2.

HEMATOPOIEZA NORMALĂ

2.1. STRUCTURA ORGANELOR HEMATOPOIETICE ŞI

LIMFOPOETICE

2.1.1. STRUCTURA MADUVEI OSOASE

 Măduva osoasă este o substanţă gelatinoasă situată în osul trabecular.

 Histologic se disting două mari compartimente:
A. Compartimentul vascular.
B. Compartimentul extravascular: sediul hematopoiezei.

A. Compartimentul vascular este format din sinusurile vasculare.

 Sinusurile primesc sînge din arterele nutritive şi reţeaua capilară periostală. Ele
sunt dispuse radiar şi se deschid de obicei în sinusuri centrale care părăsesc
maduva prin aceleaşi orificii prin care intră arterele nutritive. Peretele sinusal este
format din:
• endoteliul unicelular
• membrana bazală.
• adventiţia - formată dintr-un singur rînd de celule cu prelungiri care
formează o reţea în ochiurile căreia se află celulele hematopoietice.
B. Compartimentul hematopoietic este format din celulele hematopoietice şi
micromediul medular:
 Celulele hematopoietice. Există o aranjare specifică a celulelor
hematopoietice:
 Megacariocitele se află în apropierea celulelor adventiţiale, iar eliberarea
trombocitelor are loc direct in sinusuri.
 Eritrocitele iau naştere lîngă sinusuri, formînd insule hematopoietice
(insule de eritroblaşti).
 Granulopoieza se desfăşoară la distanţă de peretele sinusal, difuz sau în
insule.
 În măduva normală nu se întîlnesc foliculi limfoizi, decît la vîrstele
înaintate; se pot pune în evidenţă limfocite, singure sau în grupuri, lîngă peretele
sinusal.
 Micromediul medular. Proliferarea şi diferenţierea precursorilor hematopoietici
se face sub influenţa micromediului medular, format din celule endoteliale, celule
musculare netede, fibroblaşti, macrofage, adipocite, condrocite, osteoblaşti. Acest
ţesut de susţinere are, în concepţia actuală, un rol important în producerea unor
factori care reglează proliferarea şi diferenţierea celulelor hematopoietice
primitive. Mesajul micromediului poate fi transmis celulelor hematopoietice în două
moduri:
1. Prin secreţia locală a unor molecule reglatoare numite citokine (interleukine,
limfokine), care pot fi:
• Factori de creştere (vezi reglarea hematopoiezei):
- factorul de creştere granulomonocitar (granulocyte-monocyte
colony stimulating factor, GM-CSF), care stimulează proliferarea şi diferenţierea
granulocitelor şi monocitelor/macrofagelor.
1
 - factorul de creştere granulocitar (G-CSF)
- factorul de creştere monocitar (M-CSF), etc.
• Factori inhibitori ai hematopoiezei:
- factorul de necroză tumorală (tumour necrosis factor, TNF)
- factorul transformant (transforming growth factor, TGF)
- interferonii α, β, γ
2. Prin contactul direct al celulelor hematopoietice cu elementele
micromediului:
• Prin intermediul unor factori de creştere adsorbiţi sau ancoraţi pe
suprafaţa celulelor stromale (GM-CSF, M-CSF).
• Prin molecule de adeziune (vor fi descrise la reglarea hematopoiezei).
 Eliberarea celulelor din măduvă. Pentru a ajunge în circulaţie, celulele
hematopoietice trebuie să traverseze peretele sinusal; este necesară deci o
anumită deformabilitate care se accentuează pe măsura maturizării celulelor.
Celulele imature, mai rigide, rămîn în spaţiul extravascular.
 Progenitorii hematopoietici posedă molecule de adeziune (molecule
homing) care recunosc moleculele corespunzătoare de pe celulele stromale. în
timpul procesului de maturare progenitorii pierd moleculele de adeziune şi celulele
mature pot fi eliberate în circulatie.
* Aceasta interacţiune dintre progenitori şi celulele stromale explică de ce
transplantul medular se poate face simplu, pe cale intravenoasă fără a fi necesară
o intervenţie chirurgicală.

2.1.2. STRUCTURA TIMUSULUI

Timusul este un organ limfoepitelial situat în mediastinul superior şi e

format din doi lobi. Capsula fibroasa trimite în profunzime trabecule care divid
parenchimul în lobuli. Histologic lobulii prezintă două regiuni: o zonă periferică,
numită cortex şi o zonă centrală, medulară.
 Cortexul se împarte în două zone:
1. Cortexul subcapsular (superficial) în care predomină limfocitele imature,
blastice, derivate din protimocitele medulare.
2. Cortexul profund în care predomină timocitele adulte.
 Medulara este formată din timocite de talie medie (intermediare).
 Pe lîngă limfocite, timusul conţine şi celule epiteliale:
 Celule dendritice:
• predomină în cortex.
• exprimă antigene de histocompatibilitate de clasa a II-a.
• au rol în diferenţierea timocitelor prin formarea unui complex limfoepitelial
(nurse cells).
• prezintă tonofilamente şi desmozomi şi formează o reţea care înconjoară
trabeculele, vasele sanguine, suprafaţa internă a capsulei.
• au rol de prezentare a antigenelor străine limfocitului T (antigen
presenting cells).
 Celule epitelioide:
• predomină în zona medulară
• conţin granule, avînd activitate secretorie
 Celule scuamoide:
• se întîlnesc exclusiv în medulară
• dau naştere corpusculilor Hassal
 Macrofage:
• în ţesutul conjuctiv capsular şi septal, spaţiul perivascular şi în apropierea

2
timocitelor.
 Celule interdigitate dendritice:
• au originea în măduva osoasă
• se găsesc în zonele T dependente ale organelor limfoide periferice

2.1.3. STRUCTURA SPLINEI

Splina este acoperită de o capsulă fibroasă de cîţiva mm grosime. Pe

secţiune (colorată cu hematoxilină-eozină) se disting trei zone:
1. Pulpa albă
2. Zona marginală
3. Pulpa roşie

1. Pulpa albă:
 Este formată din ţesut limfatic care înconjoară vasele sanguine. Artera splenică,
după ce pătrunde prin hilul splenic, se divide în ramuri trabeculare şi apoi în ramuri
centrale care dau o serie de ramuri secundare, dintre care unele se termină înainte
de a părăsi pulpa albă, altele în zona marginală sau în pulpa roşie.
 Limfocitele sunt dispuse ca un manşon în jurul arterei centrale (periarteriolar
lymphatic sheath, PALS). Zona centrală, imediat periarteriolară este ocupată de
limfocite T, iar stroma din această zonă conţine celule interdigitate dendritice. Zona
periferică a PALS conţine limfocite B si T. în această zonă se găsesc şi foliculi
limfoizi formaţi din limfocite B. Foliculii pot fi:
 Primari, formaţi numai din limfocite adulte.
 Secundari care au:
• un centru germinativ format din celule tinere.
• o zonă periferică (mantaua), formată din limfocite mici, adulte.

