Sunteți pe pagina 1din 9

Definiţia

Definiţia este operaţia de precizare a extensiunii sau intensiunii


termenilor.
Este o operaţie complexă, conjugând în moduri diferite operaţiile
simple prezentate anterior.
Definiţia are formă propoziţională. Termenii se definesc prin
intermediul altor termeni:

A=dfB

Definiţia conţine un termen de definit (definiendum), unul sau mai


mulţi termeni prin care se defineşte (definiens) şi relaţia de
echivalenţă între aceste două părţi.

Definiţia redă semnificaţia şi sensul termenilor. Acestea alcătuiesc


conţinutul definiţiei.

Definiţia delimitează şi ordonează obiectele, îndeplinind mai multe


funcţii cognitive. Astfel,

fixează experienţele de cunoaştere,


precizează înţelesul termenilor, permiţând introducerea de termeni
noi şi facilitând traducerea expresiilor,
susţine folosirea colectivă a termenilor.

După procedeul de definire, definiţiile pot fi denotative sau contative.

Definiţiile denotative evidenţiază extensiunea termenului de definit.


Definiţiile conotative evidenţiază intensiunea acestuia.
Fiecare dintre aceste tipuri de definiţii pot fi, la rândul lor, de mai multe
feluri:

Definiţii denotative
1. prin exemplificare, adică prin indicarea unui element din
extensiunea definitului. Roman istoric este, de exemplu, „Fraţii Jderi” e o
definiţie prin exemplificare.

2. prin enumerare, adică prin indicarea tuturor elementelor


cunoscute din extensiunea definitului. De exemplu, Metale alcaline sunt
următoarele elemente: Li, Ka, Na, Rb, Cs, Fr.
3. prin indicare (sau definiţie ostensivă), adică printr-un gest de
arătare însoţit de o expresie de felul Acesta este...., Iată un.... De
exemplu, Regina-nopţii este această floare.

Definiţiile denotative sunt utile, dar imprecise, înlocuind generalul


prin particular sau singular.

Definiţii conotative
1. prin sinonime, adică prin indicarea unui termen cu aceeaşi (sau
cât mai apropiată, rareori există sinonimie absolută) extensiune.
Sunt definiţii de dicţionar. Ex: CREIÓN s. condei, (pop. și fam.)
plaivaz, (înv. și reg.) plumb, (înv., în Transilv. și Ban.) ceruză.

2. prin gen proxim şi diferenţă specifică, adică prin introducerea


termenului de definit în genul său şi diferenţierea acestuia de
ceilalţi termeni incluşi în gen. Pentru a fi corectă, o definiţie de
acest tip trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
genul să fie proxim (adică imediat supraordonat),
diferenţa să fie specifică (adică o notă proprie în
intensiunea definitului care să îl deosebească de celelalte
specii ale genului proxim),
un termen poate fi inclus succesiv în genuri proxime
diferite numai prin indicarea unor diferenţe specifice aferente,
diferite.
Ex.: CREIÓN, creioane, s. n. 1. Ustensilă pentru scris sau desenat,
constituită dintr-o mină neagră sau colorată, protejată de un înveliș de
obicei din lemn.

Obs.:
Acelaşi termen poate fi definit în mod corect în mai multe feluri,
definiţiile astfel obţinute având valori gnoseologice diferite. Definirea
prin gen proxim şi diferenţă specifică este considerată în logică drept
cea mai riguroasă.

După felul entităţilor definite, definiţiile pot fi nominale sau reale. În


cazul definiţiilor nominale, definitul este o expresie (un nume). Sunt
definiţii de dicţionar. Definiţiile reale precizează conţinutul termenilor.

O definiţie nominală arată ce se înţelege prin termenul de definit.

O definiţie reală arată ce este (reprezintă) termenul de definit.


