român dar, pe de altă parte, nici o
lege străină nu poate acţiona pe teritoriul României. Se admit două
categorii de excepţii:
a.1) Restrictive, care restrângând aplicarea principiului teritoria-
lităţii, permit, în anumite situaţii, aplicarea unei legi străine pe teritoriul
naţional. Este vorba de:
– „imunitatea diplomatică”, în sensul că reprezentanţii diplomatici
străini nu sunt supuşi jurisdicţiei civile (şi chiar penale şi administrative)
române, cu condiţia reciprocităţii;
– echipajul unei nave (sau aeronave) străine aflate pe teritoriul
nostru nu i se aplică legea penală română pentru infracţiunile săvârşite
pe bordul acesteia, ci legea pavilionului sub care navighează.
a.2) Extensive, adică situaţii în care se poate extinde aplicarea
legii române şi în afara teritoriului român. Aceste excepţii se referă
numai la legea penală potrivit principiilor următoare:
– „personalitatea legii penale”, în sensul că legea penală română
se aplică şi infracţiunilor săvârşite în străinătate de către cetăţenii
români;
– „realitatea legii penale”, în sensul că legea penală română se
aplică şi infracţiunilor foarte grave (contra securităţii statului român,
contra vieţii unui cetăţean român etc.) săvârşite de cetăţeni străini pe
teritoriu străin;
– „universalitatea legii penale”, ceea ce înseamnă că legea
penală română se aplică şi faptelor săvârşite de cetăţeni străini în
străinătate, dacă fapta este deplasată şi de legea străină şi de cea
română şi autorul se află pe teritoriu român.
b. Aplicarea legii în timp trebuie privită sub două aspecte:
b.1) Durata acţiunii legii: regula generală este că legea începe să
acţioneze din momentul intrării ei în vigoare, fără limită de timp.
Legea intră în vigoare, de regulă, în momentul publicării sale (legile,
ordonanţele, Hotărârile Guvernului în „Monitorul Oficial”) sau la o
dată ulterioară publicării, dacă însăşi legea prevede, în mod expres,
aceasta. Deşi, în principiu, nu există limită în acţiunea legii în timp,
totuşi, legea poate fi „abrogată” fie expres, fie tacit.
b.2) Efectele legii. Principiul care conţine regula generală privind
timpul în care se produc efectele legii este principiul neretroactivităţii
legii, potrivit căruia „legea dispune numai pentru viitor...” (art.15 alin.2
din Constituţie). Aceasta înseamnă că normele de drept reglementează
317
numai raporturile sociale ce se vor forma după intrarea lor în vigoare şi
nu şi pe cele formate înainte de acest moment. De la această regulă
există excepţia prevăzută chiar de textul constituţional suscitat, în
materie penală: aplicarea regulii legii celei mai favorabile. Excepţie este
şi situaţia care se creează în cazul legilor interpretative.
c. Aplicarea legii asupra persoanelor. Potrivit principiului
egalităţii cetăţenilor prevăzut de art.4 din Constituţie, normele juridice
se aplică tuturor cetăţenilor fără deosebire de „rasă, de naţionalitate, de
origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă
politică, de avere sau de origine socială”. Cu toate acestea, nu toate
normele juridice, prin natura lor, au acelaşi grad de generalitate. Astfel,
dacă unele din ele se adresează tuturor locuitorilor de pe teritoriul
statului fără discriminările precizate în textul constituţional, alte norme
de drept se adresează numai unor anumite categorii de persoane, fără ca
aceasta să însemne vreo discriminare.
Interpretarea legii – clarificarea sensului, conţinutului şi
scopului, urmărite de normele juridice cuprinse în actele normative.
Principalele metode (procedee) de interpretare a legii sunt:
1) metoda istorică; 2) metoda gramaticală; 3) metoda logică;
4) metoda sistematică; 5) metoda teleologică
Modalităţi de interpretare: 1) aplicare literală (ad litteram);
2) aplicare extensivă; 3) aplicare restrictivă.
În funcţie de gradul de obligativitate al interpretării, se disting
două forme de interpretare: 1) interpretarea obligatorie-legală sau
judiciară sau 2) interpretare facultativă.

I.3. Izvoarele de drept

Recunoaşterea caracterului juridic al unei anumite reguli de
conduită se produce în baza manifestării de voinţă în acest sens a
autorităţii de stat suverane competente (emanaţie a naţiunii). Rezultatele
acestei activităţi îmbrăcând forme specifice de manifestare (exprimare)
constituie izvoarele formale ale dreptului pozitiv (obiectiv).
Izvoare de drept: acte normative – legi (Organice, Constitu-
ţionale, Ordinare), Decrete, Ordonanţe, Actele administrative,
Tratatele internaţionale, Cutuma sau obiceiul.

I.4. Raportul de drept (juridic)

Raportul juridic (de drept) este o relaţie socială formată în baza
unei norme de drept şi în care participanţii apar ca titulari de drepturi şi
obligaţiuni reciproce, a căror realizare este garantată – la nevoie – prin
318
forţa materială publică de constrângere. Rezultă deci că, dacă orice
raport de drept este în acelaşi timp şi o relaţie socială, nu orice relaţie
socială constituie un raport juridic. Pe de altă parte, relaţia socială
transformată în raport juridic prin acţiunea dreptului nu încetează – prin
aceasta – să rămână mai departe raport social. Orice raport juridic este:
a) un raport social; b) un raport voliţional; c) un raport ideologic.
Pentru ca un raport juridic să se poată forma este necesar ca în
prealabil să se găsească întrunite trei condiţii de existenţă (premise):
– existenţa unei norme juridice;
– existenţa unor subiecte de drept;
– existenţa unor fapte juridice.
Orice raport juridic cuprinde în structura sa trei elemente:
a) subiectele raportului juridic;
b) conţinutul raportului juridic;
c) obiectul raportului juridic.
Toate raporturile juridice se pot clasifica după două criterii care
se condiţionează reciproc: natura relaţiei sociale reglementate prin
norma juridică şi poziţia reciprocă a subiectelor participante la
raport. Apartenenţa la o anumită ramură de drept determină şi poziţia
juridică a părţilor participante la respectivele raporturi. Din acest
motiv, totalitatea raporturilor de drept se poate împărţi, folosind
ambele criterii, în două mari categorii:
a. Raporturi juridice, în care poziţia juridică a părţilor este
egală indiferent de calitatea lor.
b. Raporturi juridice de autoritate, în care părţile raportului se
află în poziţie de subordonare, unul din subiecte având o poziţie
supraordonată (autoritatea publică).

I.5. Persoanele fizice şi persoanele juridice – subiecte de drept

Calitatea de subiect de drept. Subiecte ale raportului de drept
pot fi numai oamenii, consideraţi ca indivizi sau în colectivităţi
constituite în condiţiile legii. Omul în sine, însă, nu este subiect de
drept, ci numai dacă din punctul de vedere al dreptului i se recunoaşte
şi i se atribuie această calitate, dacă i se dă capacitatea (posibilitatea)
de a fi subiect de drept: capacitatea juridică. Aceasta înseamnă că
însuşirea (calitatea) de subiect de drept a omului este condiţionată de
recunoaşterea capacităţii sale juridice.
Persoana fizică. Persoana fizică este omul privit în
individualitatea sa, căruia legea îi recunoaşte calitatea de subiect de
drepturi şi obligaţii în raporturile juridice.
319
 Persoana juridică. Persoana juridică este un colectiv (o
grupare) de oameni care, constituită fiind în condiţiile legii pentru
dobândirea calităţii de subiect de drept, capătă anumite drepturi şi
anumite obligaţii, putând deci să stea în justiţie ca reclamant sau pârât.

II. RAPORTUL JURIDIC CIVIL

II.1. Definiţie, premise, elemente

Raportul juridic civil este o relaţie socială care, fiind
reglementată de norme de drept civil, face din participanţi titulari de
drepturi şi de obligaţii.
Aceste raporturi iau naştere numai atunci când sunt întrunite
cumulativ următoarele trei premise: a) existenţa unei norme de drept
civil care, reglementând raportul social, îl transformă în raport juridic
civil; b) existenţa unor participanţi la aceste raporturi, respectiv a
unor subiecte de drept, apte a fi persoane fizice sau persoane juridice;
c) existenţa unui fapt juridic, care declanşează naşterea, modifică sau
desfiinţează raportul de drept respectiv.
Odată născut, structural, orice raport juridic civil prezintă
următoarele trei elemente; a) subiectele raportului juridic civil,
persoana fizică sau persoana juridică; b) conţinutul şi c) obiectul
raportului juridic civil.