2. Zona marginală:
 Este situată între pulpa albă şi cea roşie şi vine în contact cu mari cantităţi de
sînge.

3. Pulpa roşie:
 Este formată din sinusuri şi cordoane (planşa 1).
 Cordoanele primesc sînge direct din artere şi în această zonă circulaţia
este foarte lentă. sunt formate din:
• celule reticulare cu prelungiri care formează o reţea.
• fibre reticulinice.
 Sinusurile sunt canale venoase întortocheate care au un perete format din:
• celule endoteliale care nu sunt perfect coalescente rămînînd pori de 1-
1,5 μm (diametrul hematiei este de 7μ); acesti pori permit trecerea hematiilor
normale, foarte deformabile, din cordoane în sinusuri.
• membrană bazală.
• material fibrilar situat situat de jur împrejurul porilor şi care le restrîng
deschiderea.
 În pulpa roşie are loc condiţionarea eritrocitelor şi eliminarea celulelor
senescente sau anormale (rigide). în anomaliile eritrocitare (de exemplu în
sferocitoza ereditară) deformabilitatea hematiilor este foarte redusă, hematiile nu
pot trece prin cordoanele şi sinusurile splenice, ajung la un impas metabolic şi sunt
distruse de macrofagele splenice (vezi "Anemiile hemolitice").
 Structurile de susţinere ale parenchimului sunt formate din fibroblaşti şi fibre
reticulinice care formează filtre selective în funcţie de localizare pentru limfocitele

3
T, limfocitele B, macrofage, celule interdigitate, eritrocite, trombocite, granulocite.

2.1.4. STRUCTURA GANGLIONILOR LIMFATICI

Ganglionii limfatici sunt înconjuraţi de o capsulă fibroasă ale cărei

trabecule patrund în interiorul ganglionului. Pe secţiune, se disting trei zone
(planşa 2):
1. Cortexul
2. Paracortexul
3. Medulara
1. Cortexul:
 Este constituit din aglomerări de limfocite numite foliculi limfoizi formaţi din
limfocite B. Foliculii pot fi:
 Primari, formaţi din limfocite mici .
 Secundari, formaţi din:
• centru germinativ
• zona de manta
2. Paracortexul (cortexul difuz)
 Se găseşte între foliculi, fiind format din limfocite T.
3. Medulara:
 Este formată din cordoane de celule: limfocite, macrofage, plasmocite.
* În afară de limfocite, în ganglion se găsesc:
 Macrofage, în apropierea sinusurilor.
 Celule dendritice, în jurul foliculilor.
 Celule interdigitate în paracortex (zona T-dependentă).
 Vascularizatia ganglionului:
1. Vascularizaţia limfatică. Limfaticele aferente perforează capsula şi se varsă
în sinusul subcapsular din care pornesc apoi sinusuri subcorticale, care urmează
traiectul trabeculelor, ajung în medulară ca sinusuri medulare şi dau naştere
limfaticelor aferente care părăsesc ganglionul prin hil.
2. Vascularizaţia sanguină. Arterele intră prin hil, se ramifică în arteriole care
străbat cortexul de-a lungul trabeculelor, formează o reţea de capilare din care iau
naştere venulele care au traseu invers cu al arterelor şi părăsesc ganglionul prin
hil. Venulele care iau naştere imediat din reţeaua capilară au peretele format dintr-
un singur rînd de celule endoteliale înalte, cuboidale (high endothelial venules-
HEV) şi reprezintă zona prin care limfocitele migrează din circulaţia sanguină în
cea limfatică.

2.2. HEMATOPOIEZA

Hematopoieza reprezintă ansamblul mecanismelor care asigură înlocuirea

continuă şi regulată a celulelor sanguine.
Celulele sanguine, cu excepţia limfocitelor şi monocitelor sunt elemente
terminale ale diferitelor linii celulare, deci nu mai au capacitate de proliferare şi
diferenţiere; cu toate acestea, ele se găsesc în număr constant în sînge, deci sunt
reînnoite într-un ritm rapid.

2.2.1. HEMATOPOIEZA EMBRIONARĂ ŞI FETALĂ

Hematopoieza prenatală se desfăşoară în trei etape, după sediul
anatomic:
A. Mezoblastică

4
 B. Hepatică
C. Mieloidă

A. Etapa mezoblastică:
 Grupuri de celule celule mezenchimale din structurile extraembrionare formează
insule eritropoetice, formate din:
 Celule exterioare care formează un fel de endoteliu vascular şi se
presupune că ar fi celule stem embrionare.
 Celule interioare care devin libere în interiorul vasului, par megaloblastice şi
conţin cantităţi variabile de hemoglobină.
 De la 6 săptămîni activitatea hematopoietică a sacului vitelin începe să scadă,
devenind aproape inexistentă la 3 luni, cînd hematopoieza hepatică devine intensă.

B. Etapa hepatică:
 Hematopoieza hepatică este maximă în luna 3-4, şi scade progresiv începînd cu
luna a 6-a şi pînă la naştere.
 în etapa hepatică se formează toate elementele sanguine (hematii, leucocite,
trombocite).
 La sfîrşitul lunii a 3-a, timusul are un cortex bogat în limfocite şi o medulară
formată din eritroblaşti, mielocite şi limfocite.
 Din luna 3-4, iau naştere ganglionii limfatici. în această perioadă hematopoieza
se desfăşoară şi în splină şi rinichi.

