Adio Moldovei (Vasile Alecsandri)

Scumpă ţară şi frumoasă

O, Moldovă, ţara mea!
Cine pleacă şi te lasă
E pătruns de jale grea,
Căci, plutind în visuri line
Pe-al tău sân ca într-un rai,
Dulce-i viaţa de la tine
Ca o dulce zi de mai!

Eu te las, ţară iubită,

De-al tau cer mă depărtez
Dar cu inima cernită
Plâng amar, amar oftez!
Trist, acum la despărţire
De fiori mă simt cuprins.
Ş-orice dragă nălucire
Pentru mine-acum s-au stins!

Cine ştie, cine ştie

Dacă-mpins de-al soartei vânt,
M-oi întoarce-n veselie
Să sărut al tău pământ!
De-oi videa încă vrodată
Munţii tăi răsunători
Ce cu-o frunte înălţată
Se perd falnic pintre nori;

Şi-ai tăi codri de verdeaţă,

Unde curg, şoptesc uşor
Reci izvoare ce dau viaţă,
Doine care zic de dor,
Şi-al tău cer care zâmbeşte
Sufletului românesc
Şi oricare mă iubeşte
S-ori pe care eu iubesc!

Iată ceasul de pornire!

Iată ceasul mult amar!
Veselie, fericire,
Eu le las pe-al tău hotar,
Ş-a mea inimă îţi zice:
O! Moldovo ce jălesc,
Adio! rămâi ferice,
Ferice să te găsesc!
Patria română(George Coșbuc)
Patria ne-a fost pământul
Unde ne-au trăit strămoşii,
Cei ce te-au bătut pe tine,
Baiazide, la Rovine,
Şi la Neajlov te făcură
Fără dinţi, Sinane,-n gură,
Şi punând duşmanii-n juguri
Ei au frământat sub pluguri
Sângele Dumbrăvii-Roşii. -
Asta-i patria română
Unde-au vitejit strămoşii!

Patria ne e pământul
Celor ce suntem în viaţă,
Cei ce ne iubim frăţeşte,
Ne dăm mâna româneşte:
Numai noi cu-acelaşi nume,
Numai noi români pe lume
Toţi de-aceeaşi soartă data,
Suspinând cu toţi odată
Şi-având toţi o bucurie;
Asta-i patria română
Şi ea sfânta să ne fie!

Patria ne-o fi pământul

Unde ne-or trăi nepoţii,
Şi-ntr-o mândră Românie
De-o vrea cerul, în vecie,
S-or lupta să ne păzească
Limba, legea românească
Şi vor face tot mai mare
Tot ce românismul are:
Asta-i patria cea dragă
Şi-i dăm patriei române
Inima şi viaţa-ntreagă.

Tu, iartă-ne, limbă română!Adrian

Păunescu
De toată trădarea aceasta,
De toată pornirea păgână,
De toată vânzarea de frate,
Tu, iartă-ne, limbă română!

De toată supunerea oarbă,

De toată iuţeala de mână,
De toată uitarea de sine,
Tu, iartă-ne, limbă română!

De felul cum trecem Ardealul,

Ca marfa, din mână în mână,
De cinica negustorie,
Tu, iartă-ne, limbă română!

De singurătatea în care
Moldova furată se-ngână
Şi Prutul ne ghilotinează,
Tu, iartă-ne, limbă română!

De harta aceasta bolnavă

Şi scoasă silit din ţâţână,
De Legi şi Tratate mizere,
Tu, iartă-ne, limbă română!

De noi, ce-am ajuns interjecţii

Şi oameni cu fruntea-n ţărână,
De toţi surdomuţii ce suntem,
Tu, iartă-ne, limbă română!

De-aceste concesii, ce ţara

O rană o fac să rămână,
De-aceste nedrepte hotare,
De neamul acesta, ce moare,
Tu, iartă-ne, limbă română!
Decebal către popor(George Coșbuc)
Viaţa asta-i bun pierdut
Când n-o trăieşti cum ai fi vrut!
Şi-acum ar vrea un neam călău
S-arunce jug în gâtul tău:
E rău destul că ne-am născut,
Mai vrem şi-al doilea rău?

Din zei de-am fi scoborâtori,

C-o moarte tot suntem datori!
Totuna e dac-ai murit
Flăcău ori moş îngârbovit;
Dar nu-i totuna leu să mori
Ori câine-nlănţuit.

Cei ce se luptă murmurând,

De s-ar lupta şi-n primul rând,
Ei tot atât de buni ne par
Ca orişicare laş fugar!
Murmurul, azi şi orişicând,
E plânset în zadar!

Iar a tăcea şi laşii ştiu!

Toţi morţii tac! Dar cine-i viu
Să râdă! Bunii râd şi cad!
Să râdem, dar, viteaz răsad,
Să fie-un hohotit şi-un chiu
Din ceruri până-n iad!

De-ar curge sângele pârău,

Nebiruit e braţul tău
Când morţii-n faţă nu tresari!
Şi însuţi ţie-un zeu îţi pari
Când râzi de ce se tem mai rău
Duşmanii tăi cei tari.