II.2. Conţinutul raportului juridic civil

Conţinutul raportului juridic civil îl formează drepturile
subiective ale subiectului activ şi obligaţiile corelative ale subiectului
pasiv, participanţi la acel raport.
Prin drept subiectiv înţelegem acel interes personal, pe care voinţa
colectivă îl poate impune ca fiind în conformitate cu interesul social –
exprimat în norme juridice – şi în virtutea căruia subiectul activ poate
pretinde subiectului pasiv să săvârşească sau să se abţină de la
săvârşirea unei anumite acţiuni. Prin obligaţie înţelegem acea îndatorire
a subiectului pasiv de a săvârşi o acţiune sau de a se abţine de la
săvârşirea unei acţiuni, îndatorire impusă acestuia, la nevoie prin
constrângere, de către titularul dreptului subiectiv. Drepturile subiective
şi obligaţiile, ce alcătuiesc conţinutul raportului juridic civil, sunt legate
între ele, fiecărui drept subiectiv corespunzându-i o obligaţie.

320
 II.2.1. Clasificarea drepturilor subiective
Drepturile subiective pot fi clasificate fie după sfera persoanelor
obligate prin raportul juridic respectiv, fie după conţinutul însuşi al
drepturilor subiective.
a. După sfera persoanelor obligate prin raportul juridic care
le generează, drepturile subiective sunt de două feluri: absolute şi
relative.
Drepturile absolute presupun obligaţia generală şi negativă a
tuturor persoanelor de a se abţine de la săvârşirea unor fapte sau acte
care ar aduce o atingere dreptului subiectiv. În această categorie intră
toate drepturile personale nepatrimoniale, cât şi drepturile reale în
general. Ele prezintă următoarele caracteristici:
– sunt opozabile tuturor (erga omnes);
– raportul juridic care cuprinde în conţinutul său un drept
absolut se stabileşte între titularul dreptului – subiect activ – şi toate
celelalte persoane cu subiecte pasive;
– subiectelor pasive, care nu sunt determinate în momentul
stabilirii raportului juridic, le revine obligaţia generală şi negativă de a
nu săvârşi nici un act sau fapt de natură să aducă o atingere dreptului
absolut al subiectului activ; individualizarea (determinarea) lor
urmează să se facă în momentul încălcării dreptului subiectiv.
Drepturile relative sunt acele drepturi cărora le corespunde
obligaţia uneia sau mai multor persoane, determinate chiar din
momentul stabilirii raportului juridic, de a da, de a săvârşi sau de a se
abţine de la anumite acte sau fapte juridice.
Ele prezintă următoarele caracteristici:
– sunt opozabile numai faţă de una sau mai multe persoane care
au calitatea de subiecte pasive;
– raportul juridic, al cărui conţinut cuprinde un drept relativ, se
stabileşte între subiectul activ – titular al dreptului – şi una sau mai
multe persoane determinate din chiar momentul stabilirii raportului
juridic, ca subiecte pasive;
– obligaţia care revine subiectului pasiv concret constă în
transmiterea sau constituirea unui drept real – a da –, săvârşirea
anumitor acte sau fapte juridice – a face –, sau abţinerea de la
săvârşirea lor – a nu face.
b. După conţinutul lor, drepturile subiective se împart în:
drepturi personale nepatrimoniale şi drepturi patrimoniale.
321
 Drepturile personale nepatrimoniale sunt acele drepturi subiec-
tive care nu au un conţinut economic şi, deci, nu pot fi evaluate şi
exprimate în bani. Ele prezintă următoarele caracteristici:
– sunt întotdeauna drepturi absolute, fiind deci opozabile tuturor
şi producând efecte asupra tuturor;
– nu sunt transmisibile către alte persoane şi, în general, nu pot
fi exercitate prin reprezentare;
– dreptul material la acţiune pentru valorificarea în justiţie a
acestor drepturi nepatrimoniale nu este supus efectelor prescripţiei
extinctive, fiind deci imprescriptibile;
– încălcarea acestor drepturi atrage cel mai adeseori un
prejudiciu moral şi mai rar unul material, dând astfel naştere unei
obligaţii de reparaţii social-morale.
Drepturile patrimoniale se caracterizează prin conţinutul lor
economic şi, deci, prin posibilitatea de a fi evaluate şi exprimate în bani.
Ele prezintă următoarele caracteristici:
– sunt transmisibile către alte persoane prin acte juridice atât
între vii, cât şi mortis causa şi pot fi exercitate prin reprezentare;
– pot fi absolute – cum sunt drepturile reale – dar pot fi şi
relative – cum sunt drepturile de creanţă;
– dreptul material la acţiunea în justiţie privind aceste drepturi
patrimoniale este supus efectelor prescripţiei extinctive;
– încălcarea acestor drepturi, atrăgând un prejudiciu material, dă
naştere unei obligaţii de reparaţii patrimoniale.
Drepturile patrimoniale se împart în: drepturi reale şi drepturi de
creanţă.
Drepturile reale (res) sunt acele drepturi patrimoniale pe care
titularii lor le exercită direct asupra bunurilor, fără intervenţia altor
persoane.
Caractere specifice:
– sunt întotdeauna drepturi absolute şi rezultă din raporturile ce
se stabilesc între persoane ca subiecte active determinate şi toate
celelalte persoane, ca subiecte pasive nedeterminate în momentul
stabilirii acelui raport;
– conferă titularilor lor puterea de a-şi exercita facultăţile
(prerogativele) direct asupra lucrurilor la care se referă, fără concursul
altor persoane, cărora le revine numai obligaţia generală şi negativă de
a nu face nimic care să stânjenească exerciţiul acestor facultăţi;
– ele conferă titularului aşa-numitul drept de urmărire, adică,
îndrituirea de a urmări lucrul în orice mâini s-ar afla el, cât şi dreptul

322
de preferinţă, în temeiul căruia titularul va fi preferat, în realizarea
dreptului său, titularului oricărui alt drept cu privire la acelaşi lucru.
Drepturile reale se subdivid, la rândul lor, în: a) drepturi reale
principale, care au o existenţă de sine stătătoare, b) drepturi reale
accesorii, care constituie garanţii reale, recunoscute titularilor fie de
lege, fie prin contract, în scopul garantării unor drepturi de creanţă ale
creditorilor, al căror accesoriu îl formează.
Drepturile de creanţă sunt acele drepturi patrimoniale în temeiul
cărora subiectul activ, numit creditor, poate pretinde subiectului pasiv,
numit debitor, să îndeplinească o obligaţie de a da, a face sau a nu
face, obligaţii prin săvârşirea cărora se realizează dreptul creditorului.
Prezintă următoarele caractere specifice:
– sunt drepturi relative, nu sunt opozabile decât faţă de persoana
sau persoanele care figurează în raportul juridic respectiv ca subiecte
pasive determinate;
– ele rezultă din raporturi juridice care se stabilesc între una sau
mai multe persoane ca subiecte active determinate şi una sau mai
multe persoane ca subiecte pasive determinate;
– ele conferă titularului lor – creditorului – dreptul de a pretinde
subiectul pasiv determinat – debitorului – să dea, să facă sau să nu
facă ceva, obligaţii prin care se realizează drepturile creditorului.

II.3. Obiectul raportului juridic civil

Obiectul raportului juridic civil îl formează acele acţiuni sau
abţineri de a săvârşi anumite acţiuni, asupra cărora sunt îndreptate
drepturile subiective şi obligaţiile participanţilor la raportul juridic.
II.3.1. Bunurile şi clasificarea lor
Bunuri – toate lucrurile cu privire la care pot exista drepturi şi
obligaţii patrimoniale şi care pot procura oamenilor o folosinţă în viaţa
socială.
Bunurile pot fi clasificate după mai multe criterii:
– bunuri individual determinate şi bunuri determinate prin
caractere generale;
– bunuri divizibile şi bunuri indivizibile;
– bunuri fungibile şi bunuri nefungibile;
– bunuri principale şi bunuri accesorii;
– bunuri frugifere şi bunuri nerugifere;
– bunuri mobile şi bunuri imobile;
– bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile;
– bunuri corporale şi bunuri incorporale.
323
 II.3.2. Patrimoniul: definiţie, caractere juridice
Patrimoniul – totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care au
valoare economică, aparţinând unei persoane.
Pentru precizarea noţiunii de patrimoniu, este necesar să
determinăm caracterele sale juridice. Astfel:
a) patrimoniul este o universalitate juridică;
b) orice persoană are un patrimoniu;
c) din unitatea subiectului care îi este titular decurge unicitatea
patrimoniului;
d) patrimoniul fiecărei persoane este divizibil în mai multe mase
de drepturi şi obligaţii.
În cazul noţiunii de patrimoniu, importanţa practică constă în
faptul că ea explică şi, în acelaşi timp, permite producerea unor
anumite consecinţe juridice impuse de viaţă. Sub acest aspect, patri-
moniul are trei funcţii:
a) de a constitui gajul general al creditorilor chirografari;
b) de a explica şi permite fenomenul subrogaţiei cu titlu universal;
c) de a explica şi permite transmisiunea universală şi cu titlu
universal.