C. Etapa mieloidă:
 Măduva osoasă (MO) începe să producă elemente figurate din luna a 5-a,
devenind în luna a 7-a cel mai important organ hematopoietic, iar după naştere, cu
exceptia unor situaţii patologice, reprezintă singurul sediu al hematopoiezei.
* Ficatul şi splina îşi păstrează potenţialul hematopoietic devenind sedii
extramedulare ale hematopoiezei în condiţii patologice, cum se va vedea din
studiul patologiei hematologice.

2.2.2. HEMATOPOIEZA POSTNATALĂ

Hematopoieza postnatală îşi are sediul în MO.

 La naştere, măduva hematopoietică este ubicvitară, dar progresiv activitatea
hematopoietică se restrînge aşa încît la adolescenţă este reprezentată de măduva
conţinută în oasele late, vertebre şi epifizele oaselor lungi.
 Hematopoieza este asigurată de celule cu capacitate mare de proliferare şi
autoreînnoire - celule stem (suşe) pluripotente, care se diferenţiază, dînd
naştere tuturor liniilor celulare (eritrocite, granulocite, monocite, trombocite,
limfocite), sub inluenţa micromediului medular.

I. Celula stem hematopoietică (CSH)

 Conceptul de CSH.
 Existenţa unei CSH pluripotente s-a pus în evidenţă prima dată în
experienţe pe şoareci. Şoarecele este iradiat cu 1000 R, doză care distruge toate
celulele hematopoietice. Se efectuează o grefă singeneică (donatorul este un
şoarece "geamăn") pe cale venoasă, cu un număr mic de celule medulare în
suspensie. După sacrificarea animalului (în ziua a 10-a), apar în splină colonii
celulare macroscopice (2x10 celule), de unde denumirea celulelor stem unităţi
formatoare de colonii splenice (CFU-S). Aceste celule sunt capabile să refacă
întreaga hematopoieză.
 La om, o celulă asemănătoare unităţii formatoare de colonii splenice (CFU-

5
S) s-a pus în evidenţă în culturi medulare, fiind denumită unitate formatoare de
colonii blastice (CFU-Bl). Aceste colonii sunt clonale, adică derivă din proliferarea
unei singure celule; argumente în acest sens sînt:
• numărul coloniilor creşte proporţional cu numărul coloniilor injectate

Figura 1. Reprezentarea schematică a hematopoiezei

• regăsirea unui marker citogenetic în toate liniile derivate dintr-o clonă

 Capacitatea de autoreînnoire a CSH.
 Prin diviziune, CSH dă naştere:
• unei CSH orientată spre o anumită linie, cu capacitate de diferenţiere
• unei CSH identică cu celula mamă, care reface rezervorul de celule
stem.
 Capacitatea de diferenţiere a CSH.
 La un moment dat, CSH pluripotentă se diferenţiază, dînd naştere celor
două CSH multipotente:
• mieloidă -CFU-GEMM (Unitate formatoare de colonii granulo-eritro-
megacario-monocitare)
• limfoidă -CFU-L (Unitate formatoare de colonii limfoide).
 CSH multipotentă mieloidă (CFU-GEMM) dă naştere seriilor:
• eritrocitară: CFU-E (Unitate formatoare de colonii eritroide)
• granulo-monocitară: CFU-GM (Unitate formatoare de colonii granulo-
monocitare)
• megacariocitară -CFU-MK (Unitate formatoare de colonii
megacariocitare)
 CSH multipotentă limfoidă dă naştere progenitorilor limfocitelor T şi B.
 Celulele stem multipotente dau naştere deci progenitorilor, celule
orientate spre o anumită linie, fără capacitate de autoreînnoire, neidentificabile
morfologic.
 Prin diferenţierea progenitorilor iau naştere precursorii diferitelor serii,
elemente tinere, identificabile morfologic.
6
2.2.2.1. ERITROPOIEZA

Celula stem mieloidă dă naştere progenitorilor eritrocitari:

 Progenitori eritrocitari:
 BFU-E (Burst forming unit-erythroid) sunt cei mai tineri progenitori ai seriei
eritrocitare.

• coloniile sunt independente de eritropoietină (Epo) şi dependente de

inerleukina 3 (IL3). (vezi reglarea hematopoiezei)
 CFU-E (Colony forming unit-erythroid) sint progenitori mai diferenţiaţi:
• dau naştere unor colonii mici formate din 8-100 eritroblaşti.
• sunt dependente de Epo.
 Precursorii eritrocitari - celule identificabile morfologic sînt:
 Proeritroblastul:
• celulă rotundă sau ovalară de dimensiune medie sau mare (14-19μ).
• nucleul este mare cu nucleoli.
• citoplasma este puţină, bazofilă, mai condensată, spre deosebire de
mieloblast sau limfoblast.
 Eritroblastul bazofil:
• asemănător cu proeritroblastul, dar nucleolii sunt mai puţin vizibili.
• celula este de talie mai mică (12-17μ).
7
 • începe condensarea cromatinei.
• citoplasma este bazofilă.
 Eritroblastul policromatofil:
• celula este mai mică (12-15μ, fără nucleoli.
• în citoplasmă apar zone roz pale, ca expresie a hemoglobinei (Hb).
 Eritroblastul ortocromatic:
• este cel mai mic precursor (8-12).
• nucleul devine picnotic cu cromatina condensată.
• citoplasma este roz, cu conţinut bogat în Hb.
 Reticulocitul:
• după expulzarea nucleului celula devine reticulocit.
• este de talie mai mare decît eritrocitul
• conţine organite celulare: ribozomi, aparat Golgi, mitocondrii.
 Producerea de reticulocite din proeritroblast durează 3-5 zile. înainte de a
părăsi măduva, reticulocitele petrec 1-2 zile la acest nivel. Durata de viaţă a
eritrocitelor este de 120 de zile.