Fiecare dintre aceste tipuri de definiţii pot fi, la rândul lor, de mai multe
feluri:

Definiţii nominale
1. de înregistrare, adică de consemnare a înţelesului expresiei în
limbaj; ex.: CLÁSĂ, clase, s. f. 1. Grup (mare) de obiecte, de elemente, de ființe,
de fenomene cu însușiri comune care satisfac un criteriu. 2. (De obicei cu
determinarea „socială”) Ansamblu de persoane grupate după criterii economice,
istorice și sociologice. ◊ Loc. adj. De clasă = care se referă la o clasă socială sau la
raporturile reciproce dintre clase; propriu, caracteristic unei clase sociale. 3. Fiecare
dintre diviziunile fundamentale ale regnului animal sau vegetal, mai mică decât
încrengătura și mai mare decât ordinul. 4. Colectiv de elevi, de obicei de aceeași
vârstă și cu aceeași pregătire, care învață împreună în cursul unui an școlar după
aceeași programă de învățământ. ♦ Unitate organizatorică într-un institut de artă care
cuprinde toți elevii unui profesor, indiferent în ce an de studii se află. ♦ Sală în care
se țin cursurile pentru asemenea grupuri de elevi. ♦ (Franțuzism) Timpul în care se
ține o lecție; oră de curs. 5. Fiecare dintre grupele de câte trei cifre ale unui număr cu
mai multe cifre. Clasa miilor. 6. Categorie (după confort și tarif) a vagoanelor,
compartimentelor, cabinelor etc. pentru călătoria cu trenul, cu tramvaiul, cu vaporul.
7. Categorie, grad, rang, stabilite valoric. 8. (În expr.) De (mare) clasă sau (de) clasa
întâi = de calitate superioară, de prima calitate, de (mare) valoare.

2. de precizare, aducând o completare la înţelesul unei expresii


sau modificându-i înţelesul în funcţie de cunoştinţele noi; ex.: PUTÉRE,
puteri, s. f. I. 1. Faptul de a putea; capacitate, însușire, posibilitate fizică, morală, intelectuală de a
acționa, de a realiza ceva; putință. 2. Mare forță fizică, tărie, puternicie. … 3. Intensitate. 4. Eficacitate,
tărie. ♦ Grad mare de concentrație. Puterea unei băuturi. 5. Valoare, valabilitate. … II. 1. Autoritate,
stăpânire, dominație; p. ext. influență. …2. Conducere de stat, guvernare. … 3. Permisiune, voie;
drept, împuternicire legală de a face ceva. … 4. Capacitate, potențial. Creșterea puterii economice. …
5. (Pop.) Mijloace materiale, bani, avere; stare materială și socială a cuiva. 6. (Pop.) Punct, moment
culminant; toi. în puterea nopții. … III. 1. (Mat.) Rezultatul înmulțirii unui număr cu sine
însuși (de atâtea ori de câte ori arată exponentul). ♦ Exponent care arată de
câte ori trebuie înmulțit un număr cu el însuși. ◊ Putere a unui punct față de un
cerc = valoarea absolută a diferenței dintre pătratul razei cercului și pătratul
distanței dintre punct și centrul cercului. 2. (Fiz., Tehn.) Lucru mecanic efectuat
sau primit într-o unitate de timp; energie primită sau cedată într-o unitate de
timp; mărime caracteristică unui sistem tehnic. ◊ Putere instalată = suma
puterilor nominale ale mașinilor unei instalații producătoare de energie. Putere
nominală = putere pentru care a fost construit un sistem tehnic.

3. stipulative, adică de conferire a unei accepţiuni noi unui


termen existent deja- la introducerea lui într-un context nou, sau de
introducere a unei construcţii lingvistice noi;
ex.: a. APOLO (APOLLO) 1. (În mitologia greacă). Fiul lui Zeus și al titanidei Leto,
frate geamăn cu Artemis. Zeul Soarelui, al poeziei și artelor, apărător al căminului,
familiei, muncitorilor agricoli, totodată tămăduitor, una din cele mai importante și
complete divinități ale panteonului greco-roman. Sanctuarele și oracolele sale de la
Claros, Didima, Delos, dar îndeosebi Delfi, erau renumite în antic. 2. Mic asteroid
(diametru sub 2 km), care se poate apropia destul de mult de Pămînt (pînă la
cîteva milioane de kilometri). Descoperit în 1932 de A. Reinmuth. 3. Program
spațial american de explorare a Lunii cu ajutorul unor nave cosmice cu echipaj
(1969-1972).

b. U.N.E.S.C.O. (în engl.: United Nations Educational, Scientific and Cultural


Organization): agenție specializată guvernamentală în cadrul sistemului O.N.U., cu
sediul la Paris (Franța), creată în nov. 1945 în urma Conferinței de la Londra (își
începe activitatea la 4 nov. 1946), în scopul intensificării colaborării între națiuni în
domeniul educației, științei, culturii și comunicării, în spiritul respectului universal
pentru dreptate și în dominația legii, pentru drepturile omului și libertățile
fundamentale, indiferent de rasă, sex, limbă sau religie. Promovează cooperarea
intelectuală internațională, realizează asistența operațională și stimulează
schimburile internaționale și cunoașterea reciprocă în domeniile educației, științei și
culturii. U.N.E.S.C.O. are 188 de state membre (2002), între care și România (din 12
iul. 1955).