III. PRINCIPALELE DREPTURI REALE

III.1. Dreptul de proprietate

„Proprietatea este dreptul pe care îl are cineva de a se bucura şi
a dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele
determinate de lege”.
Trăsăturile caracteristice:
1. O trăsătură distinctivă a dreptului de proprietate este aceea că
titularul acestui drept exercită atributele corespunzătoare prin puterea
sa proprie, deoarece el se supune numai legii, pe când celelalte
persoane, altele decât proprietarul, le exercită în virtutea puterii
transmisă de proprietar şi în conformitate nu numai cu legea, dar şi cu
directivele date de către acesta.
2. O altă trăsătură distinctivă a dreptului de proprietate este
aceea că titularul exercită atributele în interesul său propriu.
Putem defini dreptul de proprietate ca fiind acel drept subiectiv,
ce dă expresie aproprierii unui lucru, drept care permite individului
sau colectivităţilor să posede, să folosească şi să dispună de acel
324
lucru, în putere proprie şi în interesul său propriu în cadrul şi cu
respectarea legislaţiei existente.
Atributele dreptului de proprietate sunt: posesia, folosinţa şi
dispoziţia, exercitate în interes propriu şi prin putere proprie.
Prin posesiune se înţelege o stare de fapt care implică din partea
titularului dreptului de proprietate exercitarea unei stăpâniri efective
asupra bunului, din punct de vedere fizic şi economic. Folosinţa
cuprinde dreptul de a utiliza economic bunul însuşi, precum şi fructele
lui. Dispoziţia arată posibilitatea de a determina soarta bunului, fie prin
consumarea sau distrugerea lui, fie prin vânzare, schimb sau donaţie.

III.2. Dezmembrămintele dreptului de proprietate

Este posibil ca atributele dreptului de proprietate să aparţină,
separat, mai multor titulari, formând, prin această separare, drepturi
reale distincte. Drepturile reale rezultate din separarea atributelor
componente ale dreptului de proprietate poartă denumirea de dezmem-
brăminte ale dreptului de proprietate. Aceste dezmembrăminte sunt:
a. Dreptul de uzufruct este dreptul pe care-l are o persoană de a
se bucura de lucrurile ce sunt proprietatea altuia, întocmai ca însuşi
proprietarul lor, însă cu îndatorirea de a le conserva substanţa.
b. Dreptul de uz este dreptul real în virtutea căruia titularul său
se poate folosi de un lucru şi-i poate culege fructele numai pentru
nevoile lui şi ale familiei sale. Dreptul de uz are un caracter strict
personal, neputând fi cedat.
c. Dreptul de abitaţie este, de fapt, un drept de uz având ca
obiect o casă de locuit.
d. Dreptul de servitute reprezintă o sarcină impusă asupra unui
imobil pentru uzul şi utilitatea unui imobil având un alt stăpân, adică
un alt proprietar.
e. Dreptul de superficie este un drept real care constă în dreptul
de proprietate pe care-l are o persoană, denumită superficiar asupra
construcţiilor sau altor lucrări care se află pe suprafaţa de teren care
aparţine unei alte persoane, teren asupra căruia superficiarul capătă
doar un drept de folosinţă.

III.3. Apărarea dreptului de proprietate

Având ca temei însuşi dreptul de proprietate, ca drept real,
acţiunile din această categorie sunt acţiuni reale.
Acţiunea în revendicare. În raporturile sociale se pot întâmpla
situaţii în care o anumită persoană este proprietara unui bun, dar
325
acesta se află în posesia altei persoane. Separarea posesiunii de
proprietate poate avea un caracter legitim, pe baza unui titlu, cum ar fi
în cazul depozitului, gajului, locaţiunii sau comodatului.
Acţiunea în revendicare este acţiunea proprietarului neposesor
îndreptată împotriva posesorului neproprietar prin care cel dintâi
reclamă lucrul său aflat în posesia nelegitimă a celui de-al doilea.
Caracteristicile acţiunii în revendicare:
a) este o acţiune petitorie;
b) tinde la readucerea bunului revendicat în posesie, sub titlul
de proprietar a reclamantului;
c) este, de regulă, o acţiune imobilă;
d) dreptul la acţiunea materială în justiţie este imprescriptibil.

III.4. Moduri de dobândire a drepturilor reale

Dreptul de proprietate se poate dobândi prin succesiune, prin
legate, prin convenţie, prin tradiţiune, prin accesiune, prin prescripţie,
prin lege şi prin ocupare. Dintre toate acestea, în cele ce urmează vom
analiza numai prescripţia achizitivă (uzucapiunea) ca mod de
dobândire a drepturilor reale.
Uzucapiunea (prescripţia achizitivă). Uzucapiunea sau
prescripţia achizitivă este un mod originar de dobândire a proprietăţii
imobiliare prin efectul unei posesiuni prelungite.
Condiţiile uzucapiunii sunt următoarele:
a) posesiunea să fie utilă, adică nevicitată; viciile posesiunii
sunt: discontinuitatea; violenţa; precaritatea; clandestinitatea;
b) posesorul să posede cu voinţa de a fi proprietar;
c) posesorul să posede lucrul în timpul prevăzut de lege.
Termenul prevăzut pentru realizarea uzucapiunii este: 1) de 30 de
ani, chiar când posesorul este de rea-credinţă şi nu posedă pe baza
unui just titlu; 2) de 10 până la 20 de ani, când posesorul posedă un
bun imobil pe baza unui just titlu şi este de bună-credinţă.
Pentru realizarea uzucapiunii într-un termen de 10 sau 20 de ani se
cere ca posesorul să posede pe baza unui just titlu şi să fie de bună-credinţă.
Întreruperea uzucapiunii. Constă în apariţia unui fapt, sau în
acţiunea proprietarului, care înlătură permanenţa posesiunii. Ea are ca
efect stingerea prescripţiei şi pentru trecut, fiind necesar – pentru a
uzucapia – ca o nouă prescripţie integrală să înceapă să curgă.
Întreruperea uzucapiunii este de două feluri: naturală şi civilă. Există
numai două cazuri de întrerupere naturală:

326
 a) când posesorul este şi rămâne lipsit, în decurs de mai mult de
un an de folosinţa lucrului, fie de către adevăratul proprietar, fie de
către o altă persoană;
b) când lucrul este declarat imprescriptibil prin efectul legii.
Întreruperea civilă operează în trei situaţii:
a) când adevăratul proprietar îl cheamă în judecată pe posesor,
chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească
necompetentă;
b) printr-un act începător de executare, cum ar fi un sechestru
pus de adevăratul proprietar;
c) prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută
de către cel în folosul căruia curge prescripţia (posesor).
Suspendarea uzucapiunii. Suspendarea uzucapiunii nu şterge
timpul scris anterior cauzei de suspendare; după încetarea suspendării,
prescripţia îşi reia cursul, socotindu-se şi timpul scris înainte de
suspendare.
Cursul uzucapiunii este suspendat:
a) între soţi, pe tot timpul cât durează căsătoria;
b) cât timp cel împotriva căruia curge prescripţia este împiedicat
de un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere;
c) cât timp cel ce se pretinde proprietar ori cel ce invocă
uzucapiunea se află în rândurile forţelor armate ale ţării, iar acestea
sunt puse pe picior de război;
d) între părinte sau tutor şi cei ce se află sub ocrotirea lor, între
curator şi cei pe care îi reprezintă, precum şi între orice altă persoană
care, în temeiul legii sau al hotărârii judecătoreşti, administrează
bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt astfel administrate,
prescripţia nu curge cât timp socotelile nu au fost date şi aprobate;
e) prescripţia nu curge împotriva celui lipsit de capacitate de
exerciţiu, cât timp nu are reprezentant legal şi nici împotriva celui cu
capacitate restrânsă, cât timp nu are cine să-i încuviinţeze actele.