2.2.2.2. GRANULOPOIEZA

Celula stem mieloidă dă naştere progenitorilor seriei granulocitare:

 Progenitorii granulocitari:
 CFU-GM este o populaţie celulară heterogenă. Unii autori disting un
progenitor bipotent (preCFU-GM) care dă naştere unor colonii formate din
neutrofile şi monocite şi progenitori unipotenţi care dau naştere numai neutrofilelor
CFU-G sau numai monocitelor CFU-M.
 Precursorii seriei granulocitare sînt:
 Mieloblastul (Mbl):
• celulă imatură, se găseşte numai în MO.
• în condiţii normale nu este prezentă în sîngele periferic (SP).
• nucleul este rotund sau oval cu cromatină fină, difuză şi conţine 2-5
nucleoli.
• citoplasma este puţină, reticulară, hipogranulară sau agranulară.
 Promielocitul (Pmc):
• de talie mai mare decît mieloblastul.
• nucleul este rotund sau ovalar cu cromatină difuză, iar nucleolii sunt mai
puţin vizibili.
• apar granulele primare (vezi structura granulocitului matur).
 Mielocitul (Mc)
• nucleul este uşor excentric, cu cromatină grunjoasă.
• bazofilia citoplasmei se reduce.
• apar granulele secundare (vezi structura granulocitului matur).
 Metamielocitul (Mmc)
• nucleul este în formă de potcoavă, fără nucleoli, cu cromatina mai densă.
 Precursorii seriei monocitare sînt:
 Monoblastul (Mobl)
• nu este identificabil morfologic în MO.
• nucleul este mare, cu incizură minimă şi 1-2 nucleoli.
• citoplasma este intens bazofilă.
 Promonocitul (Pmoc)

8
 • citoplasma este granulară.
• granulele conţin esterază nespecifică. (importantă pentru identificarea
liniei monocitare prin metode citochimice), lizozim, arilsulfatază, fosfatază acidă.
 Eozinofilele şi bazofilele iau naştere în MO, asemănător neutrofilelor, dar din
progenitori diferiţi: CFU-Eo, respectiv CFU-Bazo, urmînd apoi aceleaşi etape de
diferenţiere (Mbl, Pmc, Mc, Mmc).

2.2.2.3. MEGACARIOPOIEZA

 Progenitorii seriei megacariocitare sînt:

 CFU-MK
• este un compartiment heterogen, cu grade diferite de diferenţiere,
asemănător seriei eritrocitare (CFU-GM, BFU-GM)
• sunt celule diploide, spre deosebire de megacariocite, care sunt
poliploide.
 Precursorii seriei megacariocitare sînt:
 Megacarioblastul:
• celulă ceva mai voluminoasă decît blaştii altor serii (>14μ).
• raportul nucleo-citoplasmatic este mare.
• nucleul este rotund, cu nucleoli.
• citoplasma este bazofilă, fără granule.
 Megacariocitul bazofil:
• mai mare decît megacarioblastul.
• nucleul este polilobat.
• citoplasma este intens bazofilă şi poate conţine cîteva granulaţii azurofile.
 Megacariocitul granular:
• raportul nucleo-citoplasmatic este mic.
• nucleul este multilobat şi conţine 4n, 8n, 16n, 32n, rar 64n cromozomi
(este o celulă poliploidă).
• citoplasma este acidofilă şi plină de granule, iar cînd acestea se
grupează (10-12), megacariocitul devine trombocitogen.
* Maturarea nucleului are loc prin endomitoze, proces prin care se dublează
materialul nuclear fără diviziunea citoplasmei. Rezultă deci o celulă poliploidă care
conţine 4n, 8n, 16n, 32n, rar 64n cromozomi.
* Maturarea citoplasmeei se caracterizează printr-o creştere progresivă a
volumului ei şi reducerea bazofiliei.
• principalii markeri ai megacariocitelor sunt peroxidaza plachetară,
acetilcolinesteraza şi antigenele plachetare: glicoproteinele IIb şi IIIa, factorul Von
Willebrand, trombospondina.
• din prelungirile citoplasmatice ale megacariocitelor iau naştere
trombocitele.

2.2.2.4. LIMFOCITOPOEZA

Limfocitele au originea în celula stem multipotentă limfoidă (CFU-L).

 Un număr de celule stem limfoide migrează din maduvă în timus unde
proliferează şi se diferenţiază dobîndind caractere de limfocit T.
 Alte celule stem limfoide ramîn în maduvă şi/sau recirculă între măduvă şi
teritoriile limfoide periferice (ganglioni, splină, structurile limfoide intestinale), se
divid şi se diferenţiază, dînd naştere limfocitelor B.
 Proliferarea limfocitelor B şi T în organele limfoide periferice depinde de
9
stimularea antigenică.

2.2.3. REGLAREA HEMATOPOIEZEI

Menţinerea numărului şi proporţiei de elemente la parametri normali, (deşi

celulele sanguine au durata de viaţă limitată) şi adaptarea la diferite solicitări sunt
rezultatul unor mecanisme de reglare extrem de complexe. Componentele care
interacţionează funcţional în cadrul acestor mecanisme sunt teoretic împărţite în 5
compartimente:
1. Micromediul
2. Celulele stem
3. Celulele progenitoare
4. Celulele precursoare si mature
5. Celulele accesorii

1. Micromediul, format din celule endoteliale, fibroblaşti, adipocite, macrofage,

celule reticulare este indispensabil pentru proliferarea şi diferenţierea celulelor
stem hematopoietice. Experimental s-a dovedit că diferenţierea unei celule stem
spre o anumită linie depinde de micromediu: ea se va diferenţia spre linia mieloidă
în contact cu stroma medulară sau spre linia eritrocitară în contact cu stroma
splenică.
* În studiile clinice, după iradiere corporeală totală în vederea transplantului
medular, cazurile de nonpriză a grefei se datorează în cea mai mare parte alterării
micromediului medular.

2. Celulele stem se caracterizează printr-o capacitate mare de autoreînnoire şi

diferenţiere sub influenţa micromediului.

3. Celulele progenitoare sunt celule cu capacitate de autoreînnoire limitată, dar

cu o exprimată capacitate de diferenţiere.