Ei sunt romani! Şi ce mai sunt?

Nu ei, ci de-ar veni Cel-sfânt,
Zamolxe, c-un întreg popor
De zei, i-am întreba: ce vor?
Şi nu le-am da nici lor pământ
Căci ei au cerul lor!

Şi-acum, bărbaţi, un fier şi-un scut!

E rău destul că ne-am născut:
Dar cui i-e frică de război
E liber de-a pleca napoi,
Iar cine-i vânzător vândut
Să iasă dintre noi!

Eu nu mai am nimic de spus!

Voi braţele jurând le-aţi pus
Pe scut! Puterea este-n voi
Şi-n zei! Dar vă gândiţi, eroi,
Că zeii sunt departe, sus,
Duşmanii lângă noi!

Țara (Alexei Mateevici)

Frunză verde grâu de vară,
Ce-i frumoasa a mea țară!
Țara mea nemărginită
Cu verdeață-mpodobită.
Cât cu ochii-n zâri cuprinzi,
Țăruleano, te întinzi,
Strălucind în ape-oglinzi;
Cât cu ochii dai și vezi —
Tot câmpii, păduri, livezi,
Șesuri, văi frumoase, sate,
Pâini în brazde semănate,
Munți și dealuri-nalte, vii,
Depărtari largi, albastrii.
Primăvara — numai floare

În câmpii mirositoare.
Vara — aur tot turnat
Până-n zare revărsat,
Aur viu de pâine coaptă —
Munca țărănimii dreaptă.
Trece vântul prin ogoare,
Dă pământului răcoare
Și se duce pân’în zări
Și răzbate-n depărtari.
Păsări cântâ-n ceruri sus,
Tot zburând înspre apus.
Pelin verde, iarb-amară,
Maiculiță, scumpă țară,
Mândră ești tu și frumoasă;
Mândră ești tu la vedere,
Of ! Dar nu ești norocoasă,
Zaci în veșnica durere;
Și în lacrimi tu te scalzi si jale,
Pân’în vârfurile tale, —
Lacrimile fiilor,
Necazul copiilor.
Cât ești, maică, tu de mare,
Gemi tot în nevoi amare,
Cât ești de nemarginită,
Tot atât și necajită.
Veneticii, țară dragă,
Te mănâncă toți la clacă,
Îți iau bogățiile
Și-și lățesc moșiile.
S-au fșcut ei boieri mari,

Chinuiesc pe-ai tăi plugari,

Pe noi ne-au încălecat,
Pâinea toată ne-au luat,
Țara-n mâini au apucat,
Sângele ei ne-au băut
Și neoameni ne-au facut.
Fiii, pamântenii tăi,
Au luptat ca niște lei,
Au vărsat ei mări de sânge,
Ca să poată jugul frânge, —
Jugul cel greu din vechime
De pe-ntreaga românime;
Au dat jos jugul turcesc,
Acum duc cel boieresc —
Și mai greu și mai drăcesc.
Mult am mai luptat și noi,
Te-am scos, țaro, din nevoi,
Am luptat și-om mai lupta,
Nici la gânduri nu vom sta,
Căci norodul oropsit
Din ’ntuneric a ieșit,
Biruit nu s-a lăsa
Pentru scumpa țara sa.

Basarabenilor (Alexei Mateevici)

Să ştiţi: de nu veţi ridica
Din sânul vostru un proroc,
În voi viaţa va seca,
Zadarnic soarta veţi ruga,
Căci scoşi veţi fi atunci din joc
Şi-ţi rămânea făr' de noroc.

Din cheag de lacrimi, de dureri,

Din trăsnet de mânie sfântă,
Şi din nădejdi şi zbuciumări,
Din năzuinţi şi frământări
El trebui facla să-şi aprindă
Şi-n el pe toţi să vă cuprindă.

Şi-n ţara voastră va purcede

Pe drum de spini şi chinuire
Cu gloata celor cari l-or crede;
Şi duh aprins de înnoire
Va duce-n propovăduire.

El jalea vechilor câmpii

Numa-ntr-o lacrimă va strânge,
Din spic, din strugurul de vii
În stropi va scurge ape vii:
Din spic — sudori, din viţă — sânge
Le va sorbi şi nu-ţi mai plânge,
C-atunci sorbiţii stropi vor arde
Din ţară toată vrăjmăşia,
Clevetitori, duşmani de moarte,
Şi cei cu limbi în două sparte
Atunci vor căuta frăţia
Şi lepăda-vor viclenia.

Şi toţi veţi fi un gând ş-un nume

Şi înfrăţiţi veţi făuri
Un viitor mai bun în lume,
Iar el va şti să vă îndrume
Acolo, unde va zări
C-a voastră stea va răsări.

Dar ştiţi: de nu veţi ridica

De printre voi pe-acest proroc,
În voi viaţa va seca,
Zadarnic soarta veţi ruga,
Căci scoşi veţi fi atunci din joc
Şi-ţi rămânea fără noroc.