DREPT COMERCIAL

Lector univ. dr. Doinel DINUICĂ

OBIECTIVE
Cursul oferă studenţilor un material de studiu necesar însuşirii
aspectelor esenţiale şi chiar fundamentale ale Dreptului comercial.
Studierea instituţiilor juridice prezentate: faptele de comerţ,
comercianţi, fondul de comerţ, societăţile comerciale etc. au o
deosebită utilitate teoretică şi practică pentru studenţii facultăţii în
calitatea lor de viitori angajaţi ca specialişti în domeniul marketingului
şi comerţului exterior.

I. DREPTUL COMERCIAL ROMÂN

I.1. Noţiune, definiţie, obiect

A. Noţiune
Denumirea de drept comercial – sugerează ideea că dreptul
comercial constituie un ansamblu de norme juridice care
reglementează comerţul.
B. Obiect
Având în vedere atât art. 3, cât şi art. 7 din Codul comercial se
poate spune că dreptul comercial are ca obiect normele juridice
referitoare la faptele de comerţ şi comercianţi.
Normele juridice ale dreptului comercial, ca şi normele juridice
ale dreptului civil, aparţin dreptului privat.
Dreptul comercial este un ansamblu de norme juridice de drept
privat care sunt aplicabile raporturilor juridice izvorâte din
săvârşirea actelor juridice, faptelor şi operaţiunilor considerate de
lege fapte de comerţ, precum şi a raporturilor juridice la care
participă persoanele care au calitatea de comerciant.
Precizări
Art. 1 din Codul comercial dispune: „În comerţ se aplică legea
de faţă. Unde ea nu dispune se aplică Codul civil”. Din aceste
dispoziţii legale rezultă că dreptul comercial are ca izvoare formale
Codul comercial şi Codul civil.

345
 I.2. Izvoarele dreptului comercial
Funcţie de natura lor, izvoarele dreptului comerciale se împart în
două mari categorii: izvoare normative şi izvoare interpretative.
Izvoarele normative ale dreptului comercial
Sub aspect formal, izvoarele dreptului comercial sunt:
Constituţia României, Codul comercial, legile comerciale speciale şi
cu caracter subsidiar, codul civil şi legile civile speciale.
Izvoarele interpretative ale dreptului comercial
Rolul acestor izvoare (pe lângă izvoarele normative) este de a ajuta
la interpretarea voinţei manifestate în raporturile comerciale ca în cazul
uzurilor comerciale sau la interpretarea actelor normative comerciale, în
vederea aplicării lor ca în cazul doctrinei şi practicii judiciare.

II. FAPTELE DE COMERŢ (I)

II.1. Noţiune, caracteristici, categorii

Codul comercial nu dă o definiţie a faptei de comerţ, el
stabileşte numai o listă a actelor juridice şi operaţiunilor pe care le
declară fapte de comerţ.
Din examinarea dispoziţiilor art. 3 din Codul comercial, rezultă
că în stabilirea faptelor de comerţ legiuitorul a avut în vedere aspectul
economic şi mai puţin cel juridic.
Textul citat se referă la „cumpărări”, „vânzări”, „operaţiuni”
„asigurări”, „depozite” etc.
În doctrina dreptului comercial au fost propuse diferite teorii
pentru caracterizarea-definirea actelor de comerţ sau mai general a
faptelor de comerţ:
1) teoria speculaţiei;
2) teoria circulaţiei;
3) teoria întreprinderii;
4) teoria mixtă.
Definiţia actelor, faptelor de comerţ
Actele de comerţ sau mai larg, faptele de comerţ, sunt actele
juridice, faptele juridice şi operaţiunile economice prin care se
realizează producerea de mărfuri, executarea de lucrări ori prestarea
de servicii sau o interpunere în circulaţia mărfurilor, cu scopul de a
obţine profit.

346
 II.2. Categoriile de fapte de comerţ. Clasificarea faptelor de comerţ
Criterii
În doctrina dreptului comercial nu au existat criterii unitare de
clasificare.
1. Astfel, în doctrina clasică – faptele de comerţ au fost
clasificate în două mari categorii:
a) fapte de comerţ obiective;
b) fapte de comerţ subiective.
Această clasificare avea drept criteriu, concepţia privind
determinarea domeniului dreptului comercial.
În prima categorie a faptelor de comerţ, obiectivele erau incluse
actelor juridice şi operaţiunilor determinate de lege şi producătoare de
efecte juridice, independent de calitatea autorului lor (comerciant sau
necomerciant), pe când în categoria faptelor de comerţ subiective erau
cuprinse actele juridice şi operaţiunile săvârşite de un comerciant.
2. În doctrina modernă a dreptului comercial – unii autori au
făcut distincţie între faptele de comerţ obiective după natura lor (fapte
declarate comerciale dacă îndeplinesc anumite condiţii) şi fapte de
comerţ obiective datorită formei lor (fapte de comerţ fără condiţii).
În categoria faptelor de comerţ obiective au fost incluse şi
faptele de comerţ conexe – acestea sunt actele juridice şi operaţiunile
care dobândesc caracter comercial datorită legăturii lor cu anumite
acte juridice sau operaţiuni considerate de lege ca fapte de comerţ.
În doctrină au existat discuţii în legătură cu existenţa unei categorii
distincte şi anume faptele de comerţ unilaterale sau mixte – acestea sunt
actele juridice şi operaţiunile care au un caracter comercial numai pentru
una dintre părţi, pentru cealaltă parte având caracter civil.
Pentru înţelegerea materiei vom folosi drept criteriu al
clasificării faptelor de comerţ, însăşi reglementarea Codului comercial
şi vom împărţi faptele de comerţ în trei categorii:
– faptele de comerţ obiective (art. 3 Codul comercial);
– faptele de comerţ subiective (art. 4 Codul comercial);
– faptele de comerţ unilaterale sau mixte (art. 56 Codul comercial).

II.3. Faptele de comerţ obiective. Noţiunea şi clasificarea lor

Faptele de comerţ obiective sunt actele juridice şi operaţiunile
prevăzute în principal în art. 3 din Codul comercial.
Aceste fapte sunt obiective, deoarece legiuitorul le-a considerat
comerciale datorită naturii lor şi pentru motive de ordine publică.