4. Celulele precursoare au capacitate de diviziune limitată şi se diferenţiază spre

celule mature, competente. Precursorii sunt primele celule identificabile morfologic.

5. Celulele accesorii sunt limfocite T, celule NK (natural kiler), monocite, etc.

 Între aceste compartimente există interacţiuni:

a. directe - prin contact celulă-celulă sau prin intermediul matricei
extracelulare.
b. indirecte - prin intermediul unor mediatori numiţi citokine.
a. Interacţiunea directă, prin contact celulă-celulă se poate realiza prin molecule
de adeziune exprimate pe celulele stromale şi care au corespondent pe celulele
hematopoietice.

Tabel 1. Molecule de adeziune implicată în interacţiunea celulă-celulă.

Molecule de adeziune Celulele de care se leagă

limfocite
Adezine vasculare celule stromale
Lectine celule stem
progenitori
Fibronectina Mai multe tipuri celulare
Receptorul N-CAM
10
 LFA-1
Limfocite
Familia integrinelor BFU-E
CFU-GM

* Existenţa acestor molecule de adeziune explică de ce transplantul medular se

poate face pe cale intravenoasă.
* Exprimarea liganzilor pentru receptorii celulei stem de către celulele stromale ale
ficatului sau splinei ar putea explica hematopoieza extramedulară care apare în
condiţii patologice (metaplazie mieloidă cu mielofibroză).

 Interacţiunea celulă-celulă se poate face şi prin intermediul unor factori de

creştere adsorbiţi pe matricea extracelulară (MEC) sau pe celulele stromale (de
exemplu interleukina 1, factorul de crestere monocitar M-CSF, etc.).
b. Interacţiunea indirectă se poate realiza prin intermediul unor substanţe numite
citokine (iniţial au fost denumite interleukine - molecule de comunicare între
leucocite, sau limfokine - molecule de comunicare între limfocite).
 Citokinele se pot clasifica după:
a. celula ţintă şi efectul biologic principal în:
- citokine hematopoietice (factori de creştere)
- citokine inflamatorii
b. modul de acţiune:
- multipotente: acţionează la nivelul progenitorilor
- specifice pentru o anumită linie (cu specificitate de lineaj)
- sinergice: care singure nu au efect
 Citokinele au 2 proprietăţi importante:
1. Redondanţa: citokine diferite exercită acelaşi efect asupra unei celule
ţintă.
2. Pleiotropia: o anumită citokină determină răspunsuri diferite în celule
diferite. (interleukina 6 stimulează proliferarea megacariocitelor şi sinteza
proteinelor de fază acută).
 Principalele citokine care stimulează hematopoieza sînt:
A. Factorii de creştere hematopoietici
B. Factorii de creştere nehematopoietici

A. Factorii de crestere hematopoietici:

Factorii de crestere hematopoetici sunt proteine sau glicoproteine solubile care
intervin ca mediatori solubili in comunicarea intercelulara si sunt indispensabili
pentru supravietuirea, proliferarea si diferentierea in vitro a progenitorilor primitivi.
Uniii factori de crestere:Interleukina 1(IL1), Interleukina 6(IL6) si factorul de
crestere al celulei stem(Stem cell factor:SCF) actioneaza asupra progenitorilor
primitivi
Altii, cum sunt Interleukina 3(IL3), si factorul de crestere granulo-monocitar (GM-
CSF) actioneaza asupra progenitorilor interemediari.
Unii factori de crestere actioneaza asupra progenitorilor tardivi,si anume
eritropoetina care actioneaza asupra progenitorilor seriei eritrocitare, factorul de
crestere granulocitar:G-CSF care actioneaza asupra pprogenitorilor granulocitari,
factorul de crestere monocitar, care actioneaza asupra progenitorilor monocitari
Factorii de crester nu actioneaza numai asupra unei singure etape de diferentiere
a progenitorilor ci asupra mai multor etape de diferentiere.Astfel trombopoetina
actioneaza de la stadiul de progenitor pana la maturatia plachetara.
Factorii de crestere actioneaza prin legarea de receptori specifici.Cu rare exceptii,
fiecare factor de crestere poseda propriul receptor.Receptorii factorilor de crestere
11
pot fi:
a)-cu activitate tirozinkinazica intrinseca:
din aceasta categorie fac parte: receptorul factorului de crestere al celulei
stem:stem cell factor-c-kit, receptorul factorului de crestere monocitar-M-CSF-c-
fms, etc
sunt formati din doua subunitati identice care se unesc prin homodimerizare
cand factorul de crestere interactioneaza cu domeniul lor extracelular.Prin aceasta
homodimerizare se activeaza functia tirozinkinazica a portiunii intracitoplasmatice,
si declanseaza fosforilarea mesagerilor de ordinul II care transmit semnalul la
nucleu
receptori fara activitate tirozinkinazica
-fac parte receptorul IL3, al factorului de crester granulo-monocitar-GM-CSF, al
inerleukinei5, al interleukinei 6, al factorului de crestere granulocitar, al
eritropoetinei, etc
-sunt formati din doua subunitati, uana permite legarea factorului de crestere, iar
cealalta transmte semnalul in interiorul celulei.Legarea citochinelor de domeniul
extracelular,determina modificarea conformationala a portiunii intracitoplasmatice
care se leaga de proteinelecitoplasmatice din familia Jak., cu functie de
tirozinchinazica, activandu-leAcestea din urma permit transmiterea semnalului la
nucleu prin fosforilarea substratului STAT.
Prin aceste mecanisme, factorii de crestere indeplinesc doua functii bine
documentate:
-inhiba apoptoza
-stimuleaza proloferarea si diferentierea celulara, scurtand faza G1 al ciclului
celular si grabind intrarea celulelor in faza S.
.Intelegerea mecanismelor de actiune ale factorilor de crestere permite intelegerea
aplicabilitatii lor in practica clinica:factorul de crestere granulocitar-G-CSF se
foloseste in practica penrtu a stimula refacerea hematopoezei in urma
tratamentelor myelotoxice.