IV. IZVOARELE RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

IV.1. Actele şi faptele juridice

Acele împrejurări care – potrivit prevederilor normelor juridice –
atrag după sine apariţia, modificarea sau stingerea raporturilor
juridice şi provoacă prin aceasta anumite consecinţe juridice, se
numesc fapte juridice.

327
 După caracterul lor voliţional faptele juridice se împart în:
evenimente, acţiuni. Dintre acţiunile licite, un loc preponderent îl
ocupă actele juridice. Actele juridice sunt acele acţiuni licite
săvârşite cu scopul expres de a crea, transmite, modifica sau
stinge un raport juridic.

IV.2. Clasificarea actelor juridice

1. După numărul manifestărilor de voinţă înscrise în ele, avem
acte juridice unilaterale, acte juridice bilaterale şi multilaterale.
Actele juridice unilaterale reprezintă exteriorizarea unei singure
manifestări de voinţă, respectiv a persoanei care încheie actul.
2. După numărul de prestaţii la care dau naştere, avem acte
juridice cu titlu oneros şi acte juridice cu titlu gratuit. Actele cu titlu
oneros sunt „acele acte în care fiecare parte procură celeilalte un folos
patrimonial, de aşa natură încât prestaţiei uneia din părţi să-i corespundă
contra prestaţia celeilalte. În actele cu titlu gratuit numai una din părţi
procură celeilalte un folos patrimonial, fără ca aceasta să fie obligată a
acorda un echivalent (donaţia, comodatul, testamentul etc.).
3. Din punct de vedere al naturii efectelor acestor acte juridice,
acestea se împart în: acte constitutive, translative şi declarative.
Actele constitutive sunt acelea prin care se creează o situaţie juridică
nouă, statornicind raporturi juridice noi, modificând ori stingând
raporturi juridice preexistente; ele produc efecte numai pentru viitor
(vânzarea-cumpărarea, ipoteca etc.). Actele declarative se mărginesc să
constate o situaţie juridică preexistentă, consolidând raporturi juridice
aflate între părţi; efectele lor au caracter retroactiv, de la data când s-au
stabilit raporturile juridice respective. Sunt translative acele acte
juridice care dau naştere la raporturi juridice de pe urma transmiterii
unui drept din patrimoniul unuia dintre subiecte, în patrimoniul celuilalt.
4. Din punct de vedere al momentului în care urmează să-şi producă
efectele, avem: acte juridice între vii, care produc efecte în timpul vieţii
celor care le-au încheiat şi acte juridice pentru cauză de moarte, care
produc efecte numai după încetarea din viaţă a celui de la care emană.
5. După forma impusă de lege, avem: acte solemne sau formale
şi acte nesolemne sau neformale. Actele solemne sau formale sunt
actele pentru validitatea cărora legea cere expres respectarea unei
forme determinate. Actele nesolemne sau neformale sunt actele pentru
a căror validitate legea nu cere o formă dată, părţile fiind libere să
recurgă la orice modalitate de manifestare a voinţei lor.

328
 IV.3. Condiţiile de validitate a actului juridic
Prin condiţii de validitate se înţeleg toate cerinţele stabilite de
lege sau de părţi pentru validitatea actului. Sunt condiţii de validitate
în sens larg: existenţa şi nevicierea consimţământului, capacitatea,
existenţa obiectului şi caracterul său posibil, licit, determinat sau
determinabil, existenţa cauzei şi caracterul ei real, licit şi conform
regulilor de convieţuire socială etc.
Menţionăm totuşi, că, potrivit art. 948 din Codul civil, condiţiile
esenţiale pentru validitatea unei convenţii sunt: 1) capacitatea de a
contracta; 2) consimţământul valabil al părţii care se obligă; 3) un
obiect determinat şi 4) o cauză licită.

IV.4. Nulitatea actelor juridice

Nulitatea este acea sancţiune civilă care este îndreptată
împotriva efectelor actului juridic încheiat cu nerespectarea condi-
ţiilor de validitate cerute de lege pentru aceste acte. Nulităţile pot fi
clasificate după mai multe criterii. Astfel, în primul rând, din punctul
de vedere al caracterului interesului ocrotit prin dispoziţia legală
încălcată, nulităţile se împart în nulităţi absolute şi nulităţi relative. În
al doilea rând, din punctul de vedere al întinderii efectelor, nulităţile
se împart în nulităţi parţiale şi nulităţi totale.
Nulitatea absolută. Intervine pentru a sancţiona încălcarea unei
dispoziţii legale al cărui scop este ocrotirea unui interes social. Ea
apare în următoarele situaţii: a) când actul juridic este lipsit cu
desăvârşire de unul din elementele esenţiale; b) când este încheiat de o
persoană lipsită de capacitatea de folosinţă necesară încheierii actului
respectiv; c) când este încheiat fără să se respecte formele prevăzute
de lege, pentru validitatea actelor solemne; d) actul juridic, prin
obiectul, cauza sau condiţiile ce le include, încalcă o dispoziţie
importantă a legii.
Nulitatea relativă (anulare sau anulabilitate). Intervine pentru a
sancţiona încălcarea unei dispoziţii legale al cărui scop este ocrotirea,
în mod special, a unor interese proprii ale uneia dintre părţile care au
încheiat actul. Cazurile de nulitate relativă sunt următoarele:
a) persoana care a încheiat actul juridic a avut consimţământul viciat
prin eroare, dol sau violenţă; b) când actul a fost încheiat de o
persoană fără capacitate de exerciţiu sau o persoană cu capacitate de
exerciţiu restrânsă, dar fără respectarea dispoziţiilor legale.
Nulitatea relativă are ca efect desfiinţarea retroactivă a actului
juridic, o desfiinţare de regulă parţială şi numai excepţional totală.
Acţiunea se va numi acţiune în anulare.
329
 Nulitatea parţială. Nulitatea este parţială în cazul în care
ineficacitatea determinată de nulitate priveşte o parte a actului juridic
sau numai anumite clauze ale sale. Vor fi nule clauzele prin care se
încalcă prevederile legale, dar vor produce efecte cele care sunt în
concordanţă cu legea.
Nulitatea totală. În anumite cazuri, ilicitatea clauzelor face cu
neputinţă adaptarea actului juridic la cerinţele legii. În consecinţă,
actul juridic va fi în întregime nul. Deci, nulitatea va fi totală, iar toate
efectele actului juridic vor fi desfiinţate, cu caracter retroactiv.

IV.5. Modalităţile actelor juridice

În general, actele juridice dintre două sau mai multe persoane îşi
produc de îndată efectul dorit. Sunt însă şi cazuri când actele juridice
sunt legate de anumite modalităţi care fac să întârzie sau să pună capăt
efectului urmărit. Aceste modalităţi, în număr de două, sunt: condiţia
şi termenul.
Condiţia este un eveniment viitor şi nesigur, de a cărui
îndeplinire depinde naşterea (condiţie suspensivă) sau stingerea
efectelor unui act juridic (condiţie rezolutorie).
Termenul este un eveniment viitor şi sigur, care întârzie
producerea (termen suspensiv) sau determină stingerea efectelor unui
act juridic (termen extinctiv).

IV.6. Efectele actelor juridice

Trei sunt, în principal, aceste efecte, atât de importante, încât
legiuitorul le ridică, pe toate, la rangul de principii. Astfel:
a. Actele juridice legal încheiate au putere de lege între părţile
care le încheie.
b. Actul juridic are putere obligatorie pe durata de timp pentru
care a fost încheiat.
c. Relativitatea efectelor actelor juridice.

IV.7. Principalele moduri de desfiinţare a actelor juridice

Revocarea. Este actul juridic, unilateral sau convenţional, prin
care se retractează de către parte ori părţi un act juridic valid.
Termenul de revocare este folosit, de obicei, în cazul retractării
unui act juridic neexecutat încă. Atunci când actul a fost parţial sau
total executat şi se pune capăt efectelor lui pentru viitor, se utilizează
de preferinţă termenul de reziliere.
330
 Rezoluţiunea. Este un mod de desfiinţare retroactivă a
contractelor sinalagmatice (bilaterale) pentru neexecutarea culpabilă
de către debitor a obligaţiilor sale. Rezoluţiunea poate fi judiciară,
când este pronunţată de instanţă la cererea creditorului şi
convenţională când părţile stipulează anume desfiinţarea contractului
în caz de neexecutare.
Rezilierea. Constă în suprimarea numai pentru viitor a efectelor
unui contract.
Caducitatea. Este ineficacitatea care loveşte un act juridic valid ce
nu a produs încă efecte şi care se datoreşte unui eveniment survenit după
formarea valabilă a actului şi independent de voinţa autorului actului.