347
 Comercialitatea acestor acte juridice rezultă din lege care le
consideră fapte de comerţ.
Faptele de comerţ enumerate la art. 3 din Codul comercial sunt,
în majoritatea lor, operaţiuni economice la care se adaugă anumite
acte juridice.
Ţinând seama de obiectul şi funcţia economică a operaţiunilor,
faptele de comerţ obiective pot fi împărţite în trei grupe:
1) prima grupă o formează operaţiunile de interpunere în schimb
sau circulaţie – în sensul de activitate de vânzare-cumpărare a
mărfurilor, pentru a ajunge de la producător la consumator. Aceste
operaţiuni corespund noţiunii economice de comerţ;
2) a II-a grupă cuprinde operaţiunile care realizează organizarea
şi desfăşurarea activităţii de producţie, adică întreprinderile. Aceste
operaţiuni corespund noţiunii de producţie (industrie), ca activitate în
cadrul căreia obiectele din natură sunt transformate în alte bunuri desti-
nate comerţului;
3) a II-a grupă priveşte actele juridice şi operaţiunile conexe
(accesorii). Acestea sunt fapte de comerţ datorită legăturii lor cu
actele juridice sau operaţiunile pe care Codul comercial le califică
drept fapte de comerţ.
II.3.1. Operaţiunile de interpunere în schimb sau circulaţie
Sunt fapte de comerţ prevăzute de art. 3 Codul comercial. În
această categorie intră:
A) cumpărarea şi vânzarea comercială;
B) operaţiunile de bancă şi schimb.
A. Cumpărarea şi vânzarea comercială
Din punct de vedere al comerţului sau cumpărarea-vânzarea
comercială este asemănătoare vânzării-cumpărării civile.
În ambele cazuri – operaţiunea realizează transmiterea dreptului
de proprietate asupra unui bun în schimbul unui preţ. Este vorba de un
contract în temeiul căruia o parte (vânzătorul) se obligă să transmită
celeilalte părţi (cumpărătorul) proprietatea unui lucru, în schimbul
unui preţ (art. 1294 Codul civil).
Ceea ce deosebeşte cumpărarea-vânzarea comercială de
vânzarea-cumpărarea civilă este funcţia economică a contractului şi
anume interpunerea în schimbul bunurilor.
Când contractul îndeplineşte această funcţie vânzarea-cumpă-
rarea este o faptă de comerţ şi deci supusă legilor comerciale.

348
 Obiectul cumpărării-vânzării comerciale
Potrivit art. 3 p. 1 şi 2 Codul comercial, cumpărarea-vânzarea
comercială poate avea ca obiect numai bunurile mobile: productele,
mărfurile, obligaţiunile statului şi alte titluri de credit care circulă în
comerţ.
1. Productele – noţiunea de producte desemnează în drept
comercial – produsele naturale ale pământului care se obţin prin
cultură sau exploatare directă (de ex.: cerealele, legumele, lemnele
etc.), precum şi produsele animalelor (de ex.: laptele, lâna etc.).
2. Mărfurile – sunt produse realizate din activitatea de producere
destinate schimbului (de ex.: autoturismele, mobilierele etc.).
3. Titlurile de credit – sunt înscrisuri în baza cărora titularii lor
au calitatea să exercite drepturile specificate în cuprinsul lor. Întrucât
aceste titluri (înscrisuri) încorporează anumite drepturi, ele pot fi
obiectul dreptului de proprietate şi al unor operaţiuni juridice, între
care şi cumpărarea şi vânzarea.
Având în vedere că obiect al cumpărării-vânzării comerciale îl
formează numai productele, mărfurile şi titlurile de credit, adică
bunurile mobile, înseamnă că, în concepţia Codului comercial,
vânzarea-cumpărarea bunurilor imobile reprezintă operaţiuni civile şi
nu comerciale.
Vânzarea-cumpărarea imobilelor este un act juridic civil şi nu
comercial. Acelaşi caracter civil îl are şi închirierea bunurilor imobile
ca şi concesionarea lor.
Operaţiuni de cumpărare-vânzare care nu sunt fapte de comerţ
Potrivit dispoziţiilor art. 5 Codul comercial rezultă că anumite
operaţiuni de cumpărare-vânzare nu sunt fapte de comerţ cu toate că ele
privesc bunurile mobile prevăzute de art. 3 punct 1 şi 2 Codul comercial.
Astfel: 1) nu sunt fapte de comerţ cumpărările de producte sau
de mărfuri care s-ar face pentru uzul sau consumaţiunea
cumpărătorului ori a familiei sale. Tot astfel 2) nu sunt fapte de
comerţ actele de vânzare a productelor pe care proprietarul sau
cultivatorul le realizează de pe pământul său ori cultivat de acesta.
Aceasta constituie un mijloc de protecţie pentru agricultori.
B. Operaţiunile de bancă şi schimb
Sunt considerate fapte de comerţ potrivit art. 3 pct. 1, Codul
comercial.
Legea (Codul comercial) declară operaţiunile de bancă şi schimb
ca fapte de comerţ fără să le definească.

349
 Aceste operaţiuni pot fi precizate prin raportarea la regle-
mentarea activităţii bancare, denumită şi comerţ de bancă, cuprinsă în
legea nr. 33/1991 privind activitatea bancară.
II.3.2. Întreprinderile – noţiune, caracteristici, clasificare
Noţiune
Potrivit art. 3 din Codul comercial sunt considerate fapte de
comerţ:
– întreprinderile de furnituri (pct. 5);
– întreprinderile de spectacole publice (pct. 6); întreprinderile de
comisioane, agenţiile şi oficiile de afaceri (pct. 7); întreprinderile de
construcţii (pct. 8); întreprinderile de fabrici, de manufactură şi
imprimerie (pct. 9); întreprinderile de editură, librărie şi obiecte de
artă (pct. 10), întreprinderile de transport de persoane sau lucruri, pe
apă sau pe uscat (pct. 13); întreprinderile de asigurări (pct. 17) şi
întreprinderile de depozit în docuri şi antrepozite (pct. 20).
Cum se poate observa, Codul comercial cuprinde o enumerare a
întreprinderilor considerate fapte de comerţ, fără o precizare a
noţiunii de întreprindere.
Doctrina contemporană propune o definiţie în care elementul
primordial trebuie să fie cel subiectiv şi social.
Pornind de la constatarea că o definiţie generală nu poate fi dată
pe baza unui singur criteriu, în doctrină a fost propusă o definiţie care
are în vedere sensul economic al naţiunii de întreprindere, precum şi
unele elemente caracteristice faptelor de comerţ.
În această concepţie, întreprinderea apare ca un organism
economic şi social, ea constituie o organizare autonomă a unei
activităţi, cu ajutorul factorilor de producţie (forţele naturii, capitalul
şi munca), de către întreprinzător şi pe riscul său, în scopul
producerii de bunuri şi servicii, destinate schimbului, în vederea
obţinerii unui profit.
Această definiţie priveşte numai întreprinderile avute în vedere
de Codul comercial. Deci pentru a fi supusă Codului comercial,
întreprinderea trebuie să aibă ca obiect operaţiunile prevăzute de art. 3
Codul comercial, care sunt considerate fapte de comerţ.
Caracteristicile întreprinderi
Din definiţia dată rezultă următoarele caracteristici ale întreprinderii:
a) existenţa unei organizări autonome a unei activităţi cu ajutorul
factorilor de producţie;