REGLAREA NEGATIVĂ A HEMATOPOIEZEI

 Celulele implicate în reglarea negativă sînt:
 Limfocitele T - mecanismul nu este bine cunoscut: secreţia unei limfokine
sau activitate citotoxică ?
 Celulele NK (natural killer) - inhibă diferenţierea unor progenitori: CFU-
GEMM, BFU-E.
 Monocitele/macrofagele.
 Fatorii umorali inhibitori ai hematopoiezei sînt:
 Prostaglandinele E - inhibă în special diferenţierea monocitară.
 Interferonii α, β, γ - inhibă: CFU-GEMM, BFU-E, CFU-NK, CFU-GM.
 Isoferitinele acide
 Lactoferina, secretată de granulocitele neutrofile
 Factorul de necroză tumorală: TNF α şi TNF β
• α - eliberat de macrofage, limfocitele T, celulele NK.
• β - eliberat de limfocite.
 TGF β (transforming grow factor β)
• implicat în reglarea negativă a megacariopoiezei.
• inhibă proliferarea CFU-E şi CFU-GM.

2.2.4. STRUCTURA ŞI FUNCŢIA CELULELOR SANGUINE MATURE

I. Eritrocitul matur este o celulă anucleată formată dintr-o membrana celulară

12
care înconjoară un conţinut format în mare parte din hemoglobină.
 Forma:
• disc biconcav
• pe frotiu, rotund, cu o zonă centrală palidă
• forma este adaptată funcţiei:
- raportul suprafaţă/volum este maxim, facilitînd transportul de O 2
- este foarte deformabil (mult mai deformabil decît o sferă)
 Structura:
1. Membrana eritrocitară este formată din lipide şi proteine (planşa 3):
 Lipidele:
• dublu strat în care lipidele sunt orientate cu partea hidrofilă spre exterior
şi partea hidrofobă spre interior.
• sunt reprezentate de fosfolipide şi colesterol neesterificat.
* pierderea de colesterol  reducerea suprafeţei eritrocitului  sferocit.
* excesul de colesterol (deficit de LCAT)  creşterea suprafeţei
eritrocitare  hematii în ţintă.
 Proteinele:
• plutesc în "marea" de lipide.
• sunt fie integrale, fie periferice (ataşate printr-o ancoră de fosfotidil -
inozitol).
• proteinele sunt : a) structurale; b) enzime;
c) proteine de transport.
a. Proteine structurale:
• Glicoforina A - pe ea se ataşează Ag de grup sanguin.
• Glicoforina B, C, interacţionează cu citoscheletul prin legarea ankirinei.
• Proteinele sistemului Rh.
• Spectrina este formata din 2 lanţuri α, 2 lanţuri β care formează
heterodimeri prin aliniere în perechi antiparalele.
• Actina (banda 5), polimerizează în filamente care activează miozina, iar
complexul format activează ATPaza.
• Proteina 4.1 - rol în interacţiunea spectrină - actină.
• Ankirina are rol în ataşarea citoskeletului la membrană.
* Deficitul sau anomaliile unora din aceste proteine citoscheletice determină
modificarea formei eritrocitului. Astfel, eliptocitoza, sferocitoza, piropoikilocitoza,
rezultă din diferite defecte ale spectrinei, ankirinei, proteinei 4.1, glicoforinei C.
b. Enzime:
• proteinkinaze
• glicozidaze, fosfataze acide
• acetilcolinesteraza
c. Proteine de transport:
• ATPaze - Na-K dependente, Ca-Mg, Mg
 Hemoglobina (Hb):
 Reprezintă 90% din greutatea uscată a eritrocitului matur.
 Structura:
• este un tetramer format din 2 perechi de lanţuri polipeptidice - globina.
• de fiecare din cele 4 lanţuri este ataşată o grupare prostetică - hemul.
• în viaţa intrauterină - în perioada mezoblastică, prima hemoglobină
sintetizată este Hb Gower I - formată din 2 lanţuri ζ (zeta) şi 2 lanţuri ε (epsilon).
• în perioada de tranziţie spre hematopoieza hepatică, se pot detecta Hb
Gower II (α2ε2), Hb Portland (ε2, γ2).
• din săptămîna a 13-a predomină hemoglobina fetală (HbF = α2γ2), care
scade pînă la naştere, crescînd în schimb concentraţia HbA 1 (α2β2).
 Funcţia Hb:
13
 1. Transportul oxigenului:
• fiecare gram de Hb leagă 1,39 ml O 2
• saturarea Hb cu O 2 depinde de presiunea parţială a oxigenului, care
variază de la 100 mm în sîngele arterial, la 35 mm în sîngele venos şi este
descrisă prin curba de disociere a Hb.
• afinitatea Hb pentru O 2 se exprimă prin presiunea O 2 la care se
realizează saturarea a 50% din Hb.
• factorii care influenţează afinitatea Hb pentru O 2 sunt pH -ul (efectul
Bohr) şi concentraţia de 2,3 difosfoglicerat (2,3 DPG).
- în condiţii de acidoză, afinitatea Hb pentru O 2 scade, favorizînd
eliberarea O2 de către ţesuturi, iar curba se deplasează spre stînga.
- creşterea 2,3 DPG, în hipoxie (expunere la altitudine, boli cardio-
pulmonare, anemie, oxidanţi: albastru de metilen), determină scăderea afinităţii Hb
pentru O2 şi facilitează eliberarea oxigenului în ţesuturi.
- scăderea concentraţiei de 2,3 DPG duce la creşterea afinităţii Hb
pentru O2.
- Hb şi 2,3 DPG scad concentraţia Cl- intracelular şi determină
scăderea pH -ului, care prin efectul Bohr scade afinitatea Hb pentru oxigen.
* Pentru a lega reversibil oxigenul, fierul din hem trebuie să fie în stare redusă
(Fe2+), deci trebuie protejat de agenţii oxidanţi exogeni sau endogeni. În anumite
condiţii cum ar fi expunerea la substanţe toxice sau medicamente oxidante,
anomalii ale mecanismelor intrinseci de protecţie antioxidativă, anomalii genetice
ale Hb care afectează stabilitatea globinei, mecanismele antioxidative sunt
depăşite, iar Hb devine nefuncţională.
2. Transportul CO2
• Spre deosebire de transportul oxigenului, transportul de CO 2 nu se face
prin legare directă de hem.
• CO2 difuzează liber în eritrocit unde sub acţiunea anhidrazei carbonice se
formează acid carbonic, care disociază apoi în H+ şi HO3.
• H+ este acceptat de Hb deoxigenată.
• Bicarbonatul traversează membrana eritrocitară liber sau este schimbat
în Cl-.