IV.8. Proba faptelor şi actelor juridice civile

A proba un drept sau o obligaţie înseamnă a stabili existenţa
unui fapt sau act juridic din care acestea izvorăsc, deoarece numai prin
fapte sau acte juridice se creează, se modifică ori se sting raporturile
juridice purtătoare de drepturi şi obligaţii.
Obiectul probei sau, mai exact, al probaţiunii îl constituie deci
actul sau faptul generator al drepturilor şi obligaţiilor; normele de
drept nu fac obiect de probaţiune, deoarece ele sunt cunoscute.
Mijloacele prin care se stabileşte existenţa actelor sau faptelor juridice
se numesc mijloace de probă sau, mai pe scurt, probe. Mijloacele de
probă, reglementate de Codul civil, sunt: înscrisurile, mărturisirea,
mărturia şi prezumţiile.
Înscrisurile sunt consemnări ale părţilor, făcute în formă scrisă
cu privire la acte şi fapte din care au izvorât raporturile juridice dintre
părţi. Pot fi de două feluri: a) nepreconstituite, care nu au fost
întocmite spre a servi la mijloace de probă, dar care pot fi totuşi
utilizate în acest scop (de exemplu, hârtiile casnice, registrele,
scrisorile); b) preconstituite care au fost întocmite special spre a servi
ca mijloace de probă. Din această ultimă categorie fac parte
înscrisurile autentice şi înscrisurile sub semnătură privată.
Mărturisirea constituie declaraţia prin care o persoană
recunoaşte cu adevărat un fapt de natură a produce efecte împotriva
autorului ei. Ea poate fi judiciară, dacă este făcută în faţa instanţei
judecătoreşti în cursul procesului, în mod spontan ori provocată de
întrebările ce-i sunt puse de părţi în cadrul interogatoriului şi
extrajudiciară, dacă este făcută în alte împrejurări.
Pentru a fi valabilă, mărturisirea trebuie să fie făcută de o
persoană având discernământ şi, totodată, capacitatea de a dispune de
331
dreptul asupra căruia poartă mărturisirea. Ea este un act unilateral şi
totodată irevocabil; partea care a mărturisit nu poate reveni asupra
mărturisirii, decât doar pentru eroare de fapt, adică atunci când se
constată că mărturisirea nu corespunde adevărului.
Mărturia este declaraţia făcută în faţa instanţei judecătoreşti,
oral, de o terţă persoană – numită martor – despre fapte în legătură cu
pretenţiile părţilor. Mărturiile se mai numesc depoziţii de martori, iar
proba ce rezultă se numeşte probă cu martori sau probă testimonială.
Prezumţiile sunt de două feluri:
1) prezumţiile simple, lăsate la aprecierea judecătorului, căruia i
se face recomandarea de a nu se întemeia decât pe prezumţii care să
aibă o greutate şi putere de a naşte posibilitatea; aceste prezumţii sunt
admise numai în cazurile în care este admisă şi proba cu martori;
2) prezumţiile legale sunt acelea prevăzute în lege, care
determină totodată forţa lor doveditoare. Ele sunt limitativ determinate
de lege. În cazul prezumţiilor legale, în loc să se facă dovada unui fapt
generator al dreptului, care însă este greu de dovedit, este suficient să
se facă dovada unui fapt conex cu primul, dar mai uşor de dovedit.
La rândul lor, prezumţiile legale pot fi de două feluri:
a) prezumţii legale relative, care pot fi combătute sau răsturnate
prin orice mijloace de probă, sau numai în anumite condiţii sau numai
de anumite persoane;
b) prezumţii legale absolute, dintre care unele nu pot fi
răsturnate prin nici un mijloc de probă, în timp ce altele pot fi
combătute, dar numai prin mărturisirea celor în favoarea cărora au fost
prevăzute.

V. OBLIGAŢIILE CIVILE

V.1. Definiţie, elemente constitutive, clasificare

Obligaţia civilă este raportul social care, reglementat fiind de
norme juridice civile, se stabileşte între două sau mai multe persoane
şi în virtutea căruia creditorul are dreptul să-i pretindă debitorului să
săvârşească o acţiune sau să se abţină de la săvârşirea unei acţiuni,
respectiv are dreptul să-i pretindă să dea, să facă sau să nu facă ceva,
în realizarea dreptului său subiectiv.
Obligaţia civilă (raportul obligaţional), are patru elemente
structurale, respectiv: subiectul obligaţiei civile; obiectul; conţinutul;
sancţiunea obligaţiei civile.

332
 1. Subiectele sunt persoanele fizice sau juridice între care se
stabileşte raportul obligaţional. Titularul de drepturi într-un astfel de
raport se numeşte creditor, iar titularul de obligaţii debitor.
2. Conţinutul îl constituie drepturile şi obligaţiile corespun-
zătoare pe care le au, unul faţă de celălalt, participanţii la un raport
obligaţional. Drepturile şi obligaţiile participanţilor la un astfel de
raport, care laolaltă constituie conţinutul, se intercondiţionează,
fiecărui drept corespunzându-i o obligaţie şi invers.
3. Obiectul constă din acţiunea sau inacţiunea cu privire la care
s-a născut dreptul creditorului şi obligaţia debitorului. Cu alte cuvinte,
obiect al obligaţiei civile este prestaţia pe care creditorul are dreptul să
o pretindă şi pe care debitorul este obligat să o săvârşească. Această
prestaţie poate consta în: a da, a face sau a nu face.
4. Sancţiunea constă în posibilitatea pe care o are creditorul de
a-l constrânge pe debitor să-şi execute obligaţia, în cazul când nu şi-o
execută de bună voie. Constrângerea se exercită prin intermediul
organelor judecătoreşti.
Clasificări. După natura obiectului, avem obligaţii de a da,
obligaţii de a face, obligaţii de a nu face.
După structura lor, avem obligaţii simple şi obligaţii complexe.
Obligaţiile simple sunt acelea în care participă numai două subiecte,
există un singur obiect, efectele lor producându-se din chiar momentul
în care raportul obligaţional a luat fiinţă.
Obligaţiile complexe sunt, la rândul lor, de trei feluri: obligaţii cu
pluralitate de subiecte; cu pluralitate de obiecte şi afectate de modalităţi.
Obligaţiile cu pluralitate de subiecte, în care participă mai mulţi
creditori sau mai mulţi debitori, ori mai mulţi creditori şi mai mulţi
debitori în acelaşi timp, pot fi: conjuncte (divizibile), solidare şi
indivizibile.
Obligaţiile cu pluralitate de obiecte sunt acele obligaţii al căror
obiect îl formează mai multe prestaţii. În funcţie de modul în care se
execută prestaţiile, ele pot fi: conjunctive, alternative, facultative.
Obligaţiile afectate de modalităţi sunt obligaţii ale căror efecte
sunt legate de anumite împrejurări viitoare, avute în vedere la naşterea
obligaţiilor şi care ar putea suspenda efectele unei obligaţii, sau ar
putea provoca stingerea obligaţiei respective.

V.2. Izvoarele obligaţiilor civile

Actele sau faptele juridice din săvârşirea cărora se nasc raporturi
obligaţionale civile între persoane fizice sau juridice se numesc
333
izvoare de obligaţii civile. Codul civil enumeră printre aceste izvoare:
actul unilateral de voinţă, fapta ilicită şi păgubitoare, îmbogăţirea fără
just temei.
V.2.1. Actul unilateral de voinţă, izvor de obligaţii civile
Acest act exprimă o singură manifestare de voinţă, anume pe
aceea a părţii care îl încheie. În această categorie se includ:
a) oferta de contract;
b) promisiunea publică de răsplată;
c) promisiunea de atribuire, prin concurs, a unui premiu;
d) titlurile de valoare.

