Varianta 8

Subiectul I

Un basm al trecutului unui om, în care totul era trăit la o intensitate maximă, care are o
multitudine de întâmplări unice, deosebite, este copilăria. Aceasta reprezintă, poate, cea mai
importantă etapă din viața unui om, având puterea de a-i amprenta întreaga existență.
În opinia mea, amintirile din copilărie influențează în mod definitoriu viața de adult, atât prin
experiențe pozitive, cât și prin cele negative, pe care o persoană ar dori să le uite, dar nu poate.
În primul rând, copiii, fiind la vârsta inocenței, în care au o percepție diferită asupra lumii, găsesc
fericire și bucurie în majoritatea lucrurilor din jurul lor. O întâmplare trăită de aceștia, care pentru un
adult ar putea fi banală, poate reprezenta o experiență cu adevărat fericită, de care să își amintească
mereu cu drag chiar și atunci când se vor maturiza. Un bun exemplu se poate regăsi în opera lui Liviu
Rebreanu, “Mărturisiri”, din volumul “Amalgam”, în care acesta admite faptul că, adult fiind, “inima
mea vibrează întocmai ca în cea dintâi deșteptare a conștiinței”, de fiecare dată când se află într-o
situație similară cu cea dintr-o amintire pe care o are de la vârsta fragedă de doi ani și jumatate.
În al doilea rând, un eveniment neplăcut trăit în copilărie poate avea efecte negative pe termen
lung, mai ales din cauza faptului că un copil simte emoțiile mult mai profund. Chiar și cele mai
neașteptate lucruri îi pot afecta psihicul definitiv, fiind nevoit să ducă povara acelor amintiri până la
sfârșitul vieții sale. Ca de exemplu, cartea “Jurnalul unui adolescent timid”, de Stephen Chbosky,
prezintă povestea unui tânăr pe nume Charlie care a crescut ca fiind o persoană timidă, introvertită, din
cauza faptului că se simțea vinovat pentru moartea mătușii sale Helen, care fusese victima unui accident
de mașină, petrecut în timp ce aceasta venea la aniversarea sa de șapte ani.
În concluzie, amintirile din copilărie, atât cele care aduc fericire, cât și cele neplăcute, rămân în
mintea unui om pentru totdeauna, influențându-i viața în fiecare zi, chiar și atunci când este adult.

Subiectul al II-lea

Perspectiva narativa se refera la punctul de vedere al naratorului sau la viziunea sa asupra lumii.
În opera “Donna Alba” de Gib I. Mihăescu, se prezintă gândurile personajului-narator, care și-ar dori să
poată pleca din camera sa, remarcându-se o perspectivă narativă subiectivă.
Pe de o parte, naratorul cunoaște la fel de multe ca personajul, întrucât acesta este chiar
protagonistul întâmplărilor, ceea ce implică o focalizare internă, precum și un narator autodiegetic, care
spune el însuși povestea. Personajul principal realizează faptul că să se joace cu lumina de fosfor de la
ceasornic “nu izbutește să mă mai câștige ca Ia început” și că “n-am nicio satisfacție pentru asta”,
relevându-se, în acest mod, trăirile interioare ale acestuia. În continuare, conflictul interior este
declanșat de faptul că protagonistul nu poate pleca din cameră, aplecându-se “deasupra largii streșini a
mansardei” pentru a vedea dacă este lumină la ferestre.
Pe de altă parte, personajul relatează la persoana I, fiind implicat afectiv în cele întamplate.
Naratorul subiectiv își face simțită prezența prin mărcile sale specifice: verbe la persoana I, “Nu știu”,
“mă încăpățânez”, dar și pronume la aceeași pesoană, “meu”,”mă”. Se remarcă, de asemenea, punctele
de suspensie care urmează după locuțiunea adverbială “În sfârșit”, care sugerează faptul că personajul
își pierde speranța că va realiza ceea ce și-a propus, fiind nevoit să se resemneze. Un alt element care se
referă la dorința irealizabilă a protagonistului este verbul la modul condițional-optativ “aș dori”, întrucât
realizează că ar fi inutil să se aplece mai mult în întuneric, existând posibilitatea de a fi văzut de prințul
Preda.
Așadar, prin prezentarea gândurilor protagonistului la persoana I, opera “Donna Alba”, scrisă de
Gib I. Mihăescu, are o perspectivă narativă subiectivă.

