Poporul îneacă curțile domnești; Căci doi soli veniră de la-mpărăție Și aduc lui Țepes ștreang și mazilie. Toți boierii țării veseli însoțesc Și cu pompă mare spre palat pornesc. Țepeș îi primește într-a sa mândrie. Solii-naintează... — „Doamne, pace ție! Însă încetează de a mai domni.
Sau te pregătește astăzi a muri!"
La aceste vorbe toți sunt în unire Și toți trage pala spre a lui lovire. — „Ce? Și voi, răspunde domnul turburat, Cu dușmanii țării moarte mi-ați jurat? Ascultați, voi, care mai aveți simțire De români și lacrimi în nenorocire! Viață și domnie le nesocotesc Ale mele lupte vouă-o dovedesc; Însă țiu la țară, țiu la neatârnare; Țiu ca să-mi fac neamul lăudat și mare! Am fost foarte aspru, și-ale mele mâini Au vărsat atâta sânge de români! Dar al vostru sânge ce mi se tânjește, Îl plătea cu lacrimi cel ce vă vorbește.
În mijlocul celor ce mă-nconjurau.
Și pe o coroană țara lor trădau, Nu puteam într-altfel face eu unire, Ca să scap românii de a lor robire. Dacă, brațu-acesta este sângerat, Însă-al țării dușmani nu l-au cumpărat!"
La aceste vorbe, ceata ostășească
Strigă cu poporul: „Țepeș să trăiască!" Speriați, boierii prin ferestre scap; Iar pe soli îi bate cu piroane-n cap.