 Metabolismul energetic al eritrocitului. Căile cele mai importante de

producere a energiei sînt:
 Glicoliza anaerobă (Calea Embden Meyerhof)
• cele mai importante enzime implicate sînt: piruvat kinaza (PK), fosfo-
fructo-kinaza (PFK), hexokinaza (HK).
• produşii glicolizei anaerobe: NAD, ATP, DPG.
 Şuntul pentozo-fosfat
• cel mai important produs al căii este NADPH cu rol în reducerea glutationului
oxidat, cel mai important agent antioxidant. în metabolismul glutationului intervin o
serie de enzime: glutation peroxidaza, glucozo 6-fosfat dehidrogenaza (G6PD),
glutation reductaza.
 Distrugerea eritrocitelor. Eritrocitul matur nu are organite celulare, deci nu este
capabil de sinteză proteică şi autoreparaţie, aşa încît durata lui de viaţă este
limitată (120 zile).
 În anumite afecţiuni (anemiile hemolitice), are loc distrugerea prematură a
eritrocitelor, cu scurtarea duratei de viaţă.
 Distrugerea eritrocitelor poate fi:
• extravasculară (în splină sau în ficat) (80-90%), fără eliberare de Hb în
plasmă.
• intravasculară, cu eliberare de Hb în plasmă.
14
 Catabolismul hemoglobinei:
 Sub acţiunea unor enzime (hemoxigenaza), hemul este transformat mai
întîi în biliverdină şi apoi în bilirubină. După formarea bilirubinei, ea apare în
sînge.Concentraţia bilirubinei depinde de rata sinteză şi de clearance-ul hepatic.
 Bilirubina este prezentă în plasmă sub două forme:
• neconjugată (indirectă, insolubilă în apă).
• conjugată (directă, solubilă).
 Bilirubina neconjugată ajunge la ficat, unde are loc preluarea, conjugarea şi
excreţia ei. în continuare este excretată în duoden, împreună cu alţi componenţi ai
bilei. în intestinul terminal şi colon, din bilirubină se formează urobilinogenul (UBG)
care dă culoarea fecalelor. 10-20% din UBG se absoarbe, ajunge la ficat (circuitul
entero-hepatic), fiind apoi filtrat prin rinichi.
* Valoarea normală a bilirubinei în ser este ≈ 1 mg%. în anemiile hemolitice, rata
de sinteză mult crescută, determină creştea bilirubinei indirecte.

II. Granulocitul neutrofil

 Morfologie:
 Este o celulă de 12 - 14 μ.
 Neutrofilul se găseşte în circulaţie 6-8 ore, apoi intră în ţesuturi unde îşi
exercită funcţiile specifice.
 Nucleul este format din mai mulţi lobi (2-5) uniţi printr-un filament de
cromatină.
 Citoplasma este roz, cu conţinut mare de glicogen.
 Conţine numeroase granule primare şi secundare.
• granulele primare încep să apară din stadiul de promielocit, după care se
reduc ca număr; ele conţin:
- fosfatază acidă
- mieloperoxidază = enzimă specifică liniei mieloide, care se pune
în evidenţă printr-o reacţie citochimică
- elastaza
- catepsina G
- lizozim
• granulele secundare conţin:
- fosfatază alcalină (FAL)
- lactoferină
- transcobalamine
 Markeri imunologici. Din stadiul de celulă stem, pînă la maturitate, celulele liniei
granulocitare exprimă markeri de suprafaţă - denumiţi CD (cluster designation),
care se pun în evidenţă prin anticorpi monoclonali.
 Celulele imature (celula stem şi primii progenitori), exprimă CD35 şi CD34,
care dispar relativ repede (în stadiul de mieloblast).
 CD15 şi CD13 sunt markeri speciifici liniei granulocitare, care persistă pînă
la maturitate.
 Granulocitul neutrofil matur posedă şi:
• receptor pentru fragmentul Fc al IgG (CD16, CDW32)
• receptor pentru fracţiunile C3b şi C5a ale complementului
• integrine (LFA1, CD11, CD18) implicate în adezivitate.
15
 Funcţiile neutrofilului:
 Fagocitoza - cuprinde mai multe etape:
• migrarea neutrofilelor spre sediul infecţiei, sub acţiunea unor mediatori
(agenţi chemotactici)
• recunoaşterea particulelor (microorganismelor) şi ataşarea lor
• ingestia şi degranularea
• digestia - realizată prinmecanisme dependente de O 2 (radicali oxid,
mieloperoxidaza) şi mecanisme independente de O2 (lizozim, lactoferina, etc.)
 Funcţia secretorie constă în eliberarea enzimelor (hialuronidaza,
transcobalaminele, lizozimul şi histamina) din granule.

III. Granulocitul eozinofil

 Morfologie:
 Nucleul este bilobat.
 Citoplasma conţine granulaţii mai mari decît în cazul granulocitului neutrofil.
Granulaţiile conţin:
• proteina cationică
• proteina bazică majoră (formează cristalele Charcot - Leyden)
• neurotoxina
• β-glucuronidaza
• arilsulfataza
 Funcţiile:
 Participă la reacţiile de hipersensibilitate.
 Fagocitează particule străine sau complexe Ag - Ac.
 Au proprietăţi bactericide prin eliberarea O 2, H2O2.

IV. Granulocitul bazofil

 Morfologie:
 Prezintă granulaţii mari, metacromatice, de culoare neagră, care acoperă
parţial şi nucleul. Granulaţiile conţin:
• mieloperoxidază
• heparină
• histamine
• SRSA (slow reacting substance of anaphylaxy)
• kalicreina
• factorul chemotactic al eozinofilelor
• în ţesuturi, se transformă în mastocite
 Funcţii:
 Au rol în reactiile de hipersensibilitate.
 Inhibă degranularea neutrofilelor.
 Suprimă anumite funcţii ale limfocitelor T.
 Au rol în inflamaţie.