Obs.:
Definiţiile de precizare și stipulative se pot transforma în timp, prin
intrarea termenilor definiţi în limbajul curent, în definiţii de înregistrare.

Definiţii reale
1. generice, adică prin gen proxim şi diferenţă specifică, aplicabile
termenilor generali, cuprinşi între speciile ultime şi genul suprem în
universul de discurs; ex.: Pătratul este dreptunghiul cu toate laturile
egale;

2. genetice, în care definitorul indică modul de formare a obiectului;


ex.: Cercul este figura geometrică obţinută prin rotirea cu 360° a
unui punct în jurul altui punct fix, la o distanţă constantă de acesta;

3. funcţionale, în care definitorul arată funcţia definitului în ansamblul


funcţional; ex.: Fondul de ten este produsul cosmetic care acoperă
denivelările pielii, conferindu-i acesteia un aspect plăcut.

4. relaţionale, în care definitorul indică relaţiile specifice ale


definitului; ex.: Unu (1) este numărul cu care înmulţind orice alt
număr se obţine tot acel număr.

5. operaţionale, în care definitorul indică operaţiile de identificare a


definitului; ex.: Acidul este substanţa chimică ce înroşeşte hârtia
albastră de turnesol.

Pentru a fi corecte, definiţiile trebuie, de asemenea, să respecte


câteva reguli:
A. Regula de extensiune: Definiţia trebuie să fie adecvată.
Asta înseamnă că definitorul şi definitul trebuie să fie exprimaţi prin
termeni cu aceeaşi sferă. În caz contrar, definiţia (incorectă) este:

prea largă, în cazul în care definitorul este


surpraordonat definitului. Pătratul este patrulaterul
echilateral este un exemplu de astfel de definiţie prea
largă.

prea îngustă, în cazul în care definitorul este


subordonat definitului. Paralelogramul este patrulaterul
echilateral este un exemplu de astfel de definiţie prea
îngustă.

cu termeni încrucişaţi, adică prea îngustă sau


prea largă în funcţie de direcţia de abordare.
Paralelogramul este patrulaterul cu diagonale
congruente este un exemplu de definiţie cu termeni
încrucişaţi (este definiţie prea largă întrucât trapezul
isoscel este de asemenea patrulater cu diagonale
congruente, fără a fi paralelogram, şi este definiţie prea
îngustă întrucât există paralelograme care nu au
diagonale congruente, ca rombul). Cartea este
instrument didactic; Naţiunea este comunitatea
vorbitorilor unei limbi sunt alte exemple de definiţii cu
termeni încrucişaţi.

B. Regula de intensiune: Definiţia trebuie să fie clară. Asta


înseamnă că definitorul trebuie să fie mai clar decât definitul. În caz
contrar, definiţia (incorectă) este:

tautologică, în cazul în care definitorul repetă


definitul; ex.: Existenţa este ceea ce există.

circulară, dacă definitorul se sprijină, la rândul lui,


pe definit; ex.: Frumosul este ceea ce suscită simţul
estetic (când Simţul estetic este simţul frumosului.).

Obs.: Definirea termenilor corelativi prin intermediul relaţiei care îi uneşte


nu este definiţie circulară (de exemplu, Cauza este un obiect sau un
proces care precede şi produce cu necesitate un alt obiect sau proces
denumit efect.)
ne-necesar negativă, în cazul în care definitorul
indică ceea ce nu este definitul, nu ceea ce este
acesta; ex.: Linia curbă este linia care nu este nici
dreaptă nici frântă. e definiţie ne-necesar negativă.

Obs.: Negaţia lingvistică nu exprimă cu necesitate o negaţie logică. De


exemplu, Paralelele sunt drepte din acelaşi plan care nu se întâlnesc
niciodată. nu este din punct de vedere logic o definiţie negativă
(predicatul logic aferent ei este distanţă constantă în plan între cele două
drepte).

echivocă, în cazul în care definitorul cuprinde


termeni cu semnificaţie şi sens imprecise; ex.: Repetiţia
este mama învăţăturii.