350
 b) asumarea de către întreprinzător a coordonării întregii
activităţi şi implicit a riscului acestei activităţi;
c) scopul activităţii este producerea de bunuri şi servicii
destinate schimbului în vederea obţinerii unui profit.
Felurile întreprinderilor
Clasificare. Având în vedere obiectul lor, întreprinderile
enumerate de art. 3 Codul comercial se împart în două grupe:
1) prima grupă cuprinde întreprinderile de producţie (sau
industriale) şi din ea fac parte:
– întreprinderile de construcţii;
– întreprinderile de fabrici şi manufactură;
2) a II-a grupă priveşte întreprinderile de prestări de servicii şi
cuprinde:
a) întreprinderile de furnituri;
b) întreprinderile de spectacole publice;
c) întreprinderile de comisioane, agenţii şi oficii de afaceri;
d) întreprinderile de editură, imprimerie, librărie şi obiecte de artă;
e) întreprinderile de transport de persoane sau de lucruri;
f) întreprinderile de asigurare;
g) întreprinderile de depozit în docuri şi antrepozite.
Noţiune, categorii
Categoria faptelor de comerţ obiective include, alături de
operaţiunile de întreprindere în schimb şi circulaţie, şi de întreprinderi,
faptele de comerţ conexe sau accesorii.
II.3.3. Faptele de comerţ conexe (accesorii)
Faptele de comerţ conexe sunt acte juridice sau operaţiuni care
dobândesc comercialitate datorită strânsei legături pe care o au cu
acte sau operaţiuni considerate de lege fapte de comerţ potrivit regulii
accesorium sequitur principale – accesoriul urmează principalul (este
cârmuit de acelaşi legi ca lucrul principal).
Din categoria faptelor de comerţ conexe (accesorii) fac parte:
1) contractele de report asupra titlurilor de credit;
2) cumpărările sau vânzările de părţi sociale sau acţiuni ale
societăţilor comerciale;
3) operaţiunile de mijlocire în afaceri;
4) cambia sau ordinele în producte sau mărfuri;
5) operaţiunile cu privire la navigaţie;
6) depozitele pentru cauză de comerţ;
351
 7) contul curent şi cecul;
8) contractele de mandat, comisioane şi consignaţie;
9) contractele de gaj şi fidejusiune.
1. Contractele de report asupra titlurilor de credit
Codul comercial prevede că sunt fapte de comerţ în art. 3 pct. 3
– contractele de report asupra obligaţiilor de stat sau a altor titluri de
credit circulând în comerţ.
Contractul de report constă în cumpărarea pe bani gata a
unor titluri de credit care circulă în comerţ şi în revânzarea simultană
cu termen şi pe un preţ determinat către aceeaşi persoană a unor
titluri de aceeaşi specie (art. 74 Codul comercial).
Definiţia ne prezintă contractul de report ca fiind un act puternic
complex care cuprinde o dublă vânzare: una se execută imediat,
predarea titlurilor de credit şi a preţului, iar a doua este vânzare cu
termen, la un preţ determinat.
În temeiul contractului o persoană (reportatul) deţinătoare de
titluri de credit (acţiuni, obligaţiuni etc.), care nu voieşte să le
înstrăineze definitiv, dă în raport (vinde temporar) aceste titluri unei
alte persoane (reportatorul) în schimbul unui preţ, plătibil imediat.
De asemenea, părţile se înţeleg, ca la un anumit termen,
reportatorul să revândă reportatului titluri de credit de aceeaşi specie
(nu titluri dobândite), la preţul determinat, la care adaugă o primă,
care constituie preţul serviciului prestat de reportator.
Alături de contractele de report, sunt considerate fapte de
comerţ accesorii sau conexe şi operaţiunile de bursă.
2. Cumpărările sau vânzările de părţi sociale sau acţiuni ale
societăţilor comerciale
– sunt calificate fapte de comerţ potrivit dispoziţiilor art. 3 pct. 4
Codul comercial.
Părţile sociale – sunt diviziunile în care este împărţit capitalul
social al societăţii cu răspundere limitată.
Ele sunt drepturi de creanţă fără a fi încorporate în titluri de
credit, care aparţin societăţilor.
Acţiunile – sunt fracţiunile în care este divizat capitalul social al
societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni.
Ele sunt reprezentate prin titluri de credit care circulă în comerţ.
Cumpărările şi vânzările de părţi sociale sau acţiunile S.C. sunt
fapte de comerţ, fără a fi condiţionate de existenţa intenţiei de
revânzare aşa cum cere legea în cazul cumpărării şi vânzărilor de
bunuri mobile.
352
 3. Operaţiunile de mijlocire în afaceri
Art. 3 pct. 12 din Codul comercial prevede că sunt fapte de
comerţ operaţiunile de mijlocire (samsărie) în afaceri comerciale.
Mijlocirea constă într-o acţiune de intermediere între două
persoane, în scopul de a înlesni încheierea unui act juridic pentru care
acestea sunt interesate.
În temeiul contractului de mijlocire, mijlocitorul este îndreptăţit
la plata unei remuneraţii pentru serviciul prestat – demersurile
efectuate pentru a pune în contact persoanele interesate în încheierea
unui anumit act juridic – din partea beneficiarului acestui serviciu.
4. Cambia sau ordinele în producţie sau mărfuri
Potrivit art. 3 pct. 14 din Codul comercial sunt considerate fapte
de comerţ cambiile şi ordinele în producte sau mărfuri.
Cambia – este un titlu de credit, adică un înscris care
încorporează cu drept de creanţă, astfel încât posesorul său este
titularul dreptului menţionat în titlu.
Legea specială distinge cambia propriu-zisă de biletul la ordin.
Cambia propriu-zisă este un înscris prin care o persoană
(trăgător) dă dispoziţie altei persoane (tras) să plătească o sumă de bani,
la scadenţă, unei a treia persoane (beneficiar) sau la ordinul acesteia.
Biletul la ordin este un înscris prin care o persoană (emitent) se
obligă să plătească o sumă de bani, la scadenţă, altei persoane
(beneficiar) sau la ordinul acesteia.
Ordinul în producte sau mărfuri este o cambie cu
particularitatea că obligaţia are ca obiect o anumită cantitate de producte
sau mărfuri. Acest gen de cambie nu a cunoscut o aplicare practică.
5. Operaţiunile cu privire la navigaţie
Sunt calificate drept fapte de comerţ în Codul comercial şi
operaţiunile privitoare la navigaţie (vas, echipaj, transport, credit etc.).
Sunt fapte de comerţ construirea, cumpărarea şi vânzarea
vaselor, precum şi actele juridice privind dotarea vaselor şi aprovizio-
narea lor (art. 3 pct. 15 Codul comercial). De asemenea, sunt fapte de
comerţ împrumutul maritim, ipoteca maritimă etc.
6. Depozitele pentru cauză de comerţ
Acestea sunt considerate fapte de comerţ potrivit art. 13 pct. 19
Codul comercial.
Legea are în vedere depozitele care au caracter izolat ori care se
fac în alte locuri decât cele avute în vedere de dispoziţiile art. 3 pct. 20
– depozitele făcute în docuri şi antrepozite.