V. Monocitul/ Macrofagul
 Morfologie:
A. Monocitul:
 Celulă de talie mare (15 μ).
 Se află în circulaţie 16-36 ore după care intră în ţesuturi.
 Nucleul este mare, central, oval sau incizat, fără nucleoli.
 Citoplasma este abundentă, albastru gri, cu numeroase vacuole şi
granule, care dau un aspect de sticlă mată.
B. Macrofagul:
16
  Reprezintă varianta tisulară a monocitului.
 Se diferenţiază în funcţie de condiţiile locale.
 Au formă neregulată, citoplasmă abundentă cu granule şi vacuole.
 Funcţii:
 Îndepartează celulele moarte, senescente sau alterate de particule străine.
 Reglează funcţiile altor celule.
 Pregătesc şi prezintă antigenul în reacţiile imune.
 Participă la diferite reacţii inflamatorii.
 Au rol în distrugerea celulelor tumorale şi a microbilor.

V. Limfocitul
Limfocitele sunt celule capabile de a se combina cu un antigen, datorită
unui receptor membranar specific.
 Există 2 tipuri moleculare de receptori:
 Imunoglobulinele de membrană, specifice limfocitelor B.
 Receptorul T, specific limfocitelor T.
 Interacţiunea antigenului cu receptorul declanşează o cascadă de evenimente
celulare şi umorale, care duc la eliminarea antigenului. Identificarea limfocitelor B
şi T se face prin anticorpi monoclonali.
 Markeri fenotipici specifici limfocitelor T:
 CD2 este un marker panT (majoritatea timocitelor şi limfocitelor posedă
acest marker).
• este receptorul pentru hematiile de oaie (limfocitele T se pot identifica şi
prin rozetare cu hematii de oaie).
 CD3 este un complex de 3 molecule, strîns legate de receptorul T. Este tot
marker panT.
• transmite în celule mesajul dat de antigen, combinat cu receptorul T.
 Receptorii T au 2 lanţuri α şi β.
• există şi receptorul γ/δ, dar aceste celule sunt minoritare.
 CD4 este caracteristic limfocitelor T helper (T H).
• porţiunea extramembranară prezintă un situs pentru moleculele de clasa
a II-a ale complexului major de histocompatibilitate (MHC).
 CD8 este caracteristic limfocitelor T supresoare (T S).
• porţiunea extramembranară leagă moleculele de clasa a I-a ale MHC.
 Markeri de activare. Prin interacţiunea antigenului cu receptorul T, limfocitul
T intră în ciclul celular şi exprimă pe suprafaţă, markeri de activare:
• CD25: receptorul pentru IL2.
• Receptorul pentru transferină.
 Etapele de diferenţiere ale limfocitelor T. Celulele suşe medulare, orientate
spre linia T, colonizează timusul. Primele diviziuni celulare au loc în cortex. în
această zonă se găsesc timocite tinere (vezi structura timusului), care sunt CD4 -,
CD8-.
• După apariţia receptorului T, începe "educarea limfocitelor T" pentru
recunoaşterea structurilor proprii. Celulele stromale (macrofage, celule
interdigitate), exprimă molecule de histocompatibilitate de clasa a I-a şi a II-a şi
determină apariţia markerilor CD8, respectiv CD4 şi diferenţierea limfocitelor în T S
şi TH.

 Markeri fenotipici specifici limfocitelor B

 Imunoglobulinele de suprafaţă (SIg) şi citoplasmatice (CIg) reprezintă primii
17
markeri folosiţi pentru identificarea acestora.
• limfocitele preB (SIg-, CIg-) nu exprimă imunoglobulinele de suprafaţă şi
au cantităţi mici de lanţuri μ intracitoplasmatice, fără lanţ uşor.
• limfocitele B mature, (sIg +, cIg-) au imunoglobulină de suprafaţă, 2/3
exprimă lanţuri k şi 1/3 lanţuri λ.
 CD19 apare timpuriu, în compartimentul preB.
 CD20 apare ceva mai tîrziu, tot în compartimentul preB.
 CD21 este receptorul pentru virusul Ebstein Barr şi componenta C 3d a
complementului.
 CD10 apare la celulele preB, apoi dispare; se pune în evidenţă în leucemiile
acute limfoblastice şi pe limfocitele adulte din limfomele foliculare.
 CD5 a fost considerat iniţial exclusiv un marker panT.
• este însă prezent şi pe limfocitele B din leucemia limfatică cronică.
 Etapele diferenţierii limfocitelor B. Există 3 compartimente succesive de
maturaţie:
• limfocitul preB (sIg-, cIg-).
• limfocitul B matur (sIg+, cIg-).
• plasmocitul CIg+, care apare după stimularea antigenică a limfocitului B şi
secretă Ig.
 Plasmocitul:
 Este o celulă rotundă sau ovală.
 Are nucleu excentric, cu cromatina în blocuri.
 Citoplasma este intens bazofilă, datorită concentraţiei mari de
ribonucleoproteină.
 Cisternele reticulului endoplasmatic sunt destinse de un material granular,
dînd naştere corpusculilor Russell, formaţi din imunoglobuline.

Bibliografie selectiva

1. Chan JYH, Watt SM.Adhesion receptors on hematopoietic progenitor cells.Br J

Haematol 2001;112:541-557
2. Greenberg AW, Kerr WG, Hammer DA.Relationship between selectin-
mediated rolling hematopoietic stem and progenitor cells and progression in
hematopoietic development.Blood 2000;95:478-486
3. Wright DE, Bowman EP, Wagers AJ, et al.Hematopoietic stem cells are
unikely selective in their migratory response to chemokines.J.Exp Med
2002;195:1145-1154
4. Nerlov C, Tenen DG, Graf T.Regulatory interactions between transcription
factors and their role in hematopoietic lineage determinationOxford University
Press 2001;363-367
5. Sbahoun GHmatologie clinique et biologique, Arnette Grouppe Liaisons SA
2005:4-27

18