C. Regula de relaţie: Definiţia trebuie să fie consistentă. Asta


înseamnă că definiţia nu trebuie să contrazică alte definiţii sau propoziţii
acceptate în universul de discurs. De exmplu, Capul Horn este marginea
lumii nu poate fi împreună adevărată cu propoziţia acceptată în universul
de discurs al ştiinţei contemporane Pământul e rotund.
LOGICA PROPOZIŢIILOR

PROPOZIŢIILE CATEGORICE

În logică propoziţie categorică sau de predicaţie (numită aşa de la


kategorein, gr., a predica, adică a atribui o proprietate) este orice
propoziţie în care se enunţă ceva despre un obiect determinat sau
despre membrii unei clase de obiecte.
O astfel de propoziţie are subiect şi predicat.

Subiectul propoziţiei categorice este termenul care desemnează ceva.


Predicatul este termenul prin care se enunţă ceva despre ceea ce
desemnează subiectul.

Raportul de predicaţie este evidenţiat la nivelul limbajului comun prin


copulă (este) sau prin forma gramaticală a termenului predicat (Cursul
este încântător/ Cursul încântă, de exemplu).
(O propoziţie categorică poate fi exprimată în forme gramaticale diferite, unele de
mare complexitate.)

După calitatea lor, propoziţiile categorice pot fi:


afirmative, caz în care proprietatea predicată este afirmată
despre subiect;
negative, caz în care proprietatea predicată este negată în
legătură cu subiectul.

După cantitate (adică după numărul subiectului), propoziţiile categorice


pot fi:
singulare, caz în care subiectul este termen singular;
generale, care la rândul lor pot fi:
universale, caz în care predicatul enunţă ceva despre
întreaga extensiune a subiectului;
particulare, caz în care predicatul este enunţat despre o
parte a extensiunii subiectului.

Combinând aceste criterii de clasificare şi admiţând că propoziţiile


singulare pot fi tratate ca universale întrucât predicatul lor enunţă
ceva despre întreaga extensiune a subiectului care este termen
singular, se obţin patru tipuri de propoziţii categorice cu subiect general:

A: universala afirmativă, Toţi S sunt P: SaP


E: universala negativă; Niciun S nu este P: SeP
I: particulara afirmativă, Unii S sunt P: SiP
O: particulara negativă, Unii S nu sunt P: SoP.
Termenii sincategorematici toţi şi niciun acoperă în formulările
anterioare şi cazul limită al clasei S cu un singur element, cazul
propoziţiei singulare.
(syn= împreună cu, gr.)

Subiectul şi predicatul unei propoziţii categorice participă la semnificaţia


acesteia cu extensiunea şi intensiunea lor.
Astfel:  din punct de vedere extensional, SaP consemnează
incluziunea clasei S în clasa P
 din punct de vedere intensional, o propoziţie SaP
consemnează faptul că proprietatea S este însoţită totdeauna de
proprietatea P

Reprezentarea grafică a propoziţiilor categorice evidenţiază raporturile


dintre termenii (S, P) acestora:

Diagrame SaP SeP SiP SoP


/propoziţii
Euler

Venn

În reprezentarea cu diagrame Euler: linia continuă pentru a sugera


certitudinea informaţiei reprezentate grafic şi linia întreruptă pentru a
sugera caracterul vag al respectivei informaţii.
În diagramele Venn: este marcată cu x zona nevidă (în care, adică, se
ştie că există cel puţin un element), este haşurată zona vidă şi este
nemarcată zona despre care lipseşte informaţia.
Între propoziţiile categorice există tot felul de relaţii. Considerând S şi P
(subiectul şi predicatul) propoziţiei categorice drept argumente ale
acesteia, putem împărţi propoziţiile în:

 simple (mai numite şi atomice), adică propoziţii ale căror


argumente sunt termeni;
 compuse (mai numite şi moleculare), adică propoziţii ale căror
argumente sunt propoziţii; propoziţiile compuse pot fi, la rândul lor:
 cu operatori verifuncţionali, adică propoziţii cu valoare
de adevăr determinată univoc de valorile de adevăr ale argumentelor
(legate cu ajutorul operatorilor logici);
 de modalitate (cu operatori modali), adică propoziţii cu
valoare de adevăr dependentă de tipul operatorilor logici care leagă
argumentele.