Subiectul al III-lea

Arg 1 – Tipologia personajelor, Tipuri de comic

Arg 2 - Scena I, din Actul I: Ghițǎ Pristanda, polițistul orașului, se aflǎ în odaia prefectului
Ștefan Tipǎtescu pentru a-i oferi raportul obișnuit cu privire la evenimentele zilei anterioare;
negocierea, din Actul II, scena IX

Arg 3 – titlu, indici spatio-temporali, conflict, relatii de opozitie si simetrie

O scrisoare pierdutǎ
(eseu- tema și viziunea)

Epoca Marilor Clasici a adus în prim-planul literaturii autohtone figuri remarcabile,

propunând paradigme pe care succesorii vor încerca sǎ le urmeze. Printre acestea se numǎrǎ Ion
Luca Caragiale, ale cǎrui scrieri s-au remarcat prin observația lucidǎ și ironicǎ a societǎții
românești.
Consider că opera sa „O scrisoare pierdutǎ”, publicatǎ în anul 1884, constituie una dintre
cele mai valoroase comedii din literatura românǎ și se încadreazǎ, din punct de vedere tipologic,
în rândul celor dramatice, mai precis în categoria comediilor de moravuri, fiind una complexă,
care trădează viziunea realistă a scriitorului asupra lumii.
Un prim argument definitoriu este faptul că personajele aparțin unor tipologii comice
clasice, care „fac concurență stării civile”, după cum afirmă criticul Garabet Ibrăileanu,
Caragiale fiind considerat cel mai mare creator de tipuri din literatura română. Sub pana
dramaturgului, personajele care populează lumea comediei sunt vii, pline de viață, exponente ale
unei întregi clase sociale, nefiind reduși, însă, la o singură trăsătură, ci surprinse în complexitatea
lor. Pompiliu Constantinescu precizează în studiul “Comediile lui Caragiale” câteva tipologii,
care se regăsesc și în “O scrisoare pierdută”, cărora li se adaugă și alte trăsături dominante.
Astfel, Zaharia Trahanache este încornoratul ridicol, ticăit, fiind înșelat de soția și de prietenul
său, însă sub masca naivității, acceptă din “enteres” adulterul lui Zoe pentru a-și putea păstra
puterea în județ. Prefectul Ștefan Tipătescu constituie tipul primului amorez, întrucât este
amantul lui Zoe Trahanache, care întruchipează tipul cochetei și al adulterinei. În schimb,
Tipătescu este un om educat, dar impulsiv, în timp ce Zoe este teatrală, cu o personalitate
puternică, impunându-și voința în fața oricui. Atât Cațavencu, Farfuridi, Brânzovenescu, cât și
Dandanache aparțin tipului politic și al demagogului, iar Cetățeanul turmentat este chiar tipul
cetățeanului. Brânzovenescu reprezintă și personajul raisonneur, repetând ca un ecou cuvintele
lui Farfuridi, entuziasmat cu timiditate de “curajul” și aplombul acestuia, iar Pristanda este atât
tipul servitorului, cât și al funcționarului. Cu toate acestea, Pristanda se individualizează prin
faptul că este umil doar cu cei de la care ar putea avea ceva de câștigat, mascându-și cu abilitate
interesele pentru a intra în grațiile celor din jur.
Un al doilea argument este reprezentat de tipurile de comic, care sunt variate: de
moravuri, de situație, de intenție, de caracter, de limbaj și de nume. Ele servesc intenția autorului
de a satiriza defectele omenești puse în evidență de campania electorală. Una dintre cele mai
pregnante surse ale comicului este limbajul, astfel cǎ agramatismul caracterizeazǎ în mod
ilustrativ majoritatea personajelor, singurele excepții fiind Zoe și Tipǎtescu. Deformarea
neologismelor -„prințip”, „endependant”, „docoment”- ticurile verbale -„aveți puținticǎ rǎbdare”,
„curat mișel”- precum și fraza stereotipǎ sau truismele- „unde nu e moral, acolo e corupție”,
respectiv „un popor care nu merge înainte stǎ pe loc”- dovedesc incultura actanților, precum și
un anume automatism rușinos în gândire. Acest tip de comic se aflǎ în strânsǎ legǎturǎ cu cel de
intenție, care surprinde discrepanța dintre aparență și esență. Acesta se remarcă în construcția
personajelor Nae Cațavencu și Zaharia Trahanache, râsul fiind stârnit de diferenţa dintre
numeroasele titluri sociale ale personajelor, respectiv “avocat, director-proprietar al ziarului
Răcnetul Carpaților” și “prezidentul Comitetului permanent, Comitetului electoral, (…) și al