V.2.2. Îmbogăţirea fără just temei – izvor de obligaţii civile

Constă în creşterea patrimoniului unei persoane în dauna
patrimoniului altei persoane, fără să existe un temei legal care să o
legitimeze. Ea este generatoare a unei obligaţii de restituire în sarcina
îmbogăţitului. Pentru a constitui un izvor al unei obligaţii de restituire
se cer a fi întrunite următoarele condiţii: să existe o sporire a
patrimoniului îmbogăţitului, realizată în mod direct de acesta prin
paguba suferită de sărăcit; îmbogăţirea să fie fără just temei, adică să
nu aibă la bază un act sau fapt juridic care să o legitimeze; sărăcitul să
nu aibă la dispoziţie, pentru valorificarea dreptului său, nici o altă
acţiune, în afară de aceea în restituirea îmbogăţirii. În principiu,
restituirea se face în natură, prin restabilirea situaţiei anterioare a celor
două patrimonii şi numai dacă aceasta nu este cu putinţă, se restituie
valoarea îmbogăţirii.
Plata lucrului nedatorat constituie o îmbogăţire fără temei
legitim, întrucât orice plată presupunând o datorie preexistentă, tot
ceea ce a fost plătit din eroare fără a fi datorat trebuie restituit;
acţiunea se numeşte acţiune în repetiţiune.
Gestiunea de afaceri dă naştere unei obligaţii de restituire în
toate cazurile în care o persoană, numită gerant, săvârşeşte din proprie
iniţiativă un act în interesul unei alte persoane, numită gerat, care nu
l-a însărcinat cu îndeplinirea lui şi care realizează un folos de pe urma
acestei îndepliniri.

V.2.3. Fapta ilicită şi păgubitoare, izvor de obligaţii civile

Constituie un izvor de obligaţii, conform principiului că orice
persoană care cauzează alteia o pagubă, prin fapta sa ilicită săvârşită
cu culpă, este ţinută să o repare. Instituţia care rezultă din această
334
faptă civilă şi prejudiciabilă poartă numele de răspundere civilă
delictuală. Elemente:
a) prejudiciul, adică paguba pe care a suferit-o persoana ce
pretinde repararea. El trebuie reparat în natură şi numai în subsidiar,
prin plata unei sume de bani. Trebuie să aibă caracter patrimonial,
fiind susceptibil de a fi evaluat şi compensat printr-o sumă de bani;
b) fapta ilicită constă în vătămarea pe care o aduce dreptului
subiectiv al unei persoane, prin încălcarea legii;
c) culpa este atitudinea psihică a autorului faţă de fapta ilicită şi
de urmările ei păgubitoare pentru altă persoană. Astfel, există: intenţie
când a urmărit cauzarea pagubei ori a acceptat posibilitatea producerii
ei; imprudenţă; dacă prevăzând paguba a considerat, fără temei, că nu
se va produce; neglijenţa, dacă, deşi trebuia să prevadă consecinţele
păgubitoare ale faptei sale, totuşi nu le-a prevăzut;
d) raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, între
ele trebuie să existe o interdependenţă obiectivă de la cauză la efect;
paguba a cărei reparare se cere trebuie să fie efectul faptei ilicite.
Fiind întrunite elementele sus arătate, obligaţia de a repara
paguba cauzată revine autorului faptului ilicit; în acest caz
răspunderea este directă, pentru fapta proprie, în care dovada
existenţei culpei acestuia trebuie să o administreze păgubitul.
Răspunderea indirectă. Codul civil reglementează şi instituţia
răspunderii indirecte, pentru fapta altora, instituind – cu titlu de
excepţie – o prezumţie legală de culpă în sarcina anumitor persoane
considerate răspunzătoare pentru pagubele pricinuite de cei aflaţi sub
supravegherea lor, ori de lucrurile pe care le au în pază. În sfera
acestei răspunderi intră părinţii, ţinuţi să repare pagubele cauzate de
copiii minori, care locuiesc cu ei.
În afară de cazurile de răspundere pentru fapta altuia, culpa este
prezumată prin lege în sarcina persoanei ţinută răspunzătoare şi în
următoarele cazuri:
– proprietarul unui animal sau persoana care îl foloseşte,
răspunde pentru pagubele cauzate de el, fie că animalul se găsea în
acel moment sub paza sa, fie că scăpase;
– proprietarul unei clădiri este răspunzător de pagubele cauzate
prin ruinarea ei, dacă aceasta este urmarea lipsei de întreţinere sau a
unui viciu de construcţie;
– comitenţii răspund pentru pagubele cauzate de prepuşii lor.

335
 V.3. Garantarea obligaţiilor civile
Garanţiile sunt mijloacele instituite de lege sau convenţie de
părţi pentru a pune la adăpost pe creditor de insolvabilitatea
debitorului, ori a-l determina sau constrânge să-şi îndeplinească
prestaţia la termen.
În cele ce urmează, vom analiza doar garanţiile personale şi cele reale.
Singura garanţie personală este fidejusiunea, respectiv contractul
accesoriu stipulat pe lângă obligaţia principală, prin care o terţă
persoană (fidejusor) se obligă faţă de creditor la îndeplinirea prestaţiei,
dacă debitorul n-ar executa-o.
Garanţiile reale constau în afectarea specială a unui bun al
debitorului, pentru asigurarea executării prestaţiei din raportul
obligaţional. Ele sunt: gajul, ipoteca şi privilegiile.
Gajul (amanetul) este contractul prin care debitorul dă în posesia
creditorului un bun mobil spre a-l păstra drept garanţie până la
executarea obligaţiei. Creditorul se bucură, pe de o parte, de dreptul de
urmărire, putând urmări bunul gajat în orice mâini s-ar găsi el, cât şi,
pe de altă parte, de dreptul de preferinţă, pentru că el va fi preferat în
realizarea dreptului său, oricărui alt creditor cu privire la acelaşi bun.
Gajul este un contract real, încheindu-se în momentul în care bunul a
fost remis creditorului.
Ipoteca este contractul accesoriu prin care debitorul sau o altă
persoană pentru el efectuează un bun imobil anume determinat pentru
asigurarea îndeplinirii prestaţiei. Ipoteca este o garanţie care nu
deposedează pe debitor. Ea se constituie prin act autentic, care se
înscrie în registrul ţinut la notariat.
Privilegiile sunt garanţii reale acordate printr-o dispoziţie a legii
unor anumiţi creditori, în temeiul calităţii creanţei lor de a fi preferaţi
celorlalţi creditori, fie ei chiar ipotecari.

V.4. Executarea obligaţiilor civile

Codul civil consacră principiul executării în natură a obligaţiilor.
Aceasta înseamnă executarea obligaţiilor în natura lor specifică, adică
realizarea obiectului avut în vedere de părţi, debitorul neputând
înlocui acest obiect cu o altă prestaţie şi cu atât mai puţin cu un
echivalent bănesc.
Executarea obligaţiei se face de către debitor, ca regulă generală,
de bunăvoie, prin plată. În sens juridic, prin plată se înţelege
executarea oricărei obligaţii în cadrul unui raport obligaţional,

336
constând în livrarea unor produse, prestarea unor servicii, executarea
unor lucrări, restituirea unor ambalaje sau a unor sume de bani.
Plata trebuie analizată prin prisma laturilor sale componente, astfel:
1. Cine poate plăti. Plata poate fi făcută de oricine, debitorul, un
creditor sau un fidejusor.
2. Cui i se poate plăti. Se poate plăti creditorului, unui
reprezentant al acestuia, sau unei persoane determinată de justiţie (un
creditor al creditorului)
3. Data plăţii. În obligaţiile simple, plata trebuie efectuată de
îndată. În obligaţiile afectate de un termen, debitorul trebuie să
execute la termenul convenit de părţi.
4. Obiectul plăţii. Acesta trebuie să constea exact în ceea ce
părţile au stabilit în raportul lor obligaţional.
5. Locul plăţii. De regulă, plata este cherabilă, adică se face la
domiciliul debitorului. Ca excepţie, se permite ca plata să fie şi
portabilă, adică făcută la domiciliul creditorului, dacă părţile au
stabilit astfel sau norme speciale prevăd aceasta.
Executarea indirectă. Dacă îndeplinirea în natură a obligaţiei nu
mai poate avea loc, devenind imposibilă din culpa debitorului,
neexecutarea obligaţiei are drept consecinţă plata unei sume de bani
pe care acesta este dator să o achite creditorului, cu titlu de
despăgubire, pentru repararea pagubelor ce i-a cauzat. Această
despăgubire poartă numele de daune-interese.