353
 Asemenea depozite sunt considerate fapte de comerţ numai dacă
au o cauză comercială, adică sunt legate de operaţiuni comerciale, de
ex.: mărfurile depozitate au fost cumpărate pentru a fi revândute.
7. Contul curent şi cecul
Potrivit art. 6 alin. 2 din Codul comercial sunt fapte de comerţ
contul curent şi cecul, dacă au cauză comercială.
Contul curent este un contract prin care părţile convin ca, în loc
să lichideze creanţele lor reciproce izvorâte din prestaţiile făcute de
una către cealaltă, lichidarea să se facă la un anumit termen, prin
achitarea soldului de partea care va fi debitoare.
În temeiul contractului de cont curent, creanţele reciproce ale
părţilor se satisfac prin prestaţiile reciproce, urmând ca la un anumit
termen să fie achitată creanţa rezultată din compensarea celor două
mase de creanţe.
În concepţia legii (Codul comercial), contul curent este o faptă
de comerţ obiectivă dacă are o cauză comercială, adică este legat de o
operaţiune considerată faptă de comerţ.
Deci, contul curent este faptă de comerţ obiectivă, chiar când
este folosit de un necomerciant, dacă are o cauză comercială.
Cecul – este un înscris prin care o persoană (trăgător) dă ordin
unei bănci la care are un disponibil (tras) să plătească o sumă de bani
unei persoane (beneficiar) sau la ordinul acesteia. Asemănător
contului curent, cecul este considerat faptă de comerţ obiectivă numai
dacă are o cauză comercială.
8. Contractele de mandat, comision şi consignaţie (art. 374 şi
405 Codul comercial)
Potrivit Codului comercial, contractul de mandat, de contractul
de comision şi contractul de consignaţie au caracter comercial, dacă
au ca obiect tratarea de afaceri comerciale.
Contractul de mandat este contractul prin care o parte
(mandatarul) se obligă să încheie anumite acte juridice în numele şi pe
seama celeilalte părţi (mandantul) de la care a primit împuternicirea.
Mandatul este considerat faptă de comerţ obiectivă – în lumina
prevederilor art. 374 Codul comercial – numai în cazul în care actul
juridic pe care trebuie să-l încheie mandatarul este act comercial
pentru mandant, de ex.: mandantul îl împuterniceşte pe mandatar să
cumpere o cantitate de marfă pentru a fi revândută de mandant.
Contractul de comision este contractul prin care o parte
(comisionarul) se obligă ca din împuternicirea celeilalte părţi

354
(comitentul) să încheie anumite acte juridice în numele său, dar pe
seama comitentului, în schimbul unei remuneraţii (comision).
În temeiul art. 405 Codul comercial, contractul de comision este
faptă de comerţ obiectivă în cazul în care actele juridice pe care le
încheie comisionarul cu terţul sunt acte comerciale pentru comitent.
Contractul de consignaţie este contractul prin care una din
părţi (consignant) încredinţează celeilalte părţi (consignatar) anumite
bunuri mobile spre a le revinde în nume propriu, dar pe seama
consignantului. Acest contract este considerat o varietate a contrac-
tului de comision.
Fiind, în esenţă, un contract de comision, contractul de
consignaţie este guvernat, în principal, de aceleaşi principii.
Contractul de consignaţie este faptă de comerţ şi în cazul când este
folosit în condiţiile unei întreprinderi de consignaţie (art.3, pct. 7 Codul
comercial), precum şi în cazul când este folosit de un comerciant (art. 4
Codul comercial).
9. Contractul de gaj şi fidejusiune
În concepţia Codului comercial, contractul de gaj şi contractul de
fidejusiune sunt fapte de comerţ datorită caracterului accesoriu al acestora.
Contractul de gaj este contractul în temeiul căruia debitorul
remite creditorului său un bun mobil pentru garantarea debitului.
Acest contract are un caracter comercial dacă obligaţia pe care o
garantează este comercială.
Contractul de fidejusiune este contractul prin care o persoană
numită fidejusor, se obligă faţă de creditorul altei persoane să execute
obligaţia debitorului dacă acesta nu va executa (art. 1652) Codul
comercial.
Contractul de fidejusiune este considerat faptă de comerţ (ca şi
în cazul contractului de gaj) când obligaţia garantată este comercială.

II.4. Faptele de comerţ subiective

Pe lângă faptele de comerţ obiective a căror comercialitate este
independentă de calitatea persoanei care le săvârşeşte, Codul comercial
reglementează la art. 4 şi faptele de comerţ subiective, care dobândesc
caracter comercial din calitatea de comerciant a persoanei care o
săvârşeşte. O persoană care săvârşeşte, în condiţiile legii, anumite
fapte de comerţ obiective prevăzute de art. 3 Codul comercial
dobândeşte calitatea de comerciant (art. 7 Codul comercial).

355
 II.5. Faptele de comerţ unilaterale sau mixte
Un act juridic sau o operaţiune poate fi faptă de comerţ pentru
ambele părţi participante la raportul juridic.
Actul sau operaţiunea la care participă părţile pot fi pentru ele o
faptă de comerţ obiectivă (de ex.: cumpărarea unei mărfi cu scop de
revânzare) sau o faptă de comerţ subiectivă (de ex.: un contract de
comision încheiat între doi comercianţi) ori, în sfârşit, pentru o parte
să fie o faptă de comerţ obiectivă, iar pentru cealaltă parte să fie faptă
de comerţ subiectivă (de ex.: cumpărarea unei mărfi de la
întreprinzător de către un comerciant).
Întrucât actele sau operaţiunile menţionate sunt fapte de comerţ
pentru ambele părţi, ele sunt denumite fapte de comerţ bilaterale.
Dar având în vedere că mărfurile şi serviciile sunt destinate şi
necomercianţilor este posibil ca actul juridic sau operaţiunea să fie faptă
de comerţ numai pentru una din părţi, iar pentru cealaltă parte să fie un act
civil, de ex.: un necomerciant cumpără alimente de la un comerciant sau
încheie un contract de antrepriză pentru construirea unei locuinţe.
În anumite cazuri chiar legea prevede că anumite acte au
caracter comercial numai pentru una din părţi (art.5, art. 6 din Codul
comercial). Contul curent şi cecul nu sunt considerate fapte de comerţ
pentru necomercianţi, afară numai dacă ele au o cauză comercială.
Regimul juridic al faptelor de comerţ unilaterale sau mixte este
reglementat de prevederile art. 56 Codul comercial.
Dacă un act este comercial numai pentru una din părţi, toţi
contractanţii sunt supuşi, întrucât priveşte acest act, legii comerciale.
Faptele de comerţ unilaterale sau mixte sunt guvernate de legea
comercială pentru ambele părţi, chiar dacă pentru una din ele actul
juridic are caracter civil.