altor comitete și comiții”, și vidul lor caracterial. Remarcabil este și comicul de nume, care are
la Caragiale un rafinament aparte, deoarece numele personajelor sugerează nu numai o trăsătură
dominantă, ci un întreg caracter. Astfel, numele lui Trahanache provine de la "trahana", aluat
moale ușor de modelat, ceea ce arată că personajul este abil să se adapteze în orice împrejurare,
iar numele lui Pristanda își are originea din denumirea unui joc moldovenesc și este pus în relație
cu tipologia slugarnicului, căci el "joacă cum cântă alții". Cațavencu este un nume cu dublă
proveniență: de la "cață" - persoană rea, bârfitoare, cicălitoare - sau de la  "cațaveică" - haină cu
doua fețe - sugerându-se astfel, prefăcătoria personajului.
În ansamblu, textul abordeazǎ tema degradǎrii vieții politice, sociale și familiale. Indivizii
trǎiesc o existențǎ derizorie, cǎreia îi atribuie proporții hiperbolizate, și investesc enorm în
elemente mǎrunte, cǎrora le conferǎ dimensiunile unui destin. Aceastǎ problematicǎ se
materializeazǎ într-un ansamblu de secvențe semnificative, prima dintre ele fiind Scena I, din
Actul I: Ghițǎ Pristanda, polițistul orașului, se aflǎ în odaia prefectului Ștefan Tipǎtescu pentru a-
i oferi raportul obișnuit cu privire la evenimentele zilei anterioare. Relația conducere-
administrație localǎ este surprinsǎ în acțiunile ei tipice și presupune atât servitudine din partea
poliției- „zi și noapte la datorie”- cât și slujirea interesul reciproc al celor douǎ pǎrți. Conu
Fǎnicǎ acceptǎ tacit strategiile polițistului insuficient plǎtit, știind cǎ „dacǎ nu curge, picǎ”, în
timp ce slujbașul exagereazǎ pericolul la care s-a expus în „misie”, spionarea rivalului politic
fiind justificatǎ printr-un ipocrit simț al „datoriei”. De asemenea, scena anunțǎ declanșarea
intrigii, dar și conflictul erotic, prin menționarea scrisorii din posesia lui Cațavencu, acest
document având puterea de a înclina balanța în favoarea sa la alegeri. Mesajul surprins este, deci,
acela cǎ rezultatul alegerilor depinde de luptele din spatele scenei politice și mai puțin de
programul politic sau de opinia electoratului.
O a doua scenǎ reprezentativǎ este cea a negocierii, din Actul II, scena IX, cǎci aceasta
evidențiazǎ duplicitatea personajelor prin antiteza dintre dialogul amabil-insinuant- „Stimabile
domn, un om politic...”, „Mǎ iartǎ cǎ te-am ofensat”- și aparteul subliniat prin mimicǎ, „cu aerul
încruntat”, și gesticǎ, „pumnii încleștați”, „bǎtând din cǎlcâi”. Dupǎ arestarea lui Cațavencu,
Tipǎtescu încearcǎ sǎ recupereze scrisoarea pierdutǎ prin oferirea unor funcții importante
oponentului- avocat al statului, primar, chiar și o moșie din marginea orașului. Aceste propuneri
îl identificǎ pe prefect drept un veritabil „deținǎtor” al județului, care poate manevra totul dupǎ
propria voințǎ. În contrast, Cațavencu se dovedește un oportunist abil, capabil sǎ manipuleze prin
șantaj, profitând de superioritatea oferitǎ de posesia scrisorii și exasperându-și adversarul:
„Trebuie sǎ vrei, dacǎ ții câtuși de puțin la onoarea...”. Acest moment dovedește, așadar, faptul
cǎ personajele trǎiesc într-o lume în care „onoarea” este dictatǎ de adaptabilitatea josnicǎ la
situația de crizǎ, și nu de rigoarea moralǎ, iar pozițiile importante sunt acordate discreționar, fǎrǎ
a ține cont de pregǎtire sau de dorința votanților.
În vederea fundamentǎrii tematicii menționate, autorul face apel la un registru larg de
elemente compoziționale ce converg armonios. Se remarcǎ, pe de o parte, sugestivitatea titlului,
care dezvǎluie intriga; astfel, toate energiile politicienilor se concentreazǎ asupra unui element
care ține de viața personalǎ și nu de programul electoral, lupta politicǎ desfǎșurându-se „în
culise”. Articolul nehotǎrât „o” are, prin urmare, rolul de a reda banalitatea scrisorii ce nu ar fi
cǎpǎtat o asemenea importanțǎ într-un alt context , dar și de a demonstra ciclicitatea șantajurilor
și a jocurilor politice prin raportarea la o a doua scrisoare, utilizatǎ de Agamemnon Dandanache
tot pentru a-și obține poziția.
În ceea ce privește spațiul și timpul acțiunii, se remarcǎ specificul textului dramatic, ce
limiteazǎ evenimentele atât ca duratǎ, cât și ca spațialitate. Evenimentele desfǎșurate ca urmare a
pierderii scrisorii se petrec „în capitala unui județ de munte, în zilele noastre”- adicǎ la sfârșit de
secol XX- pe durata a trei zile. Cele douǎ zile premergǎtoare alegerilor acoperǎ primele trei acte,
în timp ce actul final plaseazǎ personajele chiar în ziua procesului electoral propriu-zis. Dialogul
dintre Zoe și Tipǎtescu, din deschiderea ultimului act, sugereazǎ cǎ, de la scandalul iscat la
Primǎrie, s-au scurs douǎ zile de chin pentru doamnǎ. Primele douǎ acte se desfǎșoarǎ în decorul
salonului din locuința lui Tipǎtescu, într-o „anticamerǎ bine mobilatǎ și cu multe uși”, care
permit intrarea și ieșirea agitatǎ a personajelor prinse în febra șantajului și a jocurilor politice.
Actul III înfǎțișeazǎ „sala cea mare a pretoriului primǎriei”, descrisǎ cu numeroase detalii- „peste
tot sunt bǎnci și scaune”, „pe pereți câteva lǎmpi atârnate în cuie. Luminǎ cam sǎracǎ”- care
indicǎ viziunea auctorialǎ realistǎ. Ultimul act „scoate” acțiunea în spațiu deschis, în grǎdina lui
Trahanache, de unde se întrezǎrește orașul.
Totodatǎ, la nivel compozițional se distinge un ansamblu de relații de opoziție și de
simetrie cu adevǎrat importante: pe de o parte, se observǎ opoziția dintre incipit și final. Incipitul,
redat ex abrupto, se realizeazǎ prin tehnica modernǎ a intrigii care se consumǎ înaintea ridicǎrii
cortinei, și prezintǎ scandalul provocat de prezența scrisorii în posesia lui Nae Cațavencu. În
contrast, finalul propune o petrecere care are menirea de a dizolva disensiunile, asigurând, cel
puțin în aparențǎ, un final fericit, al conflictelor rezolvate. Personajele sunt dispuse în mod
simetric, în tabere care se confruntǎ în lupta electoralǎ (Zoe, Trahanache și Tipǎtescu formeazǎ
tabǎra ce se opune lui Cațavencu), dar nu pentru a se impune printr-un program politic riguros, ci
pentru a-și sluji propriul interes. Contracandidații nu se diferențiazǎ semnificativ, cǎci ambii au
discursuri goale, lipsite de o logicǎ elementarǎ și de o minimǎ decențǎ, care abundǎ, sugestiv, în
contradicții de termeni- „lupte seculare ce au durat 30 de ani” și asociații necompatibile-
„industria românǎ este admirabilǎ, sublimǎ, putem zice, dar lipsește cu desǎvârșire”.
Nu în ultimul rând, conflictul se dovedește relevant pentru descifrarea problematicii.
Raportul conflictual principal se stabilește între cele douǎ tabere politice care urmǎresc
asigurarea candidaturii- Cațavencu, pe de o parte, Zoe, Trahanache și Tipǎtescu pe cealaltǎ parte.
Acesta se realizeazǎ prin tehnica evoluției inverse, astfel cǎ, la început, Nae Cațavencu pare
sortit sǎ câștige mulțumitǎ șantajului realizat prin intermediul scrisorii, în timp ce deznodǎmântul
îi redǎ drept triumfǎtori pe cei din grupul advers. În egalǎ mǎsurǎ important este și conflictul
secundar dintre Tipǎtescu și cuplul comic Farfuridi-Brânzovenescu, întrucât aceștia din urmǎ
sunt mânați de obsesia trǎdǎrii din partea fruntașilor partidului și, implicit, de pierderea
nominalizǎrii celui dintâi. Totuși, ipocrizia se manifestǎ din nou, cǎci cuplul se dezvǎluie tolerant
fațǎ de actul josnic al trǎdǎrii atâta timp cât sunt informați în legǎturǎ cu el. Singurele personaje
care rǎmân în afara oricǎrui conflict sunt cetǎțeanul turmentat- reprezentant al omului de rând
care își manifestǎ confuzia, neștiind cu cine sǎ voteze- și Pristanda, implicat fǎrǎ voie drept
„instrument” al lui Trahanache și „ureche” a lui Cațavencu.

În concluzie, opera „O scrisoare pierdutǎ” dovedește mǎiestria lui Ion Luca Caragiale în
ceea ce privește analiza vieții și a oamenilor, izbutind sǎ redea diformul, urâtul și imoralul într-
un mod original, care stârnește râsul și admirația spectatorilor. Aceste caracteristici fac din
scrierea sa un model de luciditate, propunând un univers comic de eternǎ actualitate.