V.5. Răspundere civilă contractuală

De câte ori o persoană este obligată să repare un prejudiciu
suferit de o altă persoană, se spune că ea este responsabilă civilmente.
Totalitatea normelor care arată în ce condiţii o persoană poate fi
răspunzătoare de prejudiciul suferit de către o altă persoană şi poate
fi ţinută deci să repare acest prejudiciu, formează instituţia juridică a
răspunderii civile. Răspunderea civilă poate să izvorască din
neexecutarea unei obligaţii născută dintr-un contract, caz în care se
numeşte răspundere civilă contractuală sau poate să provină din
săvârşirea unei fapte ilicite şi păgubitoare fără să fi existat contract
între părţi, caz în care se numeşte răspundere extracontractuală sau
răspundere civilă delictuală.
Cât priveşte condiţiile care fac să se nască răspunderea civilă
contractuală, ele sunt următoarele: a) existenţa unui contract valabil
încheiat între cei păgubit şi autorul pagubei; b) existenţa unei fapte
ilicite, care constă în nerespectarea unei obligaţii contractuale,
337
aducându-se prin aceasta o atingere unui drept subiectiv patrimonial al
creditorului; c) existenţa unui prejudiciu patrimonial al creditorului;
d) existenţa unui prejudiciu patrimonial în care se concretizează
această atingere; e) raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu;
f) culpa celui ce săvârşeşte fapta ilicită.

V.6. Stingerea obligaţiilor civile

Mijlocul firesc de stingere a obligaţiilor civile este plata. În afară
însă de plată sunt cunoscute şi alte moduri de stingere a obligaţiilor civile.
1. Darea de plată, care constă în faptul că, la termenul stabilit
pentru executarea obligaţiei, debitorul execută altă prestaţie în locul
celei prevăzute.
2. Compensaţia constă în stingerea concomitentă a două obligaţii
extinse între aceleaşi persoane şi de aceeaşi natură, prin racordarea lor
una faţă de cealaltă. Compensaţia poate fi legală când ea are loc în
virtutea legii, operând independent de voinţa părţilor, judiciară, când
are loc pe baza unei hotărâri judecătoreşti la cererea uneia din părţi şi
convenţională, când are loc prin acordul părţilor.
3. Confuziunea, adică întrunirea în aceeaşi persoană atât a
calităţii de debitor, cât şi a calităţii de creditor din aceeaşi obligaţie.
4. Remiterea de datorie constă în renunţarea (iertarea)
creditorului la dreptul său de creanţă, în favoarea debitorului şi cu
consimţământului acestuia.
5. Novaţia este un acord de voinţă între creditorul şi debitorul
unei obligaţii, prin care se stinge o obligaţie, înlocuindu-se cu o
obligaţie nouă care se deosebeşte de prima prin faptul că are un
element structural schimbat. Dacă se schimbă unul din subiectele
raportului obligaţional, novaţia se numeşte subiectivă, iar dacă se
schimbă obiectul sau cauza, novaţia este obiectivă.
6. Moartea uneia dintre părţi. Prin moartea debitorului sau
creditorului se sting numai acele obligaţii la naşterea cărora s-au avut
în vedere, în mod deosebit, însuşirile personale ale părţilor sau ale
uneia din părţi (obligaţiile intuitu personae). Obligaţiile patrimoniale
nu se sting prin moartea părţilor, ele transmiţându-se la moştenitori.
7. Imposibilitatea de executare stinge obligaţia în situaţia în care
executarea a devenit imposibilă prin pierirea obiectului ei, dintr-o
cauză externă neimputabilă debitorului.
8. Prescripţia extinctivă nu constituie o cale de stingere a
obligaţiei înseşi, ci a dreptului creditorului de a cere executarea ei prin
constrângere, în situaţia în care debitorul nu o îndeplineşte de
338
bunăvoie. Ea înseamnă stingerea dreptului creditorului de a se adresa
cu acţiune în instanţă pentru valorificarea creaţiei sale, ca urmare a
faptului că nu l-a exercitat într-un termen stabilit de lege, numit
termen de prescripţie.

V.7. Contractul – principal izvor de obligaţii civile

A. Noţiune, trăsături proprii, clasificare
Contractul este un acord de voinţă intervenit între două sau mai
multe persoane (fizice sau juridice), cu scopul de a da naştere, a
modifica sau a stinge un raport juridic. El prezintă anumite trăsături
proprii care îl deosebesc de alte izvoare de obligaţii civile, făcând din
el cel mai important izvor de astfel de obligaţii. Astfel: a) existenţa
acordului de voinţă care, dacă a fost realizat în limitele prevăzute de
lege, este suficient pentru a da naştere la obligaţii, a căror executare se
poate obţine, la nevoie, chiar prin constrângere. Astfel fiind, contractul
constituie legea părţilor care l-au încheiat; b) principiul autonomiei de
voinţă, în limitele permise de lege, conform acestui principiu, părţile
contractante au libertatea de a hotărî singure felul şi conţinutul
contractului pe care vor să-l încheie; c) contractul nu dă naştere numai
unei obligaţii civile, ci prin contract se stabileşte şi conduita reciprocă
a părţilor în legătură cu obligaţia care a luat fiinţă, pe toată durata
existenţei ei. Părţile stabilesc prin acordul lor de voinţă cum şi când
trebuie să fie executate prestaţiile, consecinţele care decurg din
neexecutarea lor etc.
Legalitatea comportării părţilor din contract se apreciază, deci,
în raport cu prevederile contractului.
Clasificare:
1. Contracte bilaterale (sinalagmatice) şi unilaterale. Contractele
bilaterale se caracterizează prin reciprocitatea obligaţiilor ce izvorăsc în
sarcina ambelor părţi, pe când din contractele unilaterale izvorăsc
obligaţii numai în sarcina uneia din ele, fără ca cealaltă parte să-şi asume
vreo obligaţie. Cele bilaterale sunt întotdeauna cu titlu oneros.
2. Contracte cu titlu oneros şi cu titlu gratuit. În contractele cu
titlu oneros fiecare din părţi urmăreşte un interes material, stipulând
primirea unei anumite prestaţii în schimbul aceleia pe care o face,
urmărind deci realizarea unui folos patrimonial. În contractele cu titlu
gratuit numai o singură parte procură celeilalte un folos patrimonial,
fără a urmări realizarea unei contraprestaţii echivalente.
3. Contracte comutative şi aleatorii. În contractele comutative
întinderea prestaţiilor părţilor este certă, cunoscându-se chiar din
339
momentul încheierii lor. În cele aleatorii, întinderea prestaţiei uneia
sau a ambelor părţi depinde de un eveniment viitor şi incert: părţile au
în vedere posibilitatea unui câştig sau riscul unei pierderi, de care
depinde existenţa sau întinderea obligaţiei.
4. Contracte consensuale, reale şi solemne (formale). Contrac-
tele consensuale constituie regula generală, pentru formarea lor fiind
suficient simplul acord de voinţă al părţilor contractante.
5. Contracte principale şi accesorii. Contractele principale au o
existenţă de sine stătătoare, pe când cele accesorii nu există decât ca
anexe ale acestora, fiind destinate să le asigure executarea (de
exemplu, gajul sau ipoteca).
6. Contracte cu executare instantanee şi cu executare succesivă.
Obligaţia izvorâtă dintr-un contract de executare instantanee se
îndeplineşte printr-o singură prestaţie. În contractele de executare
succesivă îndeplinirea prestaţiei se desfăşoară în timp, raportul juridic
dintre părţi fiind de durată.
B. Condiţii de existenţă şi validitate
Pentru existenţa contractului sunt necesare următoarele condiţii:
consimţământul părţilor; un obiect care să poată constitui materie de
contract; o cauză licită; unele contracte necesită şi o condiţie de formă,
respectiv redactarea unui act scris. Pentru validitatea contractului sunt
necesare două condiţii: capacitatea de exerciţiu a părţilor şi
consimţământul lor liber.
1. Consimţământul, adică acordul de voinţă al părţilor.
2. Obiectul contractului îl constituie chiar prestaţia (pozitivă sau
negativă) la care părţile se obligă.
3. Cauza este scopul direct şi imediat care a determinat părţile să
consimtă la încheierea contractului, asumându-şi obligaţii reciproce.
4. Forma constituie un element esenţial numai în contractele
solemne, pentru a căror existenţă este necesară şi îndeplinirea
condiţiei redactării unui act scris. Lipsa formei, cerută de lege, duce la
nulitatea absolută a contractului.
5. Capacitatea părţilor contractante este o condiţie de validitate a
contractului. Posedă capacitatea de a contracta orice persoană, cu excepţia
acelora declarate în mod expres incapabile prin lege. Sunt lipsiţi de
capacitate contractuală minorii sub 14 ani şi cei puşi sub interdicţie
judecătorească care, neavând discernământul necesar, nu-şi pot manifesta
o voinţă conştientă şi ca atare nu pot încheia personal contracte.
6. Consimţământul liber al părţilor contractante constituie, de
asemenea, o condiţie de validitate, fiind necesar ca manifestarea lor de
340
voinţă să nu poată fi alterată ori afectată de vreun viciu, cum sunt:
eroarea, violenţa, dolul sau leziunea. Existenţa unui astfel de viciu de
voinţă face contractul nevalabil, lovindu-l de nulitate relativă.
C. Viciile de consimţământ
Eroarea este credinţa falsă, neconformă cu realitatea, în care s-a
aflat partea când şi-a dat consimţământul.
Violenţa rezultă din teama inspirată părţii asupra căreia se
exercită că persoana ori bunurile ei, sau o altă persoană apropiată ori
bunurile acesteia sunt ameninţate de un rău imediat şi însemnat.
Dolul constă în mijloacele viclene, manoperele frauduloase,
folosite de una din părţi, pentru ca, înşelând-o pe cealaltă, să-i obţină
consimţământul necesar încheierii contractului.
Leziunea – în cazurile în care a fost admisă ca viciu de
consimţământ (contractele încheiate de minorii între 14 şi 18 ani) –
este paguba suferită de una din părţi, în contractele cu titlu oneros, ca
urmare a disproporţiei sau inegalităţii între prestaţia făcută şi cea
primită.

VI. PRINCIPALELE CONTRACTE DE DREPT CIVIL

a. Vânzarea-cumpărarea este contractul prin care o parte,

numită vânzător, se obligă să transfere alteia, numită cumpărător,
proprietatea unui lucru în schimbul unui preţ, constând dintr-o sumă
de bani. Caractere juridice: este consensual; cu titlu oneros;
comutativ; bilateral; translativ de proprietate.
Obiectul acestui contract îl constituie, pe de o parte, lucrul
vândut, pentru vânzător şi, pe de altă parte, preţul plătit, pentru
cumpărător. Lucrul vândut trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii: a) să fie în circuitul civil; b) să existe în prezent sau să poată
exista în viitor; c) să fie determinat sau măcar determinabil. Preţul ca
prestaţiune a cumpărătorului trebuie să îndeplinească şi el trei condiţii:
a) să fie stabilit într-o sumă de bani; b) să fie sincer şi serios; c) să fie
determinat sau cel puţin determinabil.
Vânzătorul are două obligaţii: 1) să predea lucrul vândut
cumpărătorului; 2) să răspundă de el, adică să-l garanteze.
Cumpărătorul are şi el două obligaţii: 1) să plătească preţul
vânzării; 2) să ia în primire lucrul vândut.
b. Schimbul este contractul prin care părţile îşi transmit
proprietatea unui lucru pentru alt lucru. Când valoarea bunurilor

341
schimbate este inegală, diferenţa se compensează prin plata unei sume
de bani, numită sultă.
c. Locaţiunea de lucruri (sau închirierea) este contractul prin
care o persoană, numită locator, se obligă a asigura, unei alte persoane,
numită locatar, folosirea unui lucru, pe un termen determinat, în
schimbul unei sume de bani, numită chirie. Locaţiunea de lucruri este
un contract consensual, bilateral, cu titlu oneros, cu executare succesivă
şi temporar. Obiectul acestui contract nu poate consta decât în bunuri
individual determinate şi neconsumabile, întrucât locatarul va trebui să-l
restituie, la expirarea contractului, în aceeaşi stare în care l-a primit.
Preţul locaţiunii – ca obiect al locaţiunii – trebuie să fie serios şi
determinat, sau cel puţin determinabil.
Obligaţiile locatorului: să predea lucrul în stare de a fi folosit,
predarea făcându-se la locul şi termenul stabilit în contract; să
întreţină lucrul în bună stare, pe toată durata contractului; să garanteze
locatarului liniştita folosinţă a lucrului pe toată durata locaţiunii; să se
abţină de la orice fapt personal de natură a tulbura folosinţa lucrului de
către locatar; să-l garanteze împotriva tulburărilor unei terţe persoane
şi să răspundă pentru viciile ascunse ale lucrului.
Obligaţiile locatarului: să folosească lucrul ca un bun proprietar
şi potrivit destinaţiei arătate prin contract; să achite chiria la termenul
convenit; să efectueze reparaţiile locative şi să păstreze lucrul în bună
stare, pe toată durata contractului; să restituie lucrul la expirarea
termenului locaţiunii, în aceeaşi stare în care l-a primit.
d. Mandatul este contractul în virtutea căruia una din părţi,
numită mandatar, se obligă către cealaltă parte, numită mandant, de la
care a primit însărcinarea să săvârşească, cu sau fără plată, anumite
acte juridice, în numele şi pe seama sa. Mandatul poate fi, deci, atât cu
titlu gratuit, când nu se stipulează o retribuţie pentru mandatar, cât şi
cu titlu oneros, în caz contrar.
Ceea ce este caracteristic acestui contract este faptul că
mandatarul lucrează în numele şi pe socoteala mandantului, de unde
rezultă că toate drepturile şi obligaţiile, ce decurg din acţiunile
mandatarului, iau naştere direct pe seama mandantului. Contractul de
mandat are un caracter strict personal – intuitu personae –, întrucât la
baza încheierii lui se găseşte încrederea reciprocă dintre părţi.
Mandatul este un contract bilateral şi consensual; totuşi, în practică,
pentru a se asigura dovada existenţei mandatului şi pentru ca manda-
tarul să poată încunoştinţa pe terţi asupra împuternicirii ce i-a fost
conferită, părţile consemnează acordul lor de voinţă într-un act scris,
numit procură. Ori de câte ori mandatarul este împuternicit să încheie
342
în numele şi pentru mandant un act în formă autentică, procura trebuie
să fie şi ea autentică.
După felul în care s-a manifestat consimţământul părţilor,
mandatul poate fi expres sau tacit. După întinderea sa, mandatul poate
fi: general şi special.
Obligaţiile mandatarului:
– să execute însărcinarea primită de la mandant, în limitele
stabilite de acesta;
– să dea socoteală mandantului asupra modului cum şi-a exer-
citat mandatul, prezentând o dare de seamă, împreună cu actele
justificative şi cu tot ceea ce a primit cu ocazia executării contractului.
Obligaţiile mandantului:
– acesta are obligaţii atât faţă de mandatar, cât şi faţă de terţele
persoane, cu care acesta a tratat, executând contractul. Faţă de
mandatar, mandantul este obligat: să îi restituie toate cheltuielile şi
sumele avansate cu ocazia executării mandatului, plătindu-i dobânzi
din ziua când au fost fixate; dacă mandatul a fost retribuit, mandantul
este obligat să-i plătească mandatarului suma stabilită prin contract.
Faţă de terţele persoane mandantul este obligat să execute îndatoririle
contractate de mandatar în numele său, numai în limitele
împuternicirilor pe care i le-a dat.

PRESCRIPŢIA
În raport de efectele pe care le produce, prescripţia poate fi de
două feluri: achizitivă şi extinctivă. Prescripţia achizitivă se deosebeşte
de prescripţia extinctivă prin aceea că ea duce la dobândirea unor
drepturi, în vreme ce aceasta din urmă are ca efect pierderea posibilităţii
de a obţine realizarea prin constrângere a unor drepturi.
Prescripţia achizitivă (uzucapiunea) este un mod de dobândire a
dreptului de proprietate şi a altor drepturi reale asupra unor bunuri
imobile, prin exercitarea posesiei asupra acelor bunuri un interval de
timp stabilit de lege.
Prescripţia extinctivă înseamnă stingerea dreptului la acţiune în
faţa instanţelor judecătoreşti a creditorului, ca urmare a faptului că
dreptul la acţiune nu a fost exercitat în intervalul de timp prevăzut de
lege, numit termen de prescripţie.
Termenele generale de prescripţie sunt: de 3 ani atât în
raporturile dintre persoanele fizice, cât şi în raporturile dintre
persoanele juridice.

343
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Dinuică, D., Stancu R., Elemente de drept civil şi comercial. Pentru

învăţământul superior economic, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2005.
2. Turianu, Corneliu, Probleme speciale de drept civil, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000.
3. Deak, Fr., C. Bîrsan, G. Beleiu (coordonatori) şi colectiv, Drept civil
român, Curs selectiv pentru licenţă (1998), Editura Press Mihaela SRL,
Bucureşti, 1998.
4. Popa, N., Teorie generală a dreptului, Editura Proarcadia, Bucureşti,
1992.

344