Inca din cele mai vechi timpuri, definitorii pentru poezie au fost elementele de prozodie, asa

cum sunt rima, ritmul ori masura care o diferentiau, in mod vadit, de proza. Cu toate acestea, au aparut
numeroase personalitati care au dorit sa se rupa de traditie si sa puna la indoiala modelele clasice, dand
nastere poeziei cu vers liber.
Consider ca un element care ii confera poeziei o nota distinctiva, dar si care implica o anumita
libertate de exprimare a poetului este rima alba.
In primul rand, desprinderea de orice conditionare prozodica particularizeaza poezia, fiind o
spargere a canoanelor obisnuite, care s-au mentinut de-a lungul timpului. Aceasta apare cu precadere la
simbolisti si modernisti, care se opun in permanenta tendintelor de inchistare si care abordeaza versul
liber, lipsit de rima si ritm, dar care izvoraste din adancul sufletului. Semnificativa in acest sens este
poezia lui Lucian Blaga “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, care iese din tiparele prozodiei
traditionale, repetitive, utilizand versuri libere, al caror ritm interior consituie o alta forma prin care
poetul amplifica misterul: “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/si nu ucid/cu mintea tainele, ce le-
ntalnesc”.
In al doilea rand, rima poate ingradi cu usurinta imaginatia scriitorului, intrucat, odata cu
aceasta, apar rigori stricte in ceea ce priveste ritmul, masura si organizarea versurilor poeziei. De cele
mai multe ori, in cautarea unei rime care sa exprime gandurile, sentimentele si emotiile poetului, se
pierde mesajul adevarat pe care acesta incerca sa il transmita. Un bun exemplu il constituie scrisoarea
lui G. Vâlsan catre Titu Maiorescu, publicata in revista Romania literara, in care acesta afirma ca “Nu-ti
pare rima asta ca un lant, (…) care leaga aripile fantaziei doritoare de aer mult?”, deoarece considera ca
ar putea crea poezii de o expresivitate remarcabila, daca nu ar fi rima conventionala care sa ii limiteze
gandirea.
In concluzie, absenta rimei este o trasatura care unicizeaza poezia si care sugereaza faptul ca
artistul nu a fost constrans in niciun fel de vreun tipar clasic.

Genul dramatic cuprinde totalitatea orperelor scrise pentru a fi reprezentate pe scena unui
teatru. Opera “Iorgu de la Sadagura” de Vasile Alecsandri apartine acestui gen, intrucat se remarca
didascaliile, iar modul de expunere dominant este dialogul.
Pe de o parte, didascaliile inlocuiesc descrierea traditionala din textul narativ, facand referire la
jocul actorilor. Acestea mentioneaza sunetele care se aud din fundal: “(strigand din culise)” si precizeaza
cui i se adreseaza replica “(lui Iorgu)”. O alta functie importanta a indicatiilor autorului este faptul ca
acestea descriu gestica si miscarea scenica a personajelor, ceea ce poate oferi indicii importante in
legatura cu sentimentele acestora. Ca de exemplu, “(voind sa iasa, in parte)”, sugereaza faptul ca Zoita
se simtea stanjenita de prezenta lui Iorgu si de declaratiile sale de dragoste, dorind sa paraseasca
incaperea pentru a-l evita.
Pe de alta parte, dialogul este predominant, ceea ce confera dinamism operei si pune in lumina
relatiile dintre personaje. Pe cand Iorgu este, in mod vizibil, indragostit de Zoita, “cand ai sti cate
patimesc in sufletul meu din ceasul cum te-am zarit!”, ea, la auzul vorbelor sale exclama contrariata:
“Vai de mine!...”, nestiind ce sa creada, “Adevarat graiesti?...”. De asemenea, dialogul releva statutul
social al Zoitei, de femeie casatorita: “vorbeste mai incet, ca te-aude barbatu-meu”, dar si intensitatea
sentimentelor lui Iorgu: “ Te iubesc mai presus decat cum iubeste un judecator aurul!..”.
Asadar, caracterizandu-se atat prin dialog, ca mod principal de expunere, cat si prin didascalii,
textul “Iorgu de la Sadagura”, scris de Vasile Alecsandri, apartine genului dramatic.