III. COMERCIANŢII – SUBIECTE DE DREPT COMERCIAL

III.1. Noţiune, condiţii

În principiu, pot participa la operaţiunile comerciale, deci, pot fi
subiecte ale raporturilor juridice comerciale, orice persoane (fizice sau
juridice) care îndeplinesc anumite condiţii şi au, în consecinţă,
calitatea de comerciant.
Astfel, se consideră ca având calitatea de „comerciant” orice
persoană (fizică sau juridică) care îndeplineşte două condiţii:

356
 a) să efectueze acte de comerţ obiective1 prin natura sau forma
lor în mod sistematic, permanent şi cu titlu de profesiune obişnuită;
trebuie deci să coexiste elementul material (factum), adică săvârşirea
sistematică de acte de comerţ cu elementul intenţional (animus), adică
dorinţa de a avea o anumită condiţie socială – cea de comerciant;
b) să acţioneze în numele său şi pe contul său, adică să aibă
independenţă în acţiuni, să-şi poată asuma riscuri.2
Proba calităţii de comerciant se întemeiază pe prezumţia
relativă a existenţei acesteia prin simplul fapt al înregistrării ca atare în
Registrul comerţului.
Calitatea de comerciant conferă acestuia un statut juridic
special, potrivit căruia:
– comerciantul are unele drepturi specifice (garanţii, aplicarea
normelor comerciale tuturor actelor şi faptelor care generează obligaţiuni
şi sunt săvârşite de un comerciant, o jurisdicţie specială etc.);
– comerciantul este supus unei anumite discipline financiare şi
contabile, unei proceduri speciale de executare silită (falimentul), unui
anumit control al justiţiei sau chiar al altor autorităţi publice (de ex.:
Ministerul Finanţelor);
– comerciantul mai are şi anumite obligaţii strict profesionale:
1) înscrierea în Registrul comerţului; 2) ţinerea unor registre comerciale
(din care, sunt obligatorii, potrivit art. 22 Codul comercial: registrul
inventar, registrul jurnal şi registrul copier); 3) desfăşurarea activităţii
comerciale şi atragerea clientelei în limitele unei concurenţe loiale.

III.2. Comerciantul, persoană fizică

Prin derogare de la principiul libertăţii comerţului (art.134
Constituţie), potrivit căruia oricine poate exercita orice comerţ, există
totuşi unele restricţii care au ca scop ocrotirea interesului general şi al
comerţului în genere, ale altor profesiuni şi ale publicului consuma-
tor. În acest sens, se menţionează: incompatibilităţile (interzicerea
exercitării comerţului de către anumite persoane datorită funcţiei ce o
îndeplinesc deja, cum ar fi funcţionarii publici, avocaţii, militarii etc.),
decăderile din dreptul de a exercita comerţul (pronunţate de justiţie ca

1
Actele subiective de comerţ dobândesc acest caracter tocmai pentru
că sunt săvârşite de către un comerciant.
2
Din acest motiv, unii auxiliari ai comerţului, ca de exemplu
comis-voiajorii, plasatorii, vânzătorii din magazine, care acţionează ca
prepuşi ai comerciantului, nu au calitate de comercianţi, acţionând în stare de
dependenţă.
357
urmare a săvârşirii anumitor infracţiuni: delapidare, fals, înşelăciune,
abuz de încredere etc.); autorizarea administrativă (de ex.: cea
prevăzută de D.L. nr. 54/1990); unele condiţii speciale (ex.: diploma
corespunzătoare pentru farmacişti). În fine, pentru dobândirea calităţii
de comerciant, persoana fizică trebuie să aibă capacitatea de exerciţiu
a comerţului: spre deosebire de capacitatea de exerciţiu civilă, conţi-
nutul capacităţii comerciale este mai restrâns, în sensul că, incapabilii
minori sau majori (alienaţii, interzişii) nu pot face comerţ nici direct şi
nici indirect prin ocrotitorii lor legali. Ei pot efectua, prin
reprezentanţii lor, doar acte de comerţ izolate.

IV. CAMERELE DE COMERŢ ŞI INDUSTRIE

IV.1. Camerele de comerţ şi industrie

În vederea promovării şi sprijinirii intereselor lor profesionale,
comercianţii (atât persoanele fizice, cât şi cele juridice) se pot asocia
în Camere de comerţ şi industrie – forme de organizare autonome
constituite pe criterii teritoriale şi funcţionând potrivit unor Statute
proprii. În momentul recunoaşterii lor de către Guvern, ele capătă
personalitate juridică.
Camerele de comerţ şi industrie teritoriale (constituite la nivel de
judeţ) la care se adaugă Camera de comerţ şi industrie a României cu
sediul la Bucureşti (înfiinţată prin D.L. nr. 139 990 ai cărei membrii
sunt Camerele teritoriale afiliate) sunt autorizate să elibereze
certificate de origină a mărfurilor, certificate de atestare a existenţei
unor cauze de forţă majoră necesare pentru exonerarea de răspundere
contractuală a comercianţilor. Ele ţin „registrul de comerţ”, precum şi
evidenţa mărcilor de fabrică, de comerţ şi de servicii, a indicaţiilor de
provenienţă şi a semnelor comerciale şi pot iniţia societăţi comerciale,
având ca obiect prestarea de servicii în interesul membrilor ei (de ex.:
bursele de mărfuri). De asemenea, Camerele de comerţ şi industrie
teritoriale pot organiza arbitraje ad-hoc, iar pe lângă Camera de
comerţ şi industrie a României funcţionează Curtea de arbitraj
comercial internaţional (fără personalitate juridică).

IV.2. Registrul de comerţ

Registrul de comerţ – este instrumentul juridic prin intermediul
căruia terţii tratează cu un comerciant, se pot informa oricând asupra
acestuia. El constituie astfel un adevărat „cazier judiciar”, ce poate fi

358
consultat de oricine în vederea consolidării securităţii creditului strict
necesar comerţului. În acest scop, toţi comercianţii (persoane fizice,
societăţi comerciale, regii autonome de stat, organizaţii cooperatiste) sunt
obligaţi ca înainte de a începe comerţul lor să ceară înregistrarea în
Registrul comerţului, iar în cursul exercitării, precum şi la încetarea
acestuia, să ceară înregistrarea tuturor modificărilor intervenite (vânzare,
locaţiune, faliment, sporirea sau reducerea capitalului societăţilor
comerciale, numele împuterniciţilor etc.). Neînregistrarea comerciantului
sau neînregistrarea de către acesta în Registrul comerţului a menţiunilor
prevăzute de lege are ca efect neopozabilitatea actelor şi faptelor faţă de
terţi, aplicarea de amenzi civile, iar declaraţiile inexacte sunt considerate
infracţiuni. Registrul comerţului este ţinut de „Oficiul registrului
comerţului”, care funcţionează pe lângă fiecare Cameră de comerţ şi
industrie teritorială şi pe lângă Camera de comerţ şi industrie a României
(„Oficiul naţional al registrului comerţului” – Bucureşti).

V. FONDUL DE COMERŢ

Fondul de comerţ – este o componentă cu valoare economică a

întreprinderii comerciale şi se compune din totalitatea bunurilor
corporale şi incorporale pe care le grupează comerciantul-între-
prinzător pentru exercitarea comerţului său. Elementele componente
principale ale fondului de comerţ sunt:
a. Elemente incorporale:
• Clientela şi vadul comercial
Clientela, prin care se înţelege aptitudinea unui comerciant de a
grupa (de a atrage) un anumit număr de clienţi mai mult sau mai puţin
permanenţi. Este elementul necesar şi esenţial al fondului de comerţ
fără de care nu poate exista însuşi comerţul. Clientela se datoreşte
„atractivităţii comerciale” pe care o prezintă comerciantul, adică unor
cauze obiective (de ex.: amplasarea magazinului – vadul comercial) şi
unor cauze subiective (modul de organizare a comerţului, sortimentul
variat şi de bună calitate etc.). Este ocrotită de lege (legea nr. 11/1991)
şi nu poate fi valorificată decât o dată cu fondul de comerţ.
• Firma (numele comercial) – este numele cu care semnează
comerciantul în exerciţiul comerţului său. Atât pentru persoana fizică
(pentru care numele comerciant poate fi chiar numele civil), cât şi
pentru persoana juridică, firma este un drept patrimonial ocrotit de
lege (legea nr. 11/1991) şi nu poate fi înstrăinată separat de fondul de
comerţ respectiv.

359
 • Emblema – este semnul care deosebeşte pe un comerciant de
altul de acelaşi gen şi se dobândeşte – ca şi firma – prin înregistrarea
în Registrul comerţului, cu condiţia ca să fie nouă şi să nu aibă
caracter generic.
• Drepturile de proprietate industrială ce au ca obiect brevetele
de invenţie, marca de fabrică, de comerţ sau de serviciu, apelaţiunile
de origine etc. Sunt şi ele ocrotite de lege; titularii lor au dreptul de
exploatare exclusivă şi pot fi transmise şi separat de fondul de comerţ.
b. Elemente corporale – adică bunurile mobile corporale ce
servesc la desfăşurarea activităţii comerciale (utilaj, mobilier, stocuri
de mărfuri, materii prime, mijloace de transport etc.).
Fondul de comerţ are caracter mobiliar şi comercial şi poate fi
transmis ca atare sau adus ca aport într-o societate comercială. Este
ocrotit de lege (legea nr. 11/1991) împotriva concurenţei neloiale (inclu-
siv prin măsuri de represiune penală), precum şi împotriva contrafacerii şi
uzurpării în cazul mărcilor, brevetelor, apelaţiunilor de origine etc.

VI. SOCIETĂŢILE COMERCIALE

6.1. Actele constitutive ale societăţii comerciale

Societăţile comerciale. Activitatea comercială, specifică
economiei de piaţă liberă, este realizată în cea mai mare parte de
societăţile comerciale care acţionează ca persoane juridice având
calitatea de comerciant prin însuşi faptul constituirii lor (ope legis).
Actele care stau la baza constituirii unei societăţi comerciale sunt:
– contractul de societate;
– statutul societăţii.
Contractul de societate – în definirea dată de art. 1491 Codul
civil – este contractul „prin care mai multe persoane pun ceva în
comun cu scopul de a împărţi foloasele ce ar putea rezulta” (din
aceasta). Spre deosebire însă de societatea civilă, societatea
comercială este nu numai un contract, ci o persoană juridică (art.1
legea nr.31/1990) în care calitate apare ca un agent economic.
Pe lângă elementele comune ale oricărui contract, societatea
comercială însumează şi unele elemente specifice: 1) aportul asocia-
ţilor (o sumă de bani, un fond de comerţ, dreptul de folosinţă a unui
bun sau chiar proprietatea lui, în muncă („în industrie”) totalul acestor
aporturi formând „capitalul social” al societăţii care constituie garanţia
pentru obligaţiile ce şi le asumă [capitalul social nu trebuie confundat
cu patrimoniul societăţii: el constituie numai o parte a activului
360
patrimonial (care nu poate fi, în nici un caz, mai mic decât capitalul
social)]; 2) realizarea unui beneficiu ce urmează a fi împărţit între
asociaţi (ca şi pierderile de altfel) proporţional cu aportul adus de
fiecare, sub formă de dividende; 3) exercitarea în comun a unor
activităţi comerciale (affectio societatis).
Caracterele juridice specifice acestui contract sunt: consensual,
plurilateral, însă nu sinalagmatic, reprezentând o uniune de interese,
cu titlu oneros, de executare succesivă, comutativ. Contractul de
societate – fiind, în principiu, o iniţiativă privată – este supus şi unor
măsuri de publicitate (înmatricularea în Registrul comerţului,
publicarea în „Monitorul Oficial”).

IV.2. Forme ale societăţilor comerciale

Societatea comercială fiind persoană juridică are un patrimoniu
propriu, un nume (firma) şi un domiciliu („sediul” societăţii care
determină şi naţionalitatea ei) distincte de ale asociaţilor şi poate fi
chemată în justiţie pe numele ei (spre deosebire de societatea civilă
care este citată pe numele asociaţilor). Societatea comercială răspunde
deci în nume propriu, obligându-se contractual prin reprezentanţii săi
(administratorii, în general).
Potrivit legii nr. 31/1990, societăţile comerciale se pot constitui
în următoarele forme:
a. Societatea în nume colectiv ale cărei obligaţii comerciale sunt
garantate nu numai cu propriul ei patrimoniu social, ci şi cu
răspunderea nelimitată şi solidară a tuturor asociaţilor; este o societate
„de persoane”, contractul având caracter intuitu personae.
b. Societate în comandită simplă sau în comandită pe acţiuni în
care există două categorii de asociaţi: „comanditaţii”, care răspund de
obligaţiunile societăţii solidar şi nelimitat şi „comanditarii”, care
răspund numai în limita aportului adus (părţi sociale în primul caz şi
acţiuni în al doilea caz).
c. Societatea pe acţiuni (anonimă) ale cărei obligaţiuni sociale
sunt garantate numai de capitalul său social, asociaţii răspunzând
numai în limita aportului adus prin subscrierea de acţiuni (titluri de
credit negociabile, nominative sau la purtător). Este o societate „de
capitaluri”: fiecare asociat („acţionar”) este obligat numai de a „vărsa”
cota-parte din patrimoniul societăţii.
d. Societate cu răspundere limitată în care obligaţiunile socie-
tăţii sunt garantate numai cu patrimoniul social (ca la societăţile pe
acţiuni, deci, răspundere limitată); asociaţii – în număr limitat şi ei –
361
răspund numai cu cota lor de capital exprimată prin „părţi sociale”
(care, spre deosebire de „acţiuni”, nu sunt negociabile).
Potrivit art. 251 – 256 din Codul comercial se pot constitui şi
„societăţi în participaţie” (acord de voinţă în baza căruia un
comerciant sau o societate comercială acordă uneia sau mai multor
persoane participarea la beneficii sau pierderi). Aceste societăţi nu au
personalitate juridică şi au caracter ocult (nu sunt supuse formalităţilor
de publicitate). Este în realitate un contract de colaborare, folosit însă
foarte frecvent, permiţând formarea unor „sindicate financiare” (de
exploatare a unor activităţi comerciale), „sindicate de emisiune” (în
vederea înfiinţării unor societăţi comerciale), „sindicate de investiţii”
(pools) etc.

VII. CALITATEA DE COMERCIANT A ALTOR

PERSOANE JURIDICE

Alte persoane juridice, având calitate de comerciant, iar scopul

constituirii lor fiind efectuarea de acte de comerţ, sunt:
• Regiile autonome ale statului (R.A.) înfiinţate prin reorga-
nizarea fostelor unităţi economice ale statului în anumite domenii de
activitate, potrivit legii nr. 15/1990. Ele pot fi subvenţionate de stat în
cazul înregistrării de pierderi.
• Organizaţiile cooperatiste – sunt de fapt societăţi cooperatiste
în care toţi asociaţii au drepturi egale în ceea ce priveşte gestiunea
indiferent de aportul adus, iar beneficiile se împart membrilor
cooperatori în funcţie de activitatea acestora. Dreptul de proprietate al
membrilor cooperatori este exprimat de „părţile sociale” subscrise,
nenegociabile şi restituibile la ieşirea din cooperativă.
Societăţile comerciale constituite şi având sediul în străinătate,
pot avea un sediu secundar sau reprezentanţe în România, activitatea
acestora desfăşurându-se în baza unei autorizaţii emise de Ministerul
Comerţului şi Turismului şi a înregistrării în Registrul comerţului şi la
autorităţile publice financiare (D.L. nr. 122/1990). Societatea străină
nu poate efectua în România „operaţii la care nu este îndreptăţită în
ţara unde îşi are sediul principal” (art. 240 Codul comercial).

VIII. FALIMENTUL

Falimentul constituie procedura specială reglementată de Codul

comercial (art. 695 – 888) destinată să asigure ocrotirea creditului şi – în
acelaşi timp – să prevină şi să salveze societăţile comerciale aflate în
362
dificultate. Astfel, din punct de vedere juridic, falimentul este o
modalitate specială de executare silită asupra tuturor bunurilor
comerciantului debitor care a încetat plata datoriilor sale. Această
procedură – specifică dreptului comercial – asigură organizarea credito-
rilor care se apără în comun de insolvenţa comercială3 a debitorului lor
comun.
Pentru declararea stării de faliment este necesar să se întrunească
cumulativ trei condiţii: 1) calitatea de comerciant al debitorului;
2) imposibilitatea vădită a debitorului comerciant de a plăti la scadenţă
datoriile sale; 3) pronunţarea hotărârii judecătoreşti de declarare a
falimentului (la cererea unuia sau mai multor creditori, a însuşi
comerciantului sau din oficiu de către Instanţa de judecată4.

IX. CONTRACTUL COMERCIAL – IZVOR

DE OBLIGAŢII COMERCIALE

IX.1. Noţiune, caractere juridice

Principalele instrumente juridice folosite în efectuarea operaţiunilor
comerciale sunt contractele. Astfel, vânzările şi cumpărările, locaţiunea
de bunuri în scopuri comerciale, depozitele de natură comercială,
intermedierea comercială, expediţiile de mărfuri, transporturile şi asigură-
rile se realizează în baza unor contracte sinalagmatice bilaterale, iar
societatea comercială – aşa cum s-a arătat – este şi un contract bilateral de
uniune de interese. Titlurile de credit cu dubla lor funcţiune de instru-
mente de plată şi de instrumente de credit, sunt acte juridice unilaterale.
În general, contractul comercial este un acord de voinţă al părţilor
în vederea efectuării unui act obiectiv de comerţ, generator de obligaţii
comerciale. Principiul de bază rămâne libertatea (autonomia) de voinţă,
contractul legal întocmit constituind – ca orice contract – legea părţilor.
Condiţiile de validitate, precum şi caracterele juridice sunt, în principiu,
aceleaşi ca şi ale contractelor civile. Totuşi, este precizat că, toate
contractele comerciale sunt numai cu titlu oneros (inclusiv mandatul şi
depozitul) şi că toate au caracter sinalagmatic, cu excepţia contractului de

3
Insolvenţa comercială nu se confundă cu „insolvabilitatea”, care
indică un Pasiv excedentar. Insolvenţa poate interveni din lipsă de lichidităţi
chiar dacă Activul este excedentar (stocuri de marfă nevandabile, debitori ei
înşişi insolvenţi sau insolvabili, investiţii prea mari şi pe termene prea lungi).
4
Hotărârea judecătorească se înregistrează în Registrul comerţului şi se
publică în „Monitorul Oficial” şi în presă.
363
societate. Sunt, de asemenea, aplicabile şi reglementările de drept civil în
ceea ce priveşte nulitatea, efectele şi modurile de încetare ale contractelor.

IX.2. Obligaţiile comerciale

Obligaţiile comerciale generate de contractele comerciale (ca şi
cele izvorâte din faptele de comerţ licite şi ilicite) prezintă însă unele
particularităţi faţă de obligaţiile civile, şi anume:
– termenul este întotdeauna un element esenţial al contractului
comercial; orice executare peste termen necesită acordul expres al
creditorului;
– condiţia, în principiu, este inadmisibilă;
– în obligaţiile cu pluralitate de subiecte, solidaritatea pasivă
este prezumată (invers ca în obligaţiile civile);
– orice debite comerciale lichide şi exigibile produc dobânzi de
plin drept;
– termenul de graţie este inadmisibil;
– în cazul neexecutării contractului, creditorul cumpărător care a
cerut executarea silită, dacă nu o obţine într-un termen „rezonabil”
poate cere rezoluţia contractului;
– plata este portabilă cu excepţia cambiei unde este cherabilă;
– proba este practic nelimitată, putându-se folosi orice mijloc de
probă, chiar şi propriile registre comerciale, precum şi martori pentru
orice sumă;
– în cazul în care contractul este comercial numai pentru una
dintre părţi, toţi contractanţii sunt supuşi legii comerciale.

IX.3. Contractul de vânzare-cumpărare comercială

Contractul de vânzare-cumpărare comercială este acordul de
voinţă al părţilor în vederea transferării proprietăţii unor mărfuri în
schimbul unui preţ constând dintr-o sumă de bani. Obiectul
contractului pentru vânzător este marfa (bunuri fungibile sau nefungi-
bile) vândută, putându-se conveni diferite clauze pentru determinarea
calităţii, cum ar fi: mostra, „văzut-plăcut”, „tel-quel”, degustare, un
document tehnic (de ex.: caiet de sarcini,) etc. Pentru cumpărător,
obiectul îl formează preţul mărfurilor cumpărate în care se pot include
şi cheltuielile de ambalare, expediţie, transport, asigurări etc.
Obligaţiile principale ale vânzătorului sunt: predarea mărfurilor
vândute în condiţiile de livrare prevăzute prin contract (referitoare la
termene, loc, cantitate) şi garantarea acestora (corespondenţa cu
364
calitatea prevăzută în contract, respectarea termenelor de garanţie,
precum şi a celor de formulare a reclamaţiilor). Principalele obligaţii
ale cumpărătorului sunt: plata preţului mărfurilor vândute în condiţiile
prevăzute prin contract (în caz de neexecutare, vânzătorul poate opta
între executarea silită şi rezilierea contractului) şi luarea în primire a
mărfurilor în locul, momentul şi modalităţile prevăzute prin contract.
Litigiile izvorâte din executarea contractului pot fi soluţionate şi
pe cale arbitrală (arbitrajul „ad-hoc” organizat pe lângă Camerele de
comerţ şi industrie teritoriale) în baza unui „compromis de arbitraj” –
clauză introdusă de părţi în textul contractului.

IX.4. Vânzarea prin burse

Operaţiunile de bursă constituie de fapt o formă specială de
vânzare-cumpărare comercială. Bursele sunt instituţii specifice
economiei de piaţă liberă unde se vând şi se cumpără valori mobiliare
sau mărfuri, cu o anumită procedură şi numai de către anumiţi
intermediari, sub supravegherea unei autorităţi publice. În general, au
forma unor societăţi pe acţiuni. În funcţie de obiect, se disting: burse de
valori (acţiuni, obligaţii), burse de mărfuri (pentru mărfuri de masă,
fungibile, numai pe bază de mostre, modele sau descrieri, organizate în
general pe lângă Camerele de comerţ şi industrie), de devize (valută), de
asigurări şi navlosiri. Negocierile se poartă zilnic, în şedinţe de
dimineaţă şi de după-amiază, de către intermediari – numiţi „agenţi de
schimb” – care au calitatea de comercianţi şi exclusivitatea unor
asemenea operaţii, primind „ordine” de la clienţii lor. Preţul pe care îl
atinge o valoare mobiliară în timpul unei şedinţe şi care este publicat se
numeşte „curs”. Tranzacţiile se perfectează oral în cursul şedinţei şi se
confirmă ulterior în scris. Ele pot fi „cash” (cu livrare şi plată imediată)
sau „la termen” (cu livrare ulterioară).

IX.5. Contractul de gaj comercial

Contractul de gaj comercial – este contractul prin care o parte
remite celeilalte părţi un bun mobil spre a garanta executarea unei
datorii comerciale. Este un contract real, accesoriu la un contract
principal care îi determină şi caracterul său de comercialitate. Orice
obligaţie comercială poate fi garantată prin constituirea unui gaj
format, deci, din orice bun mobil corporal sau incorporal (mărfuri,
materiale, produse ale solului prinse la sol sau culese, bunuri de
folosinţă îndelungată, fonduri de comerţ, sume de bani, titluri de credit
etc.) prin remitere sau „nominală” (transmiterea către creditor a unui
365
titlu ce reprezintă marfa, de ex.: o recipisă de depozit). În condiţii
speciale expres prevăzute de lege este posibil şi gajul fără deposedarea
debitorului (bunurile gajate fiind însă lovite de indisponibilitate).

IX.6. Contractul de mandat comercial

Contractul de mandat comercial – este contractul prin care o
parte – mandatarul, de regulă comerciant – se obligă faţă de cealaltă
parte – mandatul de la care a primit o însărcinare, să încheie acte de
comerţ în numele şi pe seama acestuia. Este un contract intuitu
personae, numai cu titlu oneros, numai convenţional şi are ca obiect
„tratarea de afaceri comerciale” (art. 374 Codul comercial). Mandatul
comercial implică împuternicirea mandatarului de a efectua toate
actele necesare pentru îndeplinirea împuternicirii primite. În felul
acesta, mandatarul capătă independenţă, el având libertate de acţiune
în cadrul împuternicirii primite. Ca şi în cazul mandatului civil,
mandatul comercial poate fi cu sau fără reprezentare.

IX.7. Contractul de comision

Contractul de comision este o varietate a contractului de mandat
comercial, în care comisionarul reprezentant al comitentului tratează
afaceri comerciale în numele său dar pe seama comitentului în schimbul
unui preţ numit comision. Comisionarul se obligă direct faţă de terţi,
între comitent şi terţ neexistând nici un raport juridic.

IX.8. Contractul de consignaţie

Contractul de consignaţie este o varietate a contractului de
comision în care consignatarul având în depozit mărfuri depuse de
consignant (comitent) se obligă să le vândă pe seama acestuia (la
preţul şi condiţiile stabilite de acesta) în schimbul unui preţ numit
comision. Până în momentul vânzării, consignantul (mandant) rămâne
proprietarul mărfurilor, iar după aceasta, a contravalorii ei.

X. TITLURILE DE CREDIT COMERCIALE

X.1. Noţiune
Titlurile de credit comerciale sunt nişte înscrisuri ce constată
existenţa unui drept patrimonial precis determinat şi care poate fi
transmis sau realizat numai prin prezentarea lor.
366
 Titlul de credit este un act juridic unilateral format din
manifestarea de voinţă a celui ce l-a subscris şi este considerat bun
mobil prin determinarea legii deoarece transmiterea lui echivalează
cu transmiterea a însuşi dreptului. Titlurile de credit comerciale, înde-
plinesc o dublă funcţie: de instrumente de plată (înlocuind moneda
efectivă) şi de instrumente de credit.

X.2. Clasificare
Titlurile de credit se diferenţiază din mai multe puncte de
vedere, dintre care:
a. În funcţie de conţinutul lor, se disting:
– titluri ce constată un drept real asupra unui bun determinat, de
ex.: recipisa de depozit, recipisa de gaj (warant-ul), scrisoarea de
trăsură etc.; posesorul unui asemenea titlu are dreptul de proprietate
asupra mărfurilor depozitate, gajate, respectiv transportate etc.;
– titluri ce dau dreptul la obţinerea unei prestaţii din partea
debitorului indicat de cel care a subscris titlul, de ex.: cambia, CEC-ul
(ambele la pretinderea unei sume de bani), ordinul în producţie (la
pretinderea unei cantităţi de marfă);
– titluri ce exprimă drepturi într-o societate comercială
(drepturi „de participaţie” sau „corporative”), de ex.: acţiunile socie-
tăţilor comerciale în temeiul cărora acţionarul are un întreg complex
de drepturi în societate.
b. În funcţie de modul de circulaţie, titlurile pot fi:
– titluri nominative – în care apare numele titularului dreptului
încorporat. Aceste titluri pot fi transmise numai prin cesiune, ceea ce
presupune şi colaborarea debitorului emitent; înscrierea menţiunii
transferării titlului în registrele emitentului (societatea comercială care
le-a emis) şi menţionarea acestei transmiteri chiar pe titlu (eventual
emiterea unui alt titlu pe numele noului titular);
– titluri la purtător – sunt titluri ce nu poartă menţiunea numelui
titularului dreptului încorporat: acesta poate fi exercitat şi valorificat
prin simpla înfăţişare a înscrisului. Transmisiunea se face prin simpla
tradiţiune (remitere);
– titluri la ordin – în care apare numele beneficiarului, însă ele
pot fi transmise fără concursul debitorului prin „gir” scris pe dosul
titlului. Din această categorie fac parte cambia şi CEC-ul care sunt,
prin esenţa lor, „la ordin”, precum şi orice alte titluri nominative care
poartă menţiunea „girabile”.

367
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Dinuică, D., Stancu R., Stancu Mădălina, Elemente de drept civil şi

comercial. Pentru învăţământul superior economic, Editura Fundaţiei România
de Mâine, Bucureşti, 2005.
2. Stanciu, D. Cărpenaru, Drept comercial român, Editura All Beck,
Bucureşti, 2002.
3. Pătulea, Vasile, Corneliu Turianu, Curs de drept comercial român,
Editura All Beck, Bucureşti, 